Căderea Bastiliei, 14 iulie 1789. Victimă a miturilor morbide, fortăreaţa a fost luată cu asalt de masele de zdrenţăroşi înfometaţi. Simbol al despotismului, Bastilia avea un renume sinistru. În imaginarul popular, în celulele umede şi întunecoase deţinuţii erau torturaţi barbar. Trecând pe lângă închisoare, mulţi îşi imaginau că aud urletele înfiorătoare ale celor schingiuiţi şi gemetele muribunzilor. „Sunt încarceraţi cu sutele” – se şuşotea prin pieţe. „Sunt mii de prizonieri” – se murmura prin taverne, printre aburii alcoolului şi în fumul greu al prăjelilor. În realitate, Bastilia devenise o închisoare de lux, celulele nu erau zăvorâte şi erau amenajate cu mobilierul scump aparţinând deţinuţilor. Vizitele nu erau îngrădite. Bastilia se transformase într-un hotel elegant pentru aristocraţii recalcitranţi, un imens salon monden, chiar un atelier de creaţie artistică. În ziua asaltului, în Bastilia se aflau 7-8 deţinuţi. Printre intelectualii „cazaţi” la Bastilia înainte de revoluţie se numără Marmontel şi Voltaire. Alţi “oaspeţi” celebri ai închisorii au fost Masca de Fier, Nicolas Fouquet, marchizul de Sade, Casanova, Cagliostro (unul dintre cei mai cunoscuţi şarlatani, întrecut doar de Nostradamus), cardinalul Louis de Rohan (amestecat fără voie în afacerea colierului şi pedepsit de rege la insistenţele soţiei sale, Marie-Antoinette).

Teama faţă de arbitrariul regal a alimentat ura faţă de monarhie. Bastilia canaliza aversiunea şi furia mulţimilor împotriva luxului ostentativ al curţii regale. Extravaganţele frivolei regine, dar şi zvonurile neîntemeiate (afacerea Colierul Reginei), stimulau fantezia proverbială a francezilor. Pentru ei, fortăreaţa reprezenta un monstru hidos care devora adversarii regimului. Oricine se declara împotriva regimului era asimilat revoluţionarilor. Ziua de 14 iulie 1789 a trecut neobservată la Versailles. Acelaşi ritual, aceleaşi tabieturi, aceeaşi rutină veselă, aceleaşi chicoteli, flirturi şi bârfe, aceleaşi plimbări prin grădinile luxuriante ale palatului.  Abia aproape de miezul nopţii, încălcându-se protocolul strict care interzicea deranjarea regelui după ce se retrăgea în dormitor, Ludovic al XVI-lea a fost informat despre tulburările din Paris. „Este o revoltă?” – a întrebat somnoros regele. „Nu, Sire, nu este o revoltă. Este revoluţie!” – i-a răspuns emisarul, ducele de La Rochefoucauld.