In jurul ore 17:30 ajung la Mall-ul din Baneasa, scopul deplasarii mele este sa merg la patinoar, adica sa patinez. Dupa cum banuiti, habar nu am sa patinez, prin urmare, cad des. Alex a fost obligat sa ma suporte pentru urmatoarele 2 ore.

Am inceput prin a bea un pahar mare de vin fiert, pentru curaj probabil. In timp ce asteptam sa se refaca gheata. Dupa ce am ajuns pe gheata, au urmat zeci de minute cu mine razand, cazand, impiedicandu-ma, chiar tipand usor cateodata sau injurand. I-am distrus lui Alex degetele, ce sa mai, mana cu totul. Macar a avut de ce sa se amuze. Si e asa cald cand are grija de mine. M-am udat pe blugi si m-am ales cu genunchiul cam umflat. M-am simtit excelent. M-am destins total. N-am mai avut o seara asa de reusita de mult timp. De mult n-am mai avut o seara in care sa fiu atat de binedispusa.

A incercat sa ma agate baiatu’ de la patine si un baiat care m-a cules de pe jos intr-un moment cand am ramas singura pt 30 de secunde. Sunt misto, ce sa mai.

Cu ocazia asta, mi-am adus aminte cat de simplu e sa te simti bine. Cred ca de azi sunt mai optimista cu 50%. Ceea ce e enorm tinand cont de starea mea din ultima vreme.

Cu siguranta voi dormii linistita in noaptea asta.

Cu invatatul stau prost, dar am fost anuntata ca maine e liber. Poimaine la fel. Am doua zile de stat pe materie si o zi pe cadavru. Hai ca nu-i Chami atat de negru.

Uite ce mass am primit:  … WTF?

Fetelor fiti atente, si voi boys, acum in 2009 nu se mai cere prietenia………daca te saruta baiatul inseamna ca esti deja cu el, daca accepti sarutul e ca si cum ai accepta sa fii cu el…….misto…….asa ca baieti incercati sa uitati cuvintele **vrei sa fii cu mn?**…acum se saruta direct!!!!!!!!da-o mai departe si thu daca nu esti pe vremea bunici………daca nu tr mass.ul inseamna ca nu o sa fii cu nimeni………sry de mass…l.am primit si eo..(mie nu mi s pare o noutate )

 

*In caz ca nu puteti vizualiza imaginea asa cum ar trebui,adica nu vedeti nimic miscandau-se pe acolo,da-ti click pe titlu si din ce stiu eu ar trebui sa va mearga…

Banii astia…

Britanicul Adam Lyons (28 de ani) s-a transformat din tocilarul clasei într-un mare cuceritor, pe care nici o fată nu îl refuză.

El se laudă că, în doar doi ani, s-a culcat cu mai mult de 500 de femei frumoase. Adam s-a ambiţionat, după ce a fost votat de colegii lui băiatul cu cele mai puţine şanse de a avea vreodată o prietenă.

A scris un ghid de seducţie

Astfel, după ce a împlinit 20 de ani, a devenit obsedat de cum se agaţă o femeie, iar după ce s-a chinuit un an de zile să înveţe arta seducţiei, a devenit expert. Mai mult, el câştigă bani acum dând sfaturi altor băieţi cum să cucerească fetele, scoţând pe piaţă un ghid de “agăţat”.

libertatea.ro

Si noi tre’ sa inghitim toate gunoaiele lor.

Vreau o schimbare radicala a ceva ce patesc de atata timp…

De acum incolo, nu mai accept alti termeni in afara de acestia:

Agata-ma TU*, dupa care lasa-ma pe MINE sa vreau sa te vad constant! Refuz sa mai continui cu reversul!

*a se intelege prin tu spiritul masculin universal si/sau orice prost indeajuns de mare incat sa incerce sus-numita activitate in viitorul apropiat.

In fiecare zona cate 50 de numere…ar trebui sa fie de ajuns…

Acum nu trebuie decat sa ne ducem acasa si sa asteptam...

Se pare ca, mai nou, ma dau la baieti prin autobuze. Ma indreptam eu spre munci, asa cum o fac in fiecare zi, calare pe acelasi 41 dintotdeauna , pe care inca o data o sa il numesc a doua mea casa. Si cum stateam eu cu castile in urechi, mai murmurand cate un vers, se urca un tip, pe care de altfel il cunosteam(el pe mine se pare ca totusi nu). Am schitat de vreo 2 ori o intentie de salut, dar ti-ai gasit. Si se mai uita nenea asta la mine, ma mai uitam si eu la el (eu bine intentionata, de data asta, pentru ca recunosc ca in fiecare dimineata gasesc cu ce sa imi clatesc ochii ), iar cand sa cobor, trec pe langa el, il salut si ii spun ca am facut cunostinta candva, prin amicul X, al carui nume i l-am si dat, ii urez o zi faina si cobor. Acu’, pe fata lui nu s-a citit nicidecum acel “Ahaaaaa, de acolo te stiam” la care ma asteptam, ci mai degraba un zambet in genul “iote ca a venit ziua in care ma agata si pe mine o tipa in autobuz”. Ei, si daca m-oi da vreodata la vreun tip fain din autobuz, ce e asa de rau in asta?

PS. : Am uitat sa mentionez: era chiar dragut tipul )

Mă trag dintr-o familie de muzicieni. Unii dirijori, unii vocalişti, alţii instrumentişti… Ce să mai? Care mai de care! Aşa că speranţele tuturor ca şi eu să calc într-una din oalele astea erau îndreptăţite. Inclusiv ale mele. Clar. Ce poate fi mai frumos decât să mergi într-o seară, acasă la fată, sau să vină ea la tine, să îi încânţi papilele auditive cu niştre triluri… Sau să-i doineşti dintr-o scripcă? Să te uiţi în ochii ei, şi să-i vezi mustind de dorinţă… Să vezi cum, cu fiecare armonie, cu fiecare diez, cu fiecare bemol, mai cade de pe ea o bucată de textilă (ce porc sexist, nu?)…

Şi cum să nu aibă pretenţii sărmanele rude?

Bunicul meu din partea mamei a fost unul dintre cei mai mari dirijori din satul Cornii de sus, comuna Tătărăşti. Dirijor de cvintet, să fim înţeleşi. Cvintet format din bunică-mea, maică-mea şi cele 2 mătuşi şi-un unchi. Mătuşile şi unchiul meu, da? Adică surorile şi fratele lu’ maică-mea. Mai dirija uneori şi mici grupuri de prin sat. Şi a tot dirijat, până a ajuns vorba şi prin satele vecine. Succesul pe care l-a avut a depăşit orice aşteptări. Partea proastă e că bunicu-miu nu dirija cu bagheta. Ci cu biciul, coada de la furcă sau cobiliţa. Vă daţi seama cam cum sunau “grupurile vocale”. Totul s-a terminat cu bine, totuşi, pentru că renumele talentului său a ajuns pââână la urechile unei renumiţe asociaţii de dirijori concurenţi, care au venit într-o zi cu o dubă şi l-au invitat la sediul lor. Acolo, din câte am înţeles, au avut loc discuţii în urma cărora asociaţia respectivă i-a explicat foarte clar că dirijatul e treaba ei, că are monopol, şi că nu acceptă orice amator să li se amestece în afaceri şi să le tulbure apele. Bunicu-miu, om înţelept, a decis că decât să dirijeze doar “Corul deţinuţilor” pentru o perioadă deloc de ignorat, mai bine îşi vede de animale şi loturile de pământ.

Dintre genele muzicale mai apropiate ca distanţă temporală (pfft, ce exprimare), merită atrasă atenţia asupra părinţilor. Şi aici e pe bune treaba. Maică-mea cântă de-ţi vine să plângi acolo, pe loc, iar taică-miu o fost basist/vocalist într-o formaţie rock de prin facultate.

Ei… dacă de la bunicu-miu n-am moştenit talentul (de fapt, talentul îl am. Îmi lipseşte doar determinarea de a mă dedica unei cariere în domeniul dirijatului cu obiecte contondente), de la părinţi sigur am căpătat câte ceva. Şi tot de la naştere s-a descoperit şi geniul muzical care sălăşluia în acel trupuşor firav (dar bun fristailăr). Mama şi acum suspină cu mulţumire când îşi aminteşte prima replică a tatălui meu de după palma educativă primită de la doctor. De către mine (cea primită de el nu a fost pusă la socoteală, pentru că o primise doar pentru că intrase, în căderea datorată leşinului, pe traiectoria primei palme dedicate mie) “Geta (Geta-i maică-mea, bă!), deci, tocmai am auzit cel mai frumos Si bemol din viaţa mea! Hai să-l numim Bocelli.” Dar nu a fost să fie, pentru că deja exista un Bocelli destinat încântării publicului prin cristalele vocale pe care le scotea din laringele lui talentat! Şi-n plus, au concluzionat şi că “Bocelli Lupaşcu” ar suna mult prea straniu, aşa că m-au botezat Daniel Claudiu (Lupaşcu), aşa să-i rămâie numele, amin.

După o perioadă pe care ai mei au considerat-o a fi una de acomodare cu potenţele mele laringoidale, şi de sincronizare a potenţelor cu ceva care să aibă cât de cât noimă, a urmat o vreme de 2 ani de trăit la ţară (da, satul Cornii de Sus bla bla). Acea perioadă a avut un efect nebănuit asupra maturităţii mele culturale, eu devenind, în scurt timp, un fel de guru local într-ale urlatului popular şi plânsului în game minore. Aşa că la 4 ani am fost recuperat de către ai mei scumpi părinţi, întru fireasca ordine a lucrurilor. Strategia era: “Ştie atâta populară de mai bine s-ar lăsa”. Şi s-a lăsat.

Din păcate, cariera mea muzicală a avut parte de un abupt sfârşit. La vârsta de 8 ani, din cauza unor mici divergenţe între mine şi to’a'şa’nvăţătoare, am interceptat cu urechea dreaptă o copită dată cu palma stângă de către tovarăşa, de-am început să aud mono. Cum canalul dreapta al intrării meu audio mi s-a cam dus pe pizda mă-sii, şi cum, la noi în familie se poartă dreptacii, soarta mea a fost decisă. Episodul numit MUZICĂ a fost încheiat. Din păcate pentru industria cântătoare românească!

Ultima încercare de a intra în graţiile unei mândre domnişoare făcând uz de capacităţile melodice ale laringelui din dotare a avut loc acum câţiva ani. Am descoperit, cu stupoare, că simptomele erau oarecum asemănătoare ca cele din primul paragraf. Avea ochii umezi. Din păcate, am aflat ulterior că erau lacrimi de durere. De picat chestii, au picat. Din păcate, nu erau textilele dumneaei, ci ceva pahare dintr-o vitrină şi ceasul de perete. Concluzia era (şi încă e) clară! Nu-mi permiteţi niciodată să cânt într-o clădire cu risc seismic mare. Sau într-una cu risc mediu. Sau mic. Sau afară, cu public. Sau fără public. Sau în pădure. Eventual trimiteţi-mă să cânt în Sahara. Or să plângă toţi scorpionii. Cămilele. Nisipul o s-o ia la fugă, lăsând în urmă cel mai fertil sol din lume. Garantez. Pe vocea mea dacă nu-i aşa!

Îi ştim cu toţii. Sunt nişte adevăraţi Macedoni ai relaţiilor. Ei sunt cei care reuşesc la fiecare chef să-ţi sufle de sub nas “bunoaca aia cu ochelari de bibliotecară căreia musai îi place să facă chestii stranii în dormitor, că aşa am văzut noi în ceva… hmm… documentare”. Ei sunt cei din cauza cărora oamenii normali sunt blestemaţi la o viaţă anostă alături de o nevastă anostă. O nevastă ca_cum citeai doar în ediţia de duminică a ziarului Scânteia, la secţiunea “Umor fără limite, dar dacă puneţi un banc cu tovarăşul, vă ia mama dracu’ “.

Urmează, de-acum, o serie de “legende urbane” (sau nu), legate de “CUM TRE’ SĂ FIE UN BĂRBAT SĂ AIBE SUCCES LA FOMEI”. Şi, bineînţeles… unde nu nimeresc eu scenariul! (OK. Ceva tot fac io greşit, pe undeva, în tot ciclul ăsta de incompatibilitate cu “standardele de cucerire a don’şoarelor”. Vă prindeţi voi spre finalul serialului la ce mă refer! Eventual mai las câte un indiciu pe drum. Primul indiciu ar fi “şi totuşi, cum de există CINEVA?”)

Bărbatul care ştie să dansează are mai multe şanse. Voi recunoaşte, totuşi, că aici nu stau extrem de prost. Am fost binecuvântat cu harul dansului de la naştere, după cum mi-a zis şi mama. Mi-a zis că în pofida faptului că “revoluţia” fristail încă nu prinsese amploare, eu am fost apt a executa rotaţii pe creştetul capului încă de la naştere. Şi-au dat seama de acest fapt când m-a scăpat doctorul din mâini imediat după “ieşire”, şi a apucat să mă apuce de cordonul ombilical abia după ce eu ajunsesem la sol. Eu am încercat să-l învăţ şi pe fratele meu [*] tainele fristailului, de pe când era în faşă. Cum era el împachetat in plăpumioara lui precum o sărmăluţă, îmi plăcea să-l pun pe mijlocul patului şi să-l împing spre margine (el rostogolindu-se cu un talent care mi-a demonstrat că va avea un viitor măreţ, dacă va exersa îndeajuns), şi să-i urmăresc mişcarea de cădere. I-am explicat că nu trebuie să pice precum o bucată de grindă, dar nu a vrut să mă înţeleagă. Şi nici mama. Care, drept răsplată pentru efortul meu de a-i creşte coeficientul de coolness al fraţiorului, m-a ajutat să mai exersez un pic mişcarea de stând în cap. Fără rotaţie. Şi fără susţinere buricală.

Apoi (cum-necum, nu ştiu, dar) antrenamentele pentru fristailing au stagnat. Dintr-o dată. Eram deja prin grupa mijlocie, şi în timpul somnului de după-amiază, pe care-l executam de bunăvoie după o serie de palme primite de la tovar’şa educatoare, am avut o revelaţie. Atunci, în acel moment, am luat decizia de a lăsa prostiile astea gen joacă, dans, desenat copaci cu verdele-n jos (despre aceasta, într-un episod viitor) şi să mă ocup foarte serios de viitorul meu profesional. Şi am devenit cel mai sârguincios şi studios copil din toată grădiniţa. Am fost primul din grupă la făcut bastonaşe, şi am luat câte un premiu special pentru originalitate la concursurile artistice, la categoriile “case futuristice, cu o uşă, două geamuri împărţite-n patru, într-un ambient cu 2 dealuri în formă de ţâţe şi un soare cu un zâmbet retard”, şi “Basorelief neoprogresist, cu aplicabilitate epitelial-umană”. Pentru aceasă ultimă categorie, am participat în dubla calitate de artist şi de exponat. Bine. Am ajuns să particip ca şi exponat doar din cauza faptului că am participat ca şi artist. La o adică, nici nu mă aşteptam să rămân nealtoit după ce înscripţionam în tegumentul colegilor de penitenţă (cămin, grădiniţă cu program prelungit, ziceţi-i cum vreţi) diverse gravuri gen (titlul ăsta i l-am dat eu:) “Capela Sixtină în viziunea maestrului Daniel Lupaşcu – un basorelief renascentist cu descendent în cubism”. Aşa că subsemnatul EU, ajungeam drept planşă de prezentare pentru “Urmele lăsate de arătătorul tovarăşei educatoare – Retuşarea numărul 37″.

Dar să revenim la dans, pentru că toată treaba cu “studiul serios” s-a epuizat când am descoperit că nu totul este o artă. Adică prin a doua săptămână. A clasei întâi.

Bun. Să mai revenim o dată la dans. Ţineţi minte fraza mai de la început?! Aia cu “voi recunoaşte, totuşi, că aici nu stau extrem de prost.” OK. Deci, erată. Acolo era un “trecut”. Aşadar… “voi recunoaşte, totuşi, că aici nu AM STAT ÎNTOTDEAUNA extrem de prost.”

După episodul cu fristailu’, şi pauza “artistică” ce l-a succedat, a urmat partea cea mai faină a carierei mele de dansator. Şi anume, momentul în care am învăţat, cu multă sudoare, cum să adaptez graţia cu care am fost hărăzit, la anatomia cu care am fost născut. Aparent, piciorul meu care arată EXACT ca un picior drept, a fost dotat cu funcţionalitatea unui picior stâng. Şi, crede-ţi-mă… pentru un dreptaci convins (este o tradiţie la noi în familie, respectată cu sfinţenie de-a lungul generaţiilor) poate fi extrem de dificil să dansezi cu două picioare stângi. Gândiţi-vă, pasul la stânga să fie executat de AMBELE picioare spre exterior (reflex de funcţionalitate), şi pasul la dreapta spre interior. Un simplu dans lent, la mine, arată precum un exerciţiu de fitness, dacă nu punem la socoteală cvasi-imobilitatea braţelor. Braţele, între timp, sunt dedicate bătutului darabanei pe fundul spatele partenerei, într-o mişcare care arată ceea ce ar trebui să facă picioarele. Măcar să ştie don’şoara că cel puţin la nivel teoretic, ştiu ce-ar trebui să fac. Aparent, nu e de ajuns, pentru că niciodată nu am reuşit să duc la bun sfârşit mai mult de 4 paşi. Cel puţin nu în 2. Aşa că, momentele de “intimitate artistico-bâţâitoare” la mine sunt înlocuite de momente de mişcare (extrem de cool, ce-i drept. Întrebaţi orice doctor specialist in Parkinson) a capului pe o direcţie oarecum verticală. În ambele sensuri. Uneori cu un pahar la gură. Alteori nu.

Despre populară nici nu mă gândesc să mă pronunţ. Să zicem doar că, în comparaţie cu o antilopă care se zbânţuie frenetic, dar în acelaşi timp elegant, prin savană (asta ar fi metafora pentru un dansator normal de populară), eu aduc, un pic aşa, cu un elefănţel paraplegic.

Aşadar, vă rog să nu vă miraţi dacă singurul dans mai… DANS, pe care-mi mai permit să-l practic este chestia aia pe care o face Keith Flint (Prodigy) pe scenă. Oare şi el o fi ca mine?

Aşa că am cam renunţat să mai cujet la cum aş putea io agăţa vreo don’şoară folosindu-mi graţia trupească (repet: înnăscută). Dansul pică. Rămân… altele. Dar despre altele, în episoadele ce vor urma.

[*] N.A. care este mai mic decât mine cu 4 ani.

In ce hal a ajuns Romania sa fie luata peste picior de americani. Poate toata chestia asta e o gluma ,dar mie personal mi se pare o gluma de prost gust.

Fata din video sigur nu e romanca dupa felu cum vorbeste “romaneste”

Cand vine vorba de ”Internet” se gasesc unii de investesc bani in anumite site-uri, in speranta ca se vor imbogatii pe baza prostiei omenesti ce in Romania se gaseste din plin. Neogen este un site ce ne ofera in principiu intalniri, adica intrii acolo faci cont si pok…”te loveste fericirea”.

De ce este un site prost? Pai sa o luam cu inceputul. Neogen pare administrat de alcoolisti adica este un site ce are vesnic probleme. Ba nu-i merg mesajele, ba nu poti incarca muzica sau anumite fisiere insa din minut in minut esti intrebat daca nu vrei sa desenezi o inima cu 1 euro unei dudui sau sa-i lipesti o acadea pe poza tot la 1 euro.

Regulile neogenului sunt simple. Administratorii alcoolisti sunt si ei la agatat asa se face ca daca o duduie sexoasa se supara pe tine, roaga un gibon ce se afla la butoane sa-ti desfiinteze contul. Gibonul reactioneaza repede in speranta ca el va fecunda pitipoanca cu sanii goi.

In spatele gibonului se afla un mare barosan. El face bani din prosteala virtuala si daca analizezi userii…in majoritate sunt de profesie…desenator de inimi, asa ca nu-i de mirare ca exista oameni atat de prosti incat platesc pentru un desen virtual pus de obicei pe profilul unei dudui ce se jeneaza cu propria figura si prin urmare posteaza fotografii cu supermodele. Exact cum a visat ea sa arate.

Apropo de fotografii…cica…nu poti posta fotografii decat cu tine insuti. Apoi atat de inculta sa fie echipa neogen incat sa nu recunoasca starurile de Hollywood. Cine stie?…Poate echipa neogen emite din pestera sau mai degraba lasa prostul, doar doar deseneaza o inima si castigam si noi un ban.

Ti se cer bani si daca joci rummy, poker, table etc…adica una peste alta neogenul vrea bani. Dar spre deosebire de cei din alte tari nu prea ofera nimic ca sa-i dai bani.

Insa eticheta lui de site extrem de prost nu este data de desenele animate sau de cerseala executata de un administrator ce in viata reala nu a vandut nici macar o legatura de patrunjel. El este un site extrem de prost mai ales datorita userilor sai.

Pe neogen poti fi injurat ca la usa cortului de o balena ucigasa ce vrea sa-i spui ca e frumoasa chiar daca nu este asa. Ca daca-i spui, nu multumesc, esti un nenorocit esti vai de tine! Cum indraznesti sa refuzi monstrul din Carpati ce este mare admirator al shaormei?

Daca esti o doamna decenta cu bun simt, va trebuii sa faci fata cu stoicism obsedatilor sexuali ce dau mesaje gen..O am de 15 metrii si te doresc de mor. Aceste specimene sunt parca aterizati direct din ”Epoca de piatra”, ei real nu vor cucerii niciodata o femeie, insa cu ceva euroi si desene animate poate cade o crapoaica-n plasa. Fericirea este atat de aproape, el nu vrea decat sa-ti arate scula la web si sa se masturbeze cand priveste cateva poze. Este urat, execrabil, mizerabil sau cum doriti insa este ”real”.

In rest, esti cautat de maseuze ce doresc sa-ti maseze portofelul, de femei ale caror valori sunt sexul si apoi tot sexul, poate iese un banutz…si de doamne trecute de 50 de ani ce doresc asemeni gibonului neogenist…ceva …proaspat.

Asadar, neogen e plin de culoare…o culoare putin rahatzita, insa si asta e tot o culoare. Ca site-ul nu functioneaza niciodata cum trebuie si ca e intr-o vesnica stare de reorganizare….asta nu se pune. Romanii vor poze cu femei goale …e deajuns in tara gibonilor.

Iar daca am neplacerea de a fi citit de un gibon ce face parte din echipa neogen, as spune ca ..reclama …chiar si una negativa e, tot reclama , prin urmare sa dea un sms de cativa euro sa ma imbogatesc si eu.

Nu uita poti desena si tu pe neogen asemenea desene daca platesti si esti batut in cap. Enjoy!

Nu aş fi crezut vreodată că o femeie care are ca şi accesoriu o cască de motor poate să atragă atâtea priviri, claxonări, holbări şi salutari – asta dacă nu mi se întampla chiar mie.
Ei bine, da, anumite examplare masculine exercită un anumit grad de sensibilitate atunci când vizualizează o femeie pe motor, sau cel puţin când văd o cască de motor asortată la o femeie; gândul transcende realitatea, şi de aici nu mai este decat un pas până la manifestarea “masculinităţii” lor.

(ps: se garantează gelozia femeilor care observă acele priviri interzise).

Acum, pentru cele care simt nevoia de adrenalină şi o dorinţă puternică de agăţat – sfatul meu este să vă cumpăraţi o cască de motor! Chiar şi ca test..

Nota bene: nu uitaţi să lăsaţi impresia că sunteţi puternice, că doar la asta se aşteaptă, nu?

Mi-a zis odata cineva, nu va pot spune cine, ca la ea pe blog ajung multi de pe Google care cauta “replici de agatat” si cu ocazia asta am zis sa incerc si eu sa o ajut pe cat posibil sa mai scape de ei. Fiindca, hai sa recunoastem “Ce faci papuse?” s-a demodat.

1. Asa sunt sanii tai sau doar s-au umflat cand ai observat energia sexuala pe care o degajez?

2. Daca as fi un avion si tu o cladire, as angaja zilnic teroristi sa ma deturneze.

3. Ajuta un biet sarman sa scape de masturbare.

4. Nu vrei sa vii la o petrecere de burlaci? Aaa, nu esti? Ai un corp asa fain incat credeam…

5. Hai sa iesim in oras, iti platesc eu sucul. Si biletul de autobuz.

6. Ma ajuti te rog sa invat comenzile cd-playerului din masina asta?

7. Ti-a mai zis cineva pana acum ca ai un chip de inger? Pot sa-l deflorez oral?

8. Daca as fi avut zambetul tau, n-as mai fi imbogatit atatia stomatologi.

9. Iti place spontaneitatea? [normal c-o sa zica da]. Foarte bine [deschizandu-te la slit].

10. Pot sa iti interpretez zodiacul intr-un mod optimist.

11. De cum te-am vazut am simtit un fior pubian. Pot sa te invit in oras?

12. “De-ai fi tu salcie la mal, m-as ineca la umbra ta”.

13. Daca as fi fost actor porno, cu tine as fi facut numai dragoste.

14. Daca m-as duce acum si m-as incuia in portbagaj si cheia e la tine, ai descuia?

15. Buna.

Bineinteles, exista o infima posibilitate ca aceste fraze sa nu functioneze (stai linistit, nu e vina ta, ele nu-s capabile sa inteleaga), fiindca am eu o minte de Mastermind dar cateodata mai omit anumite lucruri voit, dar daca sa spunem ca prin absurd nu functioneaza atunci lasa vorbele si treci direct la fapte!