This blog post goes for 60’s! Earlier I showed you some trailers from Mustang movies. I have also posted a lot of Mustang music videos. But now you can see the first steps of a Mustang in advertisement industry. There are more commercials of course and my blog is unlimited, but I really appreciate your time and trying to select the best ones:

First Mustang Commercial (1964) Ford Motor Company introduced the Mustang on April 16, 1964 with a commercial, shot at the New York World’s Fair.

This is my favorite from the 60’s, 1965 Ford Mustang Commercial

Stereo-sonic tape system in Mustang 1966

This commercial shows Ford Mustang full-line for 1967, featuring the new cabriolet and hardtop models.

Mustang makes it happen in 1968 commercial

According to this 1969 commercial Ford is the way you swing!

And I couldn’t hold this to the next entry, I love it, so funny! It’s from 2005, sorry

Numele meu e Teodor, iar ce urmează să citiți este iluzia unei vieți fericite… Sau răsplata cu aceeași monedă și de ce nu, groapa din care eu am ieșit și abia aștept să cazi tu. Cu 351 de zile în urmă am cunoscut-o pe ea, Adina. Cam aceeași vreme ca și cea care stă la pândă la pervazul tuturor celor care vă bucurați citind sentimente ce vi le doriți a fi adevărate, dar nu știți nimic sigur, sunteți înfometați de prea mult, îndoctrinați cu prea mult și lipsiți de judecată. Cumpărați pungi cu aer respirat de cei ce au curajul să o facă, mi-e scârbă! Nu am zis că ce vă voi spune acum va fi un salut prietenesc sau o îmbrățișare caldă transpusă cu măiestrie pe hârtie, dacă aș putea să vă văd aș renunța la pix. Ce a însemnat Adina pentru mine și ce senzație gust în secunda asta? Mi-e silă să-ți hrănesc apetitul curiozității de nepotolit, dar îți voi spune, pentru că dacă deja citești asta, e clar că nu te vei mai schimba veci. Ai pierdut pe cineva drag și te împaci cu gândul că te veghează de undeva, fie Raiul, fie vreo grădină printre nori, ori dintr-o lumină ciudată cu puteri miraculoase? Ei bine, imaginează-ți că acest Eden nu există, iar cel pierdut nu-ți mai poate fi alături nici măcar la nivelul gândurilor, emoțiilor, ori forțelor divine, e pierdut. De ce îți spun ție asta? Am două motive, unul: poate cineva va putea să îi arate ei această hartă spre inima mea și doi: nu aveți idee cât este de amuzant să vă văd pe toți, psihologi ratați,  gata în a vă da cu părerea. Pentru ce? Actor sau nu, cu mască ori fără asta e ce vezi tu, cum mă creezi tu.. Eu sunt Teodor, iar asta a fost iluzia unei vieți fericite, drum bun în groapa mea.

Scrisoarea zăcea pe pat și nimeni nu putea să o vadă, pe Ea ori pe Cel ce a scris despre Ea.

Tic-… În sfârșit, liniște.

The Computer Systems Technical Group (CSTG) works to ensure that all users of computer systems are able to accomplish their goals while enjoying a satisfying experience. Our professionals and academicians are experts in human-computer interaction who work in research, consulting, and product design and evaluation. We are a part of the Human Factors and Ergonomics Society (HFES).

CSTG members can join our LinkedIn group to ask questions, discuss, and network with other members. Non-members may direct any questions to the CSTG chair, Dr. Joel Greenstein.

Tic-tac…

O treaptă în plus, pași împiedicați, Leo alergând.. Cu puțin noroc nu își pierduse echilibrul și ajunse în fața ușii. Mișcări bruște ale clanței în sus și jos nu reprezentau nici pe departe incantația deschiderii acesteia, câteva bătăi și urlete nu făceau altceva decât să amplifice emoția întlnirii, soneria părea înfundată într-un plan secund.

Ușa se deschise și tocul acesteia lăsa să se vadă o siluetă. Poziția, privirea, mimica feței sale spuneau clar, sunt aici să îndrept lucruri. Teo se uita la el…

MomentuM

tic.

Tic-tac…

Clișeu sau nu, undeva, pe scena vieții, o inimă caldă își consuma energia și își pierdea vitalitatea. Un corp tânăr, răstălmăcit de vise neîndeplinite, speranțe de comandă, lăsa moștenire unui val de oameni reci, o sursă de încălzire nu atât de inepuizabilă pe cât părea. O minte ageră, puțin fler și speculă la momentul cheie, aveau să deschidă o comoară de neprețuit la timpul sau în locul acela. Teodor se transpunea încetul cu încetul într-o lume paralelă.. Să fi fost oare lașitatea, cea care îl împingea după perdeaua realității? Probabil că nu, ci un soi de oboseală înăbușită în niște ochi ce au văzut prea mult și o inimă ce a crezut prea multe. Detașare, un fel de pas în lateral cu scopul de a lăsa valuri de deprinderi fără rost, trecătoare și fără consistență. Meritul, cireașă amară, nefolositoare, apreciată, dar de nedorit. Un vraf de amintiri, un chibrit acoperit în dorință interzisă..

Frecuș, fum și foc… Iluzia unui film încheiat.. Căci nu opera ci critica rămâne, nu focul ci scrumul.. Nu amintirea propriu-zisă, imagina, ci trăirea, urma lăsată pe suflet a unui colaj.. Întrebări lăsate fără răspuns pluteau în mirajul zilei alături de eforturile prietenilor de a-l pune pe picioare pe cel ce avea să fie un creator de sentimente, un jongler al măștilor de aur pentru oameni de bronz cu chipuri de lemn. O palmă prea slabă pentru o lecție atât de valoroasă, o scară prea-naltă pentru o groapă puțin adâncă. Teo avea să se bucure din plin de miracolul unei iubiri interzise, furate din fașă, chiar el fiind complicele neelucidat.

Jumătatea zilei.. Leonard urca scările, trebuia să ajute, TREBUIA să ajute…

… pe cine? ori cine? pe cine…

…tic-tac.

Tic-tac…

Furișată la marginea gâtului unei sticle de Jack, privirea lui David era dezarmantă. Zeci de povestiri false se destrămau în sânul vorbelor lui Teo, neapucând nici măcar să devină conturate. Răpite din fașă. Față de acest om, Teodor avea o singură mască, o mască păstrată acolo, undeva sub zecile eșarfe ce îi mascau sau puneau în evidență, depinde de situație, caracteristicile feței sale.

Sunt debusolat.. Sunt rătăcit… Iar drumul de întoarcere există în trecut. Era adevărat, cu jumătate de oră în urmă parcursese acel drum în dreapta unor pași necunoscuți, dar foarte familiari. Sunetul băuturii izbite de pahar, zguduia limpezimea gândurilor sale, o cascadă de trăiri punea încet, încet mâinile în jurul taliei sale.

Îmi pare rău David… Un gest brusc și ușa se încise în urma sa creând în spate un mic vârtej de praf și de amintiri pierdute… prea multe să mai încapă în sacul său. Nu era pregătit încă, nu era nimeni care să-l consoleze, iar răspunsurile nu puteau veni decât din partea unui eu pierdut în timp. Nici măcar el nu mai era de folos. 

Adio și n-am cuvinte

Leo venea.. Mirosul de tutun ieftin, haine purtate puțin prea mult și un păr îmbâxit erau rememorate acum de Teodor, în mijlocul părculețului din fața casei lui David. Nimeni la fereastră.. Nu se întâmpla decât cu o condiție, dacă nu aveau ce să-și mai spună.

…tic-tac.

Tic-tac…

Eu… O minte fragedă, un punct pe planșa Creatorului, un lansator de întrebări, o roată spre coada mecanismului, mic, conștient, dar mic. Ce e dragostea? Cum iubești? Cum uiți? Cum o iei de la capăt? Ce faci apoi? Te mai întorci? A 22-a zi îl prindea pe Teo în brațele Adinei, suspendat deasupra necondiționatului, fără plasă de siguranță. O coardă confecționată din speranțe și imagini false, îl balansa în ciuda inevitabilului.

Dragostea e fuga spre necunoscut în brațele minciunii, totul pictat pe un fond obsedant.

Sunetele orașului strigau armonic sub formă de aprobare diplomatică. Teodor privea mândru spre absolut:

Iubești cu mintea, nu cu inima, ea îți conturează vise ireale la marginea drumurilor întortocheată pline de adevăr neîndoielnic.

Aerul rece îi invita la dans fiecare șuviță.. Banchet la mansardă.

Niciodată nu uiți, dispui de beneficii doar când poartă numele de întâmplări, de cele mai multe ori nedorite.

Lumina îi era încet răpită, iar asasinul își făcea prezentă silueta, pe retina lui Teodor. David privea un prieten căzut, agățat de un picior al său, o poziție ce-i oferea încredere de cele mai multe ori, îl îngenunche acum pentru a-și căra tovarășul de viață și filosofii alături de greutatea gândurilor sale.

Nuu ! Du-mă înapoi, e zidul meu. Cum, Dumnezeule, o iau de la capăt? Vreau răspunsul ăsta ! Ochi împăienjeniți, un oftat și fum leneș, rătăcit pe sistemul său respirator făcându-și loc spre mediu.

Ești cu mine, suflete, totul va fi în regulă, ca la început… Ciudat cum și modestia și mândria încep cu aceeași literă. David stătea la răscruce de trăiri.

Mergem acasă !

…tic-tac.

Tic-tac…

În timp ce picioarele sale încercau să țină pasul cu banda inversă a șoselei, iar gândurile să-i rămână fixate pe firul propriei sale drame, Teodor se postă în dreptul unui afiș de pe marginea drumului. Un fior sălbatic îi străbătu șirea spinării și i se opri undeva, la nivelul gâtului. Ar fi vrut să pună mâna pe ea chiar în secunda aceea. Adina îl privea detașată din spatele unei palete de culori împrăștiate pe un banner publicitar și părea că-l îmbie spre a cumpăra o cremă de față. Haos programat… Probabil o analiză la rece l-ar fi făcut să dea o atenție la fel de mare ca unui semn de circulație, însă zbuciumul său îi servea gelozie și dorință cu fiecare ocazie, pașii își pierdeau ritmul și odată cu el, Teo renunța la scopul său. Puțin mai târziu, pe cea de-a doua bancă pe langă care trecuse, aproape inconștient, îi oferise sprijinul și pauza de care avea nevoie.

Memoria își păstra lanțul evenimentelor, dar părea să îi altereze calitatea lor. O Adina rece, acidă, se uita la el în dimineața aceea și era prima zi în care a sa rațiune o luase puțin înaintea oricăror sentimente, nu o cunoștea sau cel puțin nu o recunoștea și nu o putea suprapune schiței pe care Teo i-o făcuse în 20 de zile. Acea Adina ieșea din tipar, depășea un contur pe, singur, îl făcuse prea strâmt. Un gând egoist.. Probabil.. Însă era primul, iar David avea un răspuns pentru momente ca acelea.. Atunci când îți pui întrebarea daca iubești sau nu prietene, ei bine atunci nu o faci,în schimb mă vei căuta.. De ce se îndrepta spre el totuși? Nu iubea? Uita să dovedească? Un cuplu sedimentat de ani grei și experiență de o viață, dar cu un zâmbet împlinit, îi clăti ochii.. Avea să mai meargă cu ea la braț, poate chiar până în ziua când urma să-și ia bun rămas de la tot ce înseamnă terestru..

Sau nu..

Sau poate că…

…tic-tac.

Laterallus jamaicensis  Râle noir  /  Black Rail  

Very small and extremely furtive, the Black Rail frequents the marshes and humid grasslands of the eastern United States. A gifted singer, it gives its performances in the middle of the night. The length of the Black Rail is 15 cm.

Très petit et extrêmement furtif, le râle noir fréquente les marais et les prés humides de l’Est américain. Habile chanteur, il s’exécute surtout au milieu de la nuit. Le râle noir a une longueur de 15 cm.

During the nesting period, the territory of the Mountain Plover covers the arid and semi-arid steppes of the American Midwest. With the coming of winter, it prefers to migrate toward the south-west part of the country in order to find fields without vegetation. The Mountain Plover is 23 cm in length.

En période de nidification, le pluvier montagnard a pour territoire les steppes arides et semi-arides du Midwest américain. L’hiver venu, il préfère migrer vers le sud-ouest du pays afin de trouver des champs dénudés de végétation. Le pluvier montagnard a une longueur de 23 cm.

Totally silent, the Great Gray Owl has been nicknamed “the Ghost”. A vulnerable species in Québec, it nests from the Radisonnie area to Chibougamau. It is during the winter, however, that it is most visible in the boreal forest, at the edges of peat bogs and in other open terrain. A raptor, it feeds on small rodents, hares and partridges. If caught in a tight bind, it will even hunt other birds and amphibians. Because its peripheral vision reaches only 110 degrees (by contrast, it reaches 180 degrees in humans), the Great Gray Owl has a vertebral structure that allows its head to rotate 270 degrees. Its length is 64 to 84 cm and its wingspan is 137 to 152 cm.

Totalement silencieuse, la chouette lapone est surnommée “ le fantôme ”. Espèce vulnérable au Québec, elle niche de la Radisonnie à Chibougamau. Toutefois, c’est en hiver qu’elle est la plus visible dans la forêt boréale, aux abords des tourbières et d’autres terrains ouverts. Rapace, elle se nourrit de petits rongeurs, de lièvres et de perdrix. Mal prise, elle peut même chasser d’autres oiseaux et des amphibiens. Parce que sa vison périphérique n’atteint que 110 degrés (alors que chez l’humain, elle atteint 180 degrés), la chouette lapone possède un mécanisme vertébral qui permet à sa tête de pivoter sur 270 degrés. Elle a une longueur de 64 à 84 cm et une envergure variant de 137 à 152 cm.

__________

See also: Les hiboux – Owls

http://www.mcq.org/audubon/hiboux.html

__________
Full article and photos: http://www.mcq.org/audubon/catalogue/audubon_001.html

Tic-tac…

Steluțe colorate îi pigmentau fața. Se îndepărta de ea, la adăpostul mașinii, o zi rece, ploioasă. Picăturile de pe parbriz mureau înainte să prindă viață. Șoaptele nu se terminau, iar Teo știa că nu are nimic de făcut, Adina se îndepărta de el în dreapta unui bun amic. Filmul se derula înapoi pe geamuri și curgea la vale în oglinda retrovizoare. Doi ochi priveau sfârșitul ce se îndepărta, două reflexii priveau începutul. Un moment de liniște avea să îi răsplătească întrebările, cu acele cuvinte pe care ar fi vrut să le audă necondiționat din partea lui Leo. Și dacă nu avea să fie așa? Dacă reușea să sfideze orice aliniere de astre, orice trecut, orice experiență și lecția ei? Un moment mai târziu, fața lui Teodor se colora intermitent în galben. Undeva pe marginea unei autostrăzi își scotea destul de dibaci pachetul de țigări. Ploaia cădea pe el și odată cu șanțurile făcute în părul său, îi limpezea sau cel puțin așa spera, judecata. Picăturile erau sărate, dacă zeii nu plângeau, cu siguranță aveau să o facă. Un suflet cald își pierdea odată cu bătăile ceasurilor, temperatura și împreună cu ea orice șansă de a o mai lua înapoi. Trăiesc pe sens unic.. Se putea întoarce, dar s-ar putea să nu mai poată reveni pe același drum. Iar dacă ar reuși, probabil ar merge desculț, în fugă, pe marginea drumului.

În camera sa, liniște, nici urmă de steluțe, nici urmă de șoapte, doar un film blocat într-un proiector vechi și aceeași ruptură a timpului. Cu pași repezi, bătea același drum. Nu! Nu avea să îl ducă la bun sfârșit, putea povesti drumul așa cum îl știa, îl putea rememora… O ușă trântită mai zgudui încă o dată încăperea, după ce ceasul său fusese sacrificat în pântecele acesteia cu câteva minute în urmă.

Bătrânul tânăr avea să îl vadă pe mag.. David îl aștepta, privindu-l în propria-i minte..

…tic-tac.

Tic-tac…

O piesă nouă? Pe tabla sa de șah apăruse o domniță.. Un simplu pion? Nici pe departe, trebuia să afle în schimb, cum se mișcă, nu îi știa mutările. Era o partidă începută cu 19 zile în urmă… Aceeași atmosferă rece. Era divin, erau doar ei doi, dansau… Pași controlați, aveau grijă să nu se calce reciproc. Instrumentele le țineau trena și le colorau o poieniță. Adina privea în ochii săi, iar Teo vedea imaginea sa, radiind, în cascadele de la baza obrajilor ei.

Clipea.. Și nimic în jur nu mai era la fel, chitara stătea invalidă la marginea patului, pachetul ei de țigări zăcea lipsit de dorințe și o stafie se lăsa privită în dulapul său, era rochia ei.. Părea un mormânt sfâșiat, nimeni nu îl mai putea folosi. Încet, în mâinile sale, se transforma în praf, iar o adiere a gândurilor sale făcea să dispară pe fereatra întredeschisă. Câteva clipe mai târziu, din oglindă privea un străin, un tip fără principii proprii, fără identitate și totuși cu o mască pe care o mai văzuse, era un actor. Teo avea să încheie dansul singur, un monolog fără replici, doar un prolog:

Domniță, umbra alunecă pe tablă, iar piesele plâng.

Cu spatele la auditoriu, Teodor ieșea cu pași greoi dar fermi, spectacolul s-a terminat.

E vremea criticii.

…tic-tac.

Tic-tac…

Tic-tac-tic-tac… Ceasul de pe noptieră părea indiferent, rece, trecea prin viață fără a lua pauză, fără a se opri într-un colț și să își plângă de milă, nu era slab, iar în plus, privea detașat, ca de fiecare dată. Trecuse o oră de când Adina alesese să îl lase pe Teo pradă coșmarurilor sale. Iar el refuza să mai pășească pe aceleași urme lăsate în timp cu speranța că vântul i le va astupa. Însă asta nu se întâmplase, vedea mai clar ca niciodată forma bocancului său imprimată pe axa vremii, iar în fața acesteia o alta, apoi alta și tot așa, până unde, acestea,  se întâlneau cu bolta cerească. Undeva pe la mijloc, o altă pereche de bocanci lăsase dâre în dreapta alor săi. Și păreau că se îndepărtează încet, încet de desenul său făcut în timp, dar nu puteai observa înspre ce se îndreptau. Să urmărească pașii? Era o variantă.. O alta era să meargă pe urmele sale și să ajungă unde era înainte să fie azvârlit în trecut, dar exista riscul să fie iarăși, putea să meargă pe lângă urmele sale, dar nu făcea altceva decât să păcălească inevitabilul, un inevitabil cu mantie și coasă în imaginea lui Teodor.. Se auzeau șoapte din jurul său, însă nimic inteligibil ori descifrabil.. Cineva râdea în depărtare, sacadat, robotic, monoton.. din ce în ce mai tare.. Și mai tare… Dintr-o dată râsul se identifică cu sunetul scos de clopoțelul soneriei de la ușă..  Era a treia oară când un obiect îi făcea serviciul de a-l transpune în prezent. Nu avea de gând să răspundă.. Nimeni important.. Adina avea chei, Leonard intra și singur, poate chiar ar fi folosit geamul ca obiect de acces, iar David probabil ar fi trecut prin ușă..

În dreptul soneriei, un deget se lăsa păgubaș din a mai suna.. Același deget ce scotea sunete de vis de sub corzile chitării ce o sprijinise cu 346 de zile în urmă pe peron. Șerban era destul de prieten încât să fie acolo la șapte dimineața pentru că auzise că Teodor a picat, dar destul de domn încât să îi respecte orice tip de doleanță, chiar și dacă aceasta lua forma unei bariere în spațiu.

Când Șerban ieșea din bloc, ușa lui Teo scoase un țipăt înfundat în urma loviturii primite de la ceasul ce obișnuia să nu fugă de pe dulăpiorul din dreapta patului.. Acum zăcea imobilizat și desfigurat în fața tocului, zâmbind trist…..          7:08

…tic-tac.

Tic-tac…

Cele 2 secunde se pierdeau deja în trecut, alături de celelalte zile croșetate din amintiri. Aparent, nu vocea sau cuvintele ar fi fost imboldul de care avea nevoie, ci existența în toată splendoarea ei. O existență ce se identifica la două ore de mers pe jos, cu silueta unei fete, parțial indiferente. Un telefon… Un foșnet.. Un sunet digital.. Îi mulțumea unei divinități, invocată doar în astfel de situații, unui înger de nevoie, zeului de serviciu, cum îi spunea Teo, pentru dovada existenței, percepută subiectiv de fiecare dată. Același portar, la care Leonard făcea acum apel.  Era imposibil să-și controleze conștient mișcările… O portiță, un răgaz? Un peco… Câteva secunde mai târziu, portiera se închidea cu zgomot puternic și odată cu ea și visele naive purtate clandestin de Leonard în pachetul sufletului său. Greșise, ca de multe alte ori.. Viața îi presărase un traseu șerpuit și plin de intersecții… Problema era că nu avea o hartă, iar fiecare decizie în lumea sa era egala cu extragerea a șase norocoase din patruzeci și nouă. Astăzi avea să spargă cadranul timpului său pierdut, timpului său scurs în eprubeta cu formă de clepsidră, era un muribund ce avea să sară cu parașuta, visele sale se realizau, se bifau pe harta vieții, ce începuse să se întrezărească, odată cu kilometrii spre prietenul său. Un drum inițiatic? Poate prea mult spus, însă Leo îi dăduse semnificația specifică. Un drum ce avea să îl lase la poarta fericirii, o cursă după realizare și împlinire, avea să îl trântească pe linia de sosire acoperit de crenguțe de măslin, simțea victoria…

Un vârtej haotic îl izbea pe Teo dintr-o amintire într-alta, mintea i-o luase razna, abia ce trăise calmul și liniștea din brațele iubitei, ca pentru două secunde să asculte ecoul neîmplinirii. Singur, prieteni, lume, solitar din nou… Leonard intra în cameră, mirosu de cafea proaspăt râșnită, bagaje, aventură, teamă… Ochii se mai învârtiră de trei ori și alunecară obosiți și sidefii, în spatele scenei privirii sale…

Din nou senzații primare, briza îl îmbia să nu se ridice din acel hamac, două mâini acoperite de o mantie neagră se scurgeau încet pe pieptul său…

…tic-tac.

Tic-tac…

A 16-a zi din relația lor, îl prindea pe Teo la o masă într-un club din centrul orașului. Era înconjurat de diverse tipologii de oameni și fețe ce îți lasă o amprentă aparte pe retină. Cu toții păreau mici actori ai vieții cotidiene. Cu toții primiseră cândva niște roluri secundare, aproape inexistente, dar foarte bine prezentate, cu toții erau mințiți că rolul lor este printre cele mai complexe. În realitate, cu toții erau niște umbre ce își pierdeau densitatea culorii în lumina altora. Un joc de cărți le oferea tuturor șansa de a se prezenta la nivelul simțului comun, din păcate, ironic sau nu, acesta era un moment în care, o astfel de posibilitate trebuia refuzată, iar Teodor profita din plin. Își cunoștea adversarii, își cunoștea prietenii, își cunoștea cărțile, își cunoștea șansa, iar azi încerca să își cunoască răspunsurile. Mintea îi juca feste, un pachet de cărți zbură prin cameră, trântit fiind, cu putere, de ușa de la baie. Îl ridică ușor, apoi încercă să aleagă doar cărțile de care avea nevoie. Câteva secunde mai târziu era la bucătărie stabilind miza.. O mână norocoasă îl ținea la intersecția celor două variante, să o sune sau nu…

Damă de treflă, damă de pică… Prima carte întoarsă, damă… de inimă roșie.

Scrumiera încetase să mai fumege.. Nu pentru mult timp, o țigară aprinsă se așeză pe marginea ei, acompaniind paharul de Jack, proaspăt turnat de Teo. Curaj în două forme de lașitate, aveau oare să întrețină miza?

A doua carte întoarsă, valet de pică…

Paharul se goli, iar ochii lui Teo nu trădau absolut nimic, amicii de la masă păreau să-i urmeze exemplul..  Telefonul îi suna, Adina îl apela, iar el îi răspunse, un freamăt și cu toții se aruncaseră..

A treia carte întoarsă, valet de treflă!  Telefonul Adinei se trezi la viață, dincolo de difuzorul său se auzea un foșnet prelungit, Adina îl asculta, el o asculta… La nivelul picioarelor lui, aterizară pe rând, un pahar, telefonul și o damă… O damă cu fața în jos..

tic-tac…

Tic-tac…

Un nou om încerca să-și lepede trupul. Un lăstar se năștea chiar din nucleul sufletului său sfărâmat, târât prin praf și scrum. Doi ochi, mai cristalini ca niciodată, lăsau razele soarelui să se oglindească în ei, alături de imaginea unui nou început. Brațele i se încordau la contactul cu podeaua și împingeau puternic în aceasta, pentru a pune în mișcare titanul.. Teodor părea mai rațional ca niciodată, părea motivat să sară peste o prăpastie de sentimente, asta dacă nu aterizase deja pe partea cealaltă, era un învingător! Cel puțin asta puteai citi pe chipul său, căci de nicăieri, în interiorul degetelor sale, încleștate într-un pumn, se găsea un flacon ce amintea de cutiile acelea de medicamente. Abia dacă întrezăreai câteva litere în spațiile lăsate de degetele sale.

Ai face-o vreodată? Adina îl privea exaltată pe coridorul din tren. Era uimită la gândul că el s-ar muta cu ea chiar din acea zi. Probabil că și ea ar fi făcut același lucru, dar știa că trebuie să balanseze pârghia mutărilor din prietenia aceea. Întinsă în pat, realiza acum, multe greșeli neîndreptate, din simplul motiv că nu păreau a da naștere unor certuri. Cu siguranță, nu trebuia să transforme totul într-un joc, deși, în acel fel era mult mai ușor de stabilit regulile și cu atât mai mult, să pedepsești încălcarea lor. Totul era o tablă imensă de joc, pe care Teo dansase timp îndelungat, iar acum se lăsa bătut de un noroc incontestabil, o mană cerească, iar nu divină, un liber arbitru corupt îi jucase deja ultimile mâini la acel joc.

Flaconul cădea gol la picioarele lui. Teodor rămânea proptit în propriile picioare foarte sigur de mutările ce avea să le facă, orice eroare l-ar fi îngenunchiat, iar el refuza să se aplece.

O țigară se îndrepta amenințător spre buzele sale, iar acestea se arcuiră într-un zâmbet încrezător. O flacără simbolică se ridica din bricheta ținută în fața sa de către Leonard.. Undeva, lângă ușa trenului, Teo primea niște lecții de viață de la prietenul său, în singurul mod în care acesta i le putea oferi, în liniște și învelite în ironii hazlii. Câteva îmbrâncituri îl făceau pe Teodor să pufnească și să facă mici norișori de fum ce le trădaseră ascunzătoarea în fața Adinei.. O nouă lecție suspendată, un nou eșec pentru Leo, unul din multe altele ce îi reveneau acum, derulate pe parbrizul mașinii…

Ștergătoarele nu îi lepădau lacrimile…

…tic-tac.

Tic-tac…

În pofida momentelor de cădere în abis ale lui Teo, undeva în dimineața aceea, un suflet rece se încălzea la vorbele unui prieten lovit de durerea acestuia. Ioana asculta înmărmurită cuvintele lui Leonard, cuvinte ce ieșeau cu un debit uriaș, provocat probabil ori din lipsa bateriei telefonului, ori din dorința lui de a înrăma și împacheta în același timp noutățile legate de prietenul lor comun. Știa prea bine că nu sentimentul ce o încerca acum, era cel ce trebuia fructificat, pentru că pe de-o parte era bucurasă, fericită că suferința prin care trecea Teodor zi de zi avea să se termine, chiar dacă el, întins acum pe jos, se afla acolo dintr-o durere ce abia începuse să îl mângâie. O luptă de principii se ținea atât în planurile mentale ale participanților la poveste cât și una ce îi angrena pe toți, fără excepție. Fiecare privea subiectiv durerea, Leo era lovit de ideea că nu își poate susține prietenul exact la momentul oportun, David era întrebător și rămăsese perplex la gândul că prietenii săi, iată că nu sunt de oțel, Teo, era sfărâmat în toată existența sa, chiar de puterea izvorâtă cândva dintr-acesta, putere ce îi oferea energie să meargă mai departe cu puțină vreme în urmă, Ioana, poate chiar ca să sublinieze contradicțiile din mintea unei femei, simțea un fior la gândul că nu ar mai putea vreodată să îl vadă pe Teo în toată splendoarea sa, așa cum el însuși vorbea despre sine, un titan între o ceată de pitici. El era supereroul, pe care ea îl căutase ani de zile în benzi desenate și se mințea cu tot felul de personaje fictive, până când l-a descoperit.

Cu aproape un an în urmă, Ioana îi pregătea lui Teodor o surpriză desăvârșite, surpriză ce nu fusese gustată așa cum ea se aștepta, din cauza unei zâne, ce avea să îl hrănească pe el cu vise, dorințe și planuri deșarte, iar ea nu avea cum să îi deschidă ochii, poate prin empatie nici ea nu vedea jumătatea goală a paharului închinat în acea seară chiar de Adina, la o ultimă masă în acea formulă.

 Ciripeli?? Cântece de privighetoare… Teo deschidea ușor ochii și auzea sunete calde venind dinspre sistemul audio.. I said hey…

…tic-tac.

Tic-tac…

Nu-i mai era frig în dimineața aceea.. Ochii ei, ce îi spuseseră povești întregi erau înveliți de pleoape, urma ca ei să o ia de la început în câteva ore. Și Teo trebuia să le mulțumească. Un fragment din povestea de cu o seară în urmă, îi amintea că acestora le plăceau culorile fructelor proaspete, așa că porni într-o mică aventură în cabana diavolului, în căutarea dorințelor.

În celălalt capăt al orașului David aștepta.. Aștepta un semn disperat, ura gândul cum că Teodor are nevoie de ajutor și de-abia dacă îl putea contura din când în când.Prietenul său se descurca în orice situație, avea răspuns pentru orice, avea o mască pentru fiecare, trebuia sa aibă vreo câteva păstrate și pentru situații de acest feș. Aflase veștile de la Leo cu vreo câteva minute în urmă.

Teo zăcea lat, conștient doar de spațiu și pierdut cu totul în timp… A 13-a zi era platforma ideală pentru dezvăluiri, ochii Adinei, proaspăt cinstiți, vorbeau din nou. Pentru el, tot acest tablou reprezenta un munte  mai mult decât impozant, în schimb, încă nu știa ce e aceia o groapă și în așa fel, oricât de impresionant ar fi fost muntele, nu îl putea recunoaște sub această denumire. Religie, desen, mobilă, vreme, psihologie, arte de toate felurile, erau subiecte pe care cei el și ea le atingeau și le devorau cu o poftă fantastică, iar Adina nu îl slăbea, avea de gând să sece un izvor mult prea pur, ce astăzi se scurgea încet pe pardoseală, toropit și evaporat de o căldură falsă. Sinceritatea se pierdea undeva în urmă cu 338 de zile odată cu lacrimile Ioanei.. -Apă cu sare – erau cuvintele lui Diego, în schimb probabil că s-ar fi convertit la moralitate, durere și dragoste dacă s-ar fi împărtășit cu acestea. Trăirea era mult prea puternică.. Ea nu era îndeajuns de tare pentru a-i ține piept și totuși, într-o cameră ce îi oferea liniștea încerca să primească o palmă dură și să iasă de acolo cu capul sus, Teo nu avea de unde să știe ce pățise Ioana, atunci când o ținea pe Adina de mână, și  îi pregătea o dimineață înflorată.

Leo era la a 10-a țigară, telefonul îi plângea după curent și ochii rătăceau mult înaintea mașinii, ce se deplasa sub viteza gândurilor sale…

…tic-tac.

Tic-tac…

Leonard apelează, era mesajul ce clipea în fața ei… Încă un ton și Leo știa că totul se terminase, spera că putea să îi fure puțin din suferința prietenului său, îi împărtășea sentimentele, însă nu și trăirile.

Ușa cabanei tremura sub bătăile repetate, iar Leo zâmbi ștrengar la vederea Adinei care se opri din ciocănit, puțin după deschiderea ușii. David, care era în spatele cuierului, râse și el destul de fals când văzu omulețul degerat, de sub căciula căruia ieșeau plete de culoarea razelor unui soare ce abia răsărea. Adina îl căută pe Teo și se propti în tocul ușii, când îl găsi în bucătărie privind în gol la o discuție seacă între cele trei fete. O surpriză ciudată, bucuria nu lipsea, dar uimirea eclipsa orice altă reacție a lui. Limbile tuturor ceasurilor făceau o pauză, cei doi schimbau priviri întrebătoare, zgomotul bocancilor scuturați de Leonard pe podea, fu gongul ce îi aruncară pe cei doi unul în brațele celuilalt, ca doi circari entuziasmați de un nou salt. Minute bune, cei doi comunicau doar prin bătăile inimii, aparent Teo avea ceva mai mult de împărtășit, bătăi necontrolate și frecvente. Era ziua și momentul când uita un trecut banal și învăța să iubească… Adina era acolo și nimeni altcineva nu mai conta, poate doar Leo, de care știa că nu mai era nevoie să îi spună că el este acolo și va fi veșnic. Restul vedeau un film derulat cu încetinitorul chiar în fața lor, era un vis, ce pentru mulți, nici nu se născuse.

Teodor văzu apelurile prietenului său, nu avea de gând să îi răspundă, îl cunoștea prea bine pentru a ști că va fi împins să reziste. O stare de greață îi cuprindea tot corpul, orice nevoie primară, ori vreo trăire de primă mână, erau amorțite. Mișcări spasmatice îi făceau mâinile să își simtă fiecare trăsătură, fiecare caracter al feței sale, era ca și cum se luptau să rotească o manivelă, pentru a pune în funcțiune o judecată limpede..  De prisos… Acesta refuza să pornească, iar Teodor se împiedică și căzu atras mult prea rapid de gravitație, era bine, ceva umed îi încălzea fruntea și simțea mâna Adinei pe rană, era bine, îl pândea un somn ce îi închidea ochii împotriva oricăror încercări de a se opune, era bine… Da.. cu siguranță era bine…

…tic-tac.

Tic-tac…

Era ultima oră din acel an, oră ce îl prindea pe Teo undeva pe scări, singur, cu un telefon la ureche.. Reușea să facă declarații pe care le exersase mult timp în fața oglinzii, erau perfecte. Adina, la capătul celălalt, era și ea simbol al perfecțiunii, merita să îi fie împărtășite toate acele îngrămădiri de cuvinte, studiate de el nopți la rând, merita! La fel de mult ca și astăzi, doar că azi, nu meritul, cât mesajul său ridica semne de întrebare și modul în care fusese descifrat. El fusese sincer încă din acea ultimă, primă zi. Însă ea mai auzise mesajul acela și aplică același algoritm de descifrare  și prin urmare codul fusese alterat, cuvintele erau lipsite de valoare, oricât le-ar fi decorat Teo. Iar el, era orb, privat de orice capacitate de apreciere obiectivă a spuselor celor din jur, totul în jurul său era așa, pentru că așa era, totul era coordonat de o logică stelară. Simplitatea era cuvântul de ordine,iar  naivitatea, modul de operare. Totuși, dincolo de urmări, ea își împacheta lucrurile, poate asta a distras-o de la înțelegrea vorbelor, fuga spre absolut, spre nu atât iubire, cât aventură, expediție. Puțin mai târziu Diego și Leonard se luptau cu Teo pentru a-l ține acolo, el avea să plece altfel, absorbise din spiritul aventurierului, nu știa că avea să primească o surpriză, o surpriză pe care o va interpreta greșit mai târziu și care îl făcea acum să clipească haotic pentru a-și ține lacrimile înghețate. Parfumul ei încă plutea în cameră, iar Teodor se scălda în minciuni și totodată se scutura de banal și obișnuit. Erau primele semne ale uitării, evident gânduri fulgerătoare, pentru ca după câteva minute, o voce resemnată să îl trimită iarăși pe meleagurile amintirilor :Damien Rice -The Blower’s Daughter. Și-ar fi dorit să o țină în brațe, să îi spună că a greșit, să repare atât greșelile sale cât și spusele ei. Naiv din nou? Probabil că toți ar fi spus asta, cu Adina în frunte chiar, însă știa că este posibil, Leonar știa și el, simțea că trebuie să facă ceva, nu ar fi pierdut nicio secundă pentru fericirea prietenului său… Puse mâna pe telefon, iar la câteva sute de kilometrii depărtare, într-o cameră cenușie de la marginea Bucureștiului, lumina unui ecran de trei centimetrii pătrați lumina spatele unui trup de fată, același care se ridica din patul lui Teodor în dimineața aceleiași zile.. Adina nu auzea, sau nu își dorea să o facă…

                                                                   “I can’t tak my mind of you…”

…tic-tac

Tic-tac…

O ușă trântită de vânt îl făcu pe Teo să tresară. Mimica sa se deblocă, ochii-i cercetau camera ca și cum era prima oară când o vedea, mintea-i lucra la putere maximă, analiza fiecare pas pe care îl putea face în acel stadiu și îl compara cu un altul și altul și tot așa. Din păcate nu avea să scape, nu se putea rupe, era o festă jucată chiar de sine, era un mod al creierului săi, de a se elibera de tensiune.. Probabil un mecanism general valabil, dar pe care Teodor îl încerca pentru prima oară, era un sistem asemănător aceluia folosit în benzi desenate, un morcov suspendat în fața măgarului, o pradă imposibil de prins… Trăia un deja vu, următoarea zi, 30 decembrie fusese una ciudată cu adevărat, întrebările, rememorarea, iar nu entuziasmul descriau acea după-amiază. Ordinea era cuvântul de pe buzele tuturor, cu o seară înainte fiecare își prezentase mai mult decât ar fi putut vreodată descrie, personalitatea. Oamenii se cunoșteau, Diego era acolo pentru a-și îneca amarul, un tip fără scrupule, un vânător de fericire primară, David reușise să descopere o lume pe care doar și-o închipuia, filosofiile sale aveau ascultători ieșiți din umbra lui Teodor și a lui Leonard, Leo un prieten desăvârșit, un tânăr ce îmbătrânea cu viteză pe măsură ce acumula experiență de viață, un înțelept prematur. Iulia și cele două prietene ale ei, Ioana și Izabela,  trei tipe frumoase, dar mult prea inchise, totuși, după acea seară le puteai întrezări fuga după afecțiune. Mai era Florin, omul responsabil de voie buna, acorduri de chitara perfecte, era acolo pentru ceilalti, dar spre deosebire de Teo, el chiar avea un scop din asta. Serban, un tip singuratic, era umbra cabanei, prezent ori absent în caz de vreo nevoie. Liniște… Nimeni rușinat, nimeni mândru, e ca și cum ai umbla gol pe o plajă virgină, e incomod, dar ilogic să fie așa.. La fel ca mintea unei femei, Teo avea să învețe că întrebările sale nu au răspuns din partea ei, putea genera milioane de ipoteze, dar niciodată nu putea crea o concluzie general valabilă. Era sfatul pe care Florin îl pasa cui era necesar. Teo își amintea acum fiecare semn desenat în aer de buzele lui când îi oferea sftul… Iar în urma lui,- prea târziu -nu mai era un răspuns, ci- nu încerca să înțelegi-. Teodor părea ușor anesteziat, Leo, la sute de km. depărtare, spera să fie așa.

…tic-tac.

Tic-tac…

Ca dovadă a continuității ordinii din viață, telefonul lui Teo suna fără întrerupere, șase apeluri și toate de la prietenii ei. Se simțea intrus în propria sa ființă, în propriul film. Se ridică în mijlocul patului… Era liniște… Gândul să se ducă în bucătărie și să nu găsească pe nimeni îl dobora.  Rămase vreo câteva minute uitându-se în gol, părul îi indica diferite direcții imaginare, ochii-i păreau de sticlă, ce îi dădea de gol, era culoarea roșiatică, primită împreună cu lacrimile care  surprindeau din când în când. Gura îi trăda imposibilitatea de a pune în practică multitudinea de gânduri ce îi foloseau întreaga capacitate psihică, mult peste problemele mărunte ale unei  vieti ce nu părea specială, mondenă, era unică prin persoana cu care împărțea darurile acesteia..

După o noapte de schimburi de opinii, de numere de telofoane, de activități ale fiecăruia de acolo, de muzică bună și surprize mai mult decât plăcute, Teo culegea fiecare rod a ceea ce se întâmplase, reușise să îi dea jos ceea ce părea o mască, lui David. Descoperise că au mai mult decât biletul de tren în comun, muzica era cea care îi făcuse ca în urmă cu șapte ore, undeva la grătar să se îmbrățișeze și să își facă un jurământ, destul de prostesc în povestire, dar cu o valoare mult mai mare la locul și momentul ACELA. Aveau să fie prieteni pe vecie, iar Leo era cu ei. Diego încercase și el, în schimb de multe ori e bine să aștepți, el nu o făcuse, probabil nici nu îl deranja, un alt motiv îl făcuse prezent în seara aceea, un aceea scris mic. Adina… Adina era undeva mai aproape decât totți ceilalți, era cu el, învăța să o poarte cu el, era o cunună pe care ceilalți o puteau vedea fără a fi nevoie să o indice Teodor, radia pur și simplu, Leo părea singurul care își călca pe suflet și nu își trezea prietenul, îl lăsa să se bucure necondiționat, o idee născută din speranța că atunci când inevitabilul îl va plesni, va avea de unde să se hrănească, va avea ceva să îl împingă mai departe…

Acum lui Leonard îi era frică să nu fi alimentat o bombă cu ceas, un drum fără întoarcere… O bucurie pe care nu a reușit să o țină în frâu pentru prietenul său, ce atunci când a dispărut, a luat cu ea tot ce înseamnă scop, motivație și voință din vechiul său partener… Era responsabil, trebuia să ajungă la timp, nu și-ar fi iertat-o niciodată. Dar nici nu se punea problema.. Sigur?

…tic-tac.

Tic-tac…

Din spatele unui dreptunghi din sticlă, doi ochi prea familiari priveau vesel în camera lui Teo. Era prima lor poză împreună, Adina era fericită, în brațele lui avea liniștea pe care o pierduse cândva, în tinerețe, împrumutată unui iubit care aștepta mai mult decât merita. Frica să nu devină și el unul ca acela, îi întârzia lui Teodor orice mutare,  întârzia în a o suna, în a încerca să o recapete, știa că nu avea cum să o mai facă, era la fel de greu să îi arate că a înțeles problema și avea o rezolvare, ca și când ai încerca să iei fideaua din supă cu o furculiță. Durerea pornea din faptul că reușea să conștientizeze că o astfel de explicație nu mai putea fi demonstrată. Realizase greșala, avea o soluție, dar nu îl ajuta cu nimic, era închis în propria minte.

Cabana unde urma să petreacă era departe de a fi primitoare, ultimul firicel de căldură ieși emotiv din casă, odată ce ușa se lipi de perete. Cabana era un muzeu, avea aerul acela fantomatic pe care îl au locuințele bolnavilor psihic ce îi vezi în filme întunecate, misterul era imprimat cu teamă. Mult prea multe obiecte, toate trecute prin pântecele altor locuințe înainte să fie ornată văgăuna. O ordine ciudată, era greu să vezi care era criteriul de alăturare a lor. Salvarea venea din împrejurimi, un pârâu curgea mai la vale, brazi ce creșteau sălbatic, dar totuși nimic lăsat la voia întâmplării, era contrariul, un haos programat de divinități, liberul arbitru aranjase un tablou de poveste. Ceva de-acolo semăna cu o persoană, o persoană pe care ți-e frică să o cunoști.Un ceva ce îi povestea deja urmarea, deloc pământean. Un ceva oximoronic, plin de contradicții, era oglinda relației ce avea să vină. Locul unde omul intervine peste creațiile divine, unde omul se minte, purtând o mască de zeu, acolo nu se pot povesti întâmplările, iar dacă cineva ar putea, nu ar exista nimeni să le descifreze. Era imaginea sufletului pe care Teo îl îmbrăcase pe jumătate, iar acum era gol, nimic nu îl mai încălzea. Un gând înfricoșător îl făcu să tresară, să nu devină imun, simțea că trebuie să guste toată amărăciunea.

…tic-tac.

Tic-tac…

Cu ochii închiși, conștiința lui Teodor căzu în brațele amorțelii, timpul încremeni. Era imposibil să se ridice atâtea întrebări cu atâtea seturi de răspunsuri pe o distanță de un mm pe cadranul ceasului, cu siguranță era o energie de nemăsurat… Tipic pentru om, iei magia și încerci să o explici, dar nu prin concret, ci prin minuni, sau în ultimă instanță, prin conceptul de Mama Natură.. Și ea, o minunată de altfel.

- E probabil ultima oară când mai vezi astea.. Teo, cu un zâmbet euforic, îi luă căștile din mână matahalei și le aruncă într-o geantă. Aflase pe coridor că numele bestiei era David. Prin simpla prezență în compartiment reușea să stârnească entuziasm și spiritul unui grup prăfuit, reintrat în funcție. Sunetul rotilor masive ale trenului îl făcea pe Teo să alerge pe jar, contrar legilor economice, pe măsură ce intervalele se îngustau, pe atât trăirea era mai vie, era o sete de nepotolit, iar el îi sorbea fiecare picătură. Zăpadă! Stratul de nea acoperea atât acoperișurile blocurilor, plafoanele mașinilor, cât și imaginea Adinei, imagine păstrată în schimb, ca cerealele, gata să își continue metamorfoza.

Pe pat, Teo realiza că fusese o iarnă mult prea lungă, o metamorfoză ce întârzia să apară, dar care a surprins atunci când a făcut-o, a lovit. O palmă imensă luată direct, fără nicio eschivă. Probabil aceeași senzație pe care o ai pe front când îți cari în spate un camarad căzut, e greu, dar nu ai cum să îl dai jos și nici nu ști de ce faci ceea ce faci.

La 250 km depărtare lui Leo i se scurgeau broboane de sudoare pe frunte, nu căldura cât tensiunea la gândul că prietenul său își putea face vreun rău și greutatea cu care se mișca în trafic îi provocau acea încordare.

…tic-tac.

Tic-tac…

Trecuseră 20 de minute, se putea ca ea să se întoarcă, dar ceva mai înalt ca rațiunea, un centru nervos aflat în străfundul inimii, îi spunea că nu. Era momentul să ia o decizie, ora 6:21, Leo i-ar fi ținut o repriză de cuvinte urâte dacă îndrăznea să-l sune. Primul ton… Al doilea.. Al treilea:

Trenul accelerat numărul 1745 era anunțat de o voce metalică. Băieții ajunseseră cu 40 de minute mai devreme, Teo stătea cocoțat pe două genți uriașe, fiind pe post de stativ pentru cele două chitări gata să încălzeasca sufletele ascultătorilor. Leo se certa cu un angajat al unui fast food, lumea vâjâia în jurul lor, clinchetul femeii cu voce metalică, toate transformaseră gara într-o orchestră haotică. Sunetul scos de piatră când oferi scânteie îi puse în schimb într-o armonie perfectă. Și de nicăieri începuseră să apară aventurierii. Leonard apăru și el în dreapta lui Teo și îi oferi acestuia un pachet de țigări. Ultimul venit fu ceafă-lată, iar odată cu formarea trupei, cu toții se îndreptară spre peronul cu numărul 9. Un zumzet iritant, semn al unui entuziasm de necontrolat îl făcea pe Teo să stea în fruntea gloatei, distanțat de micile bârfe ori de momentul în care urma să se facă diviziunea grupului, așa putea să rămână o piesă comună, nefiind nevoit să ia parte la vreo discuție mai piperată. Toată această idee îi fu răsplătită fantastic, în secunda când pe peron, o siluetă slăbuță, înfofolită bine, dar cu aerul acela neîmfricat, evidențiat prin cojocul descheiat la gât, se întoarse către el. Lumina răspândită de vârful țigaretei fine îi aprinseră doi ochi de o culoare și un farmec de neîndreptat. Adina îl privea ușor ștrengar, mândră pentru ceea ce făcuse, dar frumos mascată de o idee ce părea a sugera o coincidență de neexplicat. Cei doi nu folosiră prea multe cuvinte pe acel peron, iar acelea pe care le rosteau se învârteau în jurul frazelor de tip promisiuni. Un fluier și trenul se puse în mișcare, breasla era deja în vagon, Leo se întinse și îl ajută și pe Teo să se urce, îi fu destul de greu să se lupte cu el, atunci când se uită în urmă până când gara deveni un punct în stânga ultimului vagon. Urma să învețe să nu se mai uite niciodată înapoi, însă lecția era departe de a fi predată. Al doilea fluier…

Leo răcnea la celălalt fir, iar lui Teodor nu îi ieșea niciun cuvânt,doar lacrimi și gemete. Pentru Leonard fură mai mult decât suficiente, se urcă în mașină și porni motorul, de la mare până în capitală, Teo era la 5 ore de condus pe traficul acela. Demaraj, praf,  play…

…tic-tac.

Tic-tac…

Boxele greoaie suspinară în secunda când piesa se termină. Din nou singur. Mult prea liniște, prea multe secrete, mobila, chitara, perna, acum boxele, toate tăceau și îi ascundeau răspunsuri. O senzație de greață îi luă corpul prin surprindere…

-Dar sunt în regulă, mă vrea, eu o vreau. Imediat ce se termină plimbarea alături de îngerul său, telefonul începuse să scoată zgomote chinuite din buzunarul de la piept, pe semne că sunase și înainte.. Tardiv.. Leonard încerca zadarnic să îi deschidă ochii prietenului său orbit de curiozitate și aventură, iubirea fiind probabil, un termen greu de crezut în momentele acelea. Teo striga din toți rănunchii că știe ce face. Dar în aceeași secundă realiza că nici măcar el nu credea acel lucru. Totul avea să curgă de la sine, singura certitudine absolută era fericirea. Nimic nu avea să îl supere, să îl întristeze. Nu atunci… Trăia într-un entuziasm continuu. Și nu avea să se sature. În noaptea aceea adormi cu gândul despicat, avea două probleme de rezolvat, punerea pe roate a unui revelion de neuitat și să îi creioneze zâmbete Adinei pe zi ce trece. Dimineața se trezi odihnit, dacă nu somnul, cu siguranță un anume gând îl pregăti pentru mai mult stres. Bagaje, genți, valize, haine aruncate la întâmplare prin toată camera făceau ca timpul să galopeze în jurul lui.. Dar îi plăcea.  În câteva ore totul era aranjat ca la carte, iar singurul obstacol ce îl despărțea de Leonard era soneria. Un clinchet înfundat îi ridicară pomeții în semn de bucurie, era împlinit. Leo, un tip atletic în copilărie, părea sufocat sub greutatea unui gheozdan diform, gata să explodeze sub presiunea unor tricorui îmbâxite.Un schimb de priviri, o strângere fermă de mâini și sclipirea din ochii fiecăruia fură semnalul pentru o nouă seară de muzică bună, câteva vorbe de încurajare și un vin ce încununa tabloul perfect. Câteva acorduri ieșite de sub mâna fermecată a proprietarului dădură startul unei opere de artă, al cărui titlu răsuna acum în camera goală: “Wish you were here“.  Preț de câteva secunde nu realiză dacă Leo e în altă cameră sau nu.. Nici urmă de Leo, nici urmă de fată, nici urmă de poftă de viață, totul se prăbușea în jurul său, căzu iarăși cu fața în pernă.

…tic-tac.