Image from http://blissfullydomestic.com

SURPRISE FOR JAPANESE.

Omaha’s Cowboy Mayor Frightened Oriental Visitors by Lassoing Them.

It came to light recently that James Dahlman, the cowboy mayor of Omaha, “roped” M. Takagi and M. Ogiko, editors of the Law Journal of Tokyo, who are studying jurisprudence in the United States and who stopped over in Omaha for a day and were entertained by distinguished citizens, says an Omaha special dispatch to the New York Times.

The Japanese had heard that Mayor Dahlman had been a cow puncher on the western plains. They asked him about it, and for answer the mayor picked up a rope, and before his visitors knew what had happened he had stepped across the room and thrown it over the head of M. Takagi, immediately afterward picking up another one and lassoing M. Ogiko.

The Japanese did not know anything about roping cattle, and the mayor’s stunt not only astonished, but frightened them, causing them to jump to their feet, their faces pale, and cry out. Their fears were dispelled when the mayor laughed heartily and took the ropes off their necks.

“Do you lasso people and tie them down when they break your laws?” asked M. Ogiko.

“No; we only lasso cattle,” said the mayor, and then he told them all about roping steers, much to their delight.

Mansfield News (Mansfield, Ohio) Jun 17, 1907

There is a charm in improvised eating which a regular meal lacks, and there was a glamour never to be recaptured in secret picnics on long sunny mornings on the roof of the Hall . . . I would sit up there with my cousin Tooter, consuming sweets bought with our weekly pocket money and discussing possible futures . . . The sweets I remember best were white and tubular, much thinner than any cigarette, fulled with a dark chocolate filling. If I found one now I am sure that it would have the taste of hope. Graham Greene

Happy Halloween, all! May you find as choice a costume as the one worn above!

There was really no reason for the sender to write anything on this postcard sent in 1907 to Miss Katie Krunkle of Lancaster, Penna.  -  the picture says it all. It says Hey! I’m HERE! I’m in Coney Island!!! And what better place to be in 1907!

Coney Island was at its height of popularity at the time – it was the place to go for fun and surprising amusements – one of which was the Japanese Cafe illustrated above.

It’s seriously doubtful that sushi was served here . . . what exactly was served I haven’t been able to discover yet – but the guests were served by traditionally garbed servers.

Dreamland itself has a story full of bold strokes. It was built in 1904 and burnt to the ground in 1911. A short life, and it appears as it it were quite fully lived.

There may not have been miso soup – but there were  hot dogs!

And at the end of the evening, the beautiful lights . . .

Theodore Roosevelt’s ideas on Immigrants and being an AMERICAN in 1907.

“In the first place, we should insist that if the immigrant who comes here in good faith becomes an American and assimilates himself to us, he shall be treated on an exact equality with everyone else, for it is an outrage to discriminate against any such man because of creed, or birthplace, or origin. But this is predicated upon the person’s becoming in every facet an American, and nothing but an American…There can be no divided allegiance here. Any man who says he is an American, but something else also, isn’t an American at all. We have room for but one flag, the American flag… We have room for but one language here, and that is the English language… and we have room for but one sole loyalty and that is a loyalty to the American people.”  ~ Theodore Roosevelt 1907 ~

With these hard economic times, it will be a little crazy to see what happens with what President Obama wants to do. You can check some stuff written about this topic and Obama here.

Anterior artículo.

Vuelta al índice.

.

Y ahora, sigo yo, Natsufan, contrastando los datos que expone Zeitgeist en la III parte.
Esto ya empieza a mosquearme. Aquí hay algo más que tendencioso y me estoy enfadando.

Después de hablar sobre Economía y los Bancos Centrales, Zeitgeist continúa con una cita de Thomas Jefferson (1743-1826), que fue el redactor principal de la Declaración de Independencia de los Estados Unidos de América y el tercer presidente del país. Zeitgeist dice:

Los padres fundadores de este país estaban bien conscientes de esto.

“Creo que las instituciones bancarias son más peligrosas que un ejército. Si el pueblo americano alguna vez permite a los bancos privados controlar la emisión de moneda los bancos y las corporaciones que crecerán alrededor de ellos privarán al pueblo de su propiedad hasta que sus hijos despierten sin casa en el continente que sus padres conquistaron.”
- Thomas Jefferson, 1745-1826.

La cita en inglés (según Zeitgeist) es:
“I believe that banking institutions are more dangerous to our liberties than standing armies. If the American people ever allow private banks to control the issue of their currency, first by inflation, then by deflation, the banks and corporations that will grow up around [the banks] will deprive the people of all property until their children wake-up homeless on the continent their fathers conquered. The issuing power should be taken from the banks and restored to the people, to whom it properly belongs.”

¿Qué importancia tiene esta cita y por qué lo comento?
Porque es falsa. Porque está manipulada.
Después de hartarme de buscarla y no encontrarla, resulta que… Jefferson nunca dijo eso. Sólo la primera frase, esa sí: Creo que las instituciones bancarias son más peligrosas que un ejército. Por lo visto esa frase viene de una carta que Jefferson escribió a John Taylor de Carolina, un amigo suyo del partido demócrata el 28 de Mayo de 1816 [ME 15:23]. PERO SÓLO ESA FRASE, y aún así, está cambiada.

Por lo visto la cita completa aparece sólo en dos libros: Flight to Financial Freedom – Fasten Your Finances* (2007), de un tal Nathan A. Martin y How to Take Advantage of the People Who Are Trying to Take Advantage of You** (2006) de Joseph Stephen Breese Morse, donde aseguran que la cita entera está escrita en una carta al entonces Secretario del Tesoro Albert Gallatin en 1802.

*Vuelo Hacia la Libertad Financiera. Asegure Sus Finanzas.
**Cómo Aprovecharse de la Gente Que Intenta Aprovecharse de Ti.

Pero es mentira. No aparece en ninguna carta a Gallatin ni en ninguna otra. Jefferson NO ESCRIBIÓ ESO, sino esto:

And I sincerely believe, with you, that banking establishments are more dangerous than standing armies; and that the principle of spending money to be paid by posterity, under the name of funding, is but swindling futurity on a large scale.
http://www.britannica.com/presidents/article-9116907

Por cierto, ni siquiera la primera frase es como la ponen en Zeitgeist. La auténtica es:

“I sincerely believe, with you, that banking establishments are more dangerous than standing armies.”

“Creo, sinceramente, como tú, que los sistemas bancarios son más peligrosos que los ejércitos.”

Para una explicación más detallada, léase (en inglés):

http://en.wikiquote.org/wiki/Thomas_Jefferson

Después de este desastre de trabajo documental que ha hecho Zeitgeist, seguimos.
Continúa con una cita de Sir Josiah Stamp, un economista, banquero y estadista inglés. Y, efectivamente, TAMPOCO es igual. La auténtica es:

“But if you want to continue to be slaves of the banks and pay the cost of your own slavery, then let bankers continue to create money and control credit.”

Si bien esta última cita mantiene el significado general de la que le atribuyen en Zeitgeist NO ES LA REAL. El fallo no es tan grave como en la anterior cita de Jefferson, pero me está demostrando que tergiversan la información a su gusto.
¿Por qué reseño estas supuestas citas? Las citas las usa Zeitgeist para dar credibilidad al conjunto del pseudodocumental. Pero es que las cambia, y las ajusta a lo que a los autores de Zeitgeist les da la gana. Así, lo que hacen es demostrar que están forzando las pruebas para que lleguen a las conclusiones que les interesa a ellos.
Las citas son para ponerlas textualmente. Las citas NO SE MODIFICAN. No en un documental serio. Otra cosa es que sus fuentes estuvieran mal. Pero, leñe, es que no aciertan ni una. Que fallen una o dos veces, medio me puede valer. Pero que fallen una y otra vez, y otra, y otra… YA NO SON ERRORES. Son tergiversaciones. Y cualquiera que compruebe esto, empezará a cuestionar las fuentes (o, por lo menos, los métodos de investigación) de Zeitgeist. Puede que fueran las fuentes originales las que estuvieran equivocadas, ¿pero no es obligación de un aspirante a documentalista medianamente serio el comprobar si sus fuentes son fiables? Porque… ¿no han mirado ninguna otra fuente salvo las que apoyaban sus hipótesis? No sé si intentan mentir a la gente, o están sencillamente muy equivocados. Pero si están equivocados, lo están totalmente, y el trabajo de investigación ha sido peor que chapucero.

Zeitgeist continúa así:
“A principios del siglo 20, los EEUU habían ya implementado y eliminado algunos sistemas de banco central, que fueron estafando a través de crueles intereses bancarios.”

¿Crueles? Bonita opinión (estoy de acuerdo, pero es una opinión, no un dato documentado). Obviamente, los bancos en general no les caen bien a los autores de Zeitgeist. A mí tampoco, pero eso es otro asunto. Si no quieres pagar intereses (ya sean crueles o simpáticos), NO PIDAS PRESTADO. Los americanos tienen la mala costumbre de pedir crédito hasta para comprar un paquete de patatas fritas… Y eso es un fallo económico inmenso. Están siempre endeudados hasta las cejas… pero porque piden dinero a crédito continuamente y para tonterías. Ya criticaré a los EE.UU. en una entrada específica, porque material hay, pero eso será al margen de estas entradas sobre Zeitgeist.

“En ese momento, las familias dominantes en los bancos y negocios del mundo eran los Rockefeller, los Morgan, los Warburg, los Rothchild.”

Bueno, vamos a especificar esto un poco para los lectores que no sepan de Historia americana de principios del siglo XX. Los apellidos que aquí aparecen son los de grandes familias de banqueros e industriales que controlaban gran parte de la economía americana durante finales del XIX y principios del XX. No todos ni todos los más influyentes. Se olvidan, por ejemplo, de los Carnegie, señores del acero, que no mencionan aquí, y que fueron mucho más influyentes en política que los Warburg.
Desde finales del XIX y principios del XX surgen en los Estados Unidos (y en Gran Bretaña), los grandes trusts y los grandes complejos industriales de los reyes del llamado Big Business (“el Gran Negocio”, 1919-1929). En Historia Contemporánea de C.O.U. también lo he visto descrito como “la Era de los Monopolios”: Astor (pieles), Rockefeller (petróleo), Carnegie (acero), Morgan (banca), Vanderbilt (ferrocarriles), etc. En 1913, el 2% de los americanos ingresa ¡¡el 60% de la renta nacional!! Tan sólo Morgan y Rockefeller controlan el 20% del patrimonio del país (341 empresas con un capital de 22 mil millones de dólares de la época).
Los círculos financieros e industriales de la época influyen en la política exterior y conjugan el expansionismo económico (“imperialismo del dólar”) con la intervención directa en Latinoamérica (República Dominicana, intervención en Panamá, lucha contra Sandino en Nicaragua, acciones militares en México y Uruguay, guerra contra España por Cuba, etc. De esto hablaré más adelante, porque fue criminal).

Es la época (más o menos) alegre anterior y posterior a la Primera Guerra Mundial. Es una época de alza económica y relativa paz. La producción en masa eleva el nivel material de vida de amplios sectores de la población, y los magnates del Big Business se hacen “los guays” fundando universidades, centros de investigación, organismos de previsión social, museos…
Pero no todo es bonito ni feliz. La gente no está muy contenta con que unos pocos se lleven la “pasta” y dejen a los demás “comiéndose los mocos”.
Las organizaciones de trabajadores como la A.F.L. (American Federation of Labor) y la I.W.W. (Industrial Workers of the World) sostienen duras luchas salariales (más de mil huelgas anuales). Es la primera “era dorada” del sindicalismo americano…

…cuando las masas embravecidas pugnan por sus derechos contra la opresión del capitalismo salvaje de esa panda de monopolistas chupasangres y…

Bueno, eso último lo ha escrito mi marido, que todavía está “caliente” de haber ido a las manifestaciones sindicales del 1 de Mayo. Le quito el teclado del ordenador, y sigo yo.
Presionado por los políticos “progresistas” (Bryan, La Follette) que se hacían eco del sentir popular, el gobierno intenta limitar el creciente poder de los monopolios y la explotación de los trabajadores. Así, surgen varios presidentes que toman acciones políticas (Roosevelt, Wilson).

Sigue Zeitgeist:
“Y a principios de 1900, buscaron instalar una vez más, leyes para crear otro banco central.
Sin embargo, sabían que el gobierno y el público desconfiaban de tal institución, así que necesitaron crear un incidente para afectar la opinión pública.”

No. Eso no es cierto. La banca privada no quería ni oír hablar de un Banco Central. Analicemos la idiosincrasia americana (mi marido hace el chiste con “indio-sin-gracia”). En Estados Unidos SE ABOMINA de todo lo que sea estatal. Para el americano medio, lo que se gestiona privadamente es infinitamente mejor que lo que se gestiona desde el Estado. Los americanos, en líneas generales, desconfían de todo aquello que les cueste dinero de sus impuestos. Además, los americanos perciben o creen que lo que es público está muchísimo peor gestionado que lo privado. Para ellos, lo público tiende a ser corrupto, mientras que lo privado tiende a ser honesto y a estar mejor organizado. Angelitos, qué inocentes que son.

¿De dónde viene todo esto? América es un país fundado por pioneros que salieron por patas de Europa huyendo de todo tipo de imposiciones: una religión que cobraba diezmos, un Estado (con un rey) que reclamaba impuestos y tasas de todo tipo, restricciones culturales, políticas, etc. Para estos pioneros, América era la tierra de las oportunidades… porque nadie les ponía cortapisas de ningún tipo. Nadie te ayudaba, cierto, pero por lo menos, nadie te fastidiaba de base como en tu país de origen. En América se podía ser judío sin demasiados problemas, el católico podía vivir junto al protestante sin matarse, se podía abrir una empresa sin que te sangraran a impuestos y, al ser un país relativamente nuevo, CARECÍA DE MUCHAS LEYES QUE EN EUROPA LLEVABAN SIGLOS LIMITANDO TUS DESEOS. Así, por ejemplo, podías comprar tierras sin límite (más bien quitárselas a los indios sin límite), no había regulaciones para edificar tu propia casa, podías llevar armas por la calle, podías educar a tus hijos en tu casa o en el colegio, podías votar a tu representante, etc. Y, por supuesto, pocos impuestos, por favor, ya hemos dicho que los americanos odian los impuestos. Leche, si hasta se independizaron de Inglaterra a cuenta de los impuestos que les largaba el rey.

Resumiendo, los americanos no querían saber nada de cosas públicas. Y la banca privada, ya ni te cuento. Los banqueros eran los primeros beneficiados en aprovecharse de la falta de regulación. Esto es, había una falta de leyes económicas del cagarse. Que tenían las manos libres, vaya. Por lo menos, más que los banqueros de Europa. La prueba la tenéis en que los banqueros de Europa no llegaron nunca a ser tan asquerosamente ricos como sus colegas americanos de la época ni de lejos. Y gran parte de su prosperidad venía dada por el hecho de que América, a principios del siglo XX ERA EL ÚNICO GRAN PAÍS SIN UN BANCO CENTRAL. El único. Todos los demás ya lo tenían. ¿Entendéis ya la relación entre “si-no-hay-Banco-Central-los-banqueros-hacen-lo-que-les-sale-de-los-cojones”?

Los banqueros americanos eran enemigos del Banco Central por partida doble. Como americanos, odiaban todo lo estatal y, como banqueros, odiaban toda institución que les pusiera freno. Porque ésa es la función principal de un Banco Central. Evitar que los banqueros privados mangoneen la economía del país (otra cosa es que no funcione, pero su función principal es ésa, igual que la de la policía es detener criminales y no abusar de los inocentes… una cosa es la teoría y otra muy distinta la práctica). Por eso nacieron los bancos centrales en Europa. Los Estados europeos decidieron que, por el bien común de sus ciudadanos, la creación del dinero y la institución financiera suprema de un país… PROVINIERA DEL ESTADO, no del Banco de Fulano, S.A, que a saber en qué se gastaba las perras. Y eso es porque en Europa… desconfiamos de lo privado. Nosotros confiamos más en el Estado como fuente de salvaguarda y protección comunitaria, y tendemos a ver lo privado como más “interesado en su beneficio” (más corrupto), y no en el bien común y… más incontrolable. Los europeos vemos lo estatal como algo más neutral y desinteresado… aunque sea más lento o inepto que lo privado. Nosotros, por ejemplo, tenemos un sistema de seguridad social público que nos cura, educa a nuestros hijos (bueno, en España lo intenta) y nos asegura nuestras pensiones en la vejez… gratis. Los americanos, no. Ellos se lo guisan y se lo comen solos. Son dos formas de ver las cosas. Yo prefiero la europea. Por algo soy europea. ¡Viva Europa! ¡Europe forever! ¡Guapa! ¡Bonita!

Así, tenemos a los magnates del Big Business contentísimos sin Banco Central, poniéndose gooooordos como cochinos con los beneficios de sus monopolios sin freno, para envidia de sus colegas del otro lado del Gran Charco. ¿Nadie hizo nada para evitar esto?
Sí lo hubo: los sindicatos y asociaciones civiles se pusieron en pie de guerra para protestar por semejante atropello. La existencia de unos pocos muy ricos y otros muchos muy pobres, desencadenó la lucha social. Hubo muchas huelgas, manifestaciones, desórdenes, encarcelamientos y demás. La gente acudió a políticos progresistas. Los votos de estas personas llevaron al congreso a gente como La Follette (os juro que se llama así) al Congreso. Y allí dieron el coñazo gritando las propuestas del pueblo a los políticos más… ejem… “conservadores”. Una ventaja que tenían los americanos de la época con respecto a los europeos es que su sistema democrático estaba mucho más desarrollado (hoy en día es al revés), y los políticos más “socialistas” podían llegar al poder sin demasiadas trabas, no como en Europa, donde el establishment de aquellos años hacía lo imposible porque los políticos más progresistas (socialistas, socialdemócratas, posteriormente comunistas) NO llegaran a los parlamentos.
En España, por ejemplo, era la época de la Restauración y de la Alternancia. Los partidos conservador de Cánovas y liberal de Sagasta habían alcanzado un acuerdo de “convivencia” pacífica, alternándose en el poder un mandato unos y, al siguiente, otros. Todo ello en aras de la “estabilidad”, para que no se produjeran desórdenes ni alteraciones en la vida política (ni les quitaran el poder), y sumando esfuerzos para que los progresistas (socialistas, principalmente) no tuvieran fuerza en las Cortes de Madrid. Maniobras como el caciquismo, la compra de votos y el “pucherazo” eran habituales de la época, como podemos leer en las novelas Los Pazos de Ulloa, de Emilia Pardo Bazán, y en La Regenta, de Clarín. Ése fue uno de los motivos de la llegada de la II República.

Volvamos a lo nuestro. Estaban los progresistas de La Follette y Compañía dando “por el culo” en el Congreso Americano. Los políticos tradicionales de los partidos demócrata y republicano… no tuvieron más remedio que verle las orejas al lobo. Y decidieron llevar a cabo algunas medidas propuestas por el pueblo. Más que nada porque si no, veían que el pueblo… no les iba a votar en las próximas elecciones, y se iban a quedar sin su escaño y sin su sueldo de congresistas. ¡Ayyyynnn! ¡Pero qué grande que es la democracia, leche! No podemos escoger siempre al mejor, pero siempre tendremos el derecho de la PATADA EN EL CULO, que es lo que más asusta a un politicastro.
Y surgieron presidentes que empezaron a “mover el trasero”:

1901-09. Theodore Roosevelt: reformas administrativas de carácter general. (No confundir con Franklin Delano Roosevelt).
1909-1913. William H. Taft obtiene del Congreso la ratificación de las leyes antitrust.
1913-1921. Woodrow Wilson anuncia un programa de “nueva libertad”, suprime las aduanas proteccionistas, introduce impuestos progresivos y trata de debilitar el poder de trusts y monopolios.

Entre esas medidas, estaba la creación de un banco central americano, que evitara el mangoneo de los grandes financieros de la época. Ese banco central se llamó Federal Reserve System o, más simplemente, la Reserva Federal. También se la conoce informalmente como la Fed. Fue creada en 1913 según la Federal Reserve Act. Ahora explicaremos más detenidamente su nacimiento, comparándolo con lo que dice Zeitgeist. Tiene tela, tiene… Zeitgeist dice:

“Asi, J.P.Morgan, considerado públicamente un conocedor financiero de la época, aprovechó su influencia masiva, publicando rumores que un banco prominente de New York era insolvente o había quebrado.
Morgan sabía que esto causaría histeria masiva que también afectaría otros bancos, y así fue.
El público, temiendo perder sus depósitos comenzó masivamente a retirar su dinero. Consecuentemente, los bancos fueron forzados a reclamar sus préstamos, obligando a los endeudados a vender sus productos y así comenzó una espiral de quiebras, reposesiones y desorden.”

Pues no. No fue así el origen del pánico de 1907. Zeitgeist es graciosísimo al respecto de no poner antecedentes de los sucesos históricos que narra. Será porque no le interesan.
Yo sí los voy a poner. Desde la Guerra Civil Americana, el Estado se había visto obligado a lidiar con sucesivas crisis económicas. Para financiar la Guerra Civil, se creó un sistema de banca (National Currency Act), mediante la cual los bancos tenían la potestad de emitir notas bancarias (billetes para entendernos), respaldadas por bonos del Estado. Fijaos en que cuando los europeos ya teníamos bancos centrales públicos emitiendo moneda, los americanos todavía estaban emitiendo billetes-moneda A TRAVÉS DE LOS BANCOS PRIVADOS. Este sistema tan primitivo tenía dos debilidades intrínsecas: la moneda quedaba muy rígida (no fluctuaba bien), y el Estado se encontraba sin armamento con el que hacer frente… a los pánicos bancarios. Durante el último cuarto del siglo XIX y comienzos del XX, la economía estadounidense se vio afectada por sucesivos pánicos bancarios (cuatro crisis en 34 años). Para los que no sepan lo que es un “pánico bancario”, léanse mi anterior artículo sobre economía, pero les diré para evitarse el “viaje” que consiste básicamente, en que todo el mundo intenta sacar su dinero de los bancos A LA VEZ y los bancos se encuentran con que no tienen líquido (efectivo) para devolver a todo el mundo. No hay dinero para todos.

Total, que el Estado americano estaba hasta los cojones de los pánicos bancarios, y ya estaba estudiando la posibilidad de crear algo parecido a un Banco Central, como el de sus vecinos europeos. Pero no pudo ni quiso por varios motivos:
-Los banqueros ejercieron grandes presiones para que no se creara porque NO les interesaba ser controlados por el Estado.
-Los votantes desconfiaban de algo que fuera público… y que les costara dinero de sus impuestos.
-Había habido varios pánicos bancarios, pero ninguno al que el Estado no pudiera hacerle frente… o dejarlo pasar.
-Los gobiernos americanos inmediatamente posteriores a la Guerra Civil fueron los más corruptos (aparte de los de George W. Bush, claro) de la Historia americana y occidental, especialmente el gobierno del presidente Grant (sí, el general nordista). Esos gobiernos estaban muy sobornados por la banca y no hicieron nada por evitar los desajustes económicos.

Sin embargo, en 1907 se produjo un pánico tan severo, que obligó a actuar al gobierno americano.
Y aquí es donde Zeitgeist empieza ooooootra vez a fastidiarla. Dicen que el pánico de 1907 fue causado por Morgan, el gran financiero.
Lo que los listos de Zeitgeist no nos dicen es que hubo DOS pánicos bancarios en 1907, uno en marzo y otro en Octubre.
En 1906, un tal F. Augustus Heinze, compró el banco Knickerbocker Trust Company, y lo usó de “tapadera” para financiar otras aventuras económicas utilizando las reservas de los clientes del banco. En marzo de 1907, una caída especulativa del mercado, forzó a mucha gente a sacar dinero de los bancos. El Knickerbocker Trust Company se quedó seco literalmente entre lo que estaba usando Heinze y lo que se habían llevado sus clientes, pero pudo capear el temporal. Los grandes magnates de la banca (Morgan entre ellos) protestaron ante el gobierno por lo peligrosas que estaban resultando las maniobras del “nuevo rico”. PERO como no había regulaciones ni leyes, dejaron ir al joven, impetuoso y advenedizo banquero Heinze. Y sucedió que se produjo oooootra gran necesidad de dinero en Octubre de 1907. Heinze intentó comprar una compañía minera (United Copper) con el dinero de las reservas del Knickerbocker Trust Company. No lo logró, y su movimiento especulativo condujo al descrédito (se demostró públicamente que Heinze no tenía dinero para comprar la compañía) del banco Knickerbocker Trust Company. Asustados, los clientes del banco acudieron en masa a recuperar sus ahorros. No había ahorros. Esos clientes, ahora aterrados, acudieron a otros bancos y acreedores a reclamar sus deudas para obtener dinerito… y se produjo un efecto en cadena. Un pánico bancario.

El gobierno americano estaba acojonado. No tenía herramientas para combatir un pánico de tal calibre. ¿A quién acudieron? Al único que tenía cerebro y dinero para arreglar aquello: J.P. Morgan, el gordo y astuto banquero monopolista. Juntando todo el dinero que pudieron reunir entre Morgan, sus otros amigos banqueros y el gobierno americano (hicieron lo que se llama básicamente una “colecta” o, como se dice en España, “pasaron la gorra”), se liaron a reflotar las empresas que estaban quedándose sin líquido debido a las retiradas de los ciudadanos. Y Morgan salió con todo su aplomo y toda su corpulencia de banquero superrico en los periódicos y en los telegramas del momento:

-Aquí no pasa nada.

Y la gente dijo:

-Si lo dice el banquero más rico de América, será verdad.

Y se escaparon por los pelos. La gente dejó de retirar mucho dinero, confiando en que los bancos tuvieran. Y como los banqueros y el gobierno HABÍAN INYECTADO DINERO DE VERDAD EN LOS BANCOS, la gente notó que, en efecto, había dinero para retirar. Y acabaron creyendo del todo a Morgan y al gobierno.
La economía se había salvado gracias a la astucia y la energía de Morgan. Que, debo añadir, no había hecho esto por ayudar a la gente porque fuera una excelente persona… Lo hizo porque si el pánico bancario continuaba, TODOS los bancos se verían afectados. Incluido el suyo (eso es lo que pasa cuando no mantienes las reservas, gañán). Pero todavía estaban todos (banqueros y gobierno incluídos) con las piernas temblando ante lo que podía haber pasado.

Se acabó. El gobierno no estaba dispuesto a que eso se volviera a repetir, y los banqueros agacharon las orejas admitiendo que algún control tenía que haber. O si no, TODO SE IRÍA AL CARAJO.

En 1907, los banqueros ya estaban haciendo llamamientos junto con el gobierno para la creación de un Banco Central. En Mayo de 1908, el Congreso aprobó la Aldrich-Vreeland Act que establecía la Comisión Monetaria Nacional encargada de investigar el origen del pánico y de proponer una legislación que regulara el mundo de los bancos americanos. Los banqueros POR FIN habían aceptado un poquito de control estatal, cuando ya no tenían más remedio, y los europeos ya llevábamos siglos con él.

Conclusiones:

-Morgan no causó el pánico de 1907. Salvó la economía del país del pánico de 1907. Por motivos egoístas (salvar su propio culo), eso sí. Pero la salvó.
-La banca privada no quería un banco central, porque le limitaría en sus beneficios y actividades. Pero no tuvo más cojones que acabar aceptando. Era eso o el caos continuo. Los banqueros privados no estaban ansiosos porque hubiera un banco central, como dan a entender en Zeitgeist. Al contrario, no lo querían ver ni en pintura. Por eso tardaron siglo y medio más que los europeos en tener uno.
-Ya que tenían que aceptar un banco central por cojones, los banqueros se decidieron a… “ayudar” al gobierno a crearlo. Si no puedes con ellos, únete a ellos. Pero de eso trata mi siguiente entrada.

¡Hasta entonces!

Fuentes:

Atlas Histórico Mundial, de Hermann Kiner y Werner Hilgemann, tomo II. Los Imperialismos y el Gran Capital, página 111; el imperialismo de Estados Unidos (1865-1914), página 129; período de Entreguerras: Estados Unidos (1919-1933), página 159.

Historia del Mundo Contemporáneo, de Antonio Fernández. Capítulo 7. El Gran Capitalismo. Ed. Vicens-Vives.

http://en.wikipedia.org/wiki/Panic_of_1907
http://en.wikipedia.org/wiki/F._Augustus_Heinze
http://en.wikipedia.org/wiki/Federal_Reserve_System
http://en.wikipedia.org/wiki/J._P._Morgan

.

Siguiente artículo.

de Anton Caragea
Cine nu a auzit de rascoala taranilor din 1907? Timp de mai bine de 45 de ani, regimul comunist a considerat evenimentele ca pe un exemplu elocvent al caracterului capitalismului românesc, dur si nemilos, care a ajuns pâna într-acolo, încât a ordonat sa se traga asupra taranilor nemultumiti de conditiile de munca si trai. Nu întâmplator, istoricul oficial al stalinismului românesc, Mihai Roller (Magazin istoric, nr. 10/2002), a strâns si publicat în 1948, cu o repeziciune demna de o cauza mai buna, documentele rascoalei din 1907. Tot ceea ce sustinea propaganda comunista se afla acolo: executii, interventia armatei, cifra de 11.000 de morti preluata din articolele lui Constantin Mille si, în final, grozavia ascunderii dosarelor de catre însusi regele Carol I.Astazi, la peste 95 de ani de la evenimente, documentele ne spun o poveste diferita de aceea cu care marea majoritate ne-am obisnuit deja. Un adevar ascuns prea mult timp în spatele discursului oficial.

Daca Imperiul Austro-Ungar a avut, dupa 1866 (înfrângerea în fata trupelor prusace ale lui Bismarck), un an de care sa fie cu adevarat mândru si în care sa îsi retraiasca gloria, acela a fost, fara îndoiala, anul 1908. Se împlineau 60 de ani de domnie a marelui împarat Franz Joseph, iar întregul aparat militar si diplomatic al imperiului trudise din greu sa îi ofere un adevarat moment de neuitat. Contele Alois Aerenthal, ministru al Afacerilor Externe al Dublei Monarhii, era unul dintre partizanii doctrinei habsburgice “A.E.I.O.U.” (Austria est imperare orbi universo – Austria trebuie sa conduca întreaga lume) si decisese ca anul 1908 va deveni cel în care trebuia demonstrata valabilitatea axiomei. Planul fusese gândit înca în urma cu câtiva ani. În primul rând, Alois Aerenthal pregatise anexarea oficiala a Bosniei si Hertegovinei, provincii pe care imperiul le administra din 1878, ca urmare a prevederilor tratatului de la Berlin. Le administra doar, caci suveranul nominal ramânea sultanul de la Constantinopol. Spre a-l împiedica pe acesta sa intervina în apararea drepturilor sale, Aerenthal a pregatit o rascoala în insula Creta si proclamarea independentei Bulgariei, alta componenta nominala a Imperiului otoman. Toate cele trei evenimente au avut loc aproape simultan, punându-l pe sultan în imposibilitate de a reactiona. Bulgaria a obtinut astfel independenta, Austro-Ungaria – Bosnia-Hertegovina, iar singurii care au platit oalele sparte au fost cretanii, a caror rascoala a fost zdrobita, dar care, într-un final fericit, au reusit sa se uneasca cu Grecia (1908).

Un alt început pentru primul razboi mondial?

A doua parte a planului conceput de Aerenthal presupunea distrugerea celor doi inamici traditionali ai dublei monarhii, respectiv Serbia si Rusia. Dupa cum era si firesc, Serbia a respins încorporarea Bosniei-Hertegovinei, populata în special de sârbi, la Austro-Ungaria, cerând compensatii si protestând vehement. Acesta era exact pretextul dorit de Aerenthal. Armata imperiala a înconjurat Serbia si a amenintat cu razboiul. Belgradul a solicitat imediat ajutorul Rusiei, urmând exemplul atâtor alte actiuni din lungul istoriei. Dar în 1908 Rusia era o tara devastata. În anii 1904-1905, flota si armata sa fusesera distruse de japonezi, urmând apoi doi ani de revolte interne, finalizate printr-o revolutie ce aruncase de-a dreptul tara în haos. Totusi, tarul Nicolae II (1894-1917) a încercat sa intervina, dar s-a vazut confruntat cu un dur ultimatum venit din partea Berlinului si a Vienei, prin care acestea îl amenintau cu un atac imediat în cazul sprijinirii Serbiei. Cauza sârba trebuia abandonata…

Astfel anul 1908 aducea si umilirea internationala a Rusiei, înfrângerea Serbiei si gloria Austro-Ungariei. Adica, exact aceeasi conjunctura care va conduce la izbucnirea primului razboi mondial în iulie 1914. Radacinile se regaseau în anul 1908. O singura neîmplinire umbrea gloria imperiului: România. Si ea, ca si Serbia, avea teritorii nationale si populatii asuprite de dubla monarhie; si ea visa la revansa; si ea ar fi trebuit umilita si zdrobita în anul de gratie 1908. Daca planul lui Aerenthal ar fi reusit, atunci poate nu ar mai fi existat nici momentul 1916 si nici Marea Unire din 1918. Dar, din fericire pentru noi, încercarea a esuat. Interesul Puterilor Centrale fata de România nu era de data recenta. Iar în preajma anului 1907, el se intensificase brusc. Istoricul Karl Scheerer (
Magazin istoric, nr. 11/1974) a observat, la rândul sau, noul tip de atentie acordat României în acest interval cronologic. O rascoala care ar fi pus puterea de la Bucuresti în imposibilitatea de a mai guverna, urmata de interventia, solicitata sau impusa de la Viena, a trupelor austro-ungare pentru ocuparea si “salvarea” situatiei în zona. Si astfel se distrugea orice posibilitate a României de a actiona pentru eliberarea românilor transilvaneni.

Reteaua lui Eidinger

Centrul de unde se pregatea lovitura era orasul Cernauti. Aici, generalul Fischer, seful jandarmeriei austriece, înfiintase un birou de plasare de forta de munca si bani (bineînteles si spioni!) în România, birou condus de un anume N. Eidinger. Acesta avea o sumara pregatire militara, iar tactica sa de infiltrare a spionilor în tara vecina se folosea de marile linii de cale ferata si de sosele. În anul 1905, el a deschis un birou comercial în sediul hotelului Athénée Palace din Bucuresti si a început plasarea de muncitori agricoli pe tot teritoriul României. În plus, oferea importante câstiguri arendasilor, preluându-le produsele agricole si livrându-le apoi armatei austro-ungare. Unele dintre cele mai profitabile relatii de amicitie, dar si comerciale le-a avut cu de-acum cunoscuta familie Fischer, marii arendasi din regiunea Moldovei.Alte tinte ale spionajului austro-ungar si care vor juca un rol important în evenimentele anului 1907 sunt reprezentate de tagma ziaristilor, în special de Constantin Mille si ziarul
Adevarul. Spionul imperial Günther raporta în acest sens la Viena: “Afacerea ziarului Adevarul merge pe drumul cel bun, s-a operat asupra lui Mille cu mari sume”. În aceeasi maniera se va “lucra” si cu alte gazete, precum Universul, Epoca, ale caror “articole erau scrise” – marturisea acelasi Günther – “pe biroul meu”. Nu întâmplator, ele vor fi si cele care vor lansa cifrele de 10-11.000 de morti în tragicele evenimente. Cu alte cuvinte, pâna în 1907, Austro-Ungaria îsi crease o vasta retea de spionaj si influenta, mergând de la periferie si pâna în centru, implicând oameni politici, arendasi, chiar si mii de simpli lucratori, plasati de Eidinger în puncte considerate strategice. Reteaua parea bine pusa la punct si gata de actiune.Daca foametea ar fi condus la rascoala, anul 1904 ar fi fost momentul cel mai propice în acest sens. În schimb, în 1907 se anuntau chiar recolte bune si anul venea, lucru extrem de important, dupa alti doi cu rezultate frumoase. Cum de a izbucnit totusi revolta?

O rascoala cu cântec

Un mare arendas, Mochi Fischer, prieten cu Eidinger, a refuzat sa semneze învoielile agricole cu taranii sai pentru anul 1907. A amânat si refuzat orice oferta, pâna când, la începutul lunii martie, taranii dintr-un sat cu nume parca predestinat, Flamânzi, temându-se ca vor ramâne fara lucru si hrana, au cerut cu violenta semnarea contractelor. Speriat, Mochi s-a refugiat la Cernauti, la prietenul sau, fara însa sa semneze nimic si lasându-i pe oameni de-a dreptul disperati. Pericolul lipsei de pamânt, deci de munca, era din ce în ce mai puternic.

Imediat, pe miile de hectare arendate de Fischer, apar personaje ciudate, care dau de baut la toata lumea si îndeamna la violenta. Ataca primariile, posturile de jandarmi; sunt înarmati si au o evidenta pregatire militara. Toate rapoartele de la Botosani, din judetul Neamt, arata acelasi lucru: indivizi din afara satelor, cu uniforme ciudate si rute de deplasare pe linia Botosani-Cernauti sunt la radacina tuturor atacurilor. Carol I a înteles rapid ce se întâmpla si, pe data de 7 martie 1907, a ordonat ca frontiera de la Suceava la Mihaileni sa fie ocupata militar, pentru a împiedica infiltrarile agentilor austro-ungari. Dar era destul de târziu. La începutul lunii martie, razvratirile din nordul Moldovei erau tinute sub control si linistea începea sa revina, când ziarul
Adevarula început o ampla campanie împotriva a ceea ce ziaristii de aici numeau “marile masacre”. Titlurile vuiau: Refuz de a iesi la munca câmpului, Ridicarea recoltelor cu forta, Se trage în tarani…
Prefectul de Focsani, Aguletti, comunica lapidar capitalei: “Ziarele raspândesc enorm spiritul de rascoala, publicând stiri de zvon, fanteziste, exagerate. Bineînteles, în fruntea tuturor se aflau Adevarul si Universul. Din acest moment apare într-adevar si rascoala reala, caci ziarele relateaza – fals – stirea conform careia acolo unde oamenii au avut curajul de a se revolta, s-au si semnat contractele atât de dorite de tarani si comunitatea rurala. Si ce nu face omul pentru un ban în plus? Chiar si o… rascoala.

Europa se îngrijoreaza

În luna martie, rascoala se extinde, pe acelasi tipar si cu ajutorul acelorasi agitatori. Sunt cuprinse judetele Iasi, Suceava, Vaslui, Falciu, Tecuci, Neamt, Bacau, Tutova, Putna etc. Guvernul conservator se arata incapabil de a controla situatia. Primul ministru, “Nababul” Gheorghe Cantacuzino, a dat un ordin, cel putin ciudat, solicitând reprimarea rascoalei “cu cea mai mare fermitate si blândete”. Alti fruntasi conservatori, precum Mihail Pherekyde, sunt de ani buni pe lista de plata a Austro-Ungariei si deci refuza sa ia vreo masura imediata. Doua personaje au realizat însa gravitatea situatiei: Take Ionescu si Carol I. Primul, sesizând ciudatenia momentului în care marii proprietari nu îsi apara deloc pamânturile, fuge la rege, solicitându-i interventia imediata. Astfel, cei doi au provocat retragerea conservatorilor de la putere si venirea liberalilor, sprijiniti de Take Ionescu, pentru a pune capat rascoalei (12 martie 1907).Pasiunea pentru sosele a spionilor creati la scoala lui Eidinger a început de-acum sa dea roade. Urmând liniile de cale ferata si soselele, rascoala s-a extins dupa 12 martie si în Muntenia. Radu Rosetti îsi amintea: “oameni calari mergeau în capul bandelor, îndreptându-se spre Bucuresti, devastând, pradând, dând foc, omorând”.Interesant este ca în multe locuri, dupa cum arata rapoartele, “taranii s-au înarmat si au aparat satul de rasculati”. Dar în alte zone, jaful si crima au întunecat judecata, taranii alaturându-se agentilor imperiali. De îndata ce în ziarele din România au aparut primele stiri, mult exagerate, despre rascoala, presa vieneza n-a gasit un alt subiect mai interesant de dezbatut decât evenimentele din tara noastra. Carol I se mira chiar într-o discutie avuta cu Alexandru Marghiloman de “depesile fabricate la Cernauti cu privire la masacrele antisemite, la prigonirile evreilor… mai cu seama Neue Freie Presse (din Viena) s-a distins prin raspândirea acestor depesi … acest ziar a publicat toate stirile posibile”. Imediat, presa internationala a începuta sa anunte iminenta prabusire a României. Înca înaintea izbucnirii evenimentelor, la 1 martie 1907, Aerenthal stia ca va fi aici o rascoala si cerea Legatiei din Bucuresti o interventie dura. La 26 martie, dupa ce “intuitia” remarcabila a lui Aerenthal se împlinise, el anunta “ca nu poate privi cu indiferenta rascoalele care bântuie România [...] Trebuie sa ne ocupam de marile tulburari din tara dvs., întrucât avem o granita comuna foarte întinsa”. Corpul 12 armata austriac de la Brasov a fost mobilizat, aceeasi situatie înregistrându-se si în cazul celui de la Cernauti, pentru o interventie dincolo de Carpati. Se parea ca în aplauzele Europei îngrijorate de masacrele din România, Aerenthal putea ocupa tara.

Wilhelm nu îl sprijina pe Franz

Deja planul austro-ungar devenise pentru multi vizibil. Carol I i-a înlaturat pe conservatori de la putere si, un nucleu dur, în frunte cu I.I.C. Bratianu, ca ministru de Interne, si Alexandru Averescu, la Razboi, a primit de la suveran autorizatia de a pune ordine rapid în tara. La 18 martie 1907 se declara starea de asediu pe întreg teritoriul României, urmând apoi mobilizarea generala, la care au raspuns peste 140.000 de oameni, pâna la data de 29 martie. De data aceasta, curgea într-adevar sângele de care vorbeau ziarele: s-a tras cu tunul si s-au operat aproape 10.000 de arestari. Curând, situatia a început sa se normalizeze si a aparut clar ca noul guvern poate tine în mâna situatia. Lovitura finala data planului lui Aerenthal a venit însa chiar de la Viena, din inima imperiului. Franz Joseph nu cunostea uneltirile sfetnicului sau si în momentul în care a aflat ca se pregatea o interventie militara în România, a protestat vehement. Caci Carol I era prietenul sau, faceau parte din aceeasi lume si erau de aceeasi vârsta. În plus, regina Elisabeta se întelesese foarte bine cu sotia împaratului, Elisabeta a Austriei. Astfel ca Aerenthal nu numai ca nu a primit regeasca sustinere, ci Carol a fost cel caruia Franz Joseph i s-a adresat, într-o calda scrisoare, felicitându-l pentru reprimarea rascoalei. Ziarele vieneze au înteles imediat ca suveranul se exprima în acest fel împotriva interventiei militare, parasindu-l total pe Aerenthal si sustinatorii acestuia. Întâmplator sau nu, imediat dupa aceasta rascoala a luat sfârsit. Carol I a înteles rapid cine a fost în spatele rascoalei si a si numit-o de câteva ori deschis: agentia din Cernauti. Ca atare, pe când Bratianu si Averescu se foloseau de arme pentru a înabusi spiritul rascoalei, regele român s-a adresat celor care puteau actiona direct la sursa rautatilor: Franz Joseph si Wilhelm II. Împaratul austro-ungar si-a facut datoria. La fel si Germania lui Wilhelm, care a anuntat imediat ca nu considera necesara o interventie în România.

O enigma care a tulburat generatii

Rascoala a luat sfârsit ca prin farmec, lasând în urma doar oameni nauciti de cele întâmplate. O enigma a persistat însa: de ce Carol I a solicitat lui Bratianu ca toate actele rascoalei si ale represiunii sa nu ramâna în arhive? Explicatia oficiala a fost ca regele nu dorea o judecare a fostilor ministri liberali, atunci când conservatorii vor reveni la putere. Motivul nu sta însa în picioare, caci regele interzisese deja doua procese similare – al liderilor conservatori din 1871-1876 si cel al lui I.C. Bratianu în 1888, când Alexandru Candiano-Popescu îsi aminteste ca regele le-a declarat conservatorilor ca daca persista în intentia de a-l judeca pe Bratianu, el va merge zilnic cu trasura la închisoarea lui Bratianu si îi va încredinta guvernul, “amândoi conducând tara de la puscarie”.Se stia clar ca regele nu va accepta niciodata ca un guvern al lui sa fie judecat si ca va alunga de la putere pe cei care îi vor solicita un asemenea lucru. Însusi I.I.C. Bratianu, care avea tot interesul ca aceste documente sa fie ascunse, a protestat în fata regelui pentru preluarea lor. Raspunsul adevarat trebuie cautat însa în originea evenimentelor. Astfel, cunoscându-se ca perfida Austrie a fost în spatele rascoalei, ramânerea României în alianta cu ea sau alaturi de Puterile Centrale devenea de neconceput. Iar alianta cu acestea, respectiv cu Germania natala, reprezenta visul etern al lui Carol. Vis care îl va duce însa în mormânt, când se va prabusi în septembrie 1914, în momentul în care România a refuzat sa intre în razboi de partea Germaniei. Pentru a apara acest vis, a ascuns regele român celebrele dosare care aratau clar ca Austro-Ungaria – aliata noastra, dar si a Germaniei – încercase desfiintarea tarii. Iar Carol I n-a putut sa accepte prezentarea unui asemenea adevar.

Răscoala ţărănească din 1907 a început în martie 1907 în Moldova şi s-a răspândit repede, ajungând până în Tara Romaneasca. Principala cauză a fost nemulţumirea ţăranilor legată de inechitatea deţinerii pământurilor, aflat în mâinile a doar câtorva mari proprietari.

Majoritatea marilor proprietari funciari preferau să locuiască în oraşe, şi nu doreau să se ocupe direct de administraţia proprietăţilor lor. Prin urmare, închiriau domeniile lor unor intermediari (arendaşi), primind în schimb o sumă fixă (arendă). Arendaşii la rândul lor încercau să obţină profituri cât mai mari într-o perioadă cât mai scurtă de timp. În acea perioadă, ţăranii formau până la 80% din populaţia României, şi circa 60% aveau pământ foarte puţin sau nu aveau deloc, în timp ce latifundiarii aveau mai mult de jumătate din pământul arabil.

S-a încercat în epocă, în anumite medii, să se dea o tentă anti-semită răscoalei, prin afirmaţia că evreii ar fi fost de vină pentru asuprirea cruntă a ţăranilor. În realitate, puţini erau evreii care se ocupau cu arenda, iar în ţară erau şi mulţi arendaşi români. Dacă răscoala ar fi fost o mişcare anti-semită, ea ar fi trebuit să se limiteze la nordul Moldovei, unde arendaşii evrei predominau. Ori, răscoala s-a extins în zone cu foarte puţini arendaşi evrei, printre care şi Oltenia, unde s-a atins chiar apogeul şi unde represiunea a fost deosebit de feroce. Adevărul este că răscoala a fost o mişcare socială, şi nicidecum una etnică, o mişcare pentru care proprietarii şi arendaşii, arendaşii evrei şi arendaşii români sunt în egală măsură răspunzători.

Potrivit istoricului Dinu C. Giurescu, în anii în care recoltele au fost îmbelşugate (între 1902 şi 1905), moşierii au crescut arenzile foarte mult astfel încât nemulţumirea ţăranilor a crescut şi ea ducând în cele din urmă în martie 1907 la răscoală. El arată că tulburările au început “în partea de miazănoapte a Moldovei, unde arendaşii erau puternici”, şi spune că numai trustul fraţilor Fischer, care deţinea moşii şi păduri totaliza 236.863 hectare, adică 2.368 kmp, ceea ce reprezenta aproape suprafaţa unui judeţ întreg.

Aşa cum s-a precizat şi anterior, răscoala a început pe pământurile unui arendaş, Mochi Fischer, din satul Flămânzi. Acesta a refuzat să semneze contractele cu ţăranii din localitate. Familia austro-evreiască Fischer arenda la acea vreme circa 75% din pământul arabil din trei judeţe din Moldova (aşa-numita “Fischerland”).

Ţăranii, speriaţi că vor rămâne fără locuri de muncă, şi, mai ales, fără mâncare, au început să se comporte violent. Mochi Fischer s-a speriat şi a fugit la un prieten de-al său din Cernăuţi, lăsându-i pe ţărani fără contracte semnate. Teama de a-şi pierde locul de muncă, împreună cu nişte presupuşi instigatori austro-ungari, a provocat răscoala ţăranilor. Aceasta s-a răspândit în curând în întreaga Moldovă, mai multe proprietăţi ale latifundiarilor fiind distruse, şi numeroşi arendaşi fiind ucişi sau răniţi. Guvernul conservator (Partidul Conservator) nu a putut face faţă situaţiei, astfel încât liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea.

La 18 martie a fost declarată starea de urgenţă, apoi mobilizarea generală, până la 29 martie, numărul recrutaţilor ajungând la 140 000. Armata română a deschis focul asupra ţăranilor: aparent, 11 000 de ţărani au fost omorâţi şi mai mult de 10 000 arestaţi.

Numărul victimelor nu este cunoscut, şi nici măcar desfăşurarea evenimentelor nu e clară, deoarece regele Carol I a ordonat distrugerea tuturor documentelor referitoare la aceste evenimente, astfel încât guvernul liberal să nu fie făcut răspunzător de un eventual guvern conservator.

Numărul de morţi raportat de diplomaţii aflaţi în România la acea dată au fost, după cum urmează: între 3 000 şi 5 000 (cifrele diplomaţilor austrieci) şi între 10 000 şi 20 000 (cifrele diplomaţilor francezi). Istoricii pun cifrele între 3 000 şi 18 000, cea mai des întâlnită fiind aceea de 11 000 de victime.

Evenimentele au continuat să răsune în conştiinţa română, fiind subiectul unuia dintre cele mai bune romane interbelice, Răscoala, de Liviu Rebreanu, publicat în 1932. A fost de asemenea sursa de inspiraţie a unui tablou al lui Octav Băncilă, şi al unei statui monumentale care încă mai poate fi văzută la Bucureşti.

Click the image to see all Mr. Skygack designs and merchandise! C. 2009, by Vicki Robison

If you were to google the “first science fiction comic character” or the “first science fiction newspaper comic”, you would find that the results to your search would be flooded with “Buck Rogers in the 25th Century” and “1929″—but that is simply not true!  In actuality, the first science fiction comic feature was Mr. Skygack, From Mars! 

Mr. Skygack, From Mars was a single panel black & white newspaper comic feature which made it’s debut in 1907. The creator of the comic was A. D. Condo, who also penned Everett True, Diana Dillpickles and a variety of other comic features—some long lived, and some not.

I first discovered Mr. Skygack, From Mars a couple of years ago on the Barnacle Press website, where a handful of the Skygack comics are featured. I was so intrigued by Mr. Skygack that I was inspired to research the character, but alas, not much has been written about him—at least, not much that has survived.  I’m sure there are Skygack references in hundred-year-old books that have yet to be “discovered,” but at the time of this writing, I have only been able to find a few pop culture references*, plus a paragraph** about Mr. Skygack in E.W. Scripps and the Business of Newspapers, by Gerald J. Baldasty, 1999.

So Who is Mr. Skygack?

Mr. Skygack, From Mars, as stated above, is a comic feature that first appeared in Scripps newspapers in 1907. (If you decide to research this, you will also find the dates 1908 and 1909, but I know for a fact that it was 1907, because I found the very first Skygack cartoon in a 1907 newspaper!) 

Mr. Skygack was sent here from Mars to observe the human condition, so to carry out his mission, he observes people around him, usually misunderstanding the purpose of the task in which people are engaged.  The “tagline” from the comic strip explains Mr. Skygack’s purpose best—”He Visits the Earth as a Special Correspondent and Makes Wireless Observations in His Notebook.”

Irregularity of Early Newspaper Comics

The first Mr. Skygack comic panel was published in October of 1907.  The most recent example that I have been able to find was published in 1912.  I also have a couple of Skygack cartoons which are claimed to be from 1913, but I cannot verify the date.

Although Condo was employed by NEA, (a syndication service of the Scripps newspaper chain) not all Condo cartoons appeared in all Scripps papers.  In addition, because the comic industry was still in its infancy, it had not yet evolved to the tradition of daily features.  For example, one might see a particular comic strip three days in a row, and then not see it again for a week or more.  Some of the Scripps papers that I’ve been able to find would go for a month or two at a time without a Skygack cartoon, leading me to think that it had been discontinued, and then it would pop up again.

It’s also hard to know when many early cartoons were originally drawn or submitted for publication.  In my research I have found that a single comic feature might appear in two different Scripps papers a week—or even a month or two—apart.  I also tend to believe that Scripps newspapers were not contractually bound to print all features that were submitted, as is the practice today.  It seems as though comic and print features must have been sent in bulk for the editor to used as he pleased.

For all of these reasons, it becomes difficult to determine exactly when a feature began or ended, unless there is documentation tied in with the feature stating that it was the first or last of the series. 

So at the time of this writing, I believe that Mr. Skygack from Mars ended in 1913.  However, he not only appeared in his own comic panel, he also made a number of appearances in another strip!  In 1911 and 1912, (possibly even later) A. D. Condo would occasionally send Mr. Skygack to hang out with “Osgar Und Adolf,” another comic strip which Condo penned in partnership with Fred Schaefer, who was responsible for the story line.

 A. D. Condo

I haven’t been able to find out much about A. D. Condo, so a biographical sketch simply is not possible at this time.  According to lambiek.net, A. D. Condo created his most popular comic, the Everett True series, in 1905.  Yesterday’s Papers gives more details about Condo, and states that Everett True actually debuted in 1902.  Also according to Yesterday’s Papers, A. D. Condo was born in 1872 and died in 1956.  According to Toonopedia, Condo gave up the Everett True strip in 1927, for health reasons.

Whether we are able to find out more about Condo in the future or not, one thing is for certain—A. D. Condo, thanks to Everett True, was one of the most popular cartoonists of his time!  Although Mr. Skygack, From Mars was popular for a time, it never reached the popularity of True.  Perhaps the world just wasn’t ready for the first science fiction comic character!

~ ~ ~

*Mr. Skygack, From Mars is briefly mentioned in the following books, often as a generic term that had been adopted to reference a strange fellow:

“Honk and Horace Or, Trimming the Tropics” by Emmet F. Harte; Illustrated by F. Fox, 1912
“Think Back on Us: A Contemporary Chronicle of the 1930’s” by Malcolm Cowley & Henry Dan Piper, 1967
“The World Encyclopedia of Comics” by Maurice Horn, 1983
“Two Bells” by Los Angeles Railway Corporation, 1932
“The Railway Conductor” by Order of Railway Conductors and Brakemen, 1913
“The Union Postal Clerk” by National Federation of Postal Clerks, 1911
“The Railroad Telegrapher” by Order of Railroad Telegraphers, 1909
“The Twenties, 1917-1929″ by Mary Bruccoli, 1989

**1999:  “E.W. Scripps and the Business of Newspapers” by Gerald J. Baldasty
Pg. 126:  “Humorous cartoons were also staples of Scripps newspapers, particularly after NEA’s establishment.  One regular series was “Mr. Skygack from Mars,” in which a Martian, observing earthlings, continually misunderstands simple things.  Concerning a bride and groom at their wedding, Mr. Skygack reports, for example, “Saw Pair of Earth Beings (Male and Female) brought before high official of tribe—pair was probably guilty of some serious crime judging from emotions depicted on faces—attendant eager throng stood expectantly by listening to official’s reprimand.”

This post was updated on September 30, 2009, after finding new facts!

34 Market Alley. This alley was once a commercial strip named after the market that operated on the ground floor of the original City Hall, just south of the Carnegie Library, and where the Asiatic Exclusion League had their rally before rampaging through Chinatown and Japantown in September 1907. The owner of an opium factory at 34 Market Alley received $600 compensation from the federal government for lost business in the days following the riot, which inspired Mackenzie King to draft Canada's first drug prohibition legislation.

Situated in one of the grubbier Downtown Eastside alleyways, 34 Market Alley is a popular stop on local historical walking tours, and for good reason. An opium factory that operated here in 1907 inspired Canada’s first drug laws.

After the September 1907 rampage of the Asiatic Exclusion League through Chinatown and Japantown, the federal government appointed Deputy Minister of Labour and future Prime Minister William Lyon Mackenzie King to head a commission to investigate losses sustained during the rioting. Two of the largest claims of $600 each came from opium manufacturers. One was submitted by King Fung Co. at 517 Carrall Street, now the parking lot for Jack Chow Insurance. The other claim was for 37 Dupont Street (now East Pender), where Lee Yuen operated an opium factory, probably in the building on the rear of the lot designated 34 Market Alley.

Because Canada was trying to cultivate good diplomatic relations with Japan, King dealt with Japanese claims first, in October, the month following the riots. He rented Pender Hall at the corner of Howe and Pender for $5 a day and placed a notice in the News-Advertiser and World newspapers (but not the Province because it supported the Conservative Party and he was a Liberal) announcing that he would be taking submissions for damage claims.

Windows broken at 201 Powell Street in Japantown during the 1907 Asiatic Exclusion League Riots. Although there was significantly more damage done in Chinatown, Japanese claims for government compensation came much quicker because Canada was trying to build diplomatic relations with Japan. Japan's victory over a European power - Russia - in 1905, led other European states and Canada to treat it as a serious player on the international stage, unlike China or the rest of Asia. Photo: Library and Archives Canada #C023555

Besides claims for damages, King heard numerous opinions during his time in Vancouver. Chief Constable Chamberlin explained that the Japanese “had endeavoured to exaggerate the disturbance … they had a complete organization, and were prepared to shoot down whites if attacked; that he had to give orders through the police to have the Japanese pickets dispersed. They were standing at the corners with buglers, etc.” But though Chief Chamberlin apparently had sufficient men to disperse the Japanese, he told King that he was too short on manpower to handle the white rioters: “He thought the police force of the city inadequate for its size, and said that for a time, on the night of the 7th [September 1907] was unable to handle the situation, but subsequently got matters in hand,” King wrote in his diary, and observed that Chamberlin “seemed to share the anti-Japanese feeling.” Nevertheless, the Vancouver police did perform better in 1907 than during anti-Chinese riots in 1887, when they “strangely and persistently refrained from enforcing the law” and the provincial government had to send over special constables from Victoria to police Vancouver.

King wrapped up the Japanese portion of his Commission and approved a little more than $9,000 in compensation. It hadn’t yet been decided to give the same treatment to the Chinese, so King left the city. “Personally,” he wrote in his diary, “I would be much better satisfied with having only the Japanese claims to deal with.” But putting his own feelings (or laziness) aside, King believed that unless all claims were dealt with, “at some future time the matter will do harm to the Dominion.”

The Acland-Hood Hall, popularly called Pender Hall, at 804 Pender Street was where Mackenzie King conducted his investigation into compensation claims stemming from the 1907 anti-Asian riot. Less than two weeks earlier, Rudyard Kipling addressed the Canadian Club here. In 1910, Emily Carr exhibited her paintings at the hall, and the Vancouver Symphony Orchestra played its first gigs here in 1915. From the 1920s until 1969, Pender Hall was owned by the Marine Workers and Boiler Makers Union. A mural painted in the 1940s by Fraser Wilson once graced the building, but now hangs in the Maritime Labour Centre. Photo by L. Frank, 1947, City of Vancouver Archives Bu N209

Mackenzie King finally returned to Vancouver in late May the following year to deal with Chinese claims and went through the same process. Compensation paid out to Chinese claimants was around $27,000. King rejected compensation claims for firearms, ammunition, and fire protection equipment that were purchased in case there were more attacks because he believed they were unnecessary safeguards.

Because much of the groundwork had already been done in the first inquiry, King had some extra time to delve a little deeper into the opium issue when it arose.

With Anti-Opium Leaguers as his tour guides, King visited the Carrall Street and Market Alley factories and found they were doing a booming business. One had been operating for ten years, employed ten people, and grossed $180,000 in 1907 alone, with a net profit of $20,000. The other operator had been at it for 21 years, employed 19 people, and grossed between $170,000 and $180,000 in 1907, netting a cool $15,000 for the year.

King learned that there was another opium factory in New Westminster and three or four more in Victoria. But the real shocker was that taxpayer money — in the form of compensation for lost business — would be going towards the production of opium, which was being “sold to white people as well as to Chinese and other Orientals” across the country.

William Lyon Mackenzie King was Deputy Minister of Labour in 1907 when he was appointed Commissioner to investigate compensation claims stemming from the Asiatic Exclusion League riots in Vancouver.

Opium had been a non-issue on the Canadian political landscape until Mackenzie King used his report on compensation to raise the hue and cry:

Regarding it as an anomaly that the Government of Canada should, under any circumstances, be held bound to make good pecuniary losses in an industry so inimical to our national welfare, and having regard to the discretion given me by my commission, I feel it my duty respectfully to submit that the operations of the opium industry in Canada should receive the immediate attention of the parliament of the Dominion, and of the several legislatures, with a view to the enactment of such measures as will render impossible, save in so far as may be necessary for medicinal purposes, the continuance of such an industry within the confines of the Dominion, and as will assist in the eradication of an evil which is not only a source of human degradation but a destructive factor in national life. This industry, I believe, has taken root and has developed in an insidious manner without the knowledge of the people of this country. Its baneful influences are too well known to require comment. The present would seem an opportune time for the government of Canada and the governments of the provinces to co-operate with the governments of Great Britain and China in a united effort to free the people from an evil so injurious to their progress and well-being. Any legislation which may be directed to this end, will have the hearty endorsement of a large proportion of the Chinese residents of this country, who, as members of an Anti-Opium League, are doing all in their power to enlighten their fellow citizens on the terrible consequences of the opium habit, and to suppress, as effectually as possible, the traffic which, for so many years, has been carried on with impunity.

King followed up that report with another specifically calling for anti-opium laws, in which he elaborated on the concern that opium use was not limited to Chinese users, a fact he felt would “appal the ordinary citizen.”

“The Chinese with whom I conversed on the subject,” King wrote,

assured me that almost as much opium was sold to white people as to Chinese, and that the habit of opium smoking was making headway, not only among white men and boys, but also among women and girls. I saw evidences of the truth of these statements in my round of visits through some of the opium dens of Vancouver.

The opium factory in Market Alley may have awakened Mackenzie King to the extent of the opium industry in Canada, but the real impetus for the war on drugs had more to do with international trade and politics than moral indignation or local concerns. China’s efforts to curb the opium trade began as early as 1729, but Britain, in its ambition to force China to open up to international trade, quashed those efforts by way of the Opium Wars of the mid-nineteenth century. The United States became interested in the suppression of opium later in the century, in part because it inherited its own opium problem when it took over the Philippines in the Spanish-American War.

A police constable in Market Alley, 1925. Photo: City of Vancouver Archives #SGN 386

More significantly, the US was eager to tap into Chinese markets, partly for economic gain and partly because it would allow them to compete head-to-head with their imperial rival, Britain, in the Chinese marketplace. The Americans had been shut-out of trade relations with China in retaliation for the Chinese Exclusion Act of 1882 and the brutal treatment Chinese émigrés were subjected to in the United States. President Roosevelt was advised that “the best way of re-establishing trade relations would be to show the Chinese government that America was sympathetic to the addiction problem and wanted to help resolve it.” The result was a series of international anti-opium conferences beginning in 1909 in Shanghai.

Whatever Mackenzie King’s personal feelings about drug addiction or white girls being corrupted by Chinese traffickers, he was above all a savvy politician who saw in his investigation into the Vancouver riots an opportunity to ingratiate himself and Canada with the nascent international war on drugs. King’s efforts resulted in the first significant drug prohibition laws in Canadian history, which were enacted in time for the 1909 Shanghai conference. This and subsequent conferences in turn fuelled further expansions of Canada’s drug laws.

Market Alley [pdf] took its name from the market that operated on the ground floor of the original City Hall, just south of the Carnegie Library. The sign marking 34 Market Alley is the only visible reminder of the bustling commercial strip that existed here a century ago. That said, the drug trade that Mackenzie King characterized as “an evil which is not only a source of human degradation but a destructive factor in national life” is flourishing as never before in this and nearby alleys and streets, despite the unprecedented amounts of money and resources the government now spends trying to suppress it.

It’s true for America too…

…God is ready to share His holiness with men…

                      – L. D. Wilcox, Profiles in Wesleyan Theology (Salem, OH: Schmul, 1985), 67.

He [man] is free to choose how he will act, but

            he is not free to choose the results of this action.                       

                    – L. D. Wilcox, Profiles in Wesleyan Theology (Salem, OH: Schmul, 1985), 136.

The term original sin was a term first used by the Calvinists…

                    – L. D. Wilcox, Profiles in Wesleyan Theology (Salem, OH: Schmul, 1985), 157.

Man’s departure from God was voluntary;

            his return must likewise be voluntary.

                    – L. D. Wilcox, Profiles in Wesleyan Theology (Salem, OH: Schmul, 1985), 200.

A foreigner won’t likely invest in real estate…he doesn’t intend to stay…picture of the Christian and his lack of interest in earthly values.

                    – L. D. Wilcox, Profiles in Wesleyan Theology (Salem, OH: Schmul, 1985), 275.

Leslie D (L D) Wilcox was born this date, 7/12/1907 at Silver Creek, NY. His parents and siblings were all converted to Christ in the same Wesleyan Methodist revival in January, 1924.  He entered God’s Bible School in 1927 (later taught there for 25 years) and received an MA from University of Cincinnati.  He married Ruth Grode and was the father of Paul and Lucile.  

Wilcox pastored sixteen years and was president of Ohio Conference sixteen years, both with the Wesleyan Methodist Connection of Churches.  Later he was an officer in the Bible Methodist Connection of Churches.

He authored Power from on High (n.d.), Beyond the Gate (1961),

                                    Be Ye Holy (1965), Profiles in Wesleyan Theology (3 vol.,1985).  He died 12/2/1991, in South Carolina.

Se ştie că înainte de anul 1774, filosoful iluminist francez care semna Voltaire dar avea  identitatea  în acte François-Marie Arouet (1694  – 1778) a organizat în Franţa un lobby pro-Rusia. Se poate demonstra că Voltaire a fost pecuniar interesat în această campanie. Deşi Voltaire, urmându-l  pe Charles-Louis de Montesquieu (1689-1755), inventatorul conceptului „democraţiei occidentale”, a invocat  principii anti-corupţie foarte înalte pentru acest  lobby pe care l-a promovat, François-Marie Arouet fusese cumpărat cu bani grei de către ţarina Caterina cea Mare a Rusiei. Deci Voltaire, „l’icône de la vérité et de la justice”, cum a fost evaluat până de curând, e doar biet intelectual „mai mult sau mai puţin onest” care s-a lăsat  corupt de Rusia. Acel  lobby pro-Rusia  organizat de Voltaire  a forţat semnarea păcii din 1774 de la Kuciuc Kainargi. Deşi manualele de şcoală în stil pro-sovietic scriau altceva, profesorul nostru de istorie de la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova ne-a lăsat să înţelegem că pacea de la Kuciuc Kainargi a avut consecinţe catastrofale pentru noi. Prin tratatul de la  1774, practic erau suspendate, dacă nu chiar anulate,  efectele Capitulaţiunii  din 1740 de la Constantinopol.  Abia paşoptiştii noştri, în emigraţia din Franţa, infiltrează o lojă masonică şi reuşesc să impună  reluarea problemei Capitulaţiunii  din 1740  de către Occident. Din acest motiv este proiectat strategic Războiul Crimeii. Cu ajutorul  generalului Osman Pasa sunt luate înapoi cele trei judeţe din Sudul Basarabiei, şi devine posibilă unirea principatelor româneşti la anul 1859. Era doar fragment din Romania Neoacquistica de la anul 1600, cu frontiera estică pe rîul Bug. Să nu uităm acest Sabbat al spiritului : Romania Neoacquistica trebuie să fie modelul nostru fiducial!

Ne-a fost impusă apoi normarea independentistă de  la 1877, care nu a fost consecinţa unui război de eliberare naţională. Cine îi iubea pe ruşii care ne cotropiseră teritoriul  ? Consecinţele normării independentiste de  la 1877 au fost un şir de răscoale ţărăneşti, culminând cu aceea de la 1907. Pentru a preveni transformarea ei în pogrom antisemit, ofiţerii patrioţi ai armatei române, printre care locotenentul Ion Antonescu, decid  reprimarea sângeroasă a  răscoalei. Dar nu a fost omorât vreun alogen ! Apoi, după declanşarea primului război mondial (nu din vina noastră), politicienii  români cunctatori-evaluatori amână doi ani intrarea României în război (principiul „wait and see”). După  război, înţeleptul om de stat Ionel Brătianu negociază legitimarea pentru „România dodoloaţă”  (România Mare). Era mai puţin decât „pohta” lui Mihai Viteazul, acea Romania Neoacquistica aflată şi în visul Brătienilor.

Adolf  Hitler şi Iosif Stalin destabilizează Europa şi lumea prin pactul Ribbentrop-Molotov.  În cel de al doilea război mondial, mareşalul Ion Antonescu reuşea să obţină de la celelalte puteri, Anglia şi America, recunoaşterea validităţii  Capitulaţiunii  de la  1740  în ceea ce priveşte frontiera estică legitimă a României : rîul Bug. Chiar dacă, din timiditate, istoricii români nu aduc la lumină documentele doveditoare (presupun că unii dintre ei studiază cu asiduitate problema, şi au copiile documentelor în sertar), putem citi  Memoriile lui  Winston Churchill, care scrie despre acestea foarte limpede. Documente există şi în arhivele din alte capitale europene. Din cauza aceasta, Winston Churchill primea la Stockholm premiul Nobel pentru Memorii. După război, Iuliu Maniu nu pleacă în emigraţie deoarece credea că America şi Anglia vor respecta promisiunea făcută  în război lui Ion Antonescu. După 1989, noi trebuie să continuăm lupta lui Iuliu Maniu pentru validarea   Capitulaţiunii  de la  1740.  

În ce măsură a încercat mareşalul Ion Antonescu să consolideze promisiunea obţinută de la Anglia şi America ? Dând acte de stabilire a domiciliului între Bug şi Nistru pentru evreii din România! Eu am întâlnit, în anul 2004, un asemenea evreu la Craiova, un  cetăţean care primea pe baza actului de stabilire a domiciliului între Bug şi Nistru, o pensie mirobolantă de la statul român actual, şi îmi spunea că nu a pus vreodată piciorul pe teritoriul dintre Bug şi Nistru. De asemenea că evreii s-au înţeles bine cu populaţia  endogenă din România. Presupun că acel evreu, viu în anul 2004 la Craiova, figurează printre victimele Holocaustului din România. Îmi povestea că mulţi alţi evrei din România au fost şi sunt în situaţia lui. Şi că alţii încearcă să creeze artificial o discordie între evrei şi români. Printre aceia „alţii” se numără istoriografa franceză  Alexandra Laignel-Lavastine.

Dacă ar fi fost un om de ştiinţă care studiază, fără patimă şi idei preconcepute, istoria din Romania şi istoriografia despre români, profesoara universitară Alexandra Laignel- Lavastine ar fi trebuit să înceapă cu felul cum sunt trataţi românii în marele text al lui Voltaire: “Histoire de Charles XII” (publicat în 1730-1731). Dacă îmi permiteţi, voi cita eu aici un excerpt foarte revelator din textul scris de Voltaire: “Le czar, selon toutes les apparences, devait vaincre Baltagi Mehemet; mais il fit la même faute avec les Turcs que le roi de Suède avait commise avec lui; il méprisa trop son ennemi. Sur la nouvelle de l’armement des Turcs, il quitta Moscou; et ayant ordonné qu’on changeât le siège de Riga en blocus, il assembla sur les frontières de Pologne quatre-vingt mille hommes de ses troupes(19). Avec cette armée il prit son chemin par la Moldavie et la Valachie, autrefois le pays des Daces, aujourd’hui habité       par des chrétiens grecs tributaires du Grand Seigneur. La Moldavie était gouvernée alors par le prince Cantemir, grec d’origine, qui réunissait les talents des anciens Grecs, la science des lettres et celle des armes. On le faisait descendre du fameux Timur, connu sous le nom de Tamerlan.”  Nu am trunchiat nimic. Deci puteţi verifica, pe un text copiat dar autentificat, că Voltaire nu punea vreun bemol la clamarea “la Moldavie et la Valachie, autrefois le pays des Daces, aujourd’hui habité       par des chrétiens grecs”. Nimic, nimic, nimic, despre   români.  Dacă ar fi dat dovadă de  onestitate intelectuală totală, istoriografa franceză Alexandra Laignel- Lavastine trebuia să mai recunoască şi adevărul istoric despre români. Trebuia să identifice şi să focalizeze atenţia asupra greşelii făcute de François-Marie Arouet.  De altminteri, chiar  Gavroche scanda în Mizerabilii :  “C’est la faute à Voltaire (!)”. Nici Victor Hugo nu credea ce  clama Gavroche. Victor Hugo aparţinea acelui lobby voltairian anti-Romania. Decadenţa romană, în exemplificarea cea mai crasă, ar fi fost astfel prinţul nostru Dimitrie Cantemir, cel puţin aşa îl portretizează Victor Hugo în  poemul “La Légende des siècles”. Dar Alexandra Laignel- Lavastine ne dovedeşte, prin felul  nimicitor în care îi tratează pe  români şi problemele româneşti, că un lobby anti-Romania continuă. Acelui lobby anti-Romania i s-au asociat în present intelectuali “de elită” români : Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici.

Alexandra Laignel- Lavastine  nu cunoaşte  bine nici istoria culturală a secolului  XIX românesc.  Atunci când a scris cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme”,  istoriografa Alexandra Laignel- Lavastine s-a lăsat furată de latura tendenţioasă a curentului gherist din cultura română. Secolul XIX românesc este pentru noi mai mult decât un timp. Este exemplul nostru fiducial pentru dezvoltarea printr-o gramatică generativă a civilizaţiei. Doamna Alexandra Laignel-Lavastine nu ţine cont de aspectul acesta atunci când „analizează”, desigur, un fel de a spune, în cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme”, ceea ce dânsa crede a fi realitatea românească. Alexandra Laignel-Lavastine are în fond despre români, aceia care ştiu din amintirile de familie că erau români şi înainte de anul 1800, o atitudine de neglijare. De exemplu, doamna Alexandra Laignel-Lavastine neglijează existenţa altui mare intelectual legionar român: Vasile Lovinescu. Este dreptul domniei sale. Nu îl negăm noi. Deşi desconsiderarea culturii româneşti de către Alexandra Laignel-Lavastine nu-i decât o formă de rasism cultural. Diavolul se ascunde în detalii, poate că în acest sens sîntem noi, românii, « diabolici ». Institutorul Albert Camus (1913–1960), cel care l-a strivit cu dispreţ absolut pe românul Emil Cioran (1911-1995), ne învăţa, da, şi pe noi! că „Mal nommer les choses, c’est ajouter du malheur au monde”.  Este ce-a făcut Voltaire  în “L’Histoire de Charles XII”. 

Un detaliu pe care sursele din care se inspiră Alexandra Laignel-Lavastine îl uită,  s-ar referi la necesitatea explicitării/explicării unui cuvânt nume propriu întrebuinţat în chiar titlul cărţii : « Eliade ». Doamna Alexandra Laignel-Lavastine preferă să-şi menţină cititorii francezi într-o ignoranţă totală asupra semnificaţiei româneşti a cuvântului, dacă nu cumva ignoranţa absolută aparţine chiar autoarei. Spunem noi ceea ce Alexandra Laignel-Lavastine a uitat să treacă în carte. Bineînţeles, Eliade este numele lui Mircea Eliade (1907-1986), Alexandra Laignel-Lavastine nu-l lasă pe cititorul străin chiar într-o atâta ignoranţă. Dar Alexandra Laignel-Lavastine uită să vorbească despre „familia spirituală Eliade”. Gheorghe Lazăr şi, mai ales, Ioan Eliade Rădulescu au luptat, cu un succes total credem noi, -deşi Ioan Eliade Rădulescu avea la  mijlocul vieţii  rezervele şi îndoielile sale asupra chestiunii -, pentru restaurarea limbii române, concedem că într-un statut minimalist, erau oameni şi ei, cu puteri limitate. Ioan Eliade Rădulescu are însă pentru noi profilul unui gigant pentru că ne-a arătat principiile, ele erau şi sunt un acquis european, deşi sunt în acelaşi timp ideologie naţionalistă  românească. Noi am numit-o Ideologia Şcolilor Centrale şi am arătat legătura sa cu ideologia primară franceză, ideologia lui Destutt de Tracy. Cei care cunosc, şi mai cred în ele, aceste principii atunci când sunt spuse pe româneşte, fac parte din „familia spirituală Eliade”. Dincolo de gândurile proprii, Mircea Eliade a fost puternic format întru simţirea românească de mediul de acasă, de arhetipurile culturale din familie. Mircea Eliade era cel de al doilea fiu al căpitanului român Gheorghe Ieremia. Din admiraţie pentru marea operă de românism întreprinsă de Ioan Eliade Rădulescu, căpitanul Gheorghe Ieremia simte că trebuie să îşi schimbe numele de familie în Eliade. Ne-am fi aşteptat ca Alexandra Laignel-Lavastine, înverşunată în blamarea numelui de familie Eliade, să sublinieze şi sursa raţionalismului francez în naşterea acestei familii spirituale, repet, spirituale. Dacă ar fi fost creştină, prin această uitare tendenţioasă Alexandra Laignel-Lavastine ar fi comis cel mai mare păcat. Întrucât nu este creştină, problema „păcatului” nu se pune pentru autoarea cărţii amintite.

Asertările doamnei Alexandra Laignel-Lavastine, iar noi am demonstrat că ele sunt clamări făcute în numele unui lobby anti-România, sunt luate drept nou referenţial în acuzaţiile lansate, iar şi iar, împotriva românilor şi României.  Citesc asemenea acuzaţii la adresa URL  http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9678. Cu titlul ce sună echivalent acuzaţiei că germanii au făcut săpun din trei milioane de evrei : +Matatias Carp- «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)», de Marina NICOLAEV+ 

Citez din articol : “Alexandra Laignel-Lavastine este recunoscuta ca unul dintre cele mai buni specialisti în istorie intelectuala si politica a Europei centrale si de Est.” Eu nu o recunosc. Am arătat deja ce erori grave, tendenţioase, în spirit de lobyy anti-Romania şi prin negarea principiului existenţialist de evaluare propus de Albert Camus, a comis Alexandra Laignel-Lavastine în cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme”. Totuşi, totuşi, în articolul respectiv se spune ostentativ : +De curând a publicat în România si volumul «Cioran, Eliade, Ionesco : Uitarea fascismului » Editura Est, 2004, în traducerea Irinei Mavrodin (titlul original : Cioran, Eliade, Ionesco : L’Oubli du fascisme, Paris, Presses universitaires de France (PUF), collection “Perspectives critiques”, 2002). Pentru studiile si articolele sale consacrate ex-Europei de Est, Alexandra Laignel-Lavastine a obtinut în 2005, Prix européen de l’essai “Charles Veillon” al fundatiei elvetiene cu acelasi nume.+ Doamna Marina Nicolaev ne mai spune  : +În luna februarie 2009 a aparut la Paris volumul lui Matatias Carp «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» tradus din limba româna si însotit de o serie de adnotari si prezentari precum si de un material iconografic semnificativ, sub semnatura Alexandra Laignel-Lavastine, istoric, eseist, jurnalist si profesor universitar.+

Problema cu “materialul iconografic” ? Îmi amintesc că pe vremea când ne făceau în liceu îndoctrinarea cu cele “trei milioane de evrei din care germanii au făcut săpun”, cărţile acelea de ideologie avea la anexe “material iconografic”  cu fotografii ale fabricilor germane din care ar fi fost fabricat săpun din evrei, desene detaliate ale fluxului tehnologic, chiar fotografii ale unor bucăţi de săpun făcut din evrei. Dar Institutul Yad Vashem neagă acum că s-ar fi întâmplat aşa ceva. Vă spun cu mâna pe inimă, fotografiile acelea arătau chiar foarte realist, marcajele ştanţate  nu păreau în vreo clipă că ar fi fost trucate. În fine, să admitem că Institutul Yad Vashem are dreptate. Atunci pot să pun o întrebare  ? În primul rând să vă spun că ne obligau la şcoală să dăm bani (sic!) pe cărţile acelea de propagandă  pe o temă despre care specialiştii de la Institutul Yad Vashem spun acum că ea nu era adevărată. Întreb, naiv : În buzunarele cui ajungeau banii plătiţi pentru cărţile acelea? Întrebarea e pur retorică, ştiu răspunsul. De-l spun aici, pe blogul acesta, voi fi acuzat că nu este “politiceşte corect”.

Alt referenţial, probabil considerat la fel de valabil ca şi referenţialul François-Marie Arouet despre populaţia Moldovei şi Valahiei  la începutul secolului  XVIII, ori ca referenţialul Alexandra Laignel- Lavastine  despre valorile  în care cred românii, ne propune  doamna Marina Nicolaev în frazarea   : +Despre exterminarea celor peste 350.000 de evrei din România în timpul celui de-al doilea razboi mondial din România, cunoscutul istoric american Raul Hilberg, va afirma “nicio tara, cu exceptia Germaniei, nu va participa atât de activ la masacrul evreilor »+ Ca să fiu intelectualiceşte corect, trebuie să recunosc că nu am studiat ceva din opera istoricului Raul Hilberg. Dar am studiat opera altui cunoscut istoric american, Keith Hitchins, membru de onoare al Academiei Române. Şi am constatat că profesorul universitar Keith Hitchins  minte, prin omisiune şi comisiune, la tema românii şi România. Ei nu ştiu nimic despre Romania Orientală. Însă, evident, aş fi de o stupiditate extremă dacă aş invita pe careva să formuleze vreo judecată de valoare asupra lucrărilor istoricului Raul Hilberg. Insist, nu !Poate ştie dânsul, Raul Hilberg, lucruri care mie îmi scapă. Şi, credeţi-mă, în ciuda negaţionismului dovedit de specialiştii de la Institutul Yad Vashem, eu nu mă pot opri să plâng pentru cele trei milioane de evrei făcuţi săpun de germani în cel de al doilea război mondial.

Titus Filipas

Austrian Decision Ends Hopes for Restitution on Klimt Works – Taken from LA Times. – By DIANE HAITHMAN, TIMES STAFF WRITER – June 30, 1999.

A decision by the Austrian government this week dashed the hopes of a Los Angeles resident that restitution might finally be made to her family for art plundered by the Nazis during World War II. The collection included several important paintings by artist Gustav Klimt, and has been valued at $100 million.

After a decision in December by Austria’s parliament providing for the return of Jewish-owned artworks seized by the Nazis, Maria Altmann, 83, had hoped that she and other heirs might finally receive some compensation for the art collection that once belonged to her late uncle, onetime sugar magnate Ferdinand Bloch-Bauer, who lost his business to the Nazis and lived in exile in Zurich. The works are now housed in various Austrian museums.

The most valuable item in the collection is Klimt’s “The Portrait of Adele Bloch-Bauer,” 1907, one of the artist’s celebrated “gold” paintings. Adele Bloch-Bauer, Ferdinand’s wife, was a patron of Klimt. The painting is thought to be second in importance only to Klimt’s ubiquitously reproduced painting “The Kiss.”

On Monday, the Beirat, an advisory board to the Austrian minister charged with returning the plundered property, issued a statement saying that there is no possibility of restitution under the given law to Bloch-Bauer’s heirs for five Klimt paintings–two portraits and three landscapes–now housed in the Austrian Gallery in Vienna.

The family will get back 16 drawings by Klimt and 19 pieces of classical Viennese porcelain; those works have an estimated total value of between $500,000 and $1 million. The future of an additional Klimt painting remains undecided.

Los Angeles attorney E. Randol Schoenberg, who represents Altmann, said that the Austrians’ decision to keep the paintings is based on wishes expressed in writing by Ferdinand and Adele Bloch-Bauer that the artworks should one day be donated to Austrian museums. Schoenberg says that since those wishes were expressed before World War II, they would clearly have changed following the Nazi persecution of the Jews. “To argue that Ferdinand and Adele would have wanted this is to be a Holocaust denier,” he said.

Schoenberg said he believes that, in Altmann’s case, the law is being “selectively applied” to allow the most valuable of the family’s artworks seized by the Nazis to remain in Austria.

“The hope was very high, initially, that restoration in Austria could lead to similar legislation throughout Europe. This development, of course, is a tremendous setback to those hopes,” Schoenberg said.

The December law has resulted in the return of some artworks to their original owners. In July, the Rothschild collection of Old Master paintings, as well as coins and armor, valued at more than $25 million, was returned to heirs in the United States and Austria, and is to be auctioned July 8 by Christie’s in London, according to Schoenberg.

Altmann, reached on vacation in Vancouver, called the decision about the Klimt paintings “infuriating.” “Everything on which they based their decision is wrong, and a lie,” she said. “I wouldn’t be so furious if they had based it on something that was right. But what they say is wrong, false and devious.”

Austrian consul general to Los Angeles Werner Brandstetter said that he would have no comment.

“There are people (Muslims) who control spacious territories teeming with manifest and hidden resources. They dominate the intersections of world routes. Their lands were the cradles of human civilizations and religions. These people have one faith, one language, one history and the same aspirations. No natural barriers can isolate these people from one another … if, per chance, this nation were to be unified into one state, it would then take the fate of the world into its hands and would separate Europe from the rest of the world. Taking these considerations seriously, a foreign body should be planted in the heart of this nation to prevent the convergence of its wings in such a way that it could exhaust its powers in never-ending wars. It could also serve as a springboard for the West to gain its coveted objects.”

- British Prime Minister Henry Bannerman, Campbell-Bannerman Report, 1907

I decided to upload some children’s games this week.  The illustrations in this post are from the book What Shall We Do Now? 500 Children’s Games and Pastimes by Dorothy Canfield and Others.  The book was published by Frederick A. Stokes Company Publishers or New York in 1907.  The book is in the public domain and all images should be copyright free.

The first image is from page 48.  In this game, you place 5 dots anywhere on a page.  Another player draws a picture utilizing all 5 dots in the drawing.

The second image is from page 49.  In this game, you draw a line on the page.  The next player must draw a picture so that the line fits perfectly into the drawing.

Paper Dolls are always fun.  The third image is a set of mother and child paper dolls with clothes.  The image is from page 260.

The fourth image is a paper doll girl with a set of clothes.  This image is on page 261.

All of the images have been scanned in at 300 dpi.    The images have been attributed to Creative Commons.  You can go to my flickr page and download the size of your choice by clicking on the images in this post.

 Bahr Dar, Etiopien

Det är inte ofta jag är i Sverige mentalt när jag är här, men idag är halva jag här och halva jag i Norsjö. För ett par veckor sedan somnade min farfar in för gott och idag är hans begravning.

Så idag tänker jag på honom, tänker på vilken fantastisk välsignelse han har varit för mig och tänker att jag vill att han ska vara stolt över mig nu när han tittar ner på mig. “hade jag varit lite yngre hade jag kommit och hälsat på dig i Etiopien” sa han ibland men född 1907 tyckte han det kändes lite bökigt att börja resa jorden runt.

Farfar var en av mina allra bästa vänner och idag tänker jag på honom med tacksamhet för all tid vi fick tillsammans och tacksamhet för att jag sagt allt jag velat säga till honom. Och det skulle jag vilja säga till dig idag; att skjut inte upp saker till en annan dag. Ta vara på idag och de människor du har omkring dig. Lev, skratta och tacka!

 ¹¹ ”I am the good shepherd. The good shepherd gives his life for the sheep. ¹² The hired man is not the shepherd who owns the sheep. So when the hired man sees the wolf coming, he leaves the sheep and runs away. Then the wolf attacks the flock and scatters it. ¹³ The man runs away because he is a hired man. He does not care about the sheep.

 ¹⁴ ”I am the good shepherd. I know my sheep, and my sheep know me. ¹⁵ They know me just as the Father knows me and I know the Father. And I give my life for the sheep.

 ¹⁶ ”I have other sheep that do not belong to this sheep pen. I must bring them in too. They also will listen to my voice. Then there will be one flock and one shepherd.

 ¹⁷ ”The reason my Father loves me is that I give up my life. But I will take it back again. ¹⁸ No one takes it from me. I give it up myself. I have the authority to give it up. And I have the authority to take it back again. I received this command from my Father.”