A fost odată ca niciodată, un băieţel. Nu era special, nu părea să aibe o inteligenţă peste medie si nu excela în artă. În schimb, avea doar 14 ani cand şi-a cumpărat primul hanorac negru cu glugă şi cand şi-a pus pentru prima dată un box pe mână. Aşa a plecat el în căutarea fericirii. Pe un drum ales de puţini, parcurs de şi mai puţini dintre noi. Mutând un dinte, sau doi, pe ici sau pe colo, culegând roadele muncii altora si vorbind la telefonul altcuiva… mereu al altcuiva.

Acum nu pare foarte diferit, e înalt, slăbuţ şi cu o sclipire de îmbogăţire în ochi. E inteligent, un rebel. Vecinii se cam feresc de el şi poliţiştii de la secţia 14 îl verifica odată la două săptămâni, fiindcă abia a ieşit pe cauţiune; după ei, nu e decât un alt recidivist gata să omoare o bătrână pentru pensie sau un copil pentru banii de cantină. Şi de ce nu, chiar o arată.

Totul a început să meargă înspre rău când a fost dat afară din liceu pentru prima oară. Nu se simţea binevenit acolo. Era mereu mustrat fiindcă nu-i plăcea să i se dea ordine, pedepsit fiindcă avea tupeul să-şi pună profesorii sub semnul întrebării. De-asta a simţit că nu i s-a acordat niciodată atenţia cerută şi nici îndrumarea pe care o primeau ceilalţi. Ce s-a intamplat cu nici un copil nu e lasat in urma? “Egalitatea e diferită pentru unii”, termină el discuţia, în timp ce îşi aprinde o ţigare direct de la ochiul aragazului cu care îşi mai făcea cald în casă.

Numele meu e Serghei Botnari, sunt un moldovean din Sadova, Republica Moldova, un sătuc de unde vroiam să scap de când aveam 8 ani. Am devenit psihiatru după şase ani de stagiu şi evaluări psihiatrice la care am tot eşuat fiindcă nu am avut destui bani să îmi plătesc absolvirea. Bogdan e primul meu pacient. Un nebun care mi-a fost trimis de centrul local de reeducare fiindcă a a lovit doi gardieni şi a a retezat degetul unuia din ei, cu dinţii.

Nimeni nu vrea să aibe de-a face cu el, vor doar să scape de problemă… aşa că mi l-au trimis mie. Îl privesc prin camera de luat vederi şi îl văd cum scrâşneste din dinţi şi ţipă, doarme chinuit şi se zvârcoleste în somn. Are 21 de ani si  spune că aşa a trăit mereu, puţin peste marginea legii, mult peste cota de toleranţă a lumii din jurul lui. Acum două ore era închis într-o cameră cu un schizofrenic care şi-a ucis mama şi un fost miner care şi-a atacat trei colegi cu un levier.

Şedinţele nu merg atât de bine cu el încarcerat, aşa că am putut să obţin aprobarea să îl tratez acasă. Simt că l-ar face să se adapteze mai bine. Aşa că îl conduc şi mă autoinvit înăuntru. E foarte puţin mobilat la el şi canapeaua lui încă arată ca nouă, semn că garsoniera lui nu e acasă. Deschide frigideul şi nu găseste decat o conservă, niste rămăşite de caşcaval, pe care nu ţine minte să îl fi cumpărat. Crede că probabil le-a primit de pomană de la vecinii de deasupra, ei stiu prin ce trece, sau poate că o fac şi de frică să nu îi jefuiască odată şi-odată. Vede mereu prin falsele intenţii, nu se amăgeşte. Aşa că stă la masă cu un colţ de pâine în mână in faţa conservei desfacute neglijent si priveste in gol, parcă prin perete.

Asta e ultima imagine pe care o am cu el în mintea mea. Cea a unui copil pierdut printre rămăşiţele aruncate de oamenii care sperau sa îl îmblânzească. Să îi ofere o imagine mai umană… mai uşor de digerat.

Stă în picioare în faţa unei fete de 14 ani. Pare puternic, e încrezător, acum ştie ce se întâmplă. Ea e îngenuncheată şi tânărul vede că fata are mâinile pline de sânge de la sârma care îi leagă încheieturile. Privind-o mai atent, observă bandană legată la ochi să nu poată vedea feţele celor care au luat-o. Ceilalţi băieţi au terminat cu ea, îl lasă pe el acum singur să se dovedească. Unul îi şopteşte să îşi facă de cap, şi îi pune un pistol în mână. A înţeles mesajul. aşa că dă din cap a aprobare.

E acum singur cu ea şi are aceeaşi sclipire în ochi ca atunci când era mic. Asta e ocazia pe care o aştepta de o viaţă. Să fie undeva cineva, să aibe puterea de a decide cine trăieşte, cine moare. O priveşte ca pe o poartă spre care trebuie să păşească. Fata e slabuţă, are pielea albă şi tremură ca o vargă, chicoteşte şi parcă sughite. Nu ştie cine e acolo, dar îi poate auzi foşnetul gecii.

Are pistolul murdar indreptat spre fata albă de frică. Îşi reapoziţionează mâna pe mânerul uleios şi îi smulge bandana de la ochi. Vrea să o facă până la capăt ca un bărbat. Vrea să o privească drept în ochi.

Copila are ochii albaştri şi se uită în jos, de frică să nu îi vada faţa, dar el o strigă şi fata scoate un sigur cuvânt:

-”Bogdan!”

Îl cunoaşte… şi el o cunoaşte pe ea. Mai târziu puţin aflu că e copilul vecinilor care îi aducea la uşa mâncarea din când în când. Îl saluta mereu pe scara şi chiar dacă el nu îi răspundea decât cu un grohăit iritat, ea nu ezita să o facă de fiecare dată… să îl facă să se simtă om. Mi-a povestit de ea. Acum e întinsă pe podeaua din ciment a unei parcări abandonate, stând în mocirla care îi murdărea picioarele sângerânde şi dezgolite, cu bluza sfâşiată de o haită de lupi sălbatici.

Faţa fetei se luminează, de parcă ar vedea un prieten… dar el nu e prietenul ei. Nu acum, în momentul ăsta. Chiar dacă în sufletul ei ştie, îşi spune că totul e bine şi că Bogdan a venit să o ia acasă. Îl imploră să îi ia sârma de pe încheieturi şi să meargă amandoi spre casă. Tot ce vrea e să meargă acasă. Pentru o clipă şovăie şi arma îi tremură scoţând un clinchet metalic fără ecou. Dar se opreşte brusc şi o prinde violent de ceafa firavă:

-”Nu mai am unde să mă întorc… n-am avut niciodată!”

Privind prin camera de luat vederi, simt ca şi cum aş trăi acele clipe oribile. Îl pot vedea cu pistolul în mână, încercând să se hotărască, să nu tremure. Fata tresară când trage cocoşul pistolului în spate şi imploră din nou şi trage de sarma care i se adânceşte mai mult în piele şi îi face încheieturile să sângereze mai puternic. Bogdan mai spune ceva, nu pot să desluşesc, apoi o pocnitură puternică inundă parcarea.

Poliţiştii care anchetează cazul îi zic sinucidere, sunt fericiţi… şi eu, o văd eliberare. Îl pot vedea acolo, pe masa de autopsie, alb ca în prima zi când l-am cunoscut, numai că acum nu mai e alb de frică… ci de rigor mortis. A fost primul meu pacient şi primul meu mare eşec.

Singura lui moştenire lăsată pe pământ e acum o copilă dereglată psihic, care scrâşneste din dinţi şi ţipă, doarme chinuită şi se zvârcoleşte în somn. Are deja 16 ani, şi vine la mine zi de zi, fără oprire. Îl consideră un erou, şi privind-o, mă rog la Dumnezeu să nu ajung din nou spectator, într-un film fără happy-end.

Una dintre problemelele cu adevarat stringente ale Colegiului 20 este abandonul scolar. Cartierul Ferentari se afla pe primele locuri la acest capitol. Sute de copii nu sunt inscrisi la gradinita sau la scoala. Alte cateva sute abandoneaza cursurile inca din scoala primara sau gimnaziu, multi trecuti de 14 ani, nu au nici macar buletin de identitate. Din pacate pentru sistemul educational romanesc, in general, si pentru cel din Colegiu 20 in special, abandonul scolar a atins cote alarmante in anul 2008. Rata abandonului scolar la nivelul educatiei primare e de doua ori si jumatate mai mare acum, fata de anul 2 000, iar la clasele V-VIII a crescut de mai mult de trei ori . Si asta, in timp ce profesorii cer marirea salariilor cu 50%. Sa speram ca, odata cu marirea salariala, va creste si eficienta actului didactic si, prin urmare, calitatea invatamantului romanesc. Este adevarat ca educatia incepe din familie, ca anturajul este important in formarea tinerei generatii. Chiar si asa, cu parinti care nu se ocupa de copiii lor, profesorii si asistentii sociali ar putea avea multe de spus si de facut pentru ei.

Dealtfel, tot mai mulţi elevi din România abandonează scoala. O arată raportul Ministerului Educatiei privind starea invatamantului. In acest moment Romania se afla mult peste nivelul celor mai multe dintre statele membre sau care au aderat recent la Uniunea Europeana in privinta aceasta. Anul trecut, rata abandonului scolar, in cazul Romaniei, a fost de 19,2%. Procentul este de 3 până la 5 ori mai mare fata de state precum Slovenia cu o rată de 4,3%, Polonia 5% sau Republica Ceha 5,5%.

Poate ar fi mai simplu de inteles, daca s-ar cunoaste faptul ca, in Romania, educatia unui copil are un cost mai mic decat acela al intretinerii unui adult in inchisoare si mult mai mic decat costul intretinerii unei familii din ajutorul social pe termen lung.
• Cost anual pentru educatia unui copil – 486 de euro (sursa MEN).
• Costul intretinerii unui adult in inchisoare – cca 300 de euro pe luna.

Din pacate, guvernul Tariceanu nu a demarat niciun program politic pentru a preintampina si elimina aceasta problema a abandonului scolar. Dupa ce voi deveni deputat de Bucuresti voi inainta Parlamentului un proiect de lege care sa cuprinda solutii clare pentru rezolvarea acestei probleme nevralgice a sistemului social romanesc.

O alta mare problema este integrarea copiilor rromi in sistemul de invatamant romanesc. In Colegiul 20 elevii rromi reprezinta majoritatea celor care abandoneaza scoala, iar in Romania, copiii rromi nescolarizati reprezinta 80%. Media nationala de inscriere la gradinita este 67%, iar inscrierea copiilor rromi este doar un sfert din media nationala

Amintesc tuturor ca in anul 2000, ministerul Educatiei din guvernul Adrian Nastase a inceput un proces semnificativ de elaborare a unei strategii de nivel national in domeniul invatamantului, destinate si acestei categorii de copii.

“Modelul romanesc” de imbunatatire a situatiei educationale a copiilor si tinerilor rromi urmareste atat refacerea echitatii in educatie cat si asigurarea de sanse egale pentru copiii rromi in sistemul de predare in limba materna. Mai mult decat atat, e importanta consolidarea educatiei de baza in limbile minoritatilor, inclusiv in limba romani, in vederea conservarii si dezvoltarii identititatii culturale.

Elaborarea “Strategiei privind stimularea particiarii la educaţie a copiilor si a tinerilor rromi” si intocmirea planului de stimulare a participarii scolare si de reducere a abandonului scolar in randul populaţiei de rromi sunt activitati ce necesita conditii concrete de timp si spatiu si un foarte exact cadru legislativ.

Pana atunci, insa, am raspuns solicitarii Asociatiei Ovidiu Rom, cu care colaborez de mai multi ani. Dumnealor desfasoara un proiect serios in sectorul 5 al Capitalei, pentru combaterea abandonului scolar. Prin intermediul Fundatiei “Oana Niculescu-Mizil” voi plati burse pentru 10 copii merituosi, care provin din familii nevoiase, dar invata bine, au rezultate bune. Voi avea grija ca acestia sa primeasca, in fiecare luna, cate 2 milioane de lei, timp de un an scolar. Fireste ca bursele vor fi urmarite pentru a avea siguranta ca merg acolo unde trebuie.

Mi-ar face placere sa cunosc parerea voastra despre aceasta problema si va astept cu opinii.

Adrian Boioglu Adrian Nastase Adrian Paunescu Anca Alexandrescu Bibliotecarul Blogul SCE PSD Catalin Tolontan Ciococioco Corina Cretu Cristian Sutu Diana Dragomir Gabriela Cretu Gabriela Savitsky George Becali Hahalere Ioan T. Morar Ion Iliescu Mihnea Georgescu Mircea Geoana blog Moshe&Mordechai Nasii O fata din Ferentari  Roxana Iordache Sorin Oprescu Sorin Platon Victor Ciutacu Yoda

In afara subiectului, m-as bucura sa imi faceti oanoarea de a ma introduce in lista de preferinte, pe blogurile voastre. Eu va am in lista mea. Va multumesc!

…

Iata noul sondaj pe care vi-l propun. Vad din ce in ce mai multa lume care isi abandoneaza studiile sau le pune pe hold din diverse motive. Dar care sunt motivele pentru care oamenii mai urmeaza studii superioare?

Click pe maimutzica pentru a raspunde:

Pentru cei care urmaresc foiletonul sondajelor, mai departe puteti afla raspunsurile la intrebarea Cand vi s-a marit ultima data salariul si cu cat?

Se pare ca perioadele “critice” cand se practica mariri de salariu sunt fie 3 luni fie 6 luni, mai mult de 70% din cei care au raspuns avand mariri de salariu in ultimele 6 luni.

Procentul de crestere salariala variaza in mod obisnuit intre 1 si 25 (aproape 60% din respondenti se situeaza in aceasta marja).

Observatii?