S-a trezit la 7.30. I-am mai povestit odată ce şi cum, deşi îi povestesc de vreo trei săptămâni. El îmi tot repetă: “meigem, gădăniţă, pii muţi, zis tanti pişu” [în traducere: mergem la grădiniţă, sunt copii mulţi, îi spun la tanti când fac pişu]. “Tati, meig, găndăniţă.” Destul de fericit. Drumul relativ scurt. În faţa uşii mari de fier de la intrare pe subsemnata o apucă plânsul. Da’ cică “ar fi bine să te controlezi”, îmi zice sor’mea adusă ca suport moral. Înăuntru, abia l-am ţinut să nu intre într-o sală unde a văzut copii. După toate formalităţile de înscriere, am coborât şi ne-am oprit la uşa unde scria “Grupa mare” [de creşă]. În timp ce mă abordează d-na îngrijitoare pentru detalii cum ar fi: numere de telefon, cum doarme, dulap etc, el intră. După care uşa se închide în urma lui. Dictând detaliile, aud urlete “mama, mami meu, mama” şi tot aşa variatiuni pe aceeaşi temă. Întreb dacă am voie să intru. “În niciun caz. Stricaţi tot”. Plec cu paşii clătinaţi din găndăniţă. Îmi şterg pe furiş lacrimile şi răspund la telefon. Soţul: “na, cum o fost” [dau explicaţii]. “Şi? E curat? Le-ai spus că el doarme în sac? Le-ai spus să-i dea ursul?” [explicaţii]. Închid telefonul.

[şi ca un făcut azi plouă....]

În calitatea mea de mamă de succes, m-am confruntat zilele trecute cu o chestie deosebit de spinoasă: încercarea de înscriere la creşă. A piticului. Ca să intraţi în atmosferă vă povestesc scurt că eu, în calitatea mea de fiică de succes, nu am suportat “căminul” la care mă mai duceau uneori. Şi drept protest nu stăteam niciodată cu educatoarea şi cu ceilalţi copii. Dacă voiai să mă găseşti, eram negreşit cu bucătăresele. [Ciudat cum se schimbă omul, acuma numai în bucătărie nu mă găseşti]. Drept [pentru] care am stat foarte foarte puţin pe la cămin. Cu fiu-meu nu prea am ce face. Bunicii lucrează, părinţii lucrează … creşa, deci. Am încercat să ajungem la “cea mai tare din parcare” din Timişoara. De stat. Nu am reuşit. Şi am zis hai să las eu prostia asta cu “pomul lăudat” şi să mă duc la creşa din cartierul nostru. Ca să-mi fac curaj, să uit de traumele proprii am plecat cu soră-mea. Din momentul în care am intrat în curte m-a luat o stare de depresie. Am intrat totuşi şi-n clădire, iar mirosul m-a trezit imediat. Aveam dintr-o dată 3 ani şi mă ţinea mama de mână. Intram pe o uşă albă, de tablă, cu geamuri şi gratii. Am păşit pe un covor de iută şi apoi într-o sală cu Albă-ca-Zăpada şi piticii pe pereţi, mese şi scaune mici şi o doamnă cu freză foarte ridicată. Mama a încercat să-şi retragă mâna şi am prins-o mai vârtos. Cu o tristeţe nesfârşită m-am aşezat pe scaunul acela mic şi m-am uitat în jur pierdută. Urma să rămân. Am plâns. Apoi soră-mea mi-a zis: “fată, ce faci nu intri?”. La creşele din secolul 21 miroase la fel ca acum 25 de ani. Au aceeaşi gresie ponosită, aceleaşi scaune mici şi scorojite, aceleaşi uşi nevopsite. Se aud aceleaşi urlete din săli. Au aceleaşi îngrijitoare sictirite de viaţă. Şi aceleaşi “doamne” cu freză înaltă. M-a cuprins o stare de plâns şi am ieşit fără să mai vreau să-l înscriu. Mai încercăm şi mâine la alta ….

PS: urmează săptămâni lacrimogene până ne acomodăm cu creşa

later edit: l-am înscris la creşă. o creşă de stat, comunisto-capitalistă (comunistă la zugrăveală şi la doamnele cu freză înaltă, capitalistă la termpoane, jaluzele verticale şi dulapuri din pal). mi-am luat inima-n dinţi pentru că: urla un copil şi îngrijitoarea chiar vorbea cu el şi-ncerca să-l calmeze; într-o altă sală am zărit prin geam doamne cu răbdare care le dădeau picilor să mănânce; pentru că nu mirosea a “cămin”. Să fie într-un ceas bun ….

În primul rând vreau să menţionez că sunt fan al limbii române. Adică sunt român (şi n-am fiţe de patriotism fals) şi-mi place să vorbesc româneşte. Cât mai corect posibil (uneori am şi eu dubii). Când am decis că nu-s la modă dacă n-am blog, mi-am zis că voi scrie în română. Pentru necunoscători, am studiat engleza, am fost profă de engleză, traduc în/din engleză. Îmi place foarte mult engleza, uneori “simt” mai bine în engleză şi unele stări pot fi descrise mai bine în engleză. Iar unele cuvinte nici nu pot fi traduse din engleză, oricât i s-a părut de fiabil profesorului (Dumnezeu să-l odihnească) Pruteanu. Uneori îmi dau seama că trebuie să strecor şi mici sintagme în engleză. Nu pot fără ele. Nu are sens fraza, nu mai sunt eu. Că şi-n viaţa live vorbesc cu “picăţele” în engleză cu prietenii.

În condiţiile în care engleza o simt ca o limbă maternă, uneori chiar mai bine decât româna, de ce nu mă pot hotărî să mă decid să vorbesc cu fiu-meu (de 2 ani) în engleză??? Că aşa-mi propusesem. Tat-su şi restul lumii să-i vorbească în română, iar eu în engleză. Eh, nu pot. Când îi citesc dintr-o cărticică de culcare în engleză, parcă nu sunt eu, vocea mea e nefirească, mi-am pierdut şi accentul uşor British, uşor American, modulaţiile sunt ciudate. Nu pot vorbi cu el în engleză. Nu-mi găsesc cuvintele, nu ştiu alinturi. M-am gândit că o fi şi deformaţie profesională, pentru că mă învârt numai printre termeni medicali, asigurări, bancari, tehnici (în funcţie de ce traduc). Şi când mama mă ceartă că nu vorbesc engleză cu el, că îi va fi mai uşor … rămân uşor în impas. Când am început eu cu engleza era abia introdusă printre limbile străine. Înlocuia încet-încet franceza. A fost fascinaţie mare, toţi părinţii făceau scandal că “engleză să se facă” etc. Nu era Internet (în România), nu erau sute de filme în engleză. Contactul cu engleza era doar în manuale şi profesorul. Acum însă există atâtea expuneri directe la limba engleză încât mă întreb ce rost are să vorbesc şi eu??? Sigur, o soluţie ar fi să vorbesc germană. Aia chiar e greu de învăţat şi se ştie că dacă nu o eşti expus de mic şi intens la mediu lingvistic german .. nema’ şanse. De aia nici eu nu o ştiu cum trebe’. Până la urmă cred că dacă are inclinaţii lingvistice poate învăţa orice. Sper.

Mummy and Daddy love you very much! May you grow up intelligent and kind, may you alwyays be happy and merry.

God Bless 22th of July!

Mă gândesc cu groază la toate momentele când mergeam cu 40-ul sau cu tramvaiul şi auzeam copii mici înjurând, ţipând, tropăind, vociferând. Le uram pe mamele alea. Sau în magazine, tăvălindu-se pe jos pentru un ou Kinder. Noi am depăşit relativ rapid momentul Kinder. O singură dată mi-a făcut o scenă în magazin, dar măcar a fost pentru struguri. Apoi am început metoda cu explicatul: “mamă, mergem la magazin să cumpărăm pâine. Doar atât cumpărăm azi că nu avem bani. Să fii cuminte, altfel nu te mai ia mama cu ea”. Sau în piaţă, înainte de a ne da jos din maşină: “mamă, azi cumpărăm numai roşii şi piersici. Azi nu avem bani. Te rog să fii cuminte, să nu mă faci de râs”. Works like a charm. Extrem de cuminte.

Dar ne-am împotmolit cumva la momentul înjurături. Eu nu înjur niciodată. Mai îmi scapă la volan un “boule” când aud claxoane. Soţul nu-şi foloseşte niciodată organul pentru înjurături. În schimb, “futuţi”. Şi cu rost şi fără rost. Şi într-o zi, acuma câteva săptămâni bune, vin acasă şi fiu-meu tot “tutuţi, tutuţi”. Nu mi-am dat seama ce exact înseamnă. Până când mi-a explicat soţul. Am încercat să ignorăm, dar fenomenul a fost amplificat de o vecină care i-a spus “pizda mă-tii” la care el i-a replicat sec “tutuţi”. Hopa, deci ştie ce şi cum. Ştie, da, că într-o dimineaţă i-am zis să-şi dea singur pantalonii de pijama de pe el. Şi cum s-a tot chinuit şi încâlcit în ei, a tras rapid un “tutuţi” cu patos. Când să-i cumpărăm pantofi, în Mall, vânzătoarea super amabilă se tot rotea în jurul lui să vadă dacă i-s buni papucii. La care el, senin, “tutuţi”. Păi am zis că intrăm în pământ. Ce să-l cerţi că face şi mai rău. Am roşit uşor şi m-am uitat la ea. Ori nu a priceput, ori a fost extrem de finuţă. La Caransebeş, de nerăbdare să iasă afară, a deschis uşa apartamentului şi mama, după el. Cobora vecina de la 3. “Ce faci, Alexei? Ce mare-ai crescut!” Alexei: tutuţi. Mama, roşie ca macul.

Azi, însă am trecut în etapa 2. Coboară cu soră-mea scările. Şi urcă o babă. El: “ceau” Baba, nimic. El: “ceau”. Baba nimic. La care-i spune la soră-mea: “vaca”. Păi se poate? Cred că baba avea deficienţe de auz totuşi că nu a reacţionat defel. Sper. Mai ales că s-ar putea să fie mama vecinei din paragraful de mai sus. Îmi şi imaginez cum îşi povestesc: “tu, Firuţo… ah, şi mie mi-a spus …” etc.

Sper să-i treacă şi asta. Că n-am soluţie de eradicat ….

Uite aşa, mai nou, din ce în ce mai des, mă gândesc că prea puţine lucruri contează în lumea asta. Cariera … e ok să fii bună în ceea ce faci, să-ţi placă, să fii solicitată. Banii … sunt importanţi, nu putem trăi fără ei. Dar oricâţi ai .. nu sunt suficienţi pentru că cresc şi pretenţiile.

Însă cu adevărat important este râsul copilului tău când îi spui că mergeţi la ştrand. El repetă fericit “tand, tand” şi habar nu are ce-i aia. Sau când îi spui că mergeţi la nisip caută repede găletuşa, lopăţica şi aleargă spre uşă. Sau când seara, înainte de culcare …. după ce-şi bea laptele, se întoarce să ne cuibărim “dăgăli” adică şi când să adoarmă îmi repetă fericit ultimul cuvânt al zilei, numele lui. Redau din dialog:

- Mama!

- Da, mamă.

- A-le-sei (notă: îl cheamă Alexei, dar deocamdată nu poate )

- Bravo, mamă. Alexei

Se mai fâţăie un pic, iarăşi:

- Mama

- Da, mamă

- Tânga (stânga adică şi ridică mâna dreaptă)

- Nu, mamă, aia-i dreapta.

- Dapta. Alalt (şi o ridică pe ailaltă care-i stânga)

Şi tot aşa până adoarme. Şi câte momente din astea minunate care valorează mai mult decât orice.

Să aveţi o săptămână minunată …

Spuneţi-mi şi voi cum să nu te enervezi sâmbătă la prânz, venind pe o străduţă de cartier către casă, când îţi taie un bou calea cu viteză, când el avea cedează şi pe deasupra-i veneam şi din dreapta (dacă ţine cineva morţiş să spună că nu a văzut semnul de pomi:P). Sau cât de tâmpit poţi să fii tu ca bărbat (cine spunea că bărbaţii conduc mai bine ca femeile a fost un bou) să circuli cu aşa viteză şi să faci menevre fără să te asiguri când ai nevastă şi copil de câteva luni în spate, care copil nu era în scoică din aia auto specială. Şi eu cât de tâmpită pot să fiu că m-am dus să-l urmăresc pe ăla în claxoane, doar-doar opreşte să-i dau un pumn în nas. Şi l-am urmărit destul de mult …. Jur că dacă oprea îi dădeam un pumn. Norocul meu că fiu-meu era bine legat în scaunul lui în spate, altfel …. brrrr! nu vreau să mă gândesc. Săracu’ … s-a speriat şi îi mai era şi somn.

Pe cale de consecinţă: scaunele auto pentru copii sunt vitale. Nu faceţi greşeala să luaţi copilul în maşină fără scaun. Şi niciodată nu-l lăsaţi în faţă până la vârsta adecvată pentru a purta centură de siguranţă pe scaunul din faţă.

Pe lângă multe altele îndeletniciri, sunt mamă. E minunat, îţi dă senzaţii unice, satisfacţii depline. It’s very rewarding. Asta când şi copilul tău e cuminte. Nu intru în dezbatere acum ce înseamnă cuminte, mai ales că are numai 2 ani, dar săptămânile astea nu e deloc cuminte. Nu mănâncă (( Adică cereale, nu, supă/ciorbă de orice fel şi gust ar fi, nu, cărnuri, oricum ar fi garnisite şi ornamentate, nu. Ştiu că mă pedepseşte Dumnezeu pentru că aceleaşi chinuri le-am indus şi eu când aveam o vârstă similară (bun, că eu am şi leşinat de câteva ori lovindu-mă de recameu:) ), dar parcă nu mă pot acomoda …. Sigur, ar mânca la McDonald’s cartofii ăia prăjiţi şi nuggets. Dar nu pot să-l ţin în fast-food-uri. Bea lapte măcar; asta e bine, dar ştiu că, la fel ca ilustra sa predecesoare, nu va mai bea după ce-i iau biberonul. Şi mă uit la el, haine care vara trecută i-au fost bune, acuma i-s largi. Posibil e aşa ceva???