wallpapers URL : http://wallpaper.yb88.org/3D/Abstract/Sakai-Hoitsu.html

Resolution :

1280 x 800 wide

1440 x 900 wide

1680 x 1050 wide

1920 x 1200 wide

2560 x 1600 wide

Introduction :

SAKAI HOITSU DESKTOP WALLPAPERS | SAKAI HOITSU STOCK PHOTOS

I hear Thy welcome voice
That calls me, Lord, to Thee,
For cleansing in Thy precious blood
That flowed on Calvary.

Refrain

I am coming Lord!
Coming now to Thee!
Wash me, cleanse me in the blood
That flowed on Calvary!

2. Though coming weak and vile,
Thou dost my strength assure;
Thou dost my vileness fully cleanse,
Till spotless all, and pure.

3. ’Tis Jesus calls me on
To perfect faith and love,
To perfect hope and peace and trust,
For earth and Heav’n above.

4. ’Tis Jesus Who confirms
The blessèd work within,
By adding grace to welcomed grace,
Where reigned the power of sin.

5. And He the witness gives
To loyal hearts and free
That every promise is fulfilled,
If faith but brings the plea.

6. All hail! atoning blood!
All hail! redeeming grace!
All hail! the gift of Christ our Lord,
Our Strength and Righteousness.

Lewis Hartsough was born this date, 8/31/1828 at Ithaca, NY.  He was a Methodist who graduated from Cazenovia Seminary (1852) and pastored churches in the Oneida Conference.  He requested transfer to the West, was appointed to the Utah Mission and later was pre­sid­ing el­der of the Wy­om­ing Dis­trict.  ”I Am Coming, Lord” Sankey wrote “The words and mu­sic of this beau­ti­ful hymn were first pub­lished in a month­ly, en­ti­tled, Guide to Ho­li­ness, a co­py of which was sent to me in Eng­land.”  Hartsough died 1/1/1919 at Mount Ver­non, IA.

Tolstoy was a Russian novelist and philosopher.
Tolstoi a fost un romancier şi filozof rus.
Considered one of the world’s greatest writers, he is perhaps most famous for his masterpieces.
Considerat unul dintre cei mai mari scriitori din lume, el este, probabil, cel mai faimos pentru capodopere sale.
War and Peace, a vast prose epic of the Napoleonic invasion of 1812, and Anna Karenina, about the tragedy of a woman’s faith in love.
Război şi pace, o epopee vastă în proză despre invazia napoleoniană din 1812 şi Anna Karenina, despre tragedia fidelității femenine îndrăgostite.
Tolstoy was an anarchist and disapproved of all organizations based on the force, including the government and the Church.
Tolstoi a fost un anarhist şi dezaproba toate organizaţiile bazate pe forţă, inclusiv guvernul şi Biserica.

How many characters are there in War and Peace?
War and Peace (1869) is generally thought to be one of the greatest novels ever written, remarkable for its breadth and unity.
Its vast canvas includes 580 characters, many historical, others fictional.

Gramatica românească tipărită în anul 1828 la Sibiu ne-a extras din epoca fanariotă şi a făcut posibilă o civilizaţie românească modernă. Fernand Braudel are sintagma celebră: „Grammaire des civilizations”, Gramatica de la Sibiu a fost influenţată de gramatica filosofică a lui Condillac, şi de gramatica lui Destutt de Tracy. Evoluţia lingvistică în lume este clară: reducţia numărului de vernaculare. Nu cred în victoria vreunei lingua franca, fie şi globish. Şansa noastră au fost geniile din secolul XIX care au salvat limba română de la pieirea anunţată cu un grotesc exces de anticipare de către Voltaire în secolul XVIII, iar acum de articole din Britannica şi cărţi de la editura Humanitas.  La fel cum în secolul XIX am fost salvaţi în „cuget şi simţiri” de Ideologia Şcolilor Centrale (ideologia Destutt de Tracy), de senzualismul psihologic şi senzualismul pedagogic al lui Condillac, de iluminismul industrial scoţian şi de ideologia clasică germană (incorporate în spiritul de la Junimea), acum trebuie salvat limbajul românesc unde fiecare cuvânt trebuie văzut ca un concept de marketing, şi rescrisă o doctrină economică românească unde fiecare produs oferit pe piaţă trebuie văzut ca purtător de sens lingvistic. Filosoful Jean Baudrillard scrie un mesaj important pentru viitorime, aluzia lui filosofică fiind prezentă chiar şi în filmul de anticipaţie Matrix. Civilizaţia românească este scrisă ca gramatică generativă, acesta este avantajul nostru. Chiar dacă, după 1989, credeam că modelul Bourbaki este cel care ne va salva, acum nu mai cred, oricum el trebuie criticat în ceea ce are contraproductiv, anume supralicitarea teoriei matematice a mulţimilor în limbaj. Este interesant că se dezvoltă acum un curent de doctrină economică americană care insistă pe tradiţia industrială scoţiană incorporată în secolul XIX în economia USA. Începem să scriem echivalentul Gramaticii de la Sibiu pentru secolul XXI. Este un program de muncă imens în faţa noastră, esenţial este să nu îl abordăm în stil phatic. Produsul industriilor noi cuprinde un 1/Concept, incorporează o 2/Metodă,  mai mult, produsul incorporează 3/Informaţie, fiind chiar vector de informaţie precum Cuvântul, şi în mod necesar şi evident, produsul industrial are o 4/Utilitate şi are o 5/Calitate. De ce am folosit litere mari ? Pentru iniţierea unui proces de brainstorming.

Titus Filipas

This Indenture made and entered into this twenty eighth day of November one thousand Eight hundred and Twenty eight Between William Duncan of the county of Harrison & state of Kentucky of the one part and Helen Duncan of the county and state said of the other part ( . . .) that the said William Duncan for and in consideration of the sum one Dollar [$1] to me in hand paid the receipt where of is hereby acknowledge have gone granted bargained and sold unto Helen Duncan and her heirs (to wit) a certain Negro child named William three years [3 years old] old a (slave for Life) and do forever warrant Defend the title of said negro child against my other heirs executors or administrators or any other person or persons in Testimony whereof I have hereunto set my honor and seal this day and date above written.

Attest,

AM Camroir

William Duncan

“The Unclouded Day”

 O they tell me of a home far beyond the skies,
O they tell me of a home far away;
O they tell me of a home where no storm clouds rise,
O they tell me of an unclouded day.

Refrain

O the land of cloudless day,
O the land of an unclouded day,
O they tell me of a home where no storm clouds rise,
O they tell me of an unclouded day.

2.

O they tell me of a home where my friends have gone,
O they tell me of that land far away,
Where the tree of life in eternal bloom
Sheds its fragrance through the unclouded day.

3.

O they tell me of a King in His beauty there,
And they tell me that mine eyes shall behold
Where He sits on the throne that is whiter than snow,
In the city that is made of gold.

4.

O they tell me that He smiles on His children there,
And His smile drives their sorrows all away;
And they tell me that no tears ever come again
In that lovely land of unclouded day.

Josiah K Allwood was born this date, 7/15/1828, Harrison County, Ohio (Cadizo is the county seat).  He was a circuit riding preacher for the United Brethren in Christ.  About 1890 Allwood is said to have been returning home on a clear moonlit night when he wrote the words and composed the melody to the song “O They Tell Me of a Home Far Beyond the Skies.”  He died 1/13/1909, at Mo­ren­ci, Mi­chi­gan.

Titlul este împrumutat de la postarea http://nastase.wordpress.com/2008/12/05/la-multi-ani-colegiului-national-%e2%80%9csfantul-sava%e2%80%9d/ , unde am comentat.

Introducerea culturală a secolului  XIX  românesc, ostensivă şi agresivă  cât a trebuit, a fost   « Şcoala de la Sfântul Sava ». Despre care Ion Ghica mărturisea:  “Când a venit în Bucureşti dascălul Lazăr, băieţii de la Udricani, de la Sfântu Gheorghe, de la Colţea şi de la toate bisericile, au golit acele şcoli şi au alergat la ‘Sfântu Sava’ cu Petrache Poenaru, cu Eufrosin Poteca, cu  Simion Marcovici, cu Pandele, cu Costache Moroiu  şi cu mulţi alţi  tineri din şcoala grecească.”  Ion Ghica  povesteşte despre obrăznicia  pegrei împotriva intelectualităţii româneşti „in statu nascendi”.  Istoria  renaşterii naţionale româneşti,   spusă de Ion Ghica,   sprijină  titlul cărţii lui Fernand Braudel (1902-1985):  « Gramatica generativă a civilizaţiilor », ‘Grammaire des civilisations’, în fapt un  manual de istorie a  civilizaţiilor. Teoria gramaticilor lui Condillac şi Destutt de Tracy a fost  pusă în practică de „romanticul paşoptist” Ioan Eliade Rădulescu în lecţiile cu elevii sârguincioşi de la şcoala Sfântu Sava. Gramatica de la  Sfântu Sava  era tipărită în anul 1828 la Sibiu. “The good time will come”, era înscrisul profetic indefinit de pe  inelul romanticului  englez  Percy Bysshe Shelley (1792-1827). Romanticii pleacă  de la un  ingenium al limbajului, ori de la codul sursă, cum s-ar spune în terminologia  programatorilor de azi. Academicianul Alexandru Duţu avea dreptate: Sîntem romantici pentru a fi într-o continuitate românească, pentru a fi  şi pentru a rămâne într-o stare naturală de drept. Romanticul nostru întemeietor Ioan Eliade Rădulescu  explica  rosturile  „gramaticii româneşti” într-o scrisoare către Costache Negruzzi (1808-1868): „Am vrut mai întâi, să-mi fac şi să-mi hotărăsc mie o limbă prin care să mă exprim şi să înţeleg aceea ce gândesc ; am vrut să-mi fac vocabularul termenilor tehnici şi m-am apucat de traducţii ; am început mai întâi gramatica şi nu ca să pui la locul lor zicerile unei limbi ce nu o cunoşteam, ci ca să trec prin tipii limbii şi ca să pot pune pe vocabularul meu termenii cei mai gramaticali şi să-mi formez limba gramaticei. Pe urmă am făcut sau am cules o geografie, am tradus cursul de matematică al lui Francoeur, logica lui Condillac şcl., câteva lecţii de literatură sau de poetică şi retorică. Prin urmare, eu a trebuit, vrând şi nevrând, a trece prin toţi termenii trebuincioşi în aceste ştiinţe, a-i boteza într-un fel, bine sau rău, şi a-mi îmbogăţi vocabularul meu.”  „Ca să nu-mi rămâie lucrarea neroditoare, ca să mă pot folosi dintr’însa cugetând de mai multe ori asupra unui objet ce-am cugetat odată, m-am făcut apostat din casa părintească, care îmi propunea înainte protecţii, slujbe, chiverniseli şi m’am pus în mijlocul zidurilor celor dărâmate ale Sfântului Sava, un biet dascăl cu câţtiva leuşori pe lună, înconjurat de câţiva şcolari săraci, hotărâţi şi fanatici în prieteşugul meu şi în cugetul şi alegerea lor. Am început lecţiile mele de la gramatică până am sfârşit cu dânşii un mic curs de matematice cu geografia împreună în limba naţională, în vreme de şase ani, fără să mă întrebe nimeni ce fac, fără  să vie cineva să încurajeze pe bieţii şcolari. Venea iarna, lemne de nicăiri, fiecare şcolar aducea câte un lemn de pe unde găsea, care abia era în stare să încălzească  preajma unei sobe sparte ce umplea casa de fum, şi să topească fulgii de zăpadă  ce vijelia îi repezea  pe ferestrele cele sparte. Tremurând, cu mâna îngheţată pe compas şi pe cretă, ne făceam lecţia şi Dumnezeu a binecuvântat ostenelile noastre, care erau nişte minuni ale dragostei şi ale hotărârei”. În dezvoltarea limbii româneşti,  efortul educaţional şi gramatical depus de  Eliad  este catapultat  de modelul rugăciunilor create, păstrate,  de biserica română ortodoxă, în care elementul laic şi elementul ecleziastic se contopesc. Era şi racordarea ideologiei româneşti din secolul XIX, când „boierii deveneau rumâni” printr-o alegere hotărâtă de ei,  la tradiţia românească din „prima epocă de renaştere culturală  la noi – epoca lui Matei Basarab şi a lui Vasile Lupu.” (apud  P.P. Panaitescu), când înceta „boscorodeala” slavonă a  popilor, îngăduiţi de acum să vorbească frumos româneşte.  La lecţiile de gramatică generală, şcolarii de la Sfântu Sava repetau şi texte  paradigmatice de rugă pentru cultură, precum: “Fie binecuvântată toată tinerimea, coboară-se mila şi fericirea Cerului peste dânsa ; slăvească-se naţia Românească, înmulţească-se cei ce o apără şi o ajută; stingă-se numărul celor ce voiesc să o derapene; stingă-se cu sunetul numele lor din cartea pomenirii şi a vieţii; păşească  cu repeziciune sfânta filozofie şi ştiinţele de la marginile pământului până la celelalte, întinză-se,  înmulţească-se şi în nenorocita noastră Patrie; fie bine primite ca să rămâie şi să se vecineze între noi!”, ori “Dea Domnul ca să sporească râvna culturii între Români şi să înceteze toate împotrivirile,  coboară-se pacea şi fericirea Cerului peste mult suferitoarea noastră patrie; fie lacrimile şi năcazurile ei cele îndelungate şi pline de deznădăjduire auzite de Cer, şi vază de acolo mângâiere; împărăţească sfânta unire în braţele ei cele ostenite şi dreptatea însoţească toate pasurile şi săvârşirile Românilor, ca să fie ei toţi fraţi şi toţi să se bucure de drepturile pământului lor celui blagostovit, fie! fie! fie!… “  Nu era bigotism. Era sublinierea faptului că Limba Română, chiar  standardizată gramatical după sfaturile lui Condillac şi de Tracy, continua  să ofere  calea  spre Absolut. Prin încorporarea rugăciunilor, această carte de gramatică româneasca din 1828 construia o punte de retro-compatibilitate până în secolul XVII.  Să ne reamintim bine că în lipsa evidentă a unui Paradis pământesc,  Nichita Stănescu  revendica ontologiile scrise în Limba Română drept Patria sa! Instinctiv şi intuitiv, Poetul Naţional Nichita recunoştea naşterea unui Imperiu cultural neolatin. Imperiu ale cărui frontiere livreşti  se extindeau după gramatica de la 1828, când  explodau numeric, într-o „lege a marelui J” (graficul exponenţialei în dreapta zeroului seamănă cu litera J mare), tipăriturile  româneşti  sub forma periodicelor  şi cărţilor!
Titus Filipas

John Nelson Darby was a British-Irish blooded, Dublin-trained, lawyer who turned Church of Ireland minister and then moved on (1828) to help establish the Plymouth Brethren.  He would perhaps be unknown today but for his meeting with eighteen-year-old Margaret MacDonald who is said to have had a vision regarding a “secret rapture” of the church.  Though this doctrine has other, older, questionable roots, Darby popularized it in the Isles and in America having a strong influence on C. I. Scofield.  Scofield in turn, placed the secret rapture idea in his Scofield Bible and today it has widely held acceptance among many evangelicals though the word rapture is non-biblical.  Many also have failed to atempt to reconcile their concept of “thief in the night” with the rest of Peter’s inspired words, “But the day of the Lord will come as a thief in the night; in the which the heavens shall pass away with a great noise, and the elements shall melt with fervent heat, the earth also and the works that are therein shall be burned up” 2Pe 3.10.  Three items are here which surely seem to not be secret.

Jesus is going to come! That is in the Bible.  The return of Christ is not in question! 

Too many are accepting the doctrine of a “secret rapture” without examining it.  Look up it origins (the “s” is purposeful) – it will surprise you.  The secret rapture appears to have catholic roots. It has also this visionary root in MacDonald. 

Conversely does a “secret rapture” have any roots in the actual Bible?  Do your homework.  Be willing to re-examine this doctrine.  Or for many – be willing to examine it for the first time.  Can (will) this doctrine play into the hands of the antichrist?

One source to see is Grace, Faith, and Holiness, (Kansas City: Beacon Hill Press, 1988), 586.

It happened that a new French expedition in the ASTROLABE, under the command of Dumont-D’Urville, was in the southern hemisphere at this time. While he lay at Hobart on his way to New Zealand, the captain heard of Dillon’s discoveries, and, at once changing his plans, sailed for the Santa Cruz Islands.
Anchors, chains, guns, bullets in clear water: He arrived there in February, 1828, and made some valuable finds to supplement those of the English captain. At the bottom of the sea, in perfectly clear water, he saw lying, encrusted with coral, some remains of
Now in Marine Museum at the Louvre in Paris:  He found anchors, chains, guns, bullets, and other objects which had clearly belonged to the ships of Laperouse. One of his artists made a drawing of them on the spot. They were recovered, and, together with Dillon’s collection, are now exhibited in a pyramid at the Marine Museum at the Louvre in Paris, in memory of the ill-fated commander and crew who perished, martyrs in the great cause of discovery, a century and a quarter ago.

Laperouse, SCOTT, Ernest, 1868-1939 Publisher Sydney : Angus & Robertson, 1912 ; Printer W.C. Penfold.

born 250 years ago today, in West Hartford, Connecticut, U.S.A., he compiled the American Dictionary of the English Language 180 years ago this year, in 1828

Foarte pozitiv mesajul de pe blogul Doamnei Roxana Iordache, DON’T BE AFRAID TO CARE!, http://roxanaiordache.wordpress.com/2008/08/20/dont-be-afraid-to-care-sau-rostul-unui-blog/ . “Se dedică vizitatorilor mei, cu precădere celor care postează comentarii, cu mulţumiri pentru implicarea deopotrivă pasională şi raţională, şi pentru nivelul elevat al dezbaterilor.[...] Profit de ocazie pentru a vă întreba, mai ales că mulţi dintre voi aveţi şi blogurile voastre, care credeţi că este rostul unui blog. În general şi în particular.”

Scrierea pe blogosfera de limba română, la fel ca orice scriitură românească, devine posibilă datorită Gramaticii de la Sibiu din 1828.  @blogideologic. Gramatica lui Heliade, începătoare şi înduioşătoare. Cică,  despre genuri: “bărbătesc, femeiesc şi dă nici unul”.

“bărbătesc, femeiesc şi dă nici unul”. Da, este o perfectă definiţie negativă.  În secolul XIX, gramatica românească instituţionalizată  pleacă în fapt şi în fond de la „gramaticile filosofice” ale lui Condillac şi de Tracy. Culturnicii noştri oficiali si criticii lor de serviciu au refuzat constant să recunoască  faptul că Gheorghe Asachi, Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu au stimulat în spaţiul mioritic, ori “Nirvana pastorală” românească, echivalentul cultural al unui Big Bang. În conceperea Gramaticii de la 1828, – an ce mi se pare a fi, tocmai din cauza acestei Gramatici, mai important pentru români decât 1848 -, Ioan Eliade Rădulescu a trebuit inevitabil să dea răspunsuri practice la  chestiuni de filosofie lingvistică şi epistemologie. De vom citi mai atent o scrisoare a lui Ioan Eliade Rădulescu către Costache Negruzzi, descoperim că  Eliade Rădulescu era conştient de importanţa conceptului metafizic  de “prezenţă”, – un fel de echer, dar nu în sens masonic, pentru verificarea  cuvintelor -, în limba română.

@ blogideologic. Contribuţia lui Heliade a fost crucială.

Creaţia maximă a secolului XIX românesc ? Nu „Independenţa naţională”, loc de „pupat toţi” -  autohtoni şi carpetbaggers–, sub supraveghere internaţionalistă, ci Limba Română perfectă! Recunoaşterea acestei performanţe absolute a excelenţei româneşti  o vedem întreprinsă de Constantin Rădulescu -Motru la anul 1904, atunci când el subliniază  repetitiv importanţa principiului identităţii din logică în cultura română. Nici acum nu dăm importanţă constatării acestui fapt : Limba Română este capabilă  a susţine reprezentări  ontologice, în principiu chiar toate reprezentările necesare pentru a deschide înţelegerii noastre întreaga realitate a lumii! Ne reamintim bine că în lipsa unui Paradis pământesc,  Nichita Stănescu  revendica ontologiile scrise în Limba Română drept Patria sa! Instinctiv şi intuitiv, Poetul Naţional Nichita recunoştea naşterea unui Imperiu cultural neolatin. Imperiu ale cărui frontiere livreşti  se extindeau după gramatica de la 1828, când  explodau numeric, într-o „lege a marelui J” (graficul exponenţialei în dreapta „zeroului” seamănă cu litera J mare, iar în cultura populară de azi legea marchează trecerea de la „excepţional”, la „exponenţial”, acestea fiind categorii, termeni consideraţi  prin prisma experienţei ontice), tipăriturile  româneşti  sub forma periodicelor  şi cărţilor! Graficul „marelui J” se întâlneşte şi în ecologie, acolo descrie analitic dezvoltarea şi  creşterea populaţiilor pe arealul  oferit de o insulă vulcanică proaspăt născută dintr-un ocean, ori la adoptarea unei tehnologii mai eficiente  în agricultură, de pildă plugul cu bârsă  şi cormană, ori „plugul mare”, cum este consemnat în folclorul nostru.

Pentru ecologia populaţiei noi de cărţi  româneşti, evenimentul ridicării tectonice a Noului Umanism Oriental din marea de ignoranţă  revărsată de invaziile genericului „Pazvante” s-a  produs la anul 1828. Începând de aici, în tot secolul XIX, geniul românesc se manifestă în primul rând ca  o generativitate gramaticală. Şi Eliade chiar nutrea  sincer speranţa devenirii cantităţii  literelor româneşti întru calitate. După gramatica lui Ioan Eliade Rădulescu de la anul 1828, va fi utilizată la mare intensitate  ‚paradigma maşinii’ în scriitura românească.

Am tradus aici prin sintagma “paradigma maşinii”,  aceeaşi idee care în engleza americană se exprimă acum mai frecvent prin mijlocirea sintagmei “nuts and bolts” (instrumentalism logic). De  la 1828 şi până la 1848 urmează două decenii culturale româneşti sub biciuirea îndemnului: „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!” Era poate o publicitate involuntară  şi la “condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală”, inventat de  Petrache Poenaru (1799-1875),  colegul lui Eliade la  ‘şcoala grecească’. „Chimera noastră era limba românului  şi traiul  lui într-o viaţă  potrivită cu viaţa naţiilor civilizate”, va povesti mai târziu Eliade Rădulescu în „Echilibru între antiteze”.

Titus Filipas

Cred că este valabilă şi pentru blogosfera românească evaluarea lui Gheorghe Asachi după două decenii de jurnalism românesc. Care începea la 1829, exact un an după Gramatica de la Sibiu scrisă de Ioan Eliade Rădulescu. Gheorghe Asachi ştia despre foile acelei Gramatici care erau tipărite tocmai atunci, şi scria în Moldavia: “Cele neguri ce-s în râpa Aheronului nãscute,/ A lor aripi întinsãse prest-a Daciei câmpie,/ Iar fantomi a noptei oarbe, prin un somn de trândãvie,/ Tineau mult timp îngânatã a românilor virtute/ Muzele-n nemernicie spãimântate umblau si mute,/ Neputând a patriei limbã din uitare sã învie,/ Si pãstorul numai, singur, cu-ntristatã armonie,/ Românesc cântec sunat-au pre cimpoi si alãute./ Însã Pronia înduratã a sfãrmat fatale fere,/ S-a doritului Luceafãr ni rãsare-acum scînteia,/ Ce pre soarele mineste de la depãrtate sfere./  Asteptând românii ziua, cînd vãzurã raza-ntãia,/  Înãltând spre ceriul ochii, c-un suspin de mângâiere,/ „A-nvierei mele, zis-au, ziua-ntãi va fi aceea!”

Titus Filipas

The photo shows Nantucket sailor and trader, David Whippy, a bold and commercially-minded adventurer, who created a Fijian dynasty; myriads of Whippys descended from this Levuka gene-source. He was recorded as married in Fiji 1827. This first David Whippy of Levuka was in Fiji by the age of 25, and died in Fiji, age 69. The first recorded child of his was born 1828.
At least 12 children: He had 12 recorded children – and perhaps more, were unrecorded – from at least six partners. Carol Riley, in her impressively researched family tree reported the first David Whippy in Levuka, was born 15 February 1802, in Nantucket, Massachusetts, USA. His father was David WHIPPY b. circa 1769, d. 1812; and his mother Keziah BUNKER b. 22 September 1770.
The three David Whippys: : He also had a son called David Whippy. The first Levuka Whippy – father of David Junior – had at at least six partners; and at least 12 children. David senior, died 27 October 1871, Wainunu, Vanua Levu, Bua, Fiji and was buried in the “Old People’s Cemetery”, Wainunu, Vanua Levu, Bua, Fiji,
Family one: A Marriage was recorded 1827, Namara, Tailevu, Fiji, to Adi Tulia. One child was recorded as David (Junior) WHIPPY b. 1828, d. 1867, according to an interview, with William Eason in 1985.
Family 2: A marriage was reported but not verified) in to 1831 to “Yunus”. Children were Thomas WHIPPY b. c 1850, d. 17 Dec 1934, Daniel WHIPPY b. c 1852.
Family 3: Unnamed Fijian woman; one child Peter WHIPPY+ b. c 1834, d. 26 Feb 1889
Family 4: A Marriage was reported around 1836, Methodist, Levuka, Ovalau, Lomaiviti, Fiji to Dorcas DELAUS. the children recorded were Alameda WHIPPY+ b. c 1836; Samuel WHIPPY+ b. c 1837, d. 1910; Kezia WHIPPY+ b. c 1838, d. 6 Jul 1898; Julia WHIPPY+ b. c 1840; Mary WHIPPY+ b. 1842; Sarah WHIPPY b. c 1845; and Elizabeth WHIPPY b. c 1847, d. 2 Aug 1882.
See more at http://www.caroleriley.id.au/familyTree/p101.htm#i6294

Hemos encontrado una carta del 22 de agosto de 1828, que sería la primera carta conocida de Sarmiento.

A.A.H.S.J., Libro 114, Folio 89

Militar y prisionero.

Las incursiones de Quiroga en San Juan y en otras provincias vecinas, realizadas desde su base de operaciones ubicada en Los Llanos, al sur de La Rioja, así como la acción de otros caudillos de montoneras en distintos puntas del país, generalizaron el desorden, la anarquía y la guerra civil en el territorio argentino.
En una de esas correrías de Facundo Quiroga, el gobernador de San Juan resolvió convocar a la guardia cívica, lo que no fue otra cosa que ordenar una especie de leva de hombres para destinarlos a las fuerzas del riojano. En esa oportunidad, 10 de junio de 1828, Sarmiento fue nombrado, a los 17 años de su edad, subteniente del batallón de infantería provincial.

Sarmiento se negó a aceptar esa designación. Este hecho los relató dos veces, la primera en 1843. ¨Era comerciante el año 28, y demasiado joven todavía, no me interesaba el movimiento de los partidos, cuya existencia ignoraba. Tomás Paine y la Revolución de los Estados Unidos que cayeron en mis manos por ese entonces, me hicieron ocuparme de los principios constitutivos de los gobiernos, y de los derechos de los gobernados; pero todo esto era teóricamente y sin aplicación ninguna a mi país. No obstante mis resistencias, fui hecho alférez de milicias, y a la segunda guardia que monté, dirigí al gobierno un oficio pidiendo mi exoneración de aquel servicio, con cumplimientos tales que me llevaron redondo a un calabozo y sirvieron de cuerpo de delito a una causa criminal. Luego me hicieron conocer que había cometido una indiscreción; pero yo sostuve mi posición sin mengua, y el gobierno tuvo que abandonar la causa, porque el partido liberal que le hacía una terrible oposición, halló en este asunto un arma para atacarlo. Entonces quise profundizar la fisonomía política de los acontecimientos, me informé de las tendencias y objeto de los partidos, y no me fue difícil escoger el que me convenía. Veía en uno a los viejos retrógrados, a los antiguos godos, y a los gauchos ignorantes; en otro a los jóvenes, a los antiguos patriotas y a los que abogaban por la libertad. Nada más necesitaba, fui unitario desde entonces¨ (III-20-1843).
Luego relató este hecho en 1850: ¨Era yo tendero de profesión en 1827, y no sé si Cicerón, Franklin o Temístocles, según el libro que leía en el momento de la catástrofe, cuando me intimaron por la tercera vez cerrar mi tienda e ir a montar guardia en el carácter de alférez de milicias, a cuyo rango había sido elevado no hacía mucho tiempo. Contrariábame aquella guardia, y al dar parte al gobierno de haberme recibido del principal sin novedad, añadí un reclamo en el que me quejaba de aquel servicio, diciendo: “con que se nos oprime sin necesidad”. Fui relevado de la guardia y llamado a la presencia del coronel del ejército de Chile, don Manuel Quiroga, gobernador de San Juan, que a la sazón tomaba el solcito, sentado en el patio de la casa de gobierno. Esta circunstancia y mi extremada juventud, autorizaban naturalmente el que, al hablarme, conservase el gobernador su asiento y su sombrero. Pero era la primera vez que yo iba a presentarme ante una autoridad, joven, ignorante de la vida y altivo por educación, y acaso por mi contacto diario con César, Cicerón y mis personajes favoritos; y como no respondiese el gobernador a mi respetuoso saludo, antes de contestar yo a su pregunta: “¿Es ésta, señor, su firma?”, levanté precipitadamente mi sombrero, calémelo con intención, y contesté resueltamente: “Sí, señor”. La escena muda que pasó en seguida habría dejado perplejo al espectador, dudando quién era el jefe o el subalterno, quién a quién desafiaba con sus miradas, los ojos clavados el uno en el otro, el gobernador empeñado en hacérmelos bajar a mí, por los rayos de cólera que partían de los suyos, yo con los míos fijos, sin pestañear, para hacerle comprender que su rabia venía a estrellarse contra un alma parapetada contra toda intimidación. Lo vencí, y enajenado de cólera, llamó a un edecán y me envió a la cárcel. Volaron algunos a verme, entre ellos Laspiur, hoy ministro, y que me tenía cariño, quien me aconsejó hacer lo que él ha hecho siempre, cejar ante las dificultades. Mi padre vino en seguida, y contándole la historia, me dijo: “Ha hecho usted una tontera; pero ya está hecha; ahora sufra las consecuencias, sin debilidad”. Siguióseme causa, preguntóseme si había oído quejarse del gobierno, respondí que sí, y a muchos. Preguntado quiénes son, respondí que los que han hablado en mi presencia no me han autorizado para comunicar a la autoridad sus dichos. Insisten, me obstino; me amenazan, sácoles la lengua; y la causa fue abandonada, yo puesto en libertad, e iniciado por la autoridad misma en que había partidos en la ciudad, cuestiones que dividían la República, y que no era en Roma ni en Grecia donde había de buscar yo la libertad y la patria, sino allí, en San Juan, en el grande horizonte que abrían los acontecimientos que se estaban preparando en los últimos días de la presidencia de Rivadavia. Hasta la casualidad me empujaba a las luchas de los partidos que aún no conocía¨ (III-134-1850).
Guillermo Guerra dice algo bastante cierto sobre la influencia de sus familiares para lograr la liberación de Domingo. ¨Cara le habría costado su altivez a Sarmiento si no huibieran mediado en su favor los Oro, pudientes en el ánimo del gobernador, como que uno de ellos, don José Antonio, era su Ministro. Gracias a las influencias, Quiroga consistió en hacerse desentendido del asunto y Sarmiento fue puesto en libertad tras una corta prisión¨(1).
Manuel Gálvez pone en duda este relato, y dice: ¨en fin, lo importante es que este suceso acaba de afiliar a Domingo en el bando unitario. Esta decisión de Domingo de incorporarse al unitarismo eonstituye para él, para los suyos y para el país un trascendental acontecimiento¨ (2).

¿Mentira o exageración de Sarmiento?
El nombramiento del 10 de junio de 1828 y el rechazo de Sarmiento generaron un gran debate, sobretodo después de que se conoció un documento que desmintió sus  dichos.

Se encontró una carta en donde Domingo se retractó ante el gobernador Quiroga del Carril. Vale la pena transcribir toda esta carta, del 22 de agosto de 1828, que le envió al mandatario: ¨Excelentísimo señor gobernador: El subteniente de la segunda compañía que suscribe, ante V.E., con el debido respeto, se presenta y dice que ha sentido en el mayor grado el motivo del desagrado que ha causado a V.E. el oficio que le ha dirigido y que ha dado motivo a su prisión. El no estar inteligenciado en el modo como un oficial subalterno debe exponer sus quejas al Superior Gobierno, ha sido la causa de haber incurrido en esta falta. Él había debido presentar a V.E. un memorial en que, significándole su situación, le pidiera el ser eximido de este empleo, que, aunque honorífico, lo pone en el caso de perder e1 único medio que tiene de subsistir y socorrer a su pobre familia; pero habiendo omitido este paso, le queda el recurso de suplicar a V.E. se digne dispensarle el paso dado, y excusar las providencias a que él ha dado lugar, reservándole el hacer conforme su solicitud a V.E. en oportunidad; por tanto, pide que hecho cargo de su súplica se sirva sobreseer en su causa, que es gracia que espera conseguir. Domingo F. Sarmiento¨.

Este documento se publicó en Anales del primer Congreso de Historia de Cuyo (3), con glosas que intentan presentar a Sarmiento como embustero, por ser diferente la versión de Recuerdos de Provincia. Dicho documento comprueba la puerilidad propia de la inexperiencia y las tribulaciones maternales que debieron dictarle esa solicitud, no infamante en sí misma. El joven Domingo pertenecía a una familia federal con tíos influyentes (uno de los Oro era el ministro), y ellos debieron haber arreglado el pueril asunto con el gobernador, por súplica de la madre afligida en esta primera aventura del hijo adolescente, irreflexivo aún.
Alberto Palcos dice que justamente por la redacción de la nota del 22 de agosto de 1828, ¨Domingo efectivamente observó una conducta temeraria frente al gobernador¨ (4).
Ricardo Rojas pone un manto de comprensión en la polémica: ¨Algo hay de cierto en este relato, pero Sarmiento exageró los hechos al contarlos tantos años después, equivocándose por de pronto en la fecha, pues ocurrió esto en 1828 y no en 1827 como él dice. No olvidemos que en 1828 Domingo era un insignificante muchachito de diecisiete años apenas, ignorante en política.
Sin embargo este documento fue aprovechado por sus detractores, desde Manuel Gálvez hasta Ramón Doll y Guillermo Cano, quiénes le dedicaron un folleto especial a esta polémica (5).
El cargo de embustero resulta ridículo aplicado a un hombre que fue temerario en la práctica de la verdad, y la versión de Recuerdos de Provincia sobre el insignificante episodio de 1828, se ha de juzgar teniendo en cuenta el énfasis de este libro escrito en el destierro con intención polémica, y sobre todo se ha de tener presente los sucesos de 1829, cuando el subteniente federal se convirtió en teniente unitario. Después de haber sido Presidente de la Nación y siendo ya general, Sarmiento escribió sus Memorias, que son definitiva recapitulación de su carrera militar, y en ellas desaparecen las jactancias de 1850 y ni siquiera se acuerda del bisoño subteniente de 1828. (XLIX-24).

1- Guerra, Guillermo, ob. cit., pág. 28.
2- Gálvez, Manuel, ob. cit., pág. 35.
3- Primer Congreso de Historia de Cuyo, realizado en 1937 en la ciudad de Mendoza, y luego se incluyó en Anales de esa asamblea, publicación de la Junta de Estudios Históricos de Mendoza, TOMO VIII, PÁG. 184. Campobassi, José S., ob. cit., Tomo I, Pág. 85. El documento se encontró en el Archivo Administrativo e Histórico de San Juan, en el folio 189, libro 113, año 1828.
4- Palcos, Alberto, ob. cit., pág. 34.
5- Doll, Ramón y Cano Guillermo, Las mentiras de Sarmiento: por qué fué unitario, Buenos Aires, Ediciones del Renacimiento Argentino, 1939, de 27 páginas. Este folleto aporta un interesante estudio sobre la legitimidad de la medida tomada por Quiroga del Carril en el reclutamiento de tropas. No aporta mucho más.

To supply additional background on the wreck of the brig Despatch in 1828, we thought it would be appropriate to provide Wikepedia’s information on Ann Harvey. It needs updating, as there are inaccuracies.

“Ann Harvey (1811 – 1860) was a fisher and rescuer born near the small fishing community of Isle aux Morts, Newfoundland, Canada. Harvey, called “Grace Darling of Newfoundland”, is known for her bravery at the young age of seventeen for rescuing, along with her father, younger brother and a dog, 163 shipwrecked souls from the brig Despatch between the twelfth and fifteenth of July, 1828.

Harvey and her father George were fishing as usual on one early July morning when they made the discovery that would etch Ann forever in Newfoundland history. The Harveys lived, along with one or two other families, on a small, bare, rocky island near Isle aux Morts. George, born in Jersey, moved to Newfoundland with his wife where they had eight children, of whom Ann was the oldest.

That morning, when Ann sighted a keg and a straw bed floating in the turbulent seas, they immediately realized a ship had been wrecked nearby. George and Ann fetched twelve-year-old Tom, George’s oldest son, and their Newfoundland dog, Hairy Man, and launched their punt with little regard for their own safety. On a beach nearby they found six men who had survived the wreck and set out to find more survivors. They found a large group on a tiny island that would be thereafter be known as Wreck Rock. This rock, three miles from shore, was barely large enough to hold the remaining survivors of the thirty or more who had died from exhaustion or washed away and drowned. They got to this small rock by means of a mast they had cut away from the sinking vessel. George could get no closer than 100 feet of the survivors due to the heavy seas. He threw a billet of wood to which the survivors attached a rope and George got his dog to swim for it. Each of the passengers were taken off the rock in this fashion.

Five more of the survivors died on the rock and ten more expired on land after their dramatic rescue. The waves remained merciless the entire time; two babies were swept from their mother’s arms. But over an exhausting three-day period from Sunday morning to Tuesday morning, more than 180 people were saved in this manner by Ann and George.

Their work did not end there, for now the survivors had to be fed. This was a challenge given the high numbers and the limited supplies the tiny community had available. Besides, the nearest merchants were many miles away in Jersey Harbour and Harbour Breton. Although Ann and her family had saved their lives and tried their best to feed and care for the survivors in the intervening days, the would-be immigrants were in a pitiful condition. There were few homes on Dead Island, so the Harveys and some of the survivors built lean-tos for shelter.

When Captain Grant of HMS Tyne arrived about eight days later, after receiving word of the wreck, they found no bread, flour or tea left in the Harvey home, their winter provisions all gone. Grant replenished the food stocks of the Harveys and removed the survivors to St. John’s, where news of the heroism of Ann and her father travelled throughout the island. From Government House, Governor Thomas Cochrane applied to the Royal Humane Society for recognition of the family and a special medal was struck. Lloyd’s of London, the insurance agents, gave the Harveys the then princely sum of 100 pounds.

Ann’s days as a rescuer were not over; ten years later on September 4, 1838, the Rankin was sailing from Glasgow to Quebec and went aground near the same spot as the Despatch. This time she helped save the lives of twenty-five people.

For a time, Ann was know as the “Grace Darling of Newfoundland”, after the English girl who, with her father, saved lives of seamen wrecked on the Northumberland coast. On July 17, 1987, the Canadian Coast Guard Ship Ann Harvey was commissioned in memory of Ann’s heroic deeds.”

Source From:

• Page name: Ann Harvey
• Author: Wikipedia contributors
• Publisher: Wikipedia, The Free Encyclopedia.
• Date of last revision: 23 December 2007 08:26 UTC
• Date retrieved: 6 May 2008 22:38 UTC
• Permanent link: http://en.wikipedia.org/w/index.php?title=Ann_Harvey&oldid=179752919
• Page Version ID: 179752919

Hierbij een lijst met 2.471 Surinamers m.b.t. onbeheerde boedels en wezen in de periode 1828 – 1876.

In de meeste gevallen betreft dit archief personen die overleden zijn en boedel onbeheerd hebben achtergelaten, doordat zij bijvoorbeeld geen testament hebben opgemaakt. Er wordt in de stukken aangegeven wie wanneer is overleden en een opsomming van de boedel die achtergelaten is. Er werd ook in vermeld welke persoon of personen de boedel toekwam. In een enkel geval betreft dat naast de boedel ook schulden.

BEKIJK DE LIJST MET 2.471 SURINAAMSE NAMEN PERIODE 1828-1876

Het archief van de onbeheerde boedel en wezen 1828-1876 is in het Nationaal Archief in Den Haag in te zien onder toegangsnummer 1.05.11.13 en inventarisnummer 754-3025.

During a spectacular night launch from somewhere in the South American jungle (Kourou), the European Space Agency has launched its 11-year-in-development orbital cargo ship toward the International Space Station (ISS.)

Nicknamed ‘Jules Verne’ the “huge space truck” will auto-dock bwo an advanced version of GPS and will attach to the platform on April 3. ISS astronauts will intervene only if they “sense danger,” Will Robinson, then they have a Red Button to push. What happens if they poke it, I don’t know, but if Jules, Father of Science Fiction, were here he could probably guess.

He did, after all, foresee spaceships, helicopters, submarines, guided missiles, and air conditioners.

Born Feb 8, 1828 (NS), 12:00 pm LMT, in Nantes, France, Jules Verne was son of a magistrate who as a young man studied law in Paris.

http://www.astrodatabank.com  ranks his birth data as an accurate AA and I couldn’t resist peeking at his natal chart when I heard he’s finally “making it” into space in order to see if any current planets were triggering his natal placements. Well, not “if” really, more like to see which ones!

BBC News has an article on the launch of the ATV (Automated Transfer Vehicle) which will be able to transport fuel, eliminate waste, and eventually can de-orbit the space platform when it becomes necessary in a few years:

http://news.bbc.co.uk/2/hi/science/nature/7285796.stm

Now here are natal chart details for author Jules Verne with current links to March 9 planets:

ASC 15Gem37; Mc 15AQ05; Sun 18AQ46 conj Mercury 22AQ44–>March 9: Chiron 18AQ15 conj natal Sun, Mercury conj Mercury (I KNOW! His Mercury Return today in spacey, progressive, future-oriented AQ! Mercury = travel; Return = a new cycle in planning.)

Natal Venus 18Pis21–>March 9 Uranus…Uranus to Venus = establishing new but unpredictable joint ventures; unusual interactions; freedom for taking new directions.

Natal Neptune 17Cap04 is being conjoined by Jupiter 17Cap04–>inspired ideas and actions.

(Neptune was discovered during his lifetime–1846, which must have spurred his imagination tremendously.)

Natal Sun–Moon midpoint is conjuncted today by Pluto–>separation to start anew; critical time of development; new perspectives (at last, he’s off the earth!)

And Mars is opposite Sun–Moon, so we have: drive for fulfillment; the realization of joint objectives.

Now you might expect Verne’s natal Uranus to be in future-oriented AQ, but not so. It’s in Capricorn, a very mystical sign on its own terms, and one of the most ancient as the Sea-Goat.

His Uranus is, however, at a high-frequency 29th degree: 29Cap26 in 9th house of the Higher Mind. And being Direct, Uranus would have progressed into AQ at some point, perhaps in childhood (I’d have to calculate to be sure.)

Now those are the main links between 1828 and March 9, 2008 but here are the rest of  his natal positions:

Moon 14Sc35 conj Jupiter 13Sco45  indicating a sensitive nature that wants to understand its environment completely; Mars 00Sag33 (ruled by Jupiter) giving his action principle much enthusiam with a flair for the dramatic.

Pluto 4Ari51 is trine Mars giving courage, vast sources of spiritual energy, dedication to causes, and a desire to solve society’s problems, although detachment may result in one’s remaining an observer (good for writing.)

Chiron 25Ari05, sign of the Pioneer, and North Node 28Lib37–so Chiron is conj South Node, an indication that Verne had easy access to past knowledge which may have been expressed within mystic interests, and a good memory–usually a sign of a genius (as can be AQ placements, esp Mercury.)

And his Moon–Jupiter conj supports a heredity of mysticism as well since the Moon indicates inherited tendencies.

And then there’s Saturn 14Can27 Rx, which is conjunct US natal Sun, a description of the American public’s continued interest in the writings of Jules Verne for Saturn lends stability and long duration.

So I guess with this launch, the future of Jules Verne is now…or at least objects in his rearview mirror are closer than they appear.

And by the time of his death in 1905, Verne had written over 50 books, one of which, “From the Earth to the Moon” is now on its way to the ISS in first edition form.

The book will be returned to Earth on a space shuttle “at a later date” but, one supposes, not beyond its due date–and we can only hope that late fees don’t apply in space.

We discussed the article “The Secret Life of a Developing Country (ours).” We then discussed some of the implications of the so-called “Revolution of 1828″ with reference to the voter turnout, presidential politics in general, and Andrew Jackson in particular. The last part of the period students viewed an e-seminar on slavery in the Old South.

See my (slow) marathon! 

The Valador of Valparaiso was wrecked on the coast of Bua, in 1828.
http://www.janesoceania.com/fiji_discovery1/index.htm