Îmi place să mă trezesc târziu in octombrie

Să plouă mărunt sacadat să văd norii pe geam

Să nu ştiu dacă e înainte de prânz după-masă

Ca şi când un ceas gri s-ar lăţi peste parc

Îmi place in octombrie cernerea stropilor reci

Peste gluga mea galbenă paşii mei prin băltoace

Mirosul de păr ud poarta de fier să scârţâie scurt

Aleea pietruită spre chioşcul de lemn putrezit

In octombrie mi-ar plăcea să îmi placă ceva

O dată pe zi nu contează când unde ce sau de cine

Aş vrea să mă trezesc târziu sau măcar să adorm

Să-mi amintesc ce am visat la’nceput de septembrie

*

1 octombrie 2006, Bucuresti

Slabiciunea ei nu m-a pacalit niciodata. A fost mai puternica decat mine. Este. A stiut mereu sa ceara si sa planga. Sa ameninte, sa planga si sa ceara. Am nevoie si plang, a spus. Da-mi pentru ca cer! Ai promis, ai jurat. Da-mi! Altfel, plang. Innebunesc de durere. Nu ma vezi cum innebunesc de durere? Este iubire? Este tricoul vechi din dulap? Este camasa de noapte udata cu lacrimi si ingramadita sub perna. Este regretul ca nu poti fi mai bun decat promisiunea ta ca ii vei da ce a cerut. Numai sa nu planga. Numai sa nu innebuneasca. Numai sa nu te simti vinovat ca ai produs suferinta fiintei care depinde de tine neconditionat. Depind de tine. Nu ma vezi ca depind de tine? Ce ma fac fara tine? Spune-mi! Teama ca vei fi judecat, pus la zid, executat. Privirile celorlalti tintindu-te, criminalule, criminalule! Ai jurat ca vei avea grija de ea. Ca o vei face fericita. Ai distrus-o. Priveste-o! Ai distrus ce aveam mai bun, mai frumos. Indexul lor intre ochii tai speriati, catre fruntea ta plecata. Rusine. Vina. Datorie? Datoria inainte de toate. Avem datoria, se pare, sa ii facem fericiti pe cei pe care ii taram dupa noi, pe cei in al caror destin am intervenit. Poti interveni in destinul cuiva? Are cineva nevoie de tine, cu adevarat? O tesatura de juraminte, prejudecati si regrete imbacsita de lacrimi, saturata de gesturi dramatice, viscerale, patata cu ironii, ura, gelozie si amenintari, amintiri din tinerete, planuri de viitor, planuri de trecut neimplinite, declaratii definitive de iubire definitiva si iarasi lacrimi. Multe lacrimi. Nimic nu va mai fi ca inainte. Nu. De cine iti este dor? De tinerete? De gestul tandru pe care nu l-ai dorit niciodata? Pe care ai fost obligat sa-l accepti?

Ebosa aceasta este sangerie. Tocmai am terminat o natura moarta cu roze. Ceainic si roze. Mi-au ramas trei nuante de rosu pe aceasta paleta. Vreau totul a zis. Totul, ca inainte. Ai stricat totul. Nu ai avut niciodata totul. Inainte, nu ai avut totul. Nici acum nu vei avea totul. Nu exista totul. Totul a fost un simulacru, o farsa pe care ai luat-o in serios. Pe care am luat-o in serios cu totii. Asta vei avea si acum. Toata minciuna ti se va asterne la picioare, sangerie, o ebosa de fericire, o promisiune, o incercare, o schita si atat. La un moment dat, nu iti va mai fi teama. Vei uita ca totul este doar atat. Vei uita ca ai simtit acut, ca ai stiut cu siguranta ca nu este decat o minciuna. Si eu am stiut. Am stiut cu totii ca suntem marginiti.

In oras este o o expozitie de ebose. O expozitie pe culoarul unei scoli. Cine este primul la catalog? Sa iasa in fata si sa spuna lectia! Eu sunt primul la catalog, eu ies in fata, eu am dreptul sa fiu iubit, pentru ca sunt primul la catalog. O expozitie de ebose reusite. Natura moarta, peisaj, portret, portret, compozitie, portret. Nuante de rosu ramase pe o paleta pe care toate culorile reci s-au uscat. Cine face gesturi dramatice? Cine sufera? Cine sufla in front? Esti primul la catalog. Nu ai raspuns corect. Nu stii lectia. Nu conteaza. Vei fi iubit. Esti primul, esti prima, vei fi iubit, vei fi iubita. Ce ai de spus in apararea ta? De ce plange acesta femeie? De ce nu o iubesti pe aceasta femeie? Nu este mai simplu sa o iubesti? Este prima la catalog. Iubeste-o! Este simplu.

O iubesc. Sigur ca o iubesc. M-am gandit bine: este mai simplu sa o iubesc. Am promis sa o fac fericita. Ii cumpar un tablou de la expozitia de ebose. Un portret neterminat. Sangeriu. O iubesc pe acesta femeie, bineinteles. Iubesc tot ce o inconjoara. Ce respira iubesc, ce mananca iubesc. Amintirea mea iubesc, tineretea mea iubesc. Ce iubeste iubesc. Nu pot sa o nenorocesc. Am promis. Este mai simplu sa o iubesc. Este usor sa o iubesc. Ar fi grav sa nu o iubesc. Simplu sa o iubesc. E simplu. O iubesc.

Cine este primul la catalog sa iasa in fata si sa se pregateasca sa fie iubit. Voi, ceilalti, asezati-va in banci si priviti cum arata cineva care trebuie iubit. Prima la catalog, cheama-i si pe cei de pe culoar. Pot viziona expozitia de ebose in recreatie. Numai in recreatie. Aceasta este regula la clasa mea. Numai in recreatie.

Onorata instanta, promit ca o voi iubi, o voi re-iubi si o vou re-re-iubi pe acesta femeie din tot sufletul. Depun la picioarele ei portretul meu neterminat. Nu am nici un regret si nu voi avea. Nu mai am nici un regret. Promit ca voi face totul ca ea sa fie fericita alaturi de mine. Absolut totul. Absolut totul. Am datoria sa o iubesc si totul mi se va parea firesc. Deja incepe sa mi se para firesc. O iubesc. Da. O iubesc.

Parinte, o iubesc pe aceasta femeie? Sigur ca o iubesti, fiule. Ea a fost prima.

Pe tine are cine sa te iubeasca.
Pe ea nu are cine sa o iubeasca.

Asta este legea si juramantul. Echilibru si armonie. Este o taina. Nu mai este o taina.

Ebosa aceasta este sangerie. Tocmai am terminat un portret. O panza in trei nuante de rosu. Mi-au ramas culorile reci uscate pe aceasta paleta. Nu vreau totul am zis. Dealtfel, nu vreau nimic. Am stricat totul? Am crezut ca am avut totul. Am avut totul. Acum nu mai am nimic. Exista nimic. Totul a fost un simulacru, o farsa pe care ai luat-o in serios. Pe care am luat-o in serios cu totii. Asta vei avea si acum. Toata minciuna ti se va asterne la picioare, sangerie, uscata si rece, o ebosa de fericire, o promisiune, o incercare si atat. La un moment dat, nu iti va mai fi teama. Vei uita ca totul este doar atat. Vei uita ca ai simtit acut, ca ai stiut cu siguranta ca iubesti. Si eu am stiut. Am stiut cu totii ca suntem marginiti.

27 mai 2006, Bucuresti

soundtrack

Die Kapitel 10 und 11 schließen die Besprechung des Umgangs mit Gedanken beim kontemplativen Gebet ab, die in Kapitel 8 begonnen hatte. Nachdem der Autor der “Wolke des Nichtwissens” oft genug betont hat, dass man selbst solchen Bildern, die an sich gut und geistlichen Inhalt haben, keine Aufmerksamkeit schenken soll, gibt er doch im zehnten Kapitel einen kleinen Einblick in die Dynamik, wie Gedanken entstehen und vor allem wohin sie führen können. So entstehe aus dem Gedanken beispielsweise an einen Menschen, der einem geschadet hat, leidenschaftliche Wut und ein Rachebedürfnis, was zu der Hauptsünde des Zornes führe. Auf ähnliche Weise, zeigt der Autor wie “Gedankenwege” jeweils zu einer Hauptsünde führen können. Alle traditionell überlieferten Hauptsünden werden in diesem Kapitel genannt.

Man sollte die Darstellung nun nicht so verstehen, dass man sich damit beschäftigen sollte, bei jedem Gedanken zu überlegen, was für eine Art von Gedanke er sei und wohin er führe. Das kann ja sehr interessant sein. Vielmehr will die Darstellung sagen: “Pass auf, dass du nicht den ersten Gedankenregungen wenig Bedeutung zumisst und sie tolerierst – du solltest wissen, wohin sie führen können.”

NB (1) Es ist auffällig, dass die Beschreibug der Trägheit etwas genauer ausfällt. Es wird gesagt, dass sie nicht nur in einer Schlaffheit oder Unlust zu einer körperlichen oder geistigen Tätigkeit liege. Sie kann auch dadurch entstehen, dass man etwas vor dem inneren Augen hat, das einen völlig befriedige. Man wünsche sich dann nichts anderes mehr, als in steter zufriedener Ruhe an dieses Objekt zu denken. Der Trägheit kann man sich also einerseits von der “kein Bock”-Seite so wie auch von der “Faszinationsseite” nähern. Eventuell liesse sich unter der Beschreibung der “Faszination” oder dem “Gebanntsein” durch ein Gedankenobjekt, an dem man Gefallen hat und an dem man hängt, die Warnung heraushören, dass nicht schon ein “frommes” Denken an die Gottesmutter oder an das Herz Jesu und dergleichen bereits als ein kontempatives Geschehen auszumachen ist. Bilder, Stimmen, Musik oder Gerüche und dergleichen in Ekstase wahrgenommen sind in Verbindung mit dem Wunsch, nichts anderes mehr haben und brauchen zu wollen, Gedankenpfade zur Trägheit und zum “geistlichen Tod”.

NB (2) Die Überschrift bezieht sich auf ein Kinderlied in streng frommen (evangelikalen) Kreisen, in denen eine moralistische Version christlichen Lebens vermittelt wurde. Ich kenne es nur als Zitat (von älteren frommen Menschen, die jetzt fast 60 sind) und habe das Lied selber nie gehört – klar, wer singt so was heute noch. Die Herausforderung besteht im kontemplativen Niemandsland darin, dass das “Wegschauen von allem, was nicht Gott ist” nicht aus einer moralistisch zwanghaften Abwertung der Dinge des Lebens geschieht.

[Notizen zur "Wolke des Nichtwissens", Kapitel 10 und 11]

angela mi-a trimis melodia asta. multumesc, angela!

Calexico – Roka (Danza De La Muerte)

NU AM, MOARTE, CU TINE NIMIC, EU NICI MĂCAR NU TE URĂSC

Posed by Grigore Vieru
January 18, 2009

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestema unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.

Nu frica, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.

( http://www.vieru.org/2009/01/18/nu-am-moarte-cu-tine-nimic-eu-nici-macar-nu-te-urasc/ )

POETUL ADRIAN PAUNESCU DESPRE POETUL GRIGORE VIERU

*

abrupt:
ma rasfat in poala ei
imi pun pete groase pe limba
de ulei
salivez cand ma strange in brate
rar
uneori
ma pregatesc
oase si dinti sa scuip in scuipatoarea de Horezu
vomez ca in filmele americane
cand zgarie la usa
cand miauna incet
languros
ceva
nedefinit
oarecum poetic
si dupa aia… wow!
se ridica in doua picioare lungi
desface mainile catre mine
si tipa fericita:

*

am venit sa-mi sari in brate
sa alergi de departe
si sa te arunci in mine
sa ma invartesc cu tine
pana la capatul nasterii tale
neplanificate

auzi si tu…?! asa zice

 *

iar eu o intreb linistit, calm:

mai Moarte, mai…!
ce-mi esti tu mie?
fata sau baiat?
piatra sau graure?
mama sau tata?
cumnata?
cumatru?
ce-mi esti tu, Moarte, mie?
ce-mi cazi?
imi cazi ruda sau prieten?
dusman imi cazi?
delfin sau lacusta?
poarta sau geam?

de iesire…
de intrare…
de vedere prin tine?

imi cazi Tu?
El, Ea…?
Eu imi cad?

Eu?

dar Ei…?

*

Moarte…
sa te ia moartea, Moarte!

* desene ale copiilor din Cecenia / 2004

dar ar putea fi si ale copiilor din Gaza

…

trebuie sa-ti impartasesc ceva
este vorba despre un clip publicitar
animatie alb/negru
asa
nu stiu la ce se face reclama
poate la baterii sau la becuri
la firme de iluminat
are o melodie care imi face rau
de cate ori o ascult
ma imaginez pe biscayne
spre downtown
mergand cu autobuzul
ma uit pe geam din masina
si este pe inserat
poate pe innoptat
cand se inchid magazinele
pe ultima suta de metri
merg sa cumpar tesaturi
voaluri unul auriu si unul albastru
sa se potriveasca la o friza indiana
ma ucide
nu stiu de ce
melodia asta
nu am fost prea fericita la miami
mai ales atunci
ma omoara cu zile
atunci simteam mult
cat poate simti cineva simtitor intr-o viata lunga
este o melodie americana
eram atrasa intr-un fel anume de aceasta melodie
dar nu vazusem reclama
iti spun
ca sa stii
de cateva zile am vazut imaginile
am vazut animatia
o fata privind un oras
negru cu luminite multe albe
este ceea ce iar ma ucide
erasmus din rotherdam
am avut un astfel de sentiment puternic puternic
aproape de simitirea mortii era
cu ani si ani in urma
citeam o carte sf
cred ca a lui arthur c clarck
orasul si stelele cred
avea pe coperta o poza parca din NY
cu zgarie nori in noapte
si luminitele din buildings
cateva
doar cateva puncte luminoase
era o poza panoramica
din avion
de sus
ma auzi?
vezi?
si m-a pus naiba sa-mi imaginez
cam ce faceau cei care locuiau care erau acolo
in momentul acela
precis in acel moment
in momentul in care era facuta poza
daca erau luminite la ora aia cineva era
dincolo de acele minuscule ferestre
lumina in noaptea este semn
ca fumul in padure
este semn semnal
nu?
si imi imaginam
cine putea fi acolo
sute si mii de vieti
pe care le aveam sub ochi pe o coperta
noaptea
lumini
erau cateva aprinse
nu toate
poate femei de serviciu curatau birourile
sau intarziati la munca
sau cine stie
erau acolo toti
nu am putut sa ma gandesc la acea senzatie
luni intregi
nu priveam coperta
mi s-a mai intamplat asta o data
cu inima fiului meu
de cartea aia imi era teama
eram in tabara la dunarica
ziua pictam noaptea citeam
si nu erau scaune in dormitoare
o profesoara de desen
a rugat-o pe nu mai stiu cum o chema
sa tina un lighean cu apa in maini
ca nu ajungea cablul de la fierbator pana jos pe podea
era o fata de la tara
a tinut ligheanul pana i s-au inrosit mainile
eu ma gandeam cum as fi reactionat daca m-ar fi rugat pe mine
cum m-as fi descurcat dupa cuvintele magice
iar acum
am descoperit melodia asta
si iar a fost rau
rau de tot
si imaginam mersul meu in downtown seara
si cladirile inalte si inghesuite
si eu privind de la gemul autobuzului
orasul inalt cu luminite
ii aveam sub ochi
de jos
ii priveam
acum cateva zile am vazut clipul
melodiei
al reclamei
fata privea orasul noaptea
erau numai luminite
si ea era alba pe negru si ii flutura parul in vant
si privea de sus orasul
lumea
precum nebunii erasmus
era mica de tot lumea
mica mica
suflete
oameni
ca niste furnici
mai mici
mici de tot
invizibili
cu tot cu urmele lor luminoase
intunecate
sa asculti melodia te rog
au ales-o extraordinar
asta a pornit
nostalgia nimicului care suntem
totul pe o coperta de carte
si in ea alta si in ea alta
si noi in alta
si tot ce ne cuprinde in alta
aceasta trecere continua
din ceva in altceva
ma omoara
ma distruge
este ca si cand as atinge
doar
ce nu pot cuprinde si intelege

18 nov 2005, Bucuresti
…

o, tată
separat o, fraţii mei
sângele vostru ar trece prin mine
pe voi v-aş recunoaşte
în dimineaţa asta întunecată
tocurile mele de tablă
răsună pe bulevardul central
în carantina oraşului gol

o, prietene, indiferentule
separat, duşmane
vă voi alege iar unii de alţii
la petrecerea de după victorie
masa va şedea pe o pânză de iarbă
pânza pe un vulcan
va fi belşug
saltimbanci menestreli
voi aduce circul la voi
şi corida
vom râde vom glumi
eu voi ţine amnarul
separat, ţeapa

o, mamă
te-am recunoscut
după o vreme am uitat
că mă târăşti după tine
pe unde te-ntorci
tata ne-a părăsit

separat
ceilalţi

…

e dimineata/dupa o zi si-o noapte/respir regulat 

ger statie bloc cutie de chibrituri viata de rahat nu tu viitor nu tu recunoastere nu tu carti publicate nu tu iubire nu tu sex fara bani de tigari fara blugi de firma fara chef de munca mama nu ma mai cearta nici tata vai capul meu…

ianuarie 2005 miami

zidurile astea nu ma lasa sa ies
nu mai sunt tanara si nu-mi permit sa ma plang
ma vor intreba nepotii cum de mi-am permis sa sufar de salon
la o varsta cand ar fi trebuit deja sa fac ceva cu
viata mea am o dambla sa imi tin sticlele sub cheie si sa le invechesc asa incuiate
acum sufar din cauza unor intrebari pe care nu mi le-am pus in pruncie
cum ar fi de exemplu in timpul

comunismului totalitar m-am chinuit sa-mi bag mana pe gat
si sa o scot prin ochi absolut nesuprarealist
dar era cenzura si acum iata am peste 35 de ani
si m-am gandit sa scriu si eu pe clubul asta de inima albastra
(caut un curent sa ma var in el)
of viata viata legata cu ata ma uit la costel si ma mir ce probleme are
parca nu ar sti cum se masturbeaza femeile
astea sunt intrebari ce dracului
intrebarile incep cu iesirea de sub opresiune
si intrarea in nirvana prin stat in statie ca n-ai mertz
dar ai peugeos asa ca daca imi leg sireturile bine de tot
pot deveni liricoida pana la lacrimi si putin haiku

po-mul-cres-te-fruc-te-reci
fa-ta-sta-in-ger
spe-ra-sa’i-vi-na-ci-clul

ca altfel o ia dracu’ si nu-i mai trimit nici lui bogdan bani
lasa-l sa munceasca sa dea si el de greu
sa nu umble teleleu
si acu’ din adanc ca si eu ma mai intristez uneori:
au inceput sa-mi moara prietenii
nae a facut un cheag la cap si l-au operat de doua ori
sa i-l scoata
ca nu au nimerit din prima
i-au taiat teasta cu ferastraul
cine l-a pus sa se scufunde dupa raci
de revelion l-am sunat sa-i zic la multi ani
si era singur
matusa mea are cancer la san
si face citostatice la alexandria
o data pe luna
este o pitica uriasa
are mai putin de un metru si o cocoasa
mereu mi-a fost jena sa merg alaturi de ea pe drumuri
pentru ca eram mereu mult prea inalta
si ma simteam atat de mica
ei isi dadeau coate chicoteau sau o atingeau pe spinare
isi scuipau in san si se mai minunau inca o data peste ce noroc au dat
daca nici pe asta n-o intelegi
nu mai inteleg nici eu nimic de pe pamantul asta

azi, 07 iunie 2006, vin si zic:

matusa mea face citostatice la bucuresti
doctorita a zis unor paciente uitati-va la
piticuta noastra si luati exemplu de la ea
arata-le mainile
nu palmele… asa
este toata vanata de la perfuzii si acum priviti
uitati-o cum zambeste vrei sa traiesti sau vrei sa mori
da, doamna doctor, vreau sa traiesc
vreau sa traiesc si sa ma fac bine
matusa mea are cancer la san gradul patru
vrea sa traiasca
vrea sa traiasca
poemul asta nu este o fictiune
va povesteste intamplari reale
acum e la tara (in concediu, glumesc eu) pana pe 26 iunie
iar nae e bine

24 octombrie 2007, ora 8:44 pm, Bucuresti

i-am oferit 1 RON unui aurolac descult
in intersectie la eroilor
fara sa-l las sa-mi scuipe pe oglinda din stanga
si sa o stearga cu maneca

10 ianuarie 2008, ora 12 si 26 am, Bucuresti

cand i-am strans hainele a fost rau
parca-mi spuneau ca le e dor de ea
le-am spalat le-am parfumat cu lenor
nu am apucat sa le calc a qoui bon
erau mici cui sa le dau de pomana
am pastrat basmaua de lana galbena cu ciucuri
ciorapii flausati rosii cu dungi albe
pe care ii primise de la ana anul trecut de craciun
si un furou nou tot cadou cred ca de la matusa-mea
sora ei si-a lui tata
hainele ei patul ei periuta de dinti ochelarii si geanta
geanta albastra de blugi cu buzunar rosu de vinilin
plina cu bomboane si ciocolate funny size
aduse de mine din state acum niste ani
andrelele gheme un ilechi de mohair fara unul din piepti
sa-mi iei codito un scul sa termin pana mor
ilechiul asta si tot ce-am inceput

hai, ca nu pot inca sa scriu prea multe despre ea
cand imi revin va zic despre testamentul facut in 1978 in care imi lasa
toata averea ei si pe care tata l-a gasit intamplator printre niste acte vechi.

„…nepoatei mele care va fi curatorul meu, va avea grija de mine si ma va inmormanta”
eu, codita, eram toata averea ei

matusa mea pentru care nu am gasit de cumparat un sicriu mititel, imbracata in haina domino croita si cusuta de codita care a avut grija de ea si a inmormantat-o

aici odihneste Barac Ileana
nascuta 5 mai 1943 – decedata 17 decembrie 2007 la 3 dimineata in care am vazut pe viu cum se moare

pe langa cimitirul adventist de ziua a 7-a trecem cand duceam capra la deal
cu vergi angi si viorela
era vacanta si nu aveam nicio grija
tineam lantul infasurat pe incheietura mainii drepte
capra tragea la muguri de vita o chema fulguta dintr-o carte
degetele mainii stangi le plimbam pe gardul de sarma
pana intr-o seara cand mi-a intrat un cui ruginit in palma
si gata am invatat din greseala
pana am uitat
pe vremea aia nu erau decat cateva cruci
in cimitir
apoi tataie mamaia care nu a tipat niciodata la mine
nici nu-mi trecea prin cap ca voi fi curatorul matusii mele
Ileana Barac
a carei singura avere am fost eu

…

visul vegetal al lui grigore şi mama

grigore se lasă la umbră cu o pară albă pe piept
cerul lui era negru de la nucile verzi
braţele încărcate de rodii
mii de fărâme roşcate se rostogoleau în sângele lui
muşcate roz şi albe muşcate grigore dormea şi gemea
a deschis un ochi mama lui îl privea
grigore deschide ochiul oglindeste-mă sunt mama ta
lasă-mă să mai dorm nu mă trezi
vreau să dorm
mi-e somn

povestea fetei cu canistra de gaz

grigore îmi permite să încep cu numele lui o poveste
este povestea fetei cu canistra de gaz
o bicicletă albastră tohan o şosea de ţară
îmi spune îţi permit începe cu numele meu
drumul se înfundă în curtea găzăriei
fata pune frână zice
vreau
şi eu
gaz mama e bine ai mei sunt bine toţi
ai voştri?!
nimeni nu răspunde
grigore îmi face semn să încep
grăbeşte-te
mă opresc
în aer vapori curtea albă
pe pieptul ei o pară de foc

povestea de ieri a lui grigore

nu voi vorbi despre grigore
mâine va fi astăzi
mâine va fi ieri
nu despre el voi spune
voi spune despre mine
un ceas tihnit
o masă
noi dedesubt cobzarul
ne va cânta din cobză
va vorbi despre mine
voi vorbi despre el
mâine va fi astăzi
grigore va fi ieri

…

akedia 2

nu pot să schimb nimic absolut nimic îmi amintesc cum intru în acea casă neprimitoare există o delicateţe a refuzului praguri de catifea bariere moi şi elastice te împingi în ele iar ele iau forma trupului tău înaintează odată cu tine cât poţi tu să împingi în ele pereţi de cauciuc uriaşe cagule ale însingurării işi modifică dimensiunile în funcţie de puterea ta de a păstra proporţiile propriei fiinţe memoria ei

*

“Tată, chiar aşa ai făcut: când ai trecut pe la mine în drumul tău către spital, ai privit în jur ai străbătut cu paşi mici, atenţi, tot apartamentul ai plimbat indexul pe un raft al bibliotecii şi mi-ai zis tu când ai de gând să mai ştergi praful ăsta? Aminteşte-ţi!”

*

îi scriam lui A.U. despre crăpăturile din zid uneori după un mic cutremur aproape insesizabil cu simţurile noastre se deschid fante subţiri în peretele casei tale strâmte poate sa fie un turnuleţ cu cocoş în vârful acoperişului un far cu oglinda mare şi bec poate fi o haină o armură sau doar un coif sau numai o mască

*

“M-am rătăcit, A, exact acum m-am rătăcit, când rătăcirile erau interzise de toate poliţiile secrete ale lumilor; nu am poftă să vânez fulgii cu gura să îi las să se topească pe plita limbii încinse, aşa cum ştiu că o poţi face tu, cu foamea aia curată pentru simplu şi simplitate, cu toate că ai văzut şi tu cu câtă migală este construit fulgul de zăpadă, ce dantelarie complicată, fabuloasă, este el.”

*

Dantelareasa cuminte în camera ei înecată în lumina mierie cu ghergheful pe genunchi cu părul strâns în bonetă. Cât de cu minte este dantelarul cât poate imagina acul lui înfipt în ghergheful în care brodează formele lumilor noastre…

*

“Mi-e teamă că golul ăla despre care vorbeai este reconoscibil în tabelul lui Mendeleev, tare teamă îmi de asta. Şi daca eforturile mele de umplere pot fi picurate dintr-o eprubetă în alta, un gest doar şi, apoi, efectul napalmului care pârjoleste linoleumul din atelierul de chimie. Caut formula chimică a luminii. Aşa ar trebui sa fie – luminos sau măcar un spot în întuneric, ca o flacaruie de lumanare. Uneori se crapă peretele ăsta negru în breşe subţiri ca un gheţar de nămol sub arsura verii, fisuri alburii prin care pot zări ca printr-o ceaţă lăptoasă chipul bunicii din partea tatălui. Se numea Floarea şi mă ţinea în poală ca pe o prinţesă în jilţ. Tare mult m-a iubit bunica mea. Eu şi acum o iubesc. În momente ca acestea zâmbesc curat şi caut să mă bucur din tot sufletul, să îngrămădesc în mine cât pot cuprinde fericirea, ca într-un eclesiast ratat.”
*

îmi spui e bine de tine ai descoperit golul fii fericită ceilalţi trăiesc cu el se dezvoltă şi creşte în ei şi ei îl duc până la moarte fără să ştie că el i-a ocupat

acel gol prin care poţi ieşi şi intra din şi înlauntrul tau îl duc ca pe o băşică de peşte

îţi mai aduci aminte când erai copil şi mama tatălui tău spinteca peştele degetul arătător vârât în măruntaiele lui o scotea năclăită de sânge tu o puneai pe o piatră şi o striveai sub călcâiul gol bătătorit de ţărâna fierbinte a vacanţelor

îţi mai aduci aminte plesnetul cât putea ea rezista sub greutatea ta de copil te bucurai când băşica se spărgea îl ţinuse la suprafaţă până a nimerit în ac undiţă năvod

pe noi nu ne ţine la suprafaţă nu ne zboară şi nu ne pluteşte acest gol ne trage la fund ca o piatră de moară

*

“Nu, nu te pot iubi, nu te pot urî toţi oamenii cum nici tu pe toţi. Trimite-mi o listă cu cei nedragi şi dragi ai tai – separă-i în vii şi adormiţi. Tu eşti ei. O să mă rog pentru ei”

…

„niciodată nu voi înţelege paralizia lor în faţa farurile aprinse în noapte”

în mine se împlineşte golul sau lipsa
pe fiecare alt continent în formare
la graniţă nu mi se cere paşaportul
nimeni nu m-ar cunoaşte daca m-ar vedea
ei privesc prin mine uriaşele întinderi
în care sapă galerii scurte înguste fără odihnă
conduc maşinile lor minunate în spaţii dense
şoareci mecanici înaintând în roata de şvaiţer
schimbă vitezele pun în funcţie ştergătoarele
semicercuri de spaţii se curăţă-n mine
iepuri înţepenesc în mijlocul şoselei
ochii lor în farurile roşii o cină fragedă un gest
bliţuri la un spectacol cu uşile închise
codiţa norocoasă atârnată de oglinda retrovizoare
ce bine ca nu văd că nu văd în spate urme de roţi
dâra de sânge blana amestecată în zăpadă
ce bine ca nu se transformă
să zicem din cauza mea
cum că aş fi tristă
că nu aş simţi bucuria sau poate nimic nu aş simţi

„mă incomodează din ce în ce mai mult hainele cu cât înaintez în iarnă”

mă despuiam la baia comună
puneau furtunurile pe mine aruncau detergenţi
se spune că işi faceau meseria erau plătiţi
identitatea mea despieliţată
un alambic a ramas peisaj strop cu strop
încă şi încă un strop de tărie
cade acum fără zgomot din motor
ilegală producţia spirtoaselor individuale
citeşti sub fiecare semnalizator
nu îmi pasă chiar nu simt cum îmi creşte părul
cum în el se impletesc ciulini
unghiile îmi cresc strâng sub ele
noroaie spori cenuşi minuscule gâze
se lovesc de mine ca de parbriz noaptea
mor strivite işi săvârşesc istoria
ea nu va intra în nicio programă de învăţământ
eu călatoresc
nu mă vede nimeni
răstignită pe far

„hazardat inutil uşor ca o pungă de plastic dusă de vânt călătoresc în spaţii”

cam asta fac părţi din mine
călătoresc
niciodată împreună numai bucăţi
procedee prin care se montează
legi pe care nu le cunosc
şi tu
mă laşi să mă plimb prin tine
fără să mă vezi fără să mă auzi
ca şi cum nu aş fi

„deschide-mă şi arată-mi sentimentul experienţei de a exista”

iubeşte-mă
sunt digestia ta respiraţia
schimbul de substanţe la nivel celular
simte-mă îţi comand
măcar străduieşte-te să mă numeşti
spune: acum respir
acum diger
stomacul meu ca o şosetă zemoasă
varsă otravă printre fructele lumii
vitriolul plăcerii de a muşca din măr
nările mele se deschid aerul intră
se duce în trahee bronhii apoi în plamâni
cum intră în bronhii cum miezul lui alunecă
în sângele meu priviţi simt aerul
mult aer în arterele mele apa în ţesuturi
şi cum să numesc sentimentul cum experienţa
îmi iubesc digestia respiraţia
schimbul la nivel celular
ulcerul mi-l iubesc mai mult pentru că doare
zborul în vânt şi epiderma arsă de soare

…

nu ne vom întâlni cu toţi ai noştri
îi vom lăsa acasă pe cei buni frumoşi
ne vom lua doar pungile din frigider
stâlpul pentru transfuzii pila pentru canini
eu mă voi dezbrăca de toate fustele
unele după altele voi trage peste cap minunările
minunile magia magiile porumbelul va rămâne
în pălărie pălăria agăţată în cuier
îmi voi scoate brăţările parfumul cu tot cu lobul
urechii cu tot cu încheietura mâinii
vor rămâne duhoarea de sulf toate duhorile
şi rândul de piele cu porii închişi
mă voi îmbarca într-o valiză de lemn
şi-mi voi da drumul pe dâmboviţa
tu aşteaptă-mă la semafor la unirea
cu o prăjină să mă tragi la mal
să nu chemi poliţia să nu aduci armata
promit că voi fi tranşată gata
dezosată ambalată ziploc etichete
doar gura mea va bâgui într-o limbă necunoscută
o rugăciune comunistă în care va avea credinţa
că voi cei rămaşi veţi fi egali

…

akedia 1

“Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? “
Psalmul 41.6

Fierea mea neagra la pompa, o cismea de fiere
Jgheabul, curata jgheabul ca lumea, muiere
Despleteste-te curge in el lasa-te goala
Sa se adape manzul meu roib din lapte si miere

De tristetea amiezii si calugarul plange
Muierea plange e mica jgheabul o strange
Manzul meu rosu s’adapa si plange
din coama de sange
din coama-i
de sange

Drumul ma cheama

Rostogolesc
Un bulgare de solzi
Printre smocuri de par
Lumina mijlocie
Un ac am vrut
Nimic mai mult
Cat soarele mai are de cusut
Pan’ la chindie?
Un ac am vrut
Am vrut sa vreau
Par si ciulini
Nu am vecini
Un drum prafos

De dus-intors

De-atatea ore, ani milenii secoli
Il urmaresc si il gonesc in noapte
Nimeni pe drum ma uit
La stanga
Dreapta
Nimeni aproape nimenea departe
Imping pe cer un soare negru
Du-te
Cu un ochi rade si cu al meu plange
Ti-am inhamat manzul meu roib in sange
Tu soare pleaca de la mine
Du-te

Privesc Fereastra

Fereastra are decupata’n sticla
Un ochi pe-o inima pitica
Un drum prafos
Cat sa incapa
Doar doua talpi
Apoi, e apa

Melania, impletesc sforile acestea pentru tine
Pentru tine m-am ascuns in akedia
Ma canonesc pentru tine ca dupa un mare pacat
M-am despletit
Mi-am retezat cu ciobul parul bogat
Parul pacat
Nesfarsit ca Dumnezeu

Pentru ce ma tulburi
Pentru ce esti mahnit
Suflete al meu?

…