Ce sunt regretele de fapt? Sentimentele de părere de rău?  Ceea ce simţi atunci când ai făcut ceva şi nu trebuia să faci, sau când nu ai făcut ceva şi ai fi vrut să faci? Aproximativ toată lumea are regrete. De la mic la mare. Astăzi când mi s-a dat leapsa de către Ionuţ ca să raspund la întrebarea: ”care-s regretele voastre din copilarie si pana acum?”, am rămas pe gânduri. M-am uitat în trecutul meu şi am observat că nu prea am regrete. Şi am zis totuşi…

Regretul meu cel mai mare este că nu sunt tot timpul aşa cum ar trebui. Că fac oamenii la care ţin tot timpul să sufere şi nu îi las foarte mult să se apropie de sufletul meu. Probabil va-ţi fi aşteptat să zic că regretul meu cel mai mare este că s-a terminat o prietenie frumoasă de mulţi ani între mine şi fosta mea cea mai bună prietenă. Da, îmi pare rău că s-a terminat dar nu regret. Aşa am ajuns să descopăr cine ţine la mine cu adevărat, ce înseamnă iertarea şi cât de mult am ţinut la ea prin faptul că am suferit atât de mult. Şi dintr-o întâmplare din care am avut ce învăţa, nu am ce regreta.

Nu regret faptul că am suferit foarte mult, asta m-a făcut să devin ceea ce sunt azi. Tot ce regret este că nu sunt o persoană mai buna, o persoană care să aducă fericirea în inimile celor de lângă mine, cu orice preţ. Şi mai regret ceva. Regret că nu am o voce de înger. Aş cânta zilnic.  Regret că nu sunt zilnic o ALINAre şi că nu pot face lumea un loc mai bun. Regret şi mă doare inima când văd un copil orfan sau un bătrân părăsit.

Regret că nu pot lua regretele din inima celor de lângă mine. Regret- să fie, sau să nu fie?

Am ajuns, cu greu, cu paşi mici, cu puţină chinuială, la ultima zi de toamnă. Nu mă aşteptam, dar toamna asta a fost cu siguranţă la fel de proastă ca toamna trecută. “Dezamăgire” e un cuvânt prea mic, un cuvânt care nu e destul pentru a descrie cele trei luni de toamnă de anul acesta. Nici nu cred că pot găsi un cuvânt destul de încăpător pentru câte s-au întâmplat.

Septembrie a fost un mic vis la început. Încă o dată mi se dovedeşte că ceea ce începe bine se termină prost. Chiar dacă l-am început cu un nou viciu, chiar dacă l-am început cu o despărţire, a fost frumos, foarte foarte frumos. Şi bogat, din câte cred eu. În schimb, tranziţia către octombrie a făcut ca toamna să-şi arate adevărata faţă. S-au răcit toate, au picat multe, am pierdut câteva.

Memoria toamnei mă ţine în lesă. Astăzi, cu ocazia ultimei sale zile, eliberează

scopul e un pretext pentru Cale.
esenta vietii este „a fi”. a fi, acum si aici. viata nu a fost si nu va fi, ea este aici.
a-ti stabili un scop gen „vreau sa fiu, atat si nu mai mult” nu este nici trivial, nici simplu, nici egoist. acest „scop” atrage dupa sine actiuni sau non-actiuni de genul nu judeca (arata cu degetul), accepta-i pe cei din jurul in (im)perfectiunea lor, accepta faptul ca nu poti controla viata, implicit universul, a trai in armonie cu ce e in jur – oameni, plante, animale, lucruri –, a fi generos, iubitor, darnic iti asigura acea stare de fericire pe care o cauti in carti, cursuri, „training-uri” si pentru care crezi ca ai de muncit asiduu.
„a fi” si atat nu e simplu. inseamna sa renunti la programarile societatii in ceea ce priveste scoala pe care trebuie s-o urmezi, meseria si religia pe care trebuie sa le ai, casa pe care trebuie s-o ai etc, sa renunti la a face liste de cumparaturi, sa vezi ce ti se potriveste cu adevarat si ce poti darui celor din jur. sa renunti la dorinta de a controla, a impune si a-i face pe cei din dupa dorinta ta
„a fi” inseamna sa-l gasesti pe Dumnezeu/ Universul in tine, sa te regasesti asa cum te-a creat El, dupa chipul si asemenarea lui, nu cum te-a modelat societatea manata de interese ca bani, putere, forta, control.
pentru a-ti atinge scopul de „a fi” Caile sunt nenumarate. si lectiile pe care le invata fiecare sunt diverse.

si prima lectie e sa incerci sa vezi lucrurile diferit. sa nu le pui in formula dogmatica si sa dai rezultatul „e bine!” „e corect” „e nedrept” etc. intreaba-te „de ce”, dar fa-o intr-un mod profund fara a simti nevoie de a reponsabiliza pe cineva sau ceva pentru ca s-a intamplat ceva sau nu. daca sunt lucruri direct legate de tine, responsabil esti tu, indiferent de felul in care ti se intampla, sau prin intermediul cui, intreaba-te ce trebuie sa schimbi in tine pentru a schimba situatia in care ai ajuns, si asta indiferent de cat de incalcita e situatia exterioara.
daca sunt lucruri ce se intampla altora, intreaba-te „de ce” ti-a aparut in Cale si ce ar trebui sa inveti din asta!

apoi urmatoarele lectii vin de la sine…

dar sa revin la scopuri… si la timp, la dimensiuni… asteptam ca in curand sa trecem la 5D, 6D, sa ajungem intr-un „timp fara timp”. pare ciudat sa ne gandim la „un timp fara timp”. zi-noapte, anotimpuri… toate succesiunile se intampla incadrate in timp. cum e fara timp?!
iti trebuie timp sa faci o prajitura, iti trebuie timp sa devii adult iti trebuie timp pentru a face bani, sport, pentru a cunoaste oameni, pentru a manca, pentru a te intalni cu prietenii. foarte corect, foarte real.

dar daca Scopul tau este „a fi” pentru ce-ti trebuie timp?
si frumusetea lucrurilor e ca nu mai esti suparat ca n-ai facut ceva, un singur anume ceva, pentru ca intre timp te-ai bucurat si ai trait facand altceva!
daca tot trebuie facute anumite lucruri, hai sa le facem cu bucurie si dedicatie, fara sentimentul ca „trebuie sa bifam asta pentru ca apoi sa ne putem bucura”. niciodata nu traim in „apoi”. traim acum. aici. cat inseamna „acum” in timp?!
peste o clipa s-ar putea sa nu mai fii aici.

scopul e sa ajungem la ora x la magazin, pentru ca la x+1 sa fim la popesti, pentru ca la x+2 sa culcam copilul, ca de la x+3 sa putem dormi…? alergam, ne uitam la ceas, dam din picioare ca e coada la casa, ca traficul e cum e, ne enervam si apoi bifam – facut, facut, facut. si? cu cat suntem mai fericiti decat daca ne-am fi bucurat in timpul asta?
daca-i coada la casa imi sun prietenii sau urmaresc oamenii, fetzele, atitudinea lor, miscarea multimii; in masina am invatat sa citesc o carte pe care altfel nu as fi avut timp s-o citesc etc. am castigat timp in loc de nervi…

nu-mi place sa intarzii si cei ce ma cunosc stiu de obsesia mea apentru timp  nu mi-a placut niciodata, si consider lipsa de respect sa nu-ti tii un angajament – de a ajunge la timp, de a face ceva, de a spune ceva ce te-ai angajat liber si neconditionat sa faci. nimeni nu te obliga sa ajungi intr-o ora undeva unde nu poti ajunge decat in 3. e alegerea ta daca-ti asumi acest lucru sacrificand altele.
nu spun ca gata, tot ce trebuie sa faci e sa stai. nu, spun sa traiesti/simti orice ai face, si sa nu crezi ca orice ai face nu e important. pentru ca traiesti o viata facandu-le! nu se poate sa dai o viata, un dar, pe lucruri neimportante! scopul e sa te bucuri de Cale, sa fii fericit acum, nu maine, asa cum esti si fara sa trebuiasca sa se intample ceva pentru asta.

si ilustrez asta cu versurile lui Cohen, o a doua constantaa caii pe care pasesc:

Esti o curva retardata. Cata lipsa de originalitate, orgoliu, personalitate, creier sa ai? Cred ca ai o placere deosebita in a cersii atentie de la mine. Chit ca te injur. Ma intreb: oare te masturbezi cand imi citesti posturile? Iti place asa sa te fac de cacat? Stiu ca sunt perfecta si iti doresti sa imi traiesti viata. Iti doresti sa ai ideile mele (culmea, nu asa de reusite). Iti doresti sa te afli in locul meu. Dar fetitaaa proasta, hai sa iti zic pentru a 1000-a oara: NU ESTI! Nu incerca sa ma mai cauti (cum ai facut azi), pentru ca nu vreau sa discut cu tine. Vreau sa ma scoti de la blogroll, vreau sa nu-mi mai furi posturile.

http://cris-buli.blogspot.com/2009/11/somn.html

Este postul asta , al meu. Facut de mine. Intamplat mie.

Incep sa cred ca ai probleme medicale. Grave. Reusesti taranca, pitica si grasa sa intelegi? Complexata, frustrata, curva, retardata? Ia zi Cristina, esti capabila sa procesezi? Sau trebuie sa-ti facem o pancarda mare cu desene?

Cum ma gasiti frate toti pe mine?

Later update: daca sunt asa proasta si naspa, betiva notorie, vai de viata mea, de ce cacat imi iei posturile? De ce nu poti sa te abtii sa ma bagi in seama tot timpul? Habar n-ai de capul tau. Si ma cred o bucuresteanca foarte tare, pentru ca sunt si pentru ca exista provinciale, taranci si proaste ca tine care nu fac altceva decat sa ma venereze si imi gadila orgoliu constant. Asa ca TU esti o catea trista. Mars.

Motto:      “O, eu nu cer norocul, dar cer să mă înveţi,
                      Ca viaţa-mi preţ să aibă şi moartea-mi s-aibă preţ.”
                                                                                                (M. Eminescu)
     “De ce trăiesc? ” cuvintele au străbătut văzduhul unei zile încinse de vară. M-am oprit brusc din mers şi mi-am întors privirea curioasă în spatele meu. Un bărbat înalt, uscăţiv la faţă, se zbătea în mâinile câtorva poliţişti. Părul bogat castaniu abia îi ajungea până la umeri, iar ochii verzi de smarald i se mişcau irascibil.
  “De ce trăiesc? ” a repetat el. ” De ce? Ca să îmi moară copiii?! .. cât timp el, el se va bucura de ceea ce a luat fără nici un drept…de ceea ce are prea mult… ”
“Aveţi grijă ce spuneţi. ” L-a întrerupt un bărbat arătos, îmbrăcat îngrijit. ”Ceea ce aţi făcut se numeşte furt şi dacă veţi fi găsit vinovat, veţi ispăşi pedeapsa. ”
Bărbatul continua să se smucească încercând să-şi recapete libertatea, însă curând fusese aşezat în maşină. Îndată ce motorul a dat drumul glasului său înăduşitor, am decis să-mi reiau plimbarea.
Am traversat cu grijă strada aglomerată si m-am îndreptat spre parcul din centrul oraşului. Soarele aprig dogorea creştetele înverzite ale copacilor. Văzduhul clocotea sub adierea uşoară a vântului ce făcea fiecare frunzuliţă să tremure în urma atingerii ei. În schimb în parc era răcoare şi aroma florilor se simţea într-un mod deosebit de diafan. Admirând peisajul de vară, nu puteam uita incidentul proaspăt zărit.
Oare bărbatul într-adevăr săvârşise un furt şi merită să fie pedepsit? Cine era acel misterios „el” şi ce bunuri deţinea acesta în exces?… Cele văzute astăzi asemeni unui film au fost derulate în faţa ochilor mei cu o viteză covârşitoare. M-am oprit pentru un moment şi am privit în jur. În minte încă păstram imaginea chipului disperat şi întrebarea ce suna asemeni unei sentinţe: „De ce trăiesc? “
De ce trăieşte el? De ce trăieşte fiecare? Cu siguranţă avem argumente pentru a ne continua existenţa. Deseori spunem că atâta timp cât ţine cineva la noi, merită să trăim. Iar prima persoană care ne vine în minte e desigur mama. Ea înfăţişează persoana care ne iubeşte necondiţionat şi iartă totul, indiferent de circumstanţe. Ne oferă ajutorul şi sufletul ei nepreţuit în schimbul dragostei noastre inocente de copil.
Nimeni nu se naşte cu dorinţe, convingeri şi idealuri preconcepute, ci ele sunt sculptate de părinţi. Ei reprezintă fundamentul pentru o viaţă împlinită şi ne formează motivaţiile de viitor: de a atinge apogeul profesional, de a iubi şi a crede, de a trăi.
Muncind, ne simţim necesari şi capabili de a face lumea măcar un pic mai bună, de a o apropia de un nou nivel, unul mult mai evoluat. Fiecare viaţă reprezintă o cărămidă în construcţia gigantică a omenirii. Scopul acestei construcţii? Probabil autodesăvârşirea, atingerea firmamentului dezvoltării şi dragostea.
Dragostea ilustrează un miracol suprem, un paradox inexplicabil în urma căruia, noi fiind îndrăgostiţi, devenim o lume de dragul chipului iubit. Vedem întreaga noastră iubire, adâncă şi absolută, cuprinsă în lăcaşul sufletelor noastre. Şi credem cu certitudine că nimeni nu ştie să iubească mai frumos, mai pasional ca noi. Dragostea constituie soluţia oricărei probleme, cheia enigmei şi un motiv incontestabil pentru a trăi. Pentru că nimic, nimic nu e mai frumos decât un apus trandafiriu privit cu persoana iubită, o plimbare în doi pe malul mării când nisipul auriu sărută tălpile sau o suavă atingere a mâinilor. Trăim pentru a iubi şi iubim pentru a trăi.
Iar rodul dragostei alcătuieşte la rândul său un alt argument veritabil pentru a fi. Ca rezultat, părinţii simt nevoia de a planta în copilul lor sămânţa tezaurului strămoşesc, de a transmite un colaj bogat de calităţi acumulate şi de a proteja copilul de posibilele obstacole şi dezamăgiri.
Viaţa e o complexă gamă de culori, de senzaţii, iar omul trebuie să guste din fiecare emoţie, pentru a-i percepe farmecul sau a o ţine cât mai departe de sufletul său neprihănit. Fiecare sentiment deţine o legătură intensă cu o amintire, cum ar fi o primă decepţie urmată de dezamăgire şi lacrimi sau vestea unui nou-născut aducând o frenetică bucurie şi multe zâmbete strălucitoare. Dumnezeu ne-a dăruit viaţa ca noi să profităm de clipele uimitoare pe care ea ni le oferă.
Consider că un alt raţionament care ne face să respirăm sunt peisajele ameţitoare şi impresiile de neuitat. Cred că merită să trăim pentru a vedea într-o zi celebrul orologiu Big Ben din turnul legendar al parlamentului britanic sau pentru a ne plimba pe vreo alee umbroasă cu copaci înfloriţi în preajma turnului Eiffel. Merită să simţim răcoarea plăcută a valurilor ce-şi sparg cu zgomot crestele înspumate sau să atingem vârful unui munte înzăpezit când suntem atât de aproape de cer şi putem stăpâni visele răzleţe, viaţa, iar lumea ne aparţine…
Odată cu primele raze jucăuşe ce ne-au atins pielea catifelată, odată cu noi s-a născut o stare afectivă foarte intensă ce ne susţine pe întreg parcursul vieţii. Acea puternică trăire psihică e speranţa. Ea ilustrează un bun inegalabil care supravieţuieşte în adâncul fiinţei noastre şi în cele mai dificile momente.
Iar greutăţi întâlnim destule, dar şi acestea capătă într-un final o influenţă pozitivă. Noi vieţuim pentru a reuşi să soluţionăm problemele cotidiene, să trecem peste vicisitudini.
Paulo Coelho consideră că „pe fiecare om de pe faţa Pământului îl aşteaptă o comoară undeva. ” Să fie oare descoperirea acestei comori-scopul vieţii? Să fie acea comoară-fericirea, credinţa? Probabil, nu ştim încă, dar cu singuranţă căutăm acea avere… şi nu vrem să părăsim această lume fără de ea.
Merită să trăim şi să nu regretăm cele survenite, pentru că mâna Destinului nu e niciodată întâmplătoare şi vom găsi neapărat explicaţiile multor mistere.
E nevoie să credem că Atotputernicul Dumnezeu a hărăzit un plan pentru noi şi la linia de sosire a acestui complicat traseu vom descoperi mult dorita comoară.
Trebuie să nu căutăm argumente pentru a fi, ci doar sa trăim real şi frumos şi vom dezvălui un secret perpetuu al vieţii: bucuria că existăm. Când vom percepe această taină, vom preţui cu o nouă intensitate fiecare clipă.

“Scopul oricărei vieţi este bucuria de a trăi.” (A.P.Cehov)

Ai devenit de-atîta vreme altul. Un alt eu împuţinat la spirit, degradat fiinţial, înjosit existenţial. Dar nu, motivele pe care le invoci pentru ascunderea ta nu sînt acelea pe care le afişezi tu pe panoul tău comportamental. Greşelile care te-au adus aici nu sînt acelea pe care ţi le impuţi, formula pe care o îmbraci nu te scuteşte de fond. Încercările tale de deghizare, de eludare, de ecamotare sînt doar nişte  expresii ridicole ale disperării. Degeaba te vezi strîmb dacă nu te priveşti drept.  Nu aşa trebuie să te schimbi, nu aşa trebuie să devii. Te încăpăţînezi să faci metamorfoze improprii, să sfîrteci cordoane ombilicale la întîmplare. Nu, nu omul acela îţi era oprelişte, nu, nu preajma aceea ţi-era frustare. Ce faci? Chiar nu-ţi dai seama că tai de unde nu trebuie, că operezi cu rebutările greşite? Te ambiţionezi să rămîi singur? Te ambiţionezi să nu mai ai de ales? Chiar vrei să nu te mai găsească nimeni? Cu cine ai să mai joci?

Gîndeşti totul prost. Pentru că îţi impui să gîndeşti ceea ce ar trebuie să fie lăsat în voia simţurilor, integrat fără contestare şi îndoială căutată în structura motivaţională. Gîndeşti degeaba, acţionezi pe dos. Degeaba schimbi ceea ce ar trebui să rămînă aşa. Degeaba renunţi la acele lucruri pentru care ar trebui să lupţi pînă la capătul sufletului. Degeaba rămîi în acele conjucturi pe care ar trebui să te forţezi să le părăseşti, mergînd pînă la capătul voinţei. Totul ţi-e degeaba pentru că îţi impui ţinte false şi îţi inhibi raţiuni constitutive elementare. Raportarea la a fi nu ţi-e nici măsura sinelui şi nu-ţi e nici măsura realităţii, aşa cum ţi-ai dori. Nu, lucrurile nu-ţi vor fi niciodată pe plac, pentru că faci miscări greşite, ascunzîdu-ţi urmele pe care ai putea fi însoţit. Nu faci decît să te ascunzi de tine. Chiar vrei să te rătăceşti de tot? De-a ce anume ai să te mai joci?

Ştiu că vrei cu orice preţ să cîştigi. Crezi că trişînd o să reuşeşti să-i păcăleşti pe toţi, simulîndu-ţi victoria. Cu ambiţia ta ai să şi reuşeşti, şi asta ştiu. Însă mai ştiu că n-o să-ţi dai seama decît prea tîrziu că ai pierdut. Că te-ai pierdut, jucînd iresponsabil, de partea adversităţii şi nu a ta însuţi. Şi că nu mai e nimeni dispus să se joce v-aţi-(re)găsitălea.

Copile, tu chiar nu ştii că sinele nu e obiect de joacă?

Citind mailul am observat ca am primit un comment de la o persoana necunoscuta, dar careia ii multumesc, in care ma atentiona ca am gresit  numarul de “i”-uri dintr-o constructie a verbului “a fi”. In urma unei cercetari am observat ca foarte multa lume are o problema cu acesta chestiune. Astfel am decis sa fac un lucru bun, mai ales pentru mine (pentru a-mi aminti), cat si pentru toti ceilalti amnezici din jurul meu.

Se scrie cu doi “i”:

• pentru modul imperativ afirmativ: fii cuminte!
• pentru modul conjunctiv: să fii …

Se scrie cu un singur “i”:

• in toate cazurile nementionate mai sus, inclusiv pentru modul imperativ negativ (nu fi prost!)

“Mica Sirenă şi-ar fi dorit să se cunoască şi să se îndrăgostească unul de celălalt, dar ştia că nici un prinţ nu ar fi iubit-o cât timp ea avea coadă de peşte în loc de picioare. Aşa că merse la vrăjitoarea mărilor, să-i ceară ajutorul.

- Te voi transforma în om, îi spuse vrăjitoarea, dacă îmi dai în schimb glasul tău. Şi ia aminte: odată devenită om, nu vei mai putea fi niciodată sirenă şi niciodată nu-ţi vei mai putea vedea familia din castelul de sub ape. Iar dacă nu vei reuşi să câştigi dragostea prinţului, inima ţi se va frânge şi vei muri.”

Eu, într-o viaţă anterioară, de mult apusă, am fost o sirenă. Acum sunt doar umbra ei.

Ambiţia individului domestic

De prea timpuriu, inconştient şi cu o dedicaţie exhaustivă, nejustificată, ne livrăm ambiţiilor stupide. Dorim să fim protagoniştii unor demonstraţii „de forţă”, surmontînd ostentativ şi spectacular, în văzul lumii, limite facile. Din neputinţa de a ne depăşi condiţionările sau complexele reale, de mici copii ne facem ţeluri existenţiale din nimicuri mărunte. Mai întîi ne spargem capul, în acrobaţii la bătătorul din faţa blocului, să le demostrăm celorlalţi că nu ne e teamă de „figurile” la înalţime. Apoi, adolescenţii fiind, ne întrecem în numărul de grade şi sticle de alcool consumate, după care cădem sub masă. De tineri, ne măsurăm în numărul de partide de sex desfăşurate pe noapte pe care reuşim să le realizăm cu cît mai mulţi şi cît mai străini, pînă la epuizarea somnolentă din zori. În tot acest decurs urmărim să fim şi cei mai vizibili din punct de vedere fizic, şi cei mai remarcaţi intelectual. Ne zbatem pentru podiumuri pe care nu ştim de ce am vrea să urcăm, dar de pe care cocoţaţi ne place să ne declamăm superioritatea. Maturi fiind, ne punem în gînd să ne demonstrăm opusul: că nu mai avem nevoie să ne mai riscăm viaţa la înălţime pentru un plus de adrenalină, că ne putem debarasa oricînd de vicii, că putem rămîne fideli unui singur om care nu ne incită şi că succesul ne lasă indiferenţi. De fiecare dată, negreşit, reuşim.

Aşa ne trecem viaţa, ne irosim energia şi durata, şi ne rătăcim rostul. Ascultînd de o voce malefică ce-o creştem şi-o edităm strîmb în noi, care mai întîi ne împinge la un hedonism necontrolat şi apoi ne aruncă pervers în braţele unei ataraxii ilegitime. În tot acest decurs în care ne demonstrăm precar, frust şi fără vreo raţiune reală integrată proiectului de-a fi, „că putem”, de fapt, nu realizăm nimic; ci distrugem, neprogramat dar sistematic, orice şansă autentică de-a deveni propria noastră măsură. Noncomformişti, îndrăzneţi în aparenţă, nu facem în esenţă decît să ne conformăm, din pricina unei insuficienţe personale. Cînd ne lăsam, nu ne lăsăm pănă la capăt, cînd ne opunem nu ne opunem decît parţial. Vrînd să devenim speciali, rămînem, în fiecare moment, banali. Vrînd să fim perfecţi, sîntem mereu cei cu un handicap vizibil. Optînd pentru comportamentele cele mai la îndemînă, riscăm ceea ce ştim că nu contează dacă vom pierde (sau ştim că nu avem cum să pierdem). Nu provocăm niciodată la duel comodităţile, convingerile împrumutate, dar confortabile, defectele native, deviaţiile comportamentale înscrise în ADN, temerile paralizante, handicapurile psihice şi fiziologice. De aceea avem, mereu, de cîştigat. De aceea, nu ne simţim, nicicînd, cîştigaţi, întorcîndu-ne haotic viaţa cînd la 90, cînd la 180, cînd la 360 de grade. Nu facem decît să ne învîrtim în jurul cozii, revenind mereu în acelaşi punct 0, din care am căutat mereu să plecăm. Provocările pe care ni le lansăm au, întotdeauna, un final previzibil. Iar noi am avut întotdeuna nevoie de garanţii, nu de libertatea de-a ne înşela. Pentru că, de fapt, nu sîntem în stare să ne asumăm niciodată nici un risc. Fiindcă ştim, tacit, că nu putem nimic. Şi fiindcă ne iluzionăm cu gînduri prefabricate că, păcălindu-ne cu reuşite facile, ne putem oricînd eutanasia conştiinţa. Dar nici asta nu putem.

 Zilele trecute aveam chef sa ies in club(ca deh…o data esti tanar).Am tot sunat pe la toti cunoscutii,dar am reusit sa conving doar 2 fete(sa le spunem R. si S.) sa vina cu mn restul pretextand diverse.

 Am ajuns in club, era plin spre fericirea noastra.Am lasat gentile la garderoba,am baut ceva la bar ca o incalzire si ne-am pus pe dansat.Venisem sa ne distram si asta faceam,dar se pare ca nu toata lumea gandeste ca noi.

 Nu peste mult se apropie un individ de una din prietenele mele,lumina difuza din club nu reusea sa-i ascunda parul grizonat si ridurile adanci din zona ochilor si a fruntii.Acesta ii spune lui R. “Am vazut ca sunteti singure nu ati vrea sa stati cu noi la masa”(indicand spre o masa la care stateau inca vreo 3 insi trecuti de prima tinerete).R. iritata ii spune ca nu suntem singure ci doar am ajuns mai devreme decat restul grupului,barbatul pleaca.

  Cam peste 15 min spre mine vine un individ cu un cap mai mic decat mine si zambind cu niste dinti strambi imi spune timid “Dansezi?Stii… am o masa putin mai incolo, le poti chema si pe prietenele tale…”.Incerc sa zambesc la randul meu dar nu prea reusesc si ii spun ca tocmai ma pregateam sa ma duc afara sa-mi intampin prietenii si plec.Batranul care o abordase pe R. revine langa aceasta intreband “Ti-au venit prietenii?”

  S. privea amuzata toata aceasta scena insa ea avea sa aiba parte de un alt fel de tratament.In timp ce ea dansa fara nici o grija un tip vine si incepe sa danseze cu ea.S. isi schimba locul,dar urmaritorul ei nu se lasa, o prinde de mijloc .Cand aceasta ii spune ca vrea sa fie lasata in pace baiatul continua sa insiste.Dupa  acel moment hotaram ca e timpul sa plecam acasa ca de distrat oricum nu prea puteam sa ne distram cu toata harmalaia asta si nu vroiam si alte probleme decat cele pe care le aveam deja.

  De ce toata lumea presupune ca daca iesi in club cu fetele inseamna ca iesi la agatat?Chiar trebuie sa umblu cu unu dupa mine ca sa fiu considerata fata de casa?Desi suntem in secolul XXI egalitatea intre sexe continua sa ramana un ideal greu de atins chiar si intr-o tara care se vrea democrata ca Romania:D

Sau invers?

Bine, titlul nu prea are sens. Să trecem mai departe.
De ce tânjim dupa ochi dulci şi zâmbete?
De ce ni se înseninează ziua când cineva ne face un compliment cu privirea?
De ce după ce am fost flatate noi tot vrem mai mult?
De ce ni se înmoaie pielea la vederea unei figuri frumoase?
De ce trebuie să ne iasă inima din piept în momentele acestea?

De mâine încep numărătoarea inversă: o săptămână până la începerea noului anul şcolar.

Nu pot spune că sunt emoţionată, chiar deloc. Urăsc sentimentul de nepăsare faţă de o schimbare destul de importantă, până la urmă încep liceul, nu?
La începutul vacanţei aş fi dat orice să înceapă şcoala mai repede. Problemele cu somnul, anxietatea, decât perioada aceea din iulie aş fi preferat o oră de chimie. Chiar şi odioasa oră de chimie pe care nu pot să o sufăr.
Acum, când mă gândesc la programul chinuitor de după-amiază care îmi va mănca tot timpul liber, parcă-mi piere cheful. Dar în cei doi ani care vor urma cu programul acesta, găsesc eu o modalitate să-mi fac timp, trebuie.

Am încă multe întrebări care îşi aşteaptă răspunsul în acest an şcolar. Nu ştiu cum se face, dar liceul nostru a însemnat şi continuă să însemne pentru noi mult mai mult decât o clădire mare cu săli de clasă şi profesori.

Ar trebui să se schimbe multe, dar sunt sigură că voi trece pe lângă aceste schimbări aşa cum trec pe lângă evenimentele din viaţa mea din ultimul an: în viteză. În viteză, în aşa fel încât nici nu voi fi în stare să realizez ce se întâmplă.