It’s time for my list. I will be working on it, because there are still some things(latest Swell Season, Devendra Banhart, Julie Doiron etc.) that I have to hear. Anyway, some of my favourites:

Dan Mangan – Nice, Nice, Very Nice [9.8/10]
I think this is my favourite album from this year. Cute, teddy-bear-ish-looking singer-songwriter from Canada. He makes you feel loved inside. Good, strong and dynamic songs, nice vocals, good instrumental work, wonderful lyrics. The best indie pop album from this year. It’s unbelievable that he’s just 25 (date-material! haha!). Dan’s a keeper and you should keep your eye on him!

Andrew Bird – Noble Beast/Useless Creatures [9.5/10]
Again, a masterpiece made by Andrew Bird. It’s balanced, beautiful and unique. It’s pop, folk, it’s wonderfull. I only miss the electric guitar a bit. Still, great lyrics, interesting, wonderfull compositions and vocally pretty strong. Useless Creatures is the best instrumental CD I’ve ever heard, might have even listened more to that one than to Noble Beast. Good Stuff.

St. Vincent – Actor [9/10]
Annie Clark manages to float above her instrumental chaos. Or at least, it looks like that. Her compositions are actually well made. Vocally, Clark is really strong. It’s a pretty unique CD that you’ll love or you’ll hate. I love it.

Jesca Hoop – Hunting My Dress [8.8/10]
To me, she’s live even stronger. Hoop mixes various styles and makes them her own. Great guitar work, great vocals. It might sound weird during your first listen, but it will grow. Especially ‘Murder of Birds’ is a wonderful track.

A.A. Bondy – When The Devil’s Loose[8/10]
I know I didn’t give A.A. Bondy such a high mark in my review. But the album did really grow on me. I listen to it a lot, so points for that!

Franz Ferdinand – Tonight[7.2/10]
Surprising new album from Franz Ferdinand. Still the have their own Franz sound. Good stuff. Typical Franz.

Grizzly Bear – Veckatimest[7/10]
Pretty interesting album, on moments to difficult for me to understand maybe. There are some ‘killer-tracks’ on it, but overall it’s just a pretty solid, nice, album that isn’t really my cup of tea at moments

Regina Spektor – Far [7/10]
Not as strong as Begin to Hope, but again a very good album. Spektor goes from weird classical stuff to pop, not being afraid of sounding ’silly’. Vocally strong, but you have to love her voice. No complains about her instrumental stuff, but it’s not really ‘new’. (Best tracks of the album are simply ‘Laughing With’ and ‘Folding Chair’, these are perfect songs)

Wilco – Wilco(the album) [7/10]
Wilco deliverd another good album. Still, it can’t beat Yankee Hotel Foxtrot, but it’s a good try. It’s again the typical Wilco sound(that isn’t really my sound). But it’s a strong, balanced album.

What do you think of Alecia Beth Moore?

You might not recognize that name because she’s better known as Pink.

Now, you might know, if you follow my Muscial Mondays much, that I like a wide variety of music and musicians for that matter. When some people find out I like Pink, they arch an eyebrow at me and say,

“YOU like Pink?”

Yeah, they pretty much do the same when they find out I have a couple tattoos as well.

It makes me chuckle.

Believe it or not, I have Eminem in my iTunes play list as well. I’m a firm believer that you can find great messages in all different types of music AND people.

You may know that I have my masters degree in Mental Health Therapy and once was an Addictions Therapist. So, maybe it was just the title of the song, Sober, that drew me in because of my history with addictions, but whatever the reason, I’m glad.

Many of her songs, no matter how controversial they may be, always challenge me. I hope you take the time to read the lyrics and/or listen to them on the video, because they blew me away.

Specifically the following phrases:

How do I feel this good sober?

And

The quiet scares me ’cause it screams the truth

~~~

I know what those lyrics mean to me . . . which I’ll share another time,  but what do they mean to you?

~~~

CLICK HERE for the full set of lyrics.

“Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului şi că nu mai suntem stăpâni pe viaţa noastră.” 

Mulţi dintre noi vin la Al-Anon plini de disperare. Unii dintre noi vin pentru a afla cum să îl faci pe cineva abstinent; alţii au crescut în familii de alcoolici sau şi-au părăsit partenerii alcoolici şi nu mai locuiesc alături de un alcoolic activ. Poate că nu ne dăm seama de impactul pe care îl are viaţa alături de un alcoolic până nu începem să acceptam că există greutăţi “familiare” în viaţa şi relaţiile noastre actuale. Mulţi dintre noi nu ar fi deschis voluntar uşile Al-Anon-ului dacă nu ar fi fost într-un fel de criză sau durere care ne-a forţat să căutăm ajutor. Deşi, poate, nu ne-am gândit la asta, venim la Al-Anon pentru că vieţile noastre au devenit de necontrolat şi căutăm să ne eliberăm.

            Primul cuvânt din cei 12 Paşi ilustrează un concept important în recuperarea în Al-Anon: nu suntem singuri! Ne dăm seama de asta chiar din primele întâlniri. Aşa cum spune mesajul de bun-venit (sugerat pentru Al-Anon), ‘noi, cei care trăim sau am trăit cu problema alcoolismului, înţelegem aşa cum puţini o fac. Şi noi eram singuri şi frustraţi, dar în Al-Anon descoperim că nici o situaţie nu este complet lipsită de speranţă şi că e posibil şi pentru noi să găsim mulţumire şi chiar fericire, indiferent dacă alcoolicul bea sau nu.” Doar auzirea acestor cuvinte poate să ne ajute simţim că şi pentru noi există speranţă.

            Odată ce recunoaştem că băutul cuiva ne-a afectat viaţa, s-ar putea să vrem să dăm vina pe băut pentru orice. Suntem siguri că trebuie să fie ceva mai mult de spus sau de făcut pentru a-l convinge pe alcoolic să înceteze băutul, aceasta rezolvându-ne problemele. Habar nu avem că suntem la fel de neputincioşi în faţa alcoolului ca şi alcoolicul însuşi.

            Neînţelegând că alcoolismul este o boală, mulţi dintre noi am încercat să luăm situaţia în mâinile noastre. Poate că am aruncat băutura la chiuvetă, am inventat tot felul de scuze,  am rugat, am protejat sau pedepsit alcoolicul. Poate ne-am ascuns sentimentele, ne-am izolat şi am evitat orice contact cu alcoolicul, gândindu-ne că problemele noastre vor dispărea. Poate că am preluat proiectele neterminate ale alcoolicului, am răspuns la telefoane în locul lui sau i-am acoperit greşelile. Însă, indiferent  de ce am făcut, vieţile noastre nu s-au îmbunătăţit şi alcoolicul nu s-a schimbat.

            Pentru a face Pasul Unu şi a ne recunoaşte neputinţa, trebuie să înţelegem şi să acceptăm mai întâi alcoolismul ca şi boală. Medicii sunt de acord că alcoolismul este o boală progresivă care poate fi stopată, dar nu vindecată – e o boală cronică. Una dintre simptome este dorinţa necontrolabilă de a bea; atât timp cât alcoolicul va continua să bea, această dorinţa va continua să crească. Unii alcoolici încearcă să îşi convingă familia că sunt consumatori sociali, bând doar la sfârşit de săptămână sau abţinându-se o perioadă de timp. Dar compulsia (n.tr. repetarea necontrolată a unei acţiuni) de a bea reapare, de obicei. Singura cale de a stopa boala este abstinenţa totală. Mulţi alcoolici se tratează cu succes prin diferite metode. Programul Alcoolicilor Anonimi (AA) este privit, în general, ca fiind cel mai eficient. Experienţa noastră arată că nu putem obliga pe nimeni să se oprească din băut. Aceasta este o alegere individuala a alcoolicului.

            Alcoolismul este o boală de familie. Asta înseamnă că “…alcoolismul unui membru al familiei afectează întreaga familie şi toţi devin bolnavi. De ce se întâmplă aşa? Pentru că, spre deosebire de diabet, alcoolismul nu există doar în corpul bolnavului, ci este , în acelaşi timp, o boală a relaţiilor. Multe dintre simptomele alcoolismului se regăsesc în comportamentul acestuia. Cei care au de-a face cu un alcoolic reacţionează la aceste comportamente. Încearcă să îl controleze, să îl mascheze sau să îl ascundă. Adesea, se auto-învinovăţesc pentru asta şi se simt răniţi. În cele din urmă, ei înşişi vor avea tulburări emoţionale.” (din Alateen – Speranţă pentru Copiii Alcoolicilor, pag. 6).

            În Al-Anon se vorbeşte despre acei “C.T.C.” care descrie neputinţa noastră asupra alcoolismului: noi nu am cauzat boala, nu o putem trata şi nu o putem controla. Începem să învăţăm ideea de bază în Al-Anon, şi anume cea de a lua accentul de pe alcoolic şi de a ne concentra asupra a nouă înşine. Chiar dacă e greu să ne uităm la rolul nostru în problemele pe care le avem, acceptarea Pasului Unu ne va elibera de responsabilităţi imposibile. Încercam să “reparăm” o boală şi încă una a altcuiva!

            Pentru a regăsi pacea şi seninătatea în viaţa noastră, trebuie să ne schimbăm – un gând provocator şi, poate, şi înfricoşător. S-ar putea să trebuiască să re-învăţăm să avem grijă de noi înşine. Atunci când ne concentrăm asupra alcoolismului şi comportamentului altei persoane, mulţi dintre noi ajungem să punem pe prim plan nevoile acestei persoane. S-ar putea să suferim de stimă de sine scăzută şi să nu credem că merităm să ne acordăm puţin timp doar pentru noi. Însă, indiferent dacă ne vedem ca buni sau răi, alcoolismul tot ne va înfrânge. În Al-Anon vom găsi sprijin.

            Ne poate fi foarte greu să ne recunoaştem neputinţa. Până la urmă, noi suntem cei competenţi care am ţinut laolaltă familia, serviciul şi lumea întreagă, în timp ce alcoolicul de lângă noi crea haos. Cum adică, tot noi, cei responsabili, suntem neputincioşi? În Al-Anon învăţăm că vieţile noastre pot fi de necontrolat tocmai pentru că încercăm să controlăm oameni şi situaţii din viaţa noastră. E greu de acceptat că toate eforturile noastre – bine intenţionate, de altfel – au putut fi o parte din problemă, dar, pe când ajungem la Al-Anon, suntem în sfârşit gata să încercăm ceva – orice – nou. Trebuie să recunoaştem că nimic din ce am făcut sau nu am făcut nu a  putut controla băutul altei persoane. Cum putem să ajutăm un alcoolic? În Al-Anon învăţăm să acceptăm lucrurile pe care nu le putem schimba (alcoolicul) şi să schimbăm ceea ce putem (pe noi înşine). Pentru a ne recupera din această boală trebuie să învăţăm să menţinem accentul pe noi înşine. 

            Uitându-ne înapoi în viaţa noastră, ni se cere să ne recunoaştem neputinţa în faţa alcoolului, asupra alcoolicului şi a fiecărei persoane sau eveniment pe care am crezut că îl putem controla prin voinţa noastră. Prin renunţarea la iluzia că avem control asupra altor oameni, a acţiunilor lor şi a dependenţei ori faţă de alcool, simţim că o imensă greutate ne-a fost ridicată de pe umeri şi începem să descoperim libertatea şi puterea pe care o avem – puterea de a decide şi de a ne trăi propriile vieţi. Lipsa controlului se micşorează. Începem să vedem drumul spre recuperarea noastră.

            In Al-Anon descoperim principii care funcţionează şi pentru noi şi care ne ajută să relaţionăm cu ceilalţi. Al-Anon ne învaţă  noi căi de a avea relaţii sănătoase în toate domeniile vieţii noastre. Pasul Unu ne aduce aminte de relaţia cea mai potrivită pe care o putem avea cu ceilalţi – totala lipsă de putere asupra lor. Asta ne pune în postura corectă faţă de noi înşine – atunci când încercăm să îi controlăm pe ceilalţi ne pierdem capacitatea de a ne controla propriile vieţi. Pasul Unu este adevăratul început de drum în recuperarea noastră.

Membrii îşi împărtăşesc Experienţa, Puterea şi Speranţa

• Am acceptat adevărul…

Am admis că viaţa mea devenise de necontrolat, dar mult timp nu am acceptat ca sunt neputincioasă în faţa alcoolului. Eram sigură că voi reuşi să îl fac pe alcoolic să nu mai bea, spunându-i “dacă m-ai iubi, nu ai mai bea niciodată”. Câteva expresii de genul ăsta mi se păreau foarte normale în acea perioadă. Eram o persoană foarte pretenţioasă. Înainte de Al-Anon nu am ştiut că aceste aşteptări sunt dincolo de posibilităţile alcoolicului de a le realiza. Nu ştiam că alcoolismul este o boală. Mi-a spus că nu îl înţeleg, că nu e aşa de uşor să se oprească din băut, precum credeam eu.

            Câteva întrebări mă “vânau” şi îmi tulburau liniştea. Ce se va întâmpla dacă voi admite că sunt neputincioasă şi voi renunţa să mai controlez situaţia? Va crede că nu îl mai iubesc dacă nu îl voi mai chestiona cu privire la băutul lui? Va crede că nu mă mai interesează ce se întâmplă cu el sau ca m-ar interesa altcineva? Va cheltui mai mulţi bani pe alcool?

            Ce m-a determinat până la urmă să fac Pasul Unu a fost că nu conta ce făceam sau nu făceam. De exemplu, puteam să plâng, să îl rog, să mă înfurii sau orice altceva şi el continua să bea. Treptat totul s-a înrăutăţit. Mi-a luat mult timp să îmi dau seama că nu am nici o putere asupra bolii acesteia. Zilele mele în Al-Anon s-au transformat în săptămâni şi mai apoi în luni. Cu cât ascultam mai mult la întâlniri, cu atât ştiam mai bine că trebuia să “le las şi să îl las pe Dumnezeu”. A trebuit să “trăiesc şi să îl las să trăiască”. În cele din urmă, am lăsat situaţia din mâini şi mi-am acceptat neputinţa.

Mi-am dat seama că, dacă situaţia nu se îmbunătăţea, nu am mai fi putut fi împreună. Era foarte bolnav datorită alcoolismului, atât fizic, cât şi psihic. Am renunţat să mai rog sau să mai controlez şi am lăsat situaţia “de capul ei”. Am acceptat adevărul că nu aveam puterea să îl opresc din băut. Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi Al-Anon-ului că am reuşit să fac ce trebuia. Alcoolicul din viaţa mea a mers la un program de consiliere şi este acum membru în Alcoolicii Anonimi; e abstinent de 10 luni – dar au fost 10 luni minunate. Deşi abstinenţa nu e mereu roz, mă bucur că pot acum să fac faţă schimbărilor.”

•  Viaţa mea e exact asta – viaţa mea!

            Pasul Unu a fost cel mai greu de acceptat pentru mine. Neputinţă în faţa alcoolului? A unei halbe de bere? A unei sticle de vodcă? Astea sunt doar obiecte, chestii lipsite de viaţă. Cum ar fi posibil ca eu, o fiinţă umană să fiu neputincioasă în faţă unei sticle de alcool? Cum aş putea să admit că o sticlă a câştigat, că m-a învins din nou şi din nou?

            Era ca şi cum ar fi trebuit să recunosc că sunt neputincioasă în faţa unui balon de săpun. Îmi rănea ego-ul şi era împotriva oricăror convingeri pe care le aveam. Uram alcoolul. El a transformat-o pe mama mea dintr-o femeie drăguţă, raţională într-o nebună care striga şi blestema mereu. Alcoolul l-a făcut pe soţul meu să îşi piardă în şapte ani de cinci ori serviciul şi să aibă două accidente de maşină în doar două luni. Îi uram mirosul, gustul, nici măcar nu suportam să îl văd. Credeam însă că voi reuşi să fiu eu învingătoare, şi nu alcoolul.

Toate astea pânã am citit un pasaj din Fiecare zi la rândul ei în Al-Anon care m-a atins. Acceptarea acestui pas nu înseamnã o slãbiciune de caracter. Înseamnã recunoaşterea cu sinceritate cã existã lucruri pe care nu le putem schimba. Acceptarea cã sunt neputincioasã în faţa alcoolului a însemnat încetarea unei lupte şi eliberarea mea pentru a putea lupta cu lucrurile pe care le pot schimba. A însemnat sã îi spun Puterii mele Superioare cã “nu pot sã fac asta de una singurã; am nevoie de ajutorul Tãu”.

            Citind acest pasaj a fost întrezãrirea luminii. Puteam, în cele din urmã, sã fiu sincerã faţã de mine însãmi. Eram, sunt şi voi fi neputincioasã în faţa alcoolului. Recunoaşterea mi-a ridicat o greutate de pe umeri pentru cã nu mai trebuia sã mã lupt în mod constant. Puteam sã lupt pentru a mã schimba eu şi pentru a-mi elibera mintea de toate acele gânduri ce-mi iroseau energia.

            Înainte de a veni la Al-Anon nu puteam accepta Pasul Unu, însã acum, dupã câţiva ani petrecuţi aici, mi se pare uşor sã îl fac şi sã îl cred. Viaţa mea a devenit de necontrolat. Mulţumitã Al-Anon-ului şi practicând acest Pas din nou şi din nou, viaţa mea este doar atât – viaţa mea – şi asupra ei vreau sã mã concentrez şi sã o trãiesc cât de bine pot.

• ››› Puteam sã vãd rezultatele…

Înainte de Al-Anon nu aş fi acceptat nici o parte a Pasului Unu. Credeam cã sunt bine şi cã totul ar fi perfect dacã aş putea sã îl fac pe alcoolic sã nu mai bea. Dupã ce am început să studiez şi sã lucrez Pasul Unu, mi-a fost mai uşor sã accept prima parte a pasului decât partea a doua.

            Sunt o persoanã orientatã spre vizual. Uitându-mã la Pasul Unu şi la cuvântul “alcool”, mi-am închipuit o sticlã de vodcã. Mai târziu, vizualizam o persoanã bând din sticlã; puteam sã vãd alcoolul “intrând” în corp şi transformându-l în alcoolic. Puteam sã vãd cã sunt neputincios în faţa alcoolicului atunci când bea, dar mi-a luat mult timp sã vãd cã neputinţa mea e valabilã pentru orice moment. Mai târziu, puteam sã vizualizez sticla, persoana care bea din ea şi alcoolul care, de data asta, curgea spre mine, spre membrii familiei mele şi spre colegii de serviciu ai alcoolicului. Vedeam cum înotam cu toţii într-o mare de alcool, apoi cum ieşeam din ea, cum ne scuturam şi aruncam astfel boala şi spre alţi oameni.

            Mi-a luat mult timp sã înţeleg cã, deşi nu eu beam alcoolul, boala putea sã “treacã prin mine” şi sã îi afecteze şi pe ceilalţi. Reacţionam faţã de ceilalţi aşa cum reacţionam faţã de alcoolism. Vedeam cum rolul meu de martir preluase o serie de responsabilitãţi de la ceilalţi. Mi-am dat seama cã viaţa mea devenise de necontrolat pentru cã eram aşa de ocupatã sã am grijã de ceilalţi, astfel încât nu mai aveam timp sã am grijã şi de mine. Pregãteam hainele pentru toţi membrii familiei, dar nu aveam timp sã vãd dacã ţinuta mea era potrivitã. Fãceam programãri la medic şi dentist pentru ceilalţi, dar neglijam complet sãnãtatea mea. Nu mi-am dat seama de toate astea peste noapte, ci cu timpul. În cele din urmã am reuşit sã înţeleg Pasul Unu. Mi-am dat seama cã şi eu sufãr de o boalã, cauzatã de contactul cu toţi alcoolicii din viaţã mea. Azi ştiu cã sunt neputincioasã asupra tuturor substantivelor şi pronumelor din viaţa mea – persoane, locuri, lucruri.

            Prin eliminare mi-am dat seama cã nu sunt neputincioasã asupra mea. Sunt responsabilã pentru mine, şi nu pentru fericirea celorlalţi, aşa cum nici ei nu sunt pentru a mea. Ştiu cã nimeni altcineva nu e responsabil de sentimentele mele. Nimeni nu mã poate face mânios, trist, fericit sau altcumva fãrã ca eu sã le dau permisiunea de a-mi controla emoţiile. Sentimentele îmi aparţin.

            Astãzi înţeleg cã sunt neputincioasã în faţa alcoolului şi cã viaţa mea e de necontrolat. Ştiu cã prin ajutorul Al-Anon-ului şi a Puterii Superioare pe care am ales sã o numesc Dumnezeu ea devine mai uşor de  fãcut faţã.

• ››› „CTC”-ul a schimbat cel mai mult pentru mine…

Când am venit la Al-Anon eram implicatã într-o relaţie specialã cu un bãrbat al cãrui temperament izbucnea neaşteptat şi inadecvat. Mã deranja, mai ales, sã merg cu el cu maşina; dacã cineva nu pornea maşina imediat ce semaforul se fãcea verde sau dacã o altã maşinã ne depãşea, prietenul meu exploda. Iniţial mã simţeam pozitiv faţã de aceste izbucniri pentru cã mã gândeam cã voi fi în stare sã controlez situaţia sau, mãcar, sã îi controlez gravitatea “exploziei”.

            Cineva din Al-Anon mi-a povestit despre „CTC” – nu am cauzat boala, nu o pot trata şi nu o pot controla. Treptat, o nouã perspectivã, atitudine şi comportament au luat locul celor vechi prin care încercam sã preiau o parte din responsabilitãţile prietenului meu. Nu a fost o stare confortabilã cea pe care o aveam atunci când îmi “recitam” în cap cã nu sunt eu vinovatã de ce se întâmplã; era ceva foarte nou. Cu toate astea, eram încã dornicã sã pot controla cea ce se întâmpla. I-am urmãrit comportamentul şi am observat cã lui nu îi pãsa deloc de ieşirile lui şi nici nu a remarcat schimbarea din comportamentul meu.

            Am început sã folosesc CTC-ul în mai multe aspecte ale vieţii mele; uneori era mai greu, alteori mai uşor, dar el îmi dãdea curajul de a-mi examina relaţiile în orice situaţie. Am început sã îmi analizez rolul pe care îl aveam în orice situaţie. Am învãţat sã spun cã mã deranjeazã foarte tare comportamentul lui şi cã putem sã mergem şi cu maşini diferite. De aceea sunt foarte recunoscãtoare multor instrumente din Al-Anon.

Cum să lucrezi Pasul Unu?

“Am admis că suntem neputincioşi în faţa alcoolului şi că vieţile noastre au devenit de necontrolat.”

Fiecare dintre noi este liber să îşi găsească rezolvarea la probleme, folosindu-se de experienţa, puterea şi speranţa a celor care au fost înaintea noastră. Următoarele întrebări pentru studiu individual sau de grup pot să te ajute să faci Pasul Unu. Pe parcurs ce vei face fiecare pas, aminteşte-ţi să apreciezi efortul pe care îl depui pentru asta. Sună un prieten sau naşul tău şi împărtăşeşte-ţi şi cu ei succesul.

• › Accept faptul că nu pot controla băutul altei persoane? Sau comportamentul ei?
• › Cum recunosc că alcoolicul este un individ cu obiceiuri, caracteristici şi moduri de a reacţiona la ce se întâmplă şi care sunt diferite de ale mele?
• › Accept că alcoolismul este o boală? În ce fel schimbă asta modul meu de a mă purta cu alcoolicul?
• › Cum am încercat să îi schimb pe ceilalţi oameni din viaţa mea? Care au fost consecinţele?
• › Cum mă simt atunci când alcoolicul refuză să facă sau să fie ceea ce vreau eu? Cum reacţionez la asta?
• › Ce s-ar întâmpla dacă aş înceta să îl schimb pe alcoolic sau pe oricine altcineva?
• › Cum aş putea renunţa la problemele celorlalţi în loc să încerc să le rezolv?
• › Încerc să găsesc o rezolvare rapidă la problemele mele? Există vreuna?
• › În ce situaţii mă simt extrem de responsabil pentru ceilalţi? În ce situaţii mă simt ruşinat sau jenat de comportamentul altcuiva?
• › Ce m-a adus la Al-Anon? Ce mă aşteptam să obţin atunci? Cum s-au schimbat aşteptările mele?
• › Cine s-a arătat îngrijorat de comportamentul meu? De sănătatea mea? De copiii mei?
• › Cum îmi dau seama atunci când viaţa mea e de necontrolat?
• › Cum anume am căutat să obţin aprobarea şi confirmarea de la ceilalţi?
• › Spun “da” atunci când vreau să spun “nu”? ce se întâmplă cu abilitatea mea de a-mi controla viaţa atunci când fac asta?
• › Îmi e uşor să am grijă de ceilalţi, dar îmi e greu să am grijă de mine însămi?
• › Cum mă simt atunci când viaţa merge…bine? Continui să anticipez problemele? Mă simt mai “vie” în timpul unei crize?
• › Cât de bine am grijă de mine?
• › Cum mă simt atunci când sunt singur/ă?
• › Care e diferenţa între dragoste şi milă?
• › Mă simt atras/ă de alcoolici sau alţi oameni car par să aibă nevoie de mine pentru a-i “repara”? Cum am încercat să fac asta?
• › Am încredere în sentimentele mele? Îmi cunosc sentimentele?

As you may have noticed, I’ve been blogging over at the footwear expo blog for the last few days. Along with Anessa and Phoenix, I’ve featured just some of my favorite (and must have) shoes that you can now check personally at the shoe fair (or at the blog if you’re curious). Although I loved the change I still don’t want to neglect my little space here. I wanted to feature (probably) my last choice of shoe fair shoes, the ANEXX lace up boots. OMG, Machang arigatou!!! I have had a shoe overdose the last hours and it couldn’t get any better than this. It’s like christmas at my house now…hence this fun picture I wanted to share with you. My deers love these just as much as I do <3 Uma

Worn :

Hair by A&A (Darla – cinnamon)

Skin by *ROMI* (Lily)

Scarf by Plastik (Big ridiculous scarf . grey)

Jacket by Bianca Foulon (Piumino jacket)

Pants by Muism (roll up black jeans)

Shoes by ANEXX (Lace up boots . featured in pink, red, brown and worn grey)

lol

This is a response to an email from a friend who just moved to another city.  He went to a group attended by members who were not so welcoming.  The second paragraph, in particular, addresses not-so-welcoming AA’s:

I heard L’s fifth step yesterday, it took from 1:00 until 6:45. She had 94 items on her 4th step. It was pretty amazing. She is an exceptional woman. I love her. We have developed something pretty special in the time that we have known each other and have been working together. C’s dad took him for the day, which was such a blessing. We would never have gotten through it in the time that we did with him there. He is a neat kid but he has issues. It was quite an experience for me, I learned as much as she did, I’m sure. I went out to dinner with a friend and then to the 10:00, the topic was resentments. I was a little disappointed in J, who seemed to gloss over the fact that there was a newcomer in the room. Had I been chairing the meeting I would not have chosen a topic from our fourth step–page 30 would have been the suggested topic, or something from step one on the 12×12. I like to read the passage about admitting complete defeat when a newcomer identifies themselves. When my turn came I talked about my first meeting and what the topic was: the slogans. I cried through the whole meeting, I was the last to share. The majority of the folks there said that “One Day at a Time” was the slogan they liked the best. I don’t recall exactly what was said by anyone in particular. I kept looking at the podium, situated off to the side of the room. Hanging from the front of it was a sign that read: “Expect a Miracle”. When the discussion got to me I introduced myself and said that would have to be my slogan since a miracle was going to have to be necessary to get me sober. I shared with the group last night that a miracle had taken place that night, and several since then. I pointed out the line from the Dr.’s Opinion where Dr. Silkworth says “You may rely absolutely on anything they say about themselves in this book”, and how I had indeed come to do just that. I said that I was grateful that I had fallen in with a home group in early sobriety that relied on the book, on sponsorship and that believed in the program and the solution. I said that all over the book it talked about the hopelessness of our condition but that we need only read a few more lines and we could always find hope and demonstrations of faith. I cannot imagine having gone to my first meeting and hearing of nothing but resentments. Wait, I think I did. I was 15. I left thinking alcoholics were a bunch of old coffee-drinking, cigarette-smoking complainers. Something on that night in September of 2001 helped me set aside everything I think I knew for an open mind and a new experience. It was desperation.

As for not very friendly groups, what is my home group now was not very friendly when I first attended there in 2006. I see now that this was in my perception. I suffer from a disease of the perception. The book tells me: “He will show you how to create the fellowship that you crave.” I just had to ask, and take action. I did, and that’s what happened. It was all in my perception. I had to set aside everything I think I knew about the meetings and the fellowship. It was tough. It took me two and a half years. At first I had to drink about it. It was so painful. I don’t want that again. The experience will help me to avoid that again.

We will intuitively know how to handle situations which used to baffle us.

intuition – –noun

For me there can be no question that the fog of alcohol made understanding anything pretty impossible.

I love the paradoxes of AA and alcoholism.  “The trap door had become a trap.”  I thought I understood things better under the influence.  I thought it made me calmer and turned down some of the noise in my head so I could just go along with things better.  I can see now that it clouded each and every thing in my life and put my understanding further back each time.

More recently, I know that as I live longer and experience more I grow in understanding and appreciation.  For me, getting older in time and older in the program work together, I think, to reveal more to me about the way the world works and how I can work within it.

As an example, I often find that first thing in the morning at work is difficult for me because of tricky staff scheduling.  Because I see it as difficult, I’ve tried to apply what I can from the program to that situation and hopefully I get better at it and less distressed.  The situation won’t change but me thoughts about it can and will.

As I try to become a better dog walker, I work on my internal thoughts and the way I handle the dog.  As I read books and watch shows about dogs I increase my understanding of them and I improve my ability to “handle situations.”

There is the passage of time, and essentially the passage of time that is sober and clear.  There’s also the philosophy of the program that makes me want to improve all situations, and gives me a framework to use and help with using it.

Hi there !!!

Cold days make me feel sad, I prefer sunny days. Here where i live in Japan it’s 7°C now , it’s freezing outside and inside hauhau i need a better stove lol, but back to my post lol today I bring to you two looks, as usual one cute and one casual lol.

I mixed some old stuffs from my inventory, things I wanted post before but I forgot in the middle of my messy inventory +___+, some group gifts and freebies.

Hope you enjoy it

<3 Carol

Credits:

Skin: [ATOMIC] Skin_Grace_Honey – Daring Nude

Bag: KU_ITEM_BackPack (Brown) (S) (freebie link here)

Sweater: !Ohmai : Nina Sweater CLEARCHAMPAGNE

Shorts: *Fishy Strawberry* Cargo Shorts – Black

Hair: [OH]:::(o_x)::: Oh my Crow – B (from Designers United II)

Chips: CHABINNS-chips(Installation) (freebie)

Earrings: [glow] Crows are Black Earring {L} Designers United2

Glasses: pc; Rounded Square Logo Frames

Scarf: MIEL CHARCOAL PLAID SCARF – GROUP GIFT (old group gift)

Shirt part of: K*S 148featyer(black)paper

Boots: KAO : Suede Fringe Boots / ash

Tights: Cozy Tights Beige Footpart (group Gift)

Credits:

Skin: *Beauty Avatar Couture* DARIA Skin gift

Hair: A&A Darla Hair Darkred (resize scripted) (freebie but I don’t know if is still avaiable) by Alice Klinger

Sweater: (vive9) Jacki Comfy Sweater (old group gift 100 L$ fee)

Belt: *COCO*_WideBelt_Black(pelvis)

Watch: Bandit- Ladys OYSTER diamonds -black-resizable-bling v.05

Bracelet: ZC : Sadaf paua bracelet *silver* R

Earrings: Zaara : Urvi Earrings

Pants: Armidi Limited – (M) Lowrise Jeans Original [Classic Dark] 1

Nails: Nail-J’s BLACK

Bag: [LeLutka]-VAIN-bag-FUNERAL2

Underpants: MichaMi GlamTank in White (Part 2-Underpants)

Boots: -TESLA- Angelina *Black* Vendor

Listening to: Shinedown – Sound Of Madness

Tonight at the Saturday Night Fever AA meeting, I sat admiring my ox blood red Doc Martens.  (I was admiring them between speakers, okay?)  I bought these shoes about 14 years ago.  They still look damn good.  And I love them.  Always have.

Back in the heyday of my drinking, before things got tragic back when they were still just “wild” and I “partied a lot,” I took such pride in these ox blood red Doc Martens that they had their own special place in the back of my closet.  I have never been particularly tidy, and I wanted to ensure that no other, lesser shoes got thrown on top of them.

One night, my girlfriend and I had been to Brothers (in Tallahassee), where I am sure copious amounts of Bud Light and quite a few tequila shots were consumed.  When I crashed after drinking, I always slept really hard.  I woke up, a bit dazed,  feeling a tremendous amount of relief … until I realized that the relief was because I was peeing in my closet… IN MY DOC MARTENS!

Holy shit.  Dude, I peed in my favorite pair of shoes.

And, no, it did not occur to me that I might have a problem.  It did, however, occur to me to close my closet doors at night from then on.

Who had rights to royalties from the Alcoholics Anonymous Big Book and other books written by Alcoholics Anonymous cofounder Bill Wilson?

According to Pulitzer Prize winner Nan Robertson, “Royalties from [AA co-founder] Wilson’s books would ultimately give him and [wife] Lois a comfortable home.”  (Getting Better: Inside Alcoholics Anonymous, pg. 69)

Robertson notes there was also “…1.5 percent for Helen W., Bill’s last and most enduring mistress.” (pg.69)

I do not believe in special providences.  I believe that the universe is governed by strict and immutable laws.  If one man’s family is swept away by a pestilence and another man’s spared it is only the law working: God is not interfering in that small matter, either against the one man or in favor of the other. — Mark Twain

This concept does not, to me, mean therefore there is no God.  What is means to me is that I have been very very lucky, and I don’t know when my luck will change.  It means to me that I am the same as everyone else.  I haven’t been spared for a reason.  It’s completely up to me if I use my good luck to benefit others.

It’s not tit for tat in the universe of karma, but AA gives me special reasons to help others.  It tells me that I can’t continue to do well unless I help others.  I take it seriously and I would help, I hope, even if I didn’t actually need to.  But I won’t find that out in this lifetime.

Recovery terms are really pissing me off lately but then when searching for a Keep It Simple graphic this morning, I came upon this graphic which made me laugh my ass off.  They sure were simple, weren’t they?  I’m going to wonder for a really long time why Bing would put K.I.S.S. with all those other recovery graphics.  Anyway back to the topic.  How do you keep things simple when they all bombard you at once?  I mean seriously, they say solve each problem as they come at you, solve one thing at a time, live life on life’s terms.  How do you solve one thing at a time when 100 things are thrown your way?  And quite honestly if this is life’s terms; I say screw them, I’m ready to make up my own terms.  Or there’s  “Problems bother me only to the degree that I let them”, um well I can’t ignore the problems and how is it you are supposed to not let them overwhelm you when they all are slapping you in the face and not one at a time but five at a time? 

I’ve come to the conclusion that none of this will ever go away or at least no time soon, and it’s all going to drive me insane.

I graduated from a highly ranked medical school seven years ago. I put my pursuit of medicine on hold 5 years ago, when I entered recovery for my alcoholism and addiction.  Since then, my path has morphed into something I never would have guessed.

When addiction is threatening your life, you quickly embrace the only known cure to mankind that shows some success–a spiritual one. I was living very near one of the largest metaphysical libraries in the US when my spiritual path started.  As I sat in AA meetings, hearing people talk about embracing “God” and trusting their “Higher Power”, I realized that I needed to figure out what I believed was out there…where I came from, who I really was, who was there to guide me, etc.

I went to that large metaphysical library. I walked up and down the shelf-ways browsing. I saw a book that caught my eye and I remembered that this book had fascinated me as a teenager. It was called “Messages from Michael” and was supposed channeled material that came through a Ouji board.

The biggest impact that the channeled Michael material had on me at the start of my path was this simple and incredible idea that changes everything: We ARE God and God IS love.

The material talks about how life as we know it is a sort of experiment being done by an all encompassing consciousness that is quite hard to fully comprehend.  It says we are extensions of  “God” or whatever you wish to call it, sent out like millions of little branches into the physical world, so that the consciousness can truly experience itself and ‘unfold’. It also explains that Love is the closest concept existing in our culture that describes what “God” is.

For a girl who saw her mother being beaten to St. Paul passages in the Bible, for a girl who as a child thought “God” would condemn her to an afterlife in hell for secretly listening to rock and roll songs, for a girl who had become angry and disgusted with the whole concept of “God”–this changed everything.

As I write this blog in the coming months as a sort of  journal, you will understand more about where I have come from.  My childhood experiences usually have the effect of leaving the listener’s jaw near the floor.  I was severely abused, isolated and denied an education yet went on to become an MD and a deeply compassionate, functional person.

But this blog is about something else.  I am a trained scientist-someone with a sharp mind and a deep respect for science, as I have used it myself to prevent someone’s death many times.  I am also surrounded by members of the “metaphysical” community-people who channel, energy heal, claim to see things that others cannot. I give these ideas outside the acceptance of mainstream western science a chance to seed in my mind. I do it by setting aside judgements as much as I can while I collect information and draw conclusions at later points, once I have truly listened.

The result? I feel small and humbled…just a girl in the world trying to make sense of the strange. I have decided that the best way to live, for me, is to leave no personal belief or paradigm built in stone.  If our beliefs are set in stone, we CAN live a happy life but I believe we  miss out on how incredible, magical and beyond our wildest dreams life truly is.

There are days I feel crazy.  There are days I change my mind. There are days I’m just too tired to challenge myself to think in a different way and instead I choose to watch silly reality shows and pretend I think  like everyone else.

But in truth, I have been given this incredible spot in life! I am part of a growing minority that believes things that others would consider a sign of mental illness. I do not think like the majority and I am grateful for it.  AND, I have studied the science and paradigms that the majority use to function well enough to maybe see things in a new unifying way between the world of science and the world of the metaphysical.

I refer to myself as a “girl” in this blog, because I am truly still a child in all of this.  Somewhere inside I am still exactly that same little person who stood in the freezing New Hampshire night, looking up at Orion’s belt and wondering what life was out there and would I get to understand it in my lifetime.

The things I have come to believe and understand today shatter and thrill my little girl’s perspective.  And I’m willing to bet that what I learn in just the next couple of years will also shatter and thrill my current paradigm! You see, I choose to be awake. I choose to challenge every idea and take nothing for granted. It is a magical way to live, and for me the only way to live in these times.

I’m just a girl in the world, making sense of the strange! Will you come along my journey and help me?

Zapewne przyglądając się sposobowi prowadzenia się ludzi na emigracji , nie da się nie zauważyć że dużym problemem jest alkoholizm. Szczególnie w Irlandii nadużywanie alkoholu w tej kulturze to bardzo duży problem. Oczywiście aby wniknąć do wnętrza irlandzkiego społeczeństwa nie sposób ominąć okazji do wypicia pint of guinness, niemniej problem nadużywania alkoholu to zupełnie coś innego.

Na pewno przebywanie na emigracji w innym kraju sprzyja tego typu zachowaniom, bo niemożność znalezienia sobie szerszego grona znajomych może być czynnikiem, który powoduje częstsze sięganie po alkohol. Dodatkowo brak osób bliskich nie pomaga w takich sytuacjach.

Oczywiście każdy przypadek alkoholika jest inny, i zaczyna się w różny sposób…o tyle koniec lub jest bardzo podobny. Jeśli dana osoba uświadomi sobie że jest alkoholikiem, to już część drogi do sukcesu, która może się zacząć na spotkaniach AA. W Irlandii, kraju w którym picie alkoholu jest znaczącym elementem kultury, rozwinęła się sieć instytucji które pomagają alkoholikom wyjść z nałogu. Tak samo liczba Polaków w Irlandii jest na tyle duża, że problem można było już wcześniej zauważyć, jako znaczący w naszej społeczności. Poza lokalnymi instytucjami które pomagają alkoholikom są także te które prowadzą spotkania po polsku. W kilku miastach można uczęszczać na spotkania AA po polsku. Są to:

• Dublin, gdzie można się spotykać w każdą niedzielę od godziny 14;30 w kościele św. Audoena przy ulicy 14 High Street,
• Spotkania anonimowych alkoholików w Galway. Miejsce: kaplica uniwersytecka, w soboty od godziny dwudziestej,
• Spotkania AA w Limerick, w kościele Michael Church, na ulicy Denmark Street, we wtorki od godziny dziewiętnastej i niedziele od godziny dwunastej trzydzieści.

Bardzo dobrym sposobem jest uczęszczanie na spotkania anonimowych alkoholików razem z Irlandczykami. Na pewno daje to dodatkowe poczucie anonimowości, w związku z tym że nie jest się tak do końca częścią irlandzkiej społeczności. I jest się po prostu bardziej anonimowym. Oczywiście trzeba trochę znać angielski, ale oprócz tego jest to na pewno dodatkowa lekcja języka:) więc korzysta się podwójnie. Listę lokalizacji i terminy spotkań można sprawdzić na stronie anonimowych alkoholików w Irlandii klikając tutaj Jeżeli spojrzycie na listę miejsc gdzie takie spotkania są organizowane (a jest na prawdę imponująca), to możecie sobie uświadomić jak duży jest problem nadużywania alkoholu wśród Irlandczyków. A w związku z tym, że my jako naród nie stronimy od różnego rodzaju trunków, beż trudu można sobie uświadomić, że nas ten problem także na zielonej wyspie dotyczy. A to dotyczy bardzo…

Instead of copying stale jokes off the internet, we create our own humor. Yeah, bitches!

Thanks to Maureen for pointing out the original and then suggesting a comic, which turned out way better than the rant I wanted to write.

This is a continuation, really, of my previous post, only now I’m gonna name names–well, at least terms. “Sin” is a big and important word in Christian circles.  Not hard to find well-respected preachers and churches tell you that one of the problems in the Church in America today is that we don’t want to tell people about their sin.  Side note: my pastor in law school had a running joke with his wife because of the emphasis placed on preaching about sin in his seminary days.  He would ask her, “Guess what I’m preaching on today.”  “Sin” was always the answer (though thankfully not the reality for this pastor).

The thought is, folks can’t see the good news for what it is if they don’t know the bad news of their sin (and “sin” is usually said with a serious, condemning tone).

I think it would be neat to do a word-association sometime to see exactly what people (Christians and non) think of when they hear the word “sin.”  Something tells me that current connotations go well beyond the biblical concept.  The word that gets translated as “sin” in the scriptures means literally “to miss (or fall short of) the target.” The Greek term used in the NT, for instance, hamartia, is actually an archery term.  I could be crazy, but I’m guessing that the term “sin” in America carries a little more baggage than “missing the mark”, unless archers in the first century were vilified, ostracized and felt condemned for “sinning.”  I really don’t think modern connotations are even remotely about that archery picture.   Here’s the rub, and the point of this post:

Despite the biblical concept, many evangelicals will be uneasy if I only use the definition of hamartia instead of the term “sin” when I’m teaching.

Think about that for a minute.  All kinds of harsh connotations have been built around the biblical meaning for “hamartia” and now we feel uneasy if we don’t make those connotations part of our teaching.  (Ironically, this is what the Reformation was about in significant part, only about different terms like “repentance” that was being translated as “do penance.”)  We’ve gotten to the place now in Christian circles where someone can use a phrase like “shortcomings,” as in the twelve steps, and Christians won’t recognize it as the same as the biblical concept of sin because they’ve been taught the cultural baggage as if it was a part of the biblical definition itself.  Or we’ve gotten to the place where we think there’s something magical about calling an act a “sin” for purposes of confession or salvation.  Like a magic incantation, you’ve got to get the words just right for it to work.  “They may admit their shortcomings, but they still need to confess them as sin!”

Let’s worship in spirit and in truth folks.  Let’s drop the religious linguistic games.  They are an embarrassment, a form of religious pride, and a stumbling block we needlessly place in front of outsiders and little ones, between them and Jesus and authentic community.  They are a hindrance to the healing that comes through transparency.  Don’t make people take on more baggage (and learn how to give it) in religious forms because it’s what we’re used to.  You want to see this work in practice in the spirit but not the letter?  Go to a 12-step meeting.  You may be there for months and never hear the word “sin” but you’ll see honest confession of it and the healing that can bring, often on a scale that is so far out of the norm as to be shocking.  You’ll even see Jesus at work in beautiful ways, often anonymously.  In a nutshell, you’ll see a group that puts the Church’s understanding of “hamartia” and the blessings of confessing our shortcomings to others to shame, because we want, too often, to focus on the right terms, while they are busy dealing with the substance among those in the world most broken and in imminent danger by their own shortcomings.