Abis ft Zesau – Quartier hallam

Props à R1P

Langa cel mai inalt punct al fericirii se afla cea
mai adanca prapastie a durerii…

În noapte spinii iubirii ţâşnesc
Din abisul inimii străpunse de dor –
Un deliciu suprem, un extaz nebunesc,
Se frânge tot miezul în lacrimi ce dor …

Cum să exişti, cum să mai fii ?
Dintr-unul într-altul un sânge curge uşor;
Dacă n-ai fost, de n-o să vii –
Eu nu mai ştiu, mă sting uşor …

Para a temporada 2009/2010, a Nestlé apresenta opções que já registram
este avanço tecnológico e nutricional com os lançamentos
do Sorvete Chamyto, dos novos picolés Molico, Nestlé Diplomata
e sorvete Nestlé de Creme em pote Tupperware de 3 litros.

LEIA MAIS NOS SITES
:: SORTIMENTOS.COM >> http://www.sortimentos.net/?p=4131
:: GEBBEG >> http://gebbeg.com.br/?p=7286

.

A apărut, în revista Luceafărul de dimineaţă (numărul 37 din 11 noiembrie 2009), traducerea capitolului al III-lea din volumul Baudelaire et l’expérience du gouffre (Paris, Pierre Seghers éditeur, 1947, pp. 33-44).

Îl reproducem în continuare, însoţit de şapoul care a precedat acest fragment important din opera lui Fondane, precum şi de coperta ediţiei originale, din anul 1947.

Este prima traducere în limba română a acestui text.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

Benjamin Fondane | Baudelaire et l’expérience du gouffre | coperta ediţiei originale |

Traducerea de faţă face parte din programul „Restitutio Benjamin Fondane“, program iniţiat în urmă cu doi ani, prin care ne-am propus să aducem în conştiinţa publicului român opera franceză a autorului, în ediţii adnotate şi comentate. Prima în limba română, această traducere a fost realizată după volumul din 1947, publicat postum de Geneviève Fondane, cu ajutorul lui Cioran şi al lui Jean Cassou. Cartea a apărut la Éditions Seghers, sub titlul Baudelaire et l’expérience du gouffre.

Tradus à la lettre, acest text ar fi ininteligibil: Fondane nu a avut timp să-şi revadă manuscrisul, frazele lui sunt febrile, ritmate de o necesitate internă, nu de una exterioară şi formală, a unei simple analize. După cum scrie Jean Cassou, în prefaţa cărţii, este vorba, aici, de „ardoarea unei drame spirituale“, nu despre vreo savantă algebră care ar utiliza conceptul de angoasă ori pe cel de disperare. Ne-am străduit, în traducerea noastră, să restituim, înainte de toate, gândul lui Fondane. Acest capitol al III-lea, tradus integral aici, este continuarea celor două apărute în vara anului 2008, în revista Observator Cultural, în rubrica „Restitutio Benjamin Fondane“ (redeschisă de curând în lunarul ieşean Timpul). Am lăsat la o parte, în aşteptarea apariţiei acestui volum în limba română, întreg aparatul de note, comentarii şi interpretări pe care l-am pregătit odată cu traducerea noastră. În speranţa că această aşteptare nu ne va fi înşelată, iar apariţia traducerilor operelor lui Benjamin Fondane nu va mai rămâne multă vreme sub semnul interdicţiei.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

Benjamin Fondane

Baudelaire

şi

experienţa abisului 

Capitolul III

Prezentare şi traducere din limba franceză

de

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

De ce ridică oamenii în slăvi „spiritul critic“, încât ajung să creadă că nu doar este un bine, un har, ci chiar Binele, Harul prin excelenţă? Însuşi harul poeziei li se pare meschin în comparaţie cu acesta; dar ce spun? – mai cu seamă harul poeziei. Dacă nu le-ar fi dat, odată cu harul poeziei, şi un spirit să-l potrivească, să dispună de el, să-l ţină în mâini, poezia li s-ar arăta drept cel mai insipid dintre lucruri. Este ceea ce chiar spun oamenii; dar, în străfundul lor, gândesc: cel mai groaznic. De ce „groaznic“? nimeni n-a mai zis aşa ceva până acum; dar gândul te duce la nebunie, la dezordine, la beţie. La ceva care nu este „omenesc“. Numai odată cu spiritul critic coboară asupra noastră „omenescul“: odihnitor, împăciuitor, liniştitor. El aşază între noi şi poezie o stavilă, un dig, un parapet. Acum, doar acum putem sorbi – fără risc – din potirul său. Nu mai avem de-a face doar cu roadele harului (despre care vom vorbi mai departe), ci cu roadele unei reguli. Chiar dacă harul continuă să dăinuiască – ceea şi trebuie, căci, altminteri, nu ar mai exista poezie –, el nu ne mai înspăimântă: nu mai este chiar aşa de îngrozitor, câtă vreme a fost deja domesticit, purificat, câtă vreme a fost făcut potabil. Nu mai este o forţă oarbă, capricioasă, venind nu se ştie de unde; nu ne mai împărtăşeşte taine şi semne; nu mai are nicio putere; este, desigur, o minune, dar pe măsura noastră, aruncată într-o cuşcă, într-un acvariu: ne uităm la ea; dar şi ea ne priveşte: la urma urmei, dintre noi doi – minunea suntem noi.

*

Am spus că, mai mult decât oricine – strigând în gura mare, ba chiar exagerând –, Baudelaire făcea caz de ataşamentul său faţă de estetica tradiţională şi principiile ordinii. Dar însăşi exagerarea acestui ataşament faţă de nişte principii care detestă orice exagerare nu încetează să pară suspectă. Manifestarea unei conştiinţe cam prea sensibile la realitatea acestei probleme să nu fie, oare, tocmai dovada unui beteşug ascuns? Într-adevăr, Baudelaire este cel dintâi care să-şi fi dat seama de un lucru – neconştientizat deloc până la el de tradiţia franceză –, şi anume că, proclamând manifestul drepturilor şi al limitelor sale, tradiţia aceasta nu înţelegea să apere un statut strict poetic, ci ceva mai obscur, fără vreo legătură nemijlocită cu esenţa însăşi a poeziei, iar scopul său era poate de a garanta altceva decât poemul, chiar împotriva riscurilor şi primejdiilor a ceea ce, pentru moment, am putea numi „viaţa“. Postulatul ascuns al acestei tradiţii – ascuns de vreme ce-i venea prin mijlocirea filosofiei prime a unei tainice porunci căreia, la rându-i, această tradiţie trebuia să i se supună – era faptul că raţiunea este singurul bun în lumea făpturilor care să nu atârne de noi, singura susceptibilă de a ridica o stavilă în faţa primejdiei vieţii, primejdie cu atât mai reală, cu cât se înstăpânea, zi de zi, tot mai mult, asupra a ceea ce conştiinţa naivă se vedea silită să expulzeze din sine. Lume pură de acte virtuale, de abstracţii şi de identităţi, conştiinţa se golise într-o asemenea măsură de orice „viaţă“, încât ajungea o nimica toată, o regulă nerespectată, prezenţa unui cuvânt neobişnuit pentru a strecura în ea, dintr-o dată, un val, o mişcare sugerând ceea ce era cel mai de temut: năvala detestabilă a arbitrarului. Ajunge un singur cuvânt, „mizerabil“, pe care Racine voia să-l întrebuinţeze în locul cuvântului „năpăstuit“, iar pe Boileau îl şi apucă greaţa şi panica. Ce s-ar întâmpla, aşadar, dacă primejdia care i se înfăţişează poetului ar fi adevărată, dacă i s-ar arăta sub forme mai concrete, mai nemijlocite, dacă poetul ar fi mai ameninţat ca oricând, de vreme ce primejdia se găseşte chiar în străfundul lui şi îl ispiteşte? Văd de departe groaza care a apucat-o pe Frina, expertă în materie de amoruri, professor publicus ordinarius al mângâierilor savante, când, pe nepusă masă, cuprinsă de o greaţă irezistibilă, a simţit că ceva mişcă în pântecele ei, pântece până atunci sterp. Creaţia îşi spune cuvântul, fără să-i pese de Principii, punând în pericol armonia formelor. Cum să nu fie conştient poetul de un asemenea pericol? Cel dintâi impuls al lui este să facă faţă la ceva; crede că şi poezia – ba tocmai ea – este chemată să-i facă faţă. Acolo unde Boileau nu vedea decât un haos în care doar poezia era un punct neclintit şi ferm, Baudelaire are impresia violentă, îngreţoşată, a unui antagonism, a unui conflict între forţe egale. Ne aflăm, aici, în faţa unei imense şi dezgustătoare materii, o materie lamentabilă, plângăreaţă, neliniştită şi sfâşiată, lipsită de orice voinţă, fără ochi, cu străluciri tenebroase şi furioase – iar, dincolo, în faţa unui spectacol de lumini cu acrobaţii fără plasă de salvare, în care ordinea, complexitatea, ierarhia se aliază pentru a lăsa impresia calmului şi siguranţei. Da, în viaţa de zi cu zi, până şi calmul, până şi ordinea par zbuciumate, neliniştite, au ceva chinuit, neîmplinit; iar dincolo, în artă, neliniştea însăşi, ca şi tensiunea au ceva împăcat şi reconfortant. Se înţelege de la sine că, în spatele decorului, găsim lemnul necioplit, pânza prinsă grosolan în cuie, borcanul cu clei, sforile împrăştiate pe jos – ceea ce Baudelaire numeşte „inevitabila înşelătorie a artei“ –, dar nu ne vine la îndemână să ne închipuim agonia, insomnia, înjosirea, groaza şi murdăria, în toată puterea cuvântului. Până şi când vorbim de „spatele decorului“, tot la cel artistic ne gândim, la spatele unui decor, iar nu la viaţa întâmplătoare care îi serveşte de suport; un lucru este viaţa, cu totul altul este arta. Şi nu cumva este ea o apărare împotriva vieţii, un refugiu, o evaziune? Nu cumva este ea superioară vieţii?

Dar, pe vremea lui Baudelaire, nu mai era posibil să te încrezi în arta ca sumă a unor mijloace; revoluţia romantică, deşi nu decapitase cuvintele, regulile, făcuse măcar atât: zdruncinase credinţa în drepturile lor divine; termenul „năpăstuit“ nu mai avea niciun fel de putere pentru a goni diavolul, după cum nici termenul „mizerabil“ nu ne-ar fi putut da pe mâna lui. Credinţa dezamăgită şi înşelată trebuia să fie transferată asupra unei esenţe mai adânci, trebuia să fie descoperit în artă un centru mai puţin vulnerabil la tulburările din afară. Hugo avea dreptul să se bucure că salvase, în sfârşit, cuvântul „mizerabil“, dar problema, de fapt, nici nu se mai punea. În spatele acestor probleme legate de cuvinte, de reguli, de mijloace, se afla, în secolul al XVII-lea, o filosofie, un idealism latent căruia i-a venit clipa să fie dat în vileag; în lipsa unei lumi exterioare, stabile şi legitime – de n-ar fi decât aceea a limbajului –, arta nu se mai poate sprijini decât pe ea însăşi. Şi când zic „pe ea însăşi“ tocmai asta zic: că, de-acum înainte, va ajunge să recurgă la o „filosofie a artei“. Iar această filosofie nu va trebui căutată prea departe; ea există deja: pluteşte în aerul timpului. Desigur, este încă plină de întunecime când iese de sub condeiul lui Hegel: „Vieţii îi este cu neputinţă să atingă conceptul“; dar oricine poate ghici despre ce anume este vorba.

Filosofia, spune Hegel, exprimă Ideea; arta – oglindirea sensibilă a Ideii; cea dintâi reprezintă împăcarea adevărului şi a realului doar în gândire, cea de-a doua împacă realul cu adevărul „în însăşi manifestarea reală“, într-o judecată fără concept. Atât filosofia, cât şi arta au drept ţintă atingerea, prin metode diferite, a unui aceluiaşi ţel, pe care Schopenhauer, deşi neînduplecat duşman al lui Hegel, îl definea în aproape aceiaşi termeni ca şi rivalul său: „Opera de artă nu este decât mijlocul menit să uşureze cunoaşterea Ideii, cunoaştere care duce la plăcerea estetică“. Fără îndoială, ar fi naiv să vrei cu orice preţ să încerci să înţelegi cum anume este posibil ca o împăcare a adevărului cu realul în idee şi o împăcare în însăşi manifestarea reală – adică o împăcare fără concept – ar putea fi unul şi acelaşi lucru, ajungând la acelaşi rezultat; şi cum, anume, o împăcare în idee a adevărului cu realul şi o împăcare în sensibil a realului cu adevărul mai pot avea o ţintă comună? Ar fi poate mai bine să nu stăruim prea mult asupra acestui talmeş-balmeş. Dar dai dovadă că eşti o fiinţă înzestrată cu raţiune dacă, tocmai dimpotrivă, începi să bănuieşti că filosofii nu taie firul în patru chiar degeaba, ci, dimpotrivă, crezi că trebuie să fi urmărit totuşi, ei, o ţintă cât de cât limpede, şi să aştepţi răbdător ca ei înşişi să-ţi divulge taina lor. Iat-o, de altfel, căci Schopenhauer nu prea ştie să ţină un secret: „În starea aceasta (starea estetică) suntem eliberaţi de nefericitul nostru eu.“ (Dann werden wir des leidigen Selbst entledigt (Die Welt als Wille und Vorstellung, III, § 38). Acest lucru, şi nimic altceva, ni se spunea când era vorba despre „manifestarea Ideii“: că trebuia să alungăm, pur şi simplu, nefericitul nostru eu. Dar nu este cazul să ne aşteptăm ca tocmai Hegel să ne explice motivul pe şleau; n-are chef să pună punctul pe i. Doar pentru că eul nu intră în concept, spune el, doar de aceea trebuie alungat fără milă; deoarece se pune de-a curmezişul inteligenţei. Schopenhauer este însă mai direct, mai curajos: el ne destăinuie că eul este sediul voinţei, al setei de existenţă, al vieţii fenomenale, aşadar al suferinţei şi al nesiguranţei universale. Scopul urmărit de Idee este slăbirea voinţei; dacă, din nenorocire, arta s-ar întâmpla s-o aţâţe, prin chiar acest fapt arta ar deveni duşmanul Ideii. Dar, slavă Domnului!, arta nu aţâţă câtuşi de puţin voinţa; ea ştie prea bine că de negarea voinţei şi a setei de a trăi atârnă însăşi existenţa şi manifestarea Ideii; ba încă arta însăşi este manifestarea acestei Idei; face, prin urmare, tot ce-i stă în putinţă – şi nu este de lepădat – pentru a ne elibera de al nostru leidige Selbst.

Desigur, nu în aceşti termeni se va exprima poezia franceză, de la Malherbe (care nu are nici cea mai vagă bănuială despre aşa ceva), până la Mallarmé (care ştie lucrurile foarte limpede), dar aceasta este gândirea care stă la temelia nenumăratelor acte rituale impuse poetului pentru a-i evita acestuia contactul cu „impurităţile“ eului; şi, oare, nu încearcă ea să scape de fulgerul şi trăznetul lui Platon şi ale Sfântului Augustin, care, pe bună dreptate, îi reproşau poeziei că nu este decât un aţâţător al voinţei, o exprimare a „eului“? Bineînţeles, această estetică nu este câtuşi de puţin originală; o regăsim la Atena, la Roma, la Alexandria, peste tot unde civilizaţiile anchilozate, sleite, cu instinctul vital istovit, desacralizaseră în întregime şi natura, şi gândirea, în beneficiul unei gândiri şi al unei naturi profane de la un capăt la altul, negăsind altă cale de a se sustrage terorii vidului decât călirea conştiinţei. Mai regăsim această estetică peste tot în Europa, începând cu Renaşterea. Dar nu este mai puţin adevărat că, în această estetică universală, poezia franceză s-a remarcat în mod special, croindu-şi un chip deosebit, printr-o adeziune exclusivă, printr-o supunere oarbă şi un acord fără cea mai mică urmă de rezervă mentală faţă de această viziune a spiritului care răspunde (aşa cum, din bun început, a ghicit) celor mai stricte exigenţe ale raţiunii. Vreau să vorbesc, printre altele, despre această tendinţă a gândirii noastre de a-i prefera, misterului, limpezimea, şi de a face ca universul să fie redus la nivelul înţelegerii omului de rând. „Literatură de a priorist, aşadar franceză prin excelenţă şi carteziană“, scrie André Gide referindu-se la Mallarmé.

Nu este cazul să examinăm aici motivele care au făcut ca secolul al XVII-lea francez să dea la iveală, în lumea Literelor, aceşti fioroşi a priori, investiţi cu puteri depline; nu este nici cazul să vedem dacă această hotărâre a avut urmări binefăcătoare sau dezastruoase asupra celor trei secole ulterioare de poezie franceză, nici dacă aceste urmări vor fi fost mai fericite în acele ţări care, deşi supunându-se aceleiaşi doctrine, au făcut-o cu mai puţin fanatism şi, eventual, chiar cu inima strânsă. Cu doctrina însăşi ne răfuim noi aici, descotorosind-o de toate acele consideraţii istorice care îi vor fi determinat amplitudinea, forţa, împrejurările, slăbiciunile şi excesele. Nu ne este necunoscut faptul că doctrina aceasta a trecut prin tot felul de crize şi de revoluţii, că nu şi-a păstrat mereu aceeaşi înfăţişare, fie sub armura feudală, fie sub libertăţile burgheze. Actele rituale pe care ea le comandă s-au schimbat, fără îndoială, de mai multe ori, stavilele au fost interiorizate şi nu este prea uşor să recunoşti un acelaşi spirit în estetici aparent atât de diferite precum regula celor trei unităţi, pe de o parte, şi scrierea automată din zilele noastre, pe de alta. Şi totuşi, nimic nu s-a schimbat în privinţa fondului; şi aici, şi acolo, tot „nefericitul eu“ al lui Schopenhauer urma să fie alungat, cu toate că acea epocă a clasicismului îl alungase de pe margine, în vreme ce epoca noastră o face din chiar străfundul ei.

S-ar putea ca acei critici literari care nu prididesc să-i reproşeze artei secolului al XIX-lea înclinaţia spre „individualism“ să mă contrazică spunându-mi că teoriile filosofilor nu fac nici cât o ceapă degerată, şi că niciodată lor nu le-a păsat de ceea ce gândeau despre artă un Hegel sau un Schopenhauer, ba chiar un Aristotel; dar ei nu mă conving. Îi cred pe cuvânt când spun că nu l-au citit nici pe Hegel, nici pe Schopenhauer, şi că niciodată n-au fost tulburaţi de problemele acestor Domni; nu le putem pune la îndoială sinceritatea. Dar nenorocirea face ca ideile filosofilor să plutească în aer, acolo unde ei înşişi le aruncaseră sau de unde le culeseseră (nu se ştie prea bine de ce anume este în stare aerul, şi, mai cu seamă, aerul timpului). Descoperim la critici – cu această diferenţă, totuşi, că ideile lor, câtuşi de puţin înrădăcinate în raţiunea pură, sunt mai degrabă sentimentale – descoperim deci aceeaşi oroare faţă de „nefericitul nostru eu“ şi aceeaşi aplecare spre experienţa medie, aceeaşi exigenţă a universalului şi a „valorilor veşnice“. Dacă sunt îndeobşte mai îngăduitori decât filosoful este pentru că sunt mai prost echipaţi decât acesta, mai sensibili la „succes“ şi, uneori, din fericire, mai artişti. Ei nu-şi dau seama de contradicţie şi nu au habar de pericolul de care se tem; doar simt că supunerea oarbă la exigenţele logicului nu este lipsită de pericole; au înţeles că trebuie să-ţi păstrezi supleţea, să faci adâncă plecăciune în faţa „adevărurilor veşnice“, dar că nu este cazul să priveşti cu lupa dacă aceste adevăruri sunt îndeplinite întocmai. Şi poetul, la rându-i, se mişcă în acest mediu elastic, ghidându-se mai degrabă după „instinctul“ său decât după raţiune şi lăsându-le filosofilor grija de a se pune de acord cu Ideea. „Mă tem, Doamne iartă-mă!, că poetul trebuie să fie cât de cât prostănac“, spunea cel mai inteligent dintre poeţii ruşi, Puşkin; şi să nu fie, oare, de mirare că poetul cel mai important dintre toţi datorită inteligenţei sale critice, după cum ni se spune, este de aceeaşi părere, ba chiar o şi proclamă? „Or, marea poezie, spune Baudelaire (Œuvres posthumes, Compte rendu du Prométhée délivré, de M. de Senneville), este, prin chiar natura ei, prostănacă (subliniat de Baudelaire), ea crede şi tocmai acest lucru îi conferă forţă şi o încununează cu glorie. Nu cumva să confundaţi vreodată fantomele raţiunii cu fantomele imaginaţiei; cele dintâi sunt nişte ecuaţii, iar acestea din urmă fiinţe şi amintiri.“

Dar nu toată lumea poate avea norocul de a fi prostănac, pur şi simplu. Se întâmplă uneori ca un mare artist, cu toate că prost (de vreme ce aceasta este condiţia esenţială a marii poezii), să fie şi cât se poate de inteligent. El vede limpede încotro îl îndreaptă experienţa lui adâncă (instinct, inspiraţie, harul Domnului, şi altele asemenea), dar tot aşa de limpede vede şi că ea nu se potriveşte cu ideea pe care şi-o face despre această experienţă. E deştept; are deci scrupule. E deştept; nu poate deci suporta contradicţia, şi nici să se vadă ţinând partea ba a poeziei, ba a ceea ce crede el că ar fi ea. E deştept; aruncă deci o privire lipsită de candoare în tainele meseriei lui: „I se arată, oare, publicului – azi înnebunit, nepăsător mâine – şmecheriile meseriei? I se explică, oare, retuşurile şi variantele improvizate…, ori în ce măsură instinctul şi sinceritatea se amestecă în rubricile şi în şarlatanismul indispensabil amalgamului operei? I se dezvăluie, oare, toate zdrenţele, fardurile, scripeţii, lanţurile, pocăinţele, mâzgăliturile începuturilor, pe scurt toate ororile care alcătuiesc altarul artei?“ Iată la ce triste constatări ajunge un poet care n-are norocul de a fi prostănac şi care ar da tot ce are mai de preţ pentru a fi astfel, şi căruia îi este ruşine de dorinţa lui. Ar vrea să înlăture acest conflict; dar, pe măsură ce se străduie să-l înlăture, îl şi provoacă. În acest dialog tăcut al sufletului cu el însuşi se duce o sumbră bătălie între ceea ce crede poetul şi ceea ce, în străfundul lui, se ruşinează de faptul de a crede. Inteligenţa nu poate să-şi lase acasă arme, dovezi, raţionamente când înfruntă un adversar înrăit, de partea căruia se află dreptul, dacă nu chiar, întotdeauna, şi forţa. Ajunge ca poetul să se aplece spre „lucrul extrem“, ajunge ca el să simtă ivindu-se în el „clarvăzătorul“, starea de transă, „idioţenia“ şi, deîndată, va şi începe să cultive în el acest fel de rezistenţă pe care i-o pune la îndemână inteligenţa sa „firească“. Dar pe măsură ce este dus de val, iar rezistenţa îi este învinsă, creşte în el conştiinţa mijloacelor potrivite ca s-o fortifice ori măcar, la nevoie, să-i simuleze prezenţa. Este clipa în care se face simţită nevoia urgentă a filosofiei, clipa în care i se cere „filosofiei artei“ să vină în ajutor fără să i se pună condiţii. Desigur, ajutorul acesta nu va fi negociat; cum ai apucat să-i pronunţi numele, filosofia şi apare, darnică în sfaturi şi consolări pe care le-a mai servit şi altor navigatori în pericol. Într-un asemenea moment ne oferă Baudelaire, liniştit până una, alta, textul acesta luat cu împrumut – fără să-l numească – de la Poe, text pe care nu ne vine la îndemână să-l denumim un „plagiat“, Baudelaire crezând atât de puternic în aceste idei, încât, după spusa lui Valéry, îşi închipuia că ar fi chiar ale sale: 

„«Intelectul pur ţinteşte Adevărul, Gustul ne arată Frumuseţea, Simţul Moral ne predică Datoria. Este drept că simţul valorilor medii are conexiuni lăuntrice cu cele două extreme şi că nu-l separă de Simţul Moral decât o diferenţă atât de neînsemnată, încât Aristotel nu a pregetat să aşeze în rândul virtuţilor câteva dintre operaţiile sale mai delicate. Totodată, ceea ce îl exasperează cel mai mult pe omul de gust în spectacolul viciului sunt sluţenia acestuia şi lipsa lui de proporţii. Viciul atacă dreptatea şi adevărul, răscoleşte intelectul şi conştiinţa; dar, în măsura în care jigneşte armonia, ca disonanţă, el va răni îndeosebi anumite spirite poetice; şi nu cred că ar fi prea scandalos să considerăm că orice abatere de la morală, de la frumosul moral, este un fel de greşeală împotriva ritmului şi a prozodiei universale.» Şi mai departe: «În felul acesta, principiul poeziei constă… într-un entuziasm, într-o răpire a sufletului; entuziasm total independent de pasiune… Căci pasiunea este ceva firesc, prea firesc pentru a nu introduce un ton aspru, strident în domeniul Frumuseţii pure; este prea familiară şi prea violentă pentru a nu scandaliza dorinţele pure, gingaşele melancolii şi nobilele disperări care îşi duc traiul pe plaiurile supranaturale ale Poeziei.»“

Să fie, oare, Baudelaire cel care vorbeşte în felul acesta? Sau Poe? Ori poate Hegel? Ori însăşi Raţiunea? Se înţelege de la sine că este greu să te pronunţi. Tonul este atât de solemn, atât de dogmatic, ba chiar este citat şi Aristotel! Sper că nu ni se va mai face reproşul că, ­à propos de poezie, vom fi pomenit şi filosofia idealistă; nu ni se va mai spune, sper, că gândirea ieşită din experienţa poetului nu are nimic de-a face cu aceea a metafizicienilor!… Căci ce altceva vrea să spună acest text atunci când alungă entuziasmul şi pasiunea „firească“, dacă nu că arta trebuie să ne elibereze de nefericitul nostru eu? Şi ce, anume, exprimă acest text, de la un capăt la altul, dacă nu tocmai convingerea că este „o oglindire sensibilă a ideii“?

Fără îndoială, poetul ştie prea bine că domeniul său implică dorinţe, melancolii şi disperări; el ştie că începutul poeziei se află „în entuziasm, într-o răpire a sufletului“; dar – adăugând că dorinţele, melancolia şi disperarea trebuie să fie nobile, iar nu fireşti, că entuziasmul şi răpirea sufletului trebuie să evite pasiunea şi violenţa, precum şi „tonalităţile aspre, stridente“, toate sluţeniile şi lipsa de proporţii ale „eului“, din teama de a nu scandaliza ideea şi a vătăma ritmul prozodia universale – ce mai păstrează el, oare, din acest ritm şi din această prozodie? Avem de-a face aici cu o impresie atât de înţeleaptă, cu o impresie atât de pură a ortodoxiei filosofice, încât admiraţia acordată acestui text nu mă surprinde câtuşi de puţin; ceea ce mă surprinde însă este faptul că toată lumea a acceptat cu atâta uşurinţă că acest text ar fi fost scris de Baudelaire; că s-a crezut cu atâta uşurătate că el exprima gândirea sa autentică; dar nici descoperirea „plagiatului“ n-a descurajat pe nimeni, n-a deschis ochii nimănuia. Autorul Florilor Răului să vorbească despre viciu ca despre o „greşeală“ împotriva ritmului!, despre sluţenie şi lipsa de proporţii ca despre un păcat împotriva prozodiei!, căzând în genunchi în faţa Simţului Moral!, ba chiar citându-l pe Aristotel! Chiar şi cu mai puţin te-ai putea îndoi. Însă, pe de altă parte, sare în ochi că acest text nu este unic în felul său; nu doar că Baudelaire ţine la el, şi încă atât de mult, încât îl publică de două ori – şi în Art Romantique, şi în studiul său despre Poe –, dar se şi grăbeşte să reia acest punct de vedere îngroşându-l din ce în ce, cu o furie care depăşeşte mult ţinta pe care îşi propusese s-o atingă. Oricât de „insolit“ ar fi textul, nu-i poţi pune la îndoială sinceritatea decât atacând întreg „complexul critic“ al lui Baudelaire şi nemaivăzând în el decât cea mai extraordinară edificare a sinelui de către sine, fără să-i înţelegi, din capul locului, prea bine ţelul: apărare? disimulare?

Trebuie, prin urmare, să-i acorzi încredere. Dar gândul ne dă ghes cu încăpăţânare: de ce, oare, Baudelaire nu numai că a făcut loc, în opera lui, unor elemente contradictorii, antagonice, ireductibile la gândirea ortodoxă pe care o propovăduieşte (sluţenia, lipsa de proporţii, pasiunea, entuziasmul şi violenţa – toate fireşti), ci – iar acest lucru este cel mai important – a ţinut să-şi justifice gestul, ba încă într-un fel care să nu lase nici urmă de îndoială, fără a renunţa, totuşi, la prima sa atitudine, încărcându-şi astfel umerii cu cele mai groaznice neajunsuri. Însuşi viciul, această dublă greşeală împotriva moralei şi a gustului, se lăfăie în acest text, se justifică şi încearcă să atingă primatul spiritual; şi nu doar firescul acţionează aici, în pofida Ideii, ci şi sălbatecul, vreau să spun firescul în libertate şi nevinovat de libertatea sa. Iar mai grav este că faptul că avem de-a face cu un fel de convingere şi cu un accent personal de care duce lipsă atitudinea ţeapănă şi academică pe care o luase cu împrumut de la Poe. Desigur, poeţii sunt nişte fiinţe frivole. Ei nu pot să-şi ascundă mereu prostia. Li se întâmplă să dea glas la ceea ce filosofii n-ar fi spus niciodată: gânduri stranii, enigmatice, fără să bănuiască măcar contradicţiile pe care acestea le ascund, fără măcar să-şi dea seama că au dărâmat ceea ce tocmai edificaseră mai adineaori cu atâta osteneală şi cu atâta curaj. Iată ce scrie Gérard de Nerval: „Inspiraţia a intrat în mine ca o muză cu vorbe aurite; a dispărut ca o Pitie, scoţând urlete de durere.“.

Iar Baudelaire, la fel de liniştit, poate să scrie, de pildă: „Beţia artei este mai potrivită decât orice altceva să arunce un văl asupra groazei Abisului.“ Ce înseamnă asta? Nici Hegel, nici Kant, nici Schopenhauer nu ne-au vorbit de vreun abis, şi cu atât mai puţin de unul care ar continua să existe după împăcarea adevărului cu realitatea; „realitatea fără concept, ne spune Hegel, este neantul“. Niciunul dintre ei nu s-a gândit că Muza cu vorbe aurite (oglindire limpede şi sensibilă a Ideii) ar fi putut să se transforme într-o Pitie, de vreme ce gemetele nu se pot ridica nicidecum până la concept. Însăşi ideea unei metamorfoze a Frumuseţii li s-a părut de neconceput; căci ce raport, ce trăsătură comună poate fi găsită între Muză şi Pitia, între realitate şi neant? Dacă un asemenea raport ar putea fi conceput, ce ar mai rămâne, oare, din adevăr şi din frumos?

După cum se vede, filosofia este incapabilă să admită existenţa Abisului, a Pitiei; cât despre poet, el este incapabil, în pofida „bunei sale voinţe“, de a le înlătura din drama lui. Nu că s-ar crampona de ele; îi provoacă oroare, iar, pentru a se păzi de ele, recurge la vrăji, la incantaţiile Ideii, pe care o învaţă pe dinafară şi pe care o tot repetă ca un papagal savant. Dar, când ai ajuns într-o asemenea stare, incantaţiile Ideii se dovedesc neputincioase. Aşa cum îi stă în obicei, filosofia aduce depline consolări, liniştindu-i şi îmbărbătându-i, doar acelora a căror încredere nu fusese pusă la încercare de cine ştie ce rană ascunsă; dar dacă încrederea a fost cumva zdruncinată, atunci niciunul din aceste „farmece“ nu va putea s-o refacă. Nu este mai puţin adevărat că lipsa de încredere în farmece „revoltă intelectul şi conştiinţa“. Ce-i mai rămâne, aşadar, de făcut poetului inteligent care nu se poate împiedica să fie poet, dar nu se poate împiedica nici să fie inteligent? S-ar putea să-i fie cu neputinţă să se hotărască să-şi jignească intelectul şi conştiinţa, oricum ai lua-o, iar criza să rămână fără soluţie. Dar s-ar putea, de asemenea, ca faptul să fie posibil, de n-ar fi decât în parte şi din când în când. Ni s-a spus mereu şi de către toată lumea că, orice am face, cunoaşterea intuitivă este larvară, bolborositoare, „leşinândă“, incapabilă de a se ridica până la concept; dar nu ni s-a spus că, dacă din întâmplare ar putea să se ridice până acolo, nu i s-ar îngădui s-o facă. Trebuie neapărat ca ea să rămână larvară, trebuie ca ea să cadă la pământ în faţa conceptului; prea multe forţe au interesul să menţină această neputinţă, fie prin persuasiune, dacă se poate, fie prin constrângere, dacă este necesar. Cum ar putea, aşadar, poetul ameninţat cu ridicolul, cu blamul sau cu azilul de nebuni, să nu-şi invoce ortodoxia? Dar cum să dea glas la ceea ce nu resimte? În felul acesta, el înlocuieşte convingerea de care duce lipsă prin ridicarea vocii, golul sentimentului adevărat – prin accese de isterie; nu mai este vorba de a se convinge pe sine însuşi, cât mai ales de a-i convinge pe ceilalţi. Atunci, şi numai atunci, forţată să ascundă falia devenită prea vizibilă între a fi şi a părea, conştiinţa se dezice de încercarea disperată a unei schimbări a sinelui, dar se agită să nu lase la vedere nimic din ce-ar putea-o diminua, exagerând în ochii celorlalţi o putere în care n-a încetat să creadă ea însăşi şi care atinge proporţiile mitului [1].

Trebuie să fii nespus de inteligent ca să duci la capăt o asemenea întreprindere. Iar Baudelaire este cât se poate de inteligent. Şi, fără îndoială, tot sub semnul mitului va trebui să luăm în considerare, în forma lui cea mai subtilă, spiritul critic al lui Baudelaire.

Notă:

[1] Întrebuinţăm aici cuvântul mit în lipsa altuia mai potrivit. Dar el trebuie luat în sensul laic, profan, al unei forţe lipsite de conţinut, pur imaginară – adică exact contrarul mitului în sensul sacru. 

Referinţa originală:

Benjamin Fondane – Baudelaire et l’expérience du gouffre, Paris, Pierre Seghers éditeur, Préface de Jean Cassou, chap. III, pp. 33-44.

 Gratias agimus.

Câte vise nu zac în ţărână,
Dar nu contează – mă ţii tu de mână !
Drumul durut e mai senin, mai uşor,
Gândul că eşti mă umple de dor .

Deşi aici, îmi lipseşti ca şi cum
Nu tu m-ai strânge în braţe acum,
Inima ta – prea pura – în grea nebunie mă duce,
Aş devora-o … of, ce de gânduri năuce !

Tu eşti cuminte, sfioasă, roşeşti de preaplinul iubirii
Şi totuşi în noaptea adâncă mă tragi la marginea firii,
Un pas, încă unul şi-apoi doar abisul,
Cu tine începe, durează, se termină visul .

Vindecarea spontana a credintei – Sa zdruncinam din temelii paradigma falselor limite: De la editura For You, Fragment dintr-o noua carte scrisa de Gregg Braden, autorul cartilor Efectul Isaia, Codul lui Dumnezeu, Trezirea la punctul zero, Pasind intre lumi, Matricea Divina (http://www.editura-foryou.ro/index.php?p=detalii&carte=162)

Stiam ca, la un anumit moment din viata mea, va trebui sa reconciliez ceea ce fusesem invatat despre fortele Luminii si ale intunericului, cu ce credeam eu despre ele. Insa, in loc sa existe o mare revelatie si un singur punct de cotitura, acest moment s-a manifestat treptat, ca rezultat al unui vis ce s-a repetat adesea, intre varsta de treizeci si treizeci si cincizeci de ani.

Visul incepe aproape intotdeauna in acelasi fel. Ma vad stand singur, intr-un loc complet intunecat si gol. La inceput, nu mai este nimic in jurul meu, doar intunericul care se intinde peste tot si pare nesfarsit. Treptat insa, vad ceva departe, departe, la distanta.

Pe masura ce ochii se obisnuiesc cu imaginea si pot sa ma apropii, incep sa recunosc fete. Vad oameni – si sunt multi – unii pe care ii cunosc, altii pe care nu i-am intalnit niciodata. (Este interesant faptul ca uneori stau la stop sau ma plimb prin aeroport si recunosc pe cineva pe care tocmai l-am visat cu cateva ore inainte.)

La un moment dat, imi dau seama ca acolo sunt toti oamenii pe care i-am cunoscut si pe care ii voi cunoaste in viata mea – inclusiv prieteni, membri ai familiei si toate persoanele la care am tinut vreodata. Si toti sunt impreuna, separati de mine de un spatiu despartitor, deschis in intunericul dintre noi.

Aici visul devine interesant. De o parte este un abis de o lumina orbitoare – de cealalta, un abis cat se poate de intunecat. De fiecare data cand incerc sa traversez, ca sa ajung la cei dragi, sunt atras ori de o parte, ori de alta. De fiecare data cand m-am impotrivit, ca sa nu cad nici in intuneric, nici in Lumina, am ajuns inapoi de unde am plecat, dorindu-mi sa fiu cu ei, in timp ce ei se indepartau din ce in ce mai mult.

Intr-o noapte am visat acelasi lucru, dar ceva s-a schimbat. A inceput la fel, asa ca stiam la ce sa ma astept. In acea noapte speciala, am facut ceva diferit: Incercand sa traversez spatiul despartitor si simtind cum intunericul si lumina ma trag in directii diferite, nu m-am mai opus si nici nu am capitulat. Mai degraba, am schimbat atat modul in care ma simteam in prezenta lor, cat si ce credeam despre ele.

In loc sa judec ca una este „buna” si cealalta „rea” – sau mai buna ori mai rea decat cealalta – i-am permis atat luminii, cat si intunericului sa fie prezente si sa-mi devina prieteni. In clipa in care am facut asta, s-a intamplat ceva absolut uimitor: brusc, mi s-au parut altfel. Ele s-au contopit, au umplut spatiul dintre ele si au devenit puntea care m-a lasat sa trec la cei dragi.

Dupa ce s-a intamplat acest lucru, visul nu s-a mai repetat. Desi au mai fost si alte vise care m-au invatat lucruri asemanatoare, pe acesta nu l-am avut niciodata.

Timp de cateva luni inainte de vindecarea din acest vis, am fost implicat in cea mai dificila relatie a vietii mele de adult. De la prietenie si asociati de afaceri, la familie si chiar parteneri romantici, totul parea sa fi scapat de sub control, din motive pe care, pur si simplu, nu le intelegeam. Dupa cum am descoperit prin recunoasterea oglinzilor vechilor esenieni manifestate in relatii, despre care am scris in Matricea Divina, am descoperit ca imi dezvoltasem o idee puternica despre ce „ar trebui” sau „nu ar trebui”, in ceea ce priveste sinceritatea, integritatea si increderea in ceilalti. Si exact judecata mea referitoare la aceste calitati s-a dovedit a fi magnetul care continua sa atraga aceste relatii spre mine.

Aproape imediat dupa vis, ceva neasteptat a inceput sa se petreaca: in doar cateva zile, fiecare dintre cei care reflectau judecatile mele au inceput sa dispara din viata mea. Nu mai eram suparat pe ei. Nu mai eram indignat. Am inceput sa am o senzatie ciudata de „nimic” fata de ei. Nu am urmarit sa-i exclud din viata mea. Redefinindu-mi relatia dintre lumina si intuneric si descoperind relatiile mele cu acesti oameni, asa cum erau ei cu adevarat – si nu cum le faceau judecatile mele – am descoperit ca nu mai exista niciun motiv ca ei sa ramana in viata mea. Dintr-o data, m-au sunat la intervale mai mari de timp, mi-au scris mai rar si m-am gandit mai putin la ei, pe parcursul zilei. Judecatile mele fusesera magnetul care mentinuse aceste relatii.

Desi aceasta schimbare a fost interesanta, la cateva zile dupa aceea, s-a intamplat ceva si mai ciudat. Mi-am dat seama ca si alti oameni, pe care ii cunosteam de mult timp si cu care nu eram in niciun fel de conflict sau lupta, incep sa dispara. Din nou, nu am facut niciun efort constient pentru a pune capat acestor relatii. Pur si simplu, nu ne mai lega nimic. Odata, cand am avut prilejul sa port o conversatie cu unul dintre acestia, discutia parea incordata si artificiala. Unde inainte fusese afinitate, acum era stanjeneala. Aproape imediat dupa ce mi-am dat seama de aceasta schimbare in relatii, am devenit constient de ceea ce, pentru mine, era un fenomen inedit.

Fiecare dintre relatiile destramate fusese bazata pe acelasi tipar – acelasi care ii adusese initial in viata mea. Tiparul era emiterea de judecati la adresa actiunilor lor, pe baza credintelor mele despre lumina si intuneric. Pe langa faptul ca era un magnet care atragea relatii spre mine, judecata mea fusese si liantul care le-a mentinut. In absenta ei, liantul s-a dizolvat. Am observat ceva similar efectului in cascada, care functioneaza astfel: odata ce tiparul a fost recunoscut intr-un loc, sau intr-o relatie, ecoul s-a transmis la multe alte niveluri ale vietii mele.

Banuiesc ca acest efect in cascada al vindecarii se manifesta deseori in vietile noastre, desi poate ca nu il recunoastem intotdeauna. In povestea pe care v-am relatat-o, totul s-a petrecut atat de rapid, incat ar fi fost greu sa nu observ.

Asa ca, va invit sa examinati relatiile din viata voastra – in special pe cele mai dificile. Cand par sa se destrame brusc si fara un motiv evident, este posibil ca asta sa indice o schimbare a credintelor voastre. Poate liantul unei perceptii a fost vindecat si nu mai este nimic care sa mentina relatia respectiva.

“-Mi-e dor de mare. Imi place la mare ca esti curat tot timpul. Marea te spala.
-Si esti sarat, nu? Te spala si te sareaza.
-Tu ai fost vreodata la mare?
-Nu, da’ am visat ca am fost. Intr-o zi mi-a intrat nisip in ochi si am plans toata ziua.
-Si cand ai intrat in apa, ti-a trecut.
-Mda, si am visat o casuta de paie pe plaja, in care o sa stau si iarna, si vara.
-Si mai e cineva in ea?
-Suntem numai noi doi. A, si marea.
-Pai si nu intra apa in casuta cand e furtuna?
-Nu. Cand e furtuna intram noi in apa si ne plimbam prin valuri.”[Vama Veche]

Frumos cantec. Mi’e dor de mare si mie. La mare esti liber. La mare nu te cunoaste nimeni, la mare  e plaja, la mare e soarele, la mare simti vara!  Orasul e prea sufocant in comparatie cu ea. Cand ajungi acolo e ca si cum ai evada. Razele de soare iti mangaie fata, obrajii, si simti ca plutesti… La mare vezi rasaritul, la mare noaptea e bestiala, auzi numai valurile “spargandu-se” la mal.

Ca sa nu mai punem si ca daca mai esti si cu cineva drag devine locul perfect! La mare esti chiar Tu Cu sau fara plete, fata sau baiat, te distrezi. Si ramai cu amintiri frumoase. Mai ales daca sunteti, de exemplu, 40 persoane, intr-o singura vila , o singura sala de mese , cu doua chitari si cu chef de viata.

Imi amintesc perfect totul . Era 14 august ( 3 :35 dimineata) si impreuna cu sor’mea ma grabeam sa ajung in fata parcului ca , ulterior sa ma urc in autocarul care ma va duce acolo. Si iata ca ajungem in fata parcului si plecam pana la urma. Drumul a fost cam lung ( 6 ore si ceva) , dar nu insuportabil. Nu am dormit prea mult, ca dovada, am prins si rasaritul. Cand am coborat eram cam obosita dar nu asa de mult incat sa nu pot urca pana la etajul doi al vilei, la camera 15  si sa incep sa despachetez … Cand, aud o chitara. Si era asa frumos… camera 13. =>>  Bingo! Si a fost o dupa-amiaza la fel de frumoasa… am cantat, pana la 4 fara un sfert, cand era timpul sa mergem la plaja.Si cantam. Si ne bucuram… Si totul s’a petrecut repede.Prea repede, din punctul meu de vedere. Nici nu iti dai seama cand trece timpul… Si par asa de departe acele zile…

Asa se’ntampla mereu cand e frumos. Trece repede si ramai cu amintirea:D  Cred ca asa e si normal. Pentru ca astfel fericirea devine un ideal. Ai pentru ce trai. Pai inchipuiti-va ca viata voastra ar fi mereu ”roz si pufoasa” (cum imi place mie sa zic).. ar fi plictisitor! Si parca ce’i prea mult strica. Mai bine sa gustam din fericire putin cate putin…chiar daca uneori nu-i mai simti gustul… asa e.. unii se gandesc “mama..ce aberatii! ..toata lumea vrea sa fie fericita si ea zice ca nu e bine prea multa..”..dar cine stie? poate ce spun acum va avea un sens mai incolo..

Oricum.. acest articol este dedicat fanilor Vama veche, marii, este dedicat acelor frumoase zece zile , este dedicat prietenilor mei ( care se stiu ei ), este dedicat tuturor celor care tocmai l-au citit. Multumesc.

Il faut absolument que je vous raconte ma soirée d’hier!!!! Enfin mon “before”-soirée plus exactement… Si, si, si!!!

Donc, hier soir ,j’étais invitée aux 10 ans de l’Eurobear, un adorable ours en peluche aux bras longs, longs, longs qui se nouent pour des câlins tous doux!!!!

Et j’ai rencontré, Caroline Lisfranc!!!! Vous savez bien ! Caroline Lisfranc, la créatrice! Celles qui fait les super jolis sacs qu’on adore tant, avec toutes ces petites phrases rigolotes! Et puis les accessoires, les ptits bracelets, les porte trucs, et surtout…. les Eurobears!

Tiens je vais vous montrer! Je suis sûre que vous connaissez de toute façon!

… et Caroline Lisfranc, c’est aussi ça… : 

Et puis ça :

Et puis plein d’autres trucs encore! (oui, oui, j’adore!!!! Et je me demande pourquoi j’ai toujours autant envie (j’ai dit envie j’ai pas dit que je le faisais!) dans des trucs “inutiles” )

faut dire que Caroline Lisfranc, elle sait y faire! De la couleur, du peps, des gadgets rigolos, elle sait comment faire pour nous le remonter le moral par cette maussade et tristoune et grisouille saison et cette morosité ambiante! A coup de petites phrases assassines  à répéter 10 fois devant son miroir le matin pour nous remonter le moral!

et allez pour le fun, encore une image :

Mais bon, celui-là, c’est parce que j’aimerais pour ma collection de ptits nounours, et j’adore ces couleurs, quand ça sent le soleil!!! Mais je m’égare! Voilà, mon avis “cadeau” étant lancé, je peux continuer

Donc, hier Caroline Lisfranc et son équipe fêtait les 10 ans de l’Eurobear, car création 99 (vous savez? juste avant l’euro… enfin pour ceux qui étaient assez âgés en 99) . Une petite fête sympathique, dans un petit lieu très sympatique qui a pris la forme d’un goûter d’anniversaire… je vous raconte pas d’ailleurs, chamallow, gateau au chocolat, smarties et plein de petits nounours (j’adore les petits nounours en gélatine!) Tout ça arrosé de champagne bien sûr! L’occasion de revoir l’ensemble de ses créations, son équipe, de papoter avec des journalistes, et de prendre des photos avec l’énorme Eurobe@r qui nous attendait sur son canapé (il va en faire des heureux quand il sera commercialisé!)…

Bref un super “before-soirée” qui s’est achevé à 20h!

Mais où c’était tout ça? (bah oui, vous vous posez pas la question?)

Dans un super endroit, magique, surtout pour une passionnée d’art comme moi : dans la Galerie Vivienne! Un charme fou que cette galerie encore plus alors qu’il fait nuit, que boutiques ont fermées, et que toit est calme et désert! Follement romantique même je pourrais dire, mais bon, pour ça, il aurait fallu que je sois en galante compagnie

Une soirée donc, organisée par la boutique de cadeaux aBis, qui propose la collection de Caroline Lisfranc, au coeur de la galerie Vivienne ; mais cette boutique je vous en parlerais dans un prochain article;)

ger în lumea de soare

margină cotor arc semn

os sugrumat printre greieri

verde sigur impuls închis

rombul rustic

romb în abis

Rosu si alb,
Catargul prea slab
Pentru a tine departe
Privirea ce-mparte
Ai betiei fiori
Launtrici si goi
Si tristi cateoadata,
Mai este o poarta,
Dar prin ea intoarcere nu-i,
Suntem ai nimanui,
Dar ce mai conteaza –
Privirea-ti scanteiaza
Si dansul ne cheama-n abis,
Suflet in suflet ucis .

Tot la reclama cappy, iata si monstrul cu care s-a filmat demo shotul. Adus din israel, custom made de catre armata in anii 50 pentru testele lor de proiectile. Din miturile aflate la filmare: “odata, un food stylist a trebuit sa intre in cadru sa rearanjeze ceva la packshot si ia luat foc parul”.

Alors, un nou spot facut cu Abis pentru Ogilvy la Cappy. E deja pe sticla asa ca putem sa va aratam pozele.

Sunt pe marginea prapastiei. O privire in jos, iar stomacul mi se strange ca intr-un pumn de fier. O usoara ameteala ma cuprinde, iar un nod mi se aseaza in gat. Il inghit si privesc inca o data. Doar negura amestecata cu o pacla groasa nu te lasa sa vezi fundul prapastiei. Nimic cert nu se poate distinge, facand din asta un mister. Se vad doar trepte pe marginea gropii, care parca ma indeamna sa cobor.
Sunt cuprins de vraja rapei si ma apropii incet, din nou de margine. “Hmm, sa cobor?” Primul pas este nesigur, teama este cu mine. Treptele sunt reale! Incredibil cum in acest taram fantastic, ceva se poate concretiza. Al doilea pas il fac mai ferm si ma opresc. Ma uit in jur. La fel de singur ca inainte. Nimeni nu ma opreste sa continui drumul spre necunoscut, nimeni interesat de soarta mea, toti sunt absenti. Imi incep din nou drumul anevoios prin ceata. Cobor treapta cu treapta, in pasi putandu-se vedea amprenta paranoiei. Ma intreb din nou, oare chiar sunt singur? Cum se face ca am ajuns aici… “Hei, e cineva acolo?” Mi se pare ca tocmai am vazut o miscare, ca o umbra in intuneric, ca doi ochi ce ma privesc si deodata se ascund. Oare a fost ceva sau dorinta de a nu fi singur ma macina. Chiar speram sa fie cineva, sunt atat de afectat de pustiu, oare nu sunt mai in siguranta singur? Continui sa cobor scarile, pare un drum la nesfarsit, direct in inima neantului…
Se face din ce in ce mai intuneric; mi-este teama. Unde sunt, cine m-a pus sa cobor aceste scari, sa sar si sa scap de agonie? – intrebari ce ma macina, imi roiesc in minte si caut sa aleg un raspuns. Teama ca alte intrebari sa apara in urma raspunsului, ma determina sa ma concentrez pe coborat. “Dar vreau Lumina! Unde esti tu, Soare?” Frica de intuneric e din ce in ce mai mare, insa continui sa pasesc pe trepte, in jos. Inca o treapta si ceata se risipeste, lasand sa se vada doar un sol uscat de timp. Cum se face ca acum ceva vreme parea atat de mult, iar acum pot numara ultimele trepte. S-a dus oare atat de repede timpul…
Pasesc pe acest taram mistic, lasand treptele in umbra. E liniste, mai calm ca niciodata. Doar inima, ce inca mai bate, se aude ca o toba in acest loc aproape insonor. Strig din rasputeri, doar pentru a imi adeveri teama. Sunt singur, mai singur ca niciodata si mi-e frica. Arunc o ultima privire in spate, la scara ce m-a condus aici. Urcatul mi se pare imposibil, scarile se surpa, in mintea mea ramanand doar obiect de decor, portelan nepretuit. Scarile ce m-au aruncat in hau…
Continui sa merg, sa pasesc pe acest taram necunoscut, si totusi atat de familiar. Vad ceva, ma uit inca o data. Ameteala ma cuprinde teribil. Fac un ultim pas si ma opresc la marginea unei prapastii foarte adanci. Treptele incepeau de la picioarele mele si coborau in negura…”Hmm, sa cobor…”

In fiecare noapte se aprinde mina dreapta

Cautind priza sa se vindece am gasit doar un pintece

Sedativul ascuns infloreste in gara de funingine

Erogen con infipt in greata si scincete

Doar buldozerul din frunzele de namol stie

Sa treaca in viata rupta de tot si graurul injura de tata blocului

oARE MAI STIE DE ZIUA IN CARE nu am infipt lama in ochii galbeni

De singele ce a tisnit spre cada cu solzi

De organele pe care le-am devorat peste apusul inchis

Tot omatul din strada negurei negre neatinsei steme

Simbolic iatagan in beregata taiata

Voma uscata tocmai a luat foc pe stilpii de fiere

Creier imprastiat pe jos inghit cu mare placere

Se vede si luna de citeva zile peste grajd

Caii au inlemnit in strazile eviscerate

Locul celor drepti este intr-un avort spontan

Portul sicrielor mucegaite iadul ultimului lan

Fascicole indreptate asupra punctelor asimetrice

Crenel fad sirma intermitenta

Siroaie de puroi din miini decadente scuip

Lentoarea abisului si ultimul acord nestins incepe

Impreuna cu Abis si Luna, sambata dimineata am filmat cateva cadre pentru Praktiker. Nice… as mai vrea un spot in care sa fie calarit si tras cu arcul…

Neatentie, inconstienta, ilegalitate, amenzi …si ce iese? Oameni nevinovati mor, familii intregi distruse din cauza nepasarii si a delasarii. Lasa ca merge si asa se pare ca e motto-ul tarii in care traim. Pana cand? Pana la ce limita? Sau nu exista o limita care sa impiedice ca multe lucruri sa scape de sub control?? Incotro ne indreptam daca actiunile iresponsabile ale multora (in frunte cu cei care ne conduc) implica oameni care nu au nicio vina? Intr-o prapastie, intr-un abis, intr-o gaura neagra…? Halal tara!

Este un abis
Cald, dulce, amar, rascolitor –
Un singur drum mai duce catre el;
In cel din urma ceas
As vrea sa ma afund
In nemurirea sa –
O umbra pe pamant
E mult, mult prea putin .