A mai trecut o zi fără de sens, ca şi toată viaţa mea de până acum. Drumurile au fost trasate mult până la venirea mea pe lume, cărările bătătorite, aşa că cei care îmi tot dau exemple care să mă convingă că situaţia ori condiţia mea nu se deosebeşte cu nimic de a unui heterosexual fie sunt total inconştienţi, fie rău-intenţionaţi.

Acum mă pregătesc să mă culc, mai butonez de 2-3 ori telecomanda şi apoi voi incerca să adorm. Toate canalele TV sunt hetero, dar chestia e atât de la sine înţeleasă şi atât de firească, încât aş fi privit ca un picat de pe Lună sau ca un netacticos dacă aş încerca să o evidenţiez cumva. Pe ecran, apar şi dispar heterosexualii cu problemele, pasiunile, bucuriile, atracţiile şi repulsiile  lor general-umane. Pentru altcineva nu este loc.

- Este un miracol, nu-i aşa, că nu mi-am pierdut raţiunea până acum?

- Nu, nu este, pentru că demult nu o mai ai. Iluzia ta cea mai mare este că te crezi sănătos psihic.

   O conştiinţă se constituie în timp, se transcende pe sine în timp tocmai pentru a putea fiinţa, pentru a se putea recunoaşte ca una şi aceeaşi – ieşire din sine pentru a ajunge la sine şi apoi o veşnică reiterare – clipă de clipă – pierdere şi regăsire – o identitate fluidă şi în acelaşi timp nespus de statornică . Însă tot aici apare şi pericolul alienării, al risipirii în timp – conştiinţa nu se mai întoarce complet la sine – o parte rămâne orientată către lumea furnizată de curgerea timpului, are loc o disipare, o irosire a clipelor constitutive – identitatea nu e decât un simulacru vital şi astfel îşi poate face loc obnubilarea sau chiar frângerea completă .

De ce sunt prieteniile între adulți așa de superficiale?
De ce sunt oamenii așa de ocupați?
De ce sunt viețile copiilor așa de programate?
De ce sunt mai puțini copii ce se joacă pe-afară în comparație cu copilăria mea?
De ce cântă oamenii așa de rar în public?
Ce s-a întâmplat cu toți marii povestitori?
Ce s-a întâmplat cu familia extinsă?
De ce au devenit casele și curțile așa de mari?
De ce sunt prețurile așa de deformate încât e mai ieftin să cumperi un produs nou decât să il repari?
De ce fac corporațile compuse din oameni de treabă lucruri așa de îngrozitoare?
De ce oamenii nu-și mai cunosc prea bine vecinii?
De ce sunt semne de “Acces interzis” peste tot?
De ce sunt procesele și problemele juridice predominante în zilele noastre?
De ce a devenit societatea așa de idealistă?
De ce se pare că suntem neajutorați în legătură cu a încetini distrugerea ecosistemului?
De ce e munca  neplăcută?
Trebuie să fie frustrant și alienant să fii un părinte ce îngrijește copii mici?
De ce își exprimă oamenii dorința de a crea o comunitate, dar mai apoi se arată neinteresați prin acțiunile lor?
De ce dau jocurile și televizorul dependență?
De ce mă preocupă așa de mult ideea de copyright, marcă înregistrată și proprietate intelectuală?

De aici via blog 2, un blog pe care mă bucur că l-am întâlnit.

Și adaug:

De ce ne e greu să cerem ajutorul cuiva?

De ce suntem așa de mândrii?

De ce avem așteptări așa de mari de la ceilalți?

De ce simțim că nu suntem destul de buni?

]]> http://enervant.wordpress.com/2009/09/29/cine-sunt-paznicii/ Tue, 29 Sep 2009 08:24:15 +0000 enervant http://enervant.wordpress.com/2009/09/29/cine-sunt-paznicii/

Obişnuim să învinuim de regulă organele de forţă pentru controlul pe care îl exercită asupa noastră, că ne restrânge libertăţile, că ne face să ne autocenzurăm nepermis de mult. E mult mai uşor să dai vina pe autorităţi, ţintă a tuturor acceselor noastre de mânie, să punem pe seama lor frustrările de care suferim decât să recunoaştem că în realitate fiecare în parte înfăptuieşte acel control nesuferit, care ne guvernează în cele mai mici amănunte mai ales viaţa intimă, să realizăm în cele din urmă că suntem paznici unul pentru altul, chiar dacă de cele mai multe ori nu o coştientizăm. Personal, nu voi ţine cont atât de opiniile pe care şi le vor forma despre mine primarul dintr-o anumită localitate urbană, în care oamenii nu se cunosc unul pe altul, sectoristul, preşedintele de ţară, guvernul, parlamentul şi alte organe ori instituţii de stat, ci doar de ale persoanelor cu care contactez zilnic, de care depind într-un fel sau altul (nu contează dacă economic, emoţional, profesional ori altfel), cum ar fi membrii familiei, prietenii, rudele, colegii de la locul de muncă, vecinii şi încă mulţi alţii. Pentru ei şi numai pentru ei sunt nevoit să joc zi de zi acelaşi spectacol alienant, care mă dezumanizează, mă transformă întru-un obiect supus şi placid. Pe de altă parte, şi alţi oameni sunt nevoiţi să ţină cont de prezenţa mea, de privirea mea, pentru că, nu-i aşa, fiecare purtăm în noi codul etic în conformitate cu care îi judecăm pe cei din jurul nostru, faptele şi atitudinile lor şi în conformitate cu care suntem judecaţi şi ne autojudecăm. Este imposibil să nu-ţi judeci aproapele pentru că oricum codul moral sădit în noi o face în locul nostru, indiferent dacă ne dorim sau nu. Atunci când intenţionez să întreprind o acţiune reprobată de societate, de tradiţii, dar mai ales de mituri răsuflate şi prejudecăţi, chiar dacă nu dăunează nimănui, voi ţine cont obligatoriu de prezenţa şi privirea unei fiinţe umane din apropierea mea, deşi ştiu sigur că persoana cu pricina e modernă, are vederi largi, e lipsită de prejudecăţi şi nu mă va condamna. Mă voi autocenzura totuşi, deoarece ştiu că acel cod etic de care ne temem uneori atât de tare, se va declanşa automat, că vederile largi sunt o chestie de suprafaţă, care nu contează prea mult, şi că în realitate normele morale interiorizate de fiecare om în parte vor fi cele care vor pune verdictul. Restul e doar pălăvrăgeală…

“Povestea asta este despre ea şi despre grămezile de unghii pe care le adun cu sfinţenie în perechea de pantofi uitată de ea într-unul din visele mele” “-“.

Liniuţă. O iau în mână şi o răsucesc pe toate părţile. Îi privesc vârfurile microscopice pînă ameţesc, iar apoi îi studiez în amănunţime lungimile. Sunt toate albe. Încerc să găsesc măcar o singură culoare rătăcită, sau poate puţin negru, dar ochii îmi sunt hipnotizaţi de albul lăptos care mă apucă de pupile şi mă subjugă cu singurătatea lui. 1988-2007. Sigur. Încă nu vă spune nimic. “-“.

Aceasta este viaţa mea înainte de a o cunoaşte pe ea. Se împlineşte aproape un an de când o ştiu, dar numai o lună de când o cunosc cu adevărat. A început în vremea când ne certam dacă un anumit copac creştea bine sau nu. Eu mă uitam la scoarţa ce se cojea şi începeam să strâmb din nas căutând alţi copaci. Ea se apuca şi îi mirosea frunzele verzi, îmbătată fiind de mirosul naturii. A fost o vreme când ne-am ocolit pentru că nu ne plăcea acelaşi copac. Până când am început să o plac pe ea. Atunci a început să se schimbe. Nu mi-am putut crede ochilor când am văzut cum scrisul ei se înşiruia pe monitor venind de la zeci de kilometri depărtare. Spunea că nu iubeşte şi nici nu o să o facă vreodată. Ea care se tăvălea în iarbă dimineaţa, râzând şi tremurând din toate încheieturile, gâdilată de rouă şi de razele soarelui. Am izbucnit în râs. Dar ea era serioasă. Chiar credea că nu poate iubi. Dar eu ştiam că nu e aşa. Ştiam că iubirea stă în fiecare suflet şi că odată şi odată se va schimba şi ea. Dar zilele treceau şi ea nu dădea nici un semn de aşa ceva. Poate că trebuia să fac eu ceva. Să mă schimb întâi eu. Trebuia să elimin din mine tot ce era vechi. Aşa va putea să uite de trecut odată cu mine şi să înveţe să iubească.

În seara aceea după ce am tastat de vreo cinci ori “noapte bună” am reuşit în sfârşit să închid messengerul şi am început cu nerăbdare proiectul pe care mi-l propusesem. Am început să îmi tai unghiile. Una câte una. Când le-am terminat păreau mai mari. Erau atât de mari şi atât de vechi. Le tăiam din nou până când am simţit cum cuţitul unghierei îmi intră adânc în carne. Strigam de durere, dar continuam. Vroiam să fiu sigur că trupul meu încă simte cum trebuie, căci sufletul era mai confuz ca niciodată, plin de un amestec imens de sentimente, toate la fel de puternice şi ucigătoare. A doua zi m-a respins din nou. “Pentru mine nu există iubire”. I-am spus: “Mi-am tăiat unghiile. Vreau să fiu un om cât mai nou pentru tine.” A râs. Nu credea. Dar nici eu nu credeam că pentru ea nu există iubire.

Părul. El trebuia să fie de vină. Părul ăla atât de lung şi de vechi. Am luat foarfeca şi am început să tai cu mânie din el până a fost împrăştiat pe jos în jurul scaunului de lângă computer. “Gata, sunt un om cu totul nou”, mi-am zis. “Frumoaso, mi-am tăiat părul pentru tine. Sunt chel, dar sunt un om cu totul nou”. Probabil că era amuzant pentru ea căci a început iarăşi să râdă. Îi place să râdă. Îmi place să o văd râzând. Dar mai mult aş vrea să o văd iubind. Am fugit şi m-am uitat în oglindă. Ce mai este vechi? Ochii mei căutau febrili ceva în fiinţa cheală şi ciungă ce se holba din oglindă.

Hainele! Da. Hainele. Am început să le arunc cu furie prin toată casa. Sigur hainele erau ultimul lucru vechi la mine. Acum eram nou. Ajunsesem la stadiul unde începuse iubirea. M-am dus gol-goluţ în faţa calculatorului şi am tastat: “Frumoasa mea, sunt un Adam gol.” “Acum”, a zis ea, “asta chiar că sună bine”, A izbucnit în râs. Din nou. “Iubeşti?” am întrebat eu plin de speranţă. Cât de naiv. Parcă am auzit-o cum oftează înainte de a începe să scrie: “Ţi-am mai spus că sunt irecuperabilă” Era să fac infarct de atâta neputinţă. “Nu!”, am strigat în goliciunea mea şi a camerei. “Trebuie să iubeşti! Nu mai e nimic vechi.” Am prins monitorul cu ambele mâini şi am început să mă lovesc cu capul gol de el de nenumărate ori. Şi atunci în starea aceea de nebunie am observat. Unghiile. Crecuseră din nou. De aceea nu iubea. Doamne, ce mari erau. Ajunseseră până la coate. Unghera aceea micuţă şi drăguţă nu se mai potrivea. Nu ma aveam ce face cu ea. Am luat foarfeca şi am început să tai. M-am întors în faţa calculatorului şi am scris: “Iubeşti?” Cuvinte accentuau starea mea nebună cu încetineala lor. “Am scris deja…nu ai văzut?…am zis că sunt irecuperabilă” Nebunie! Unghiile crescuseră iar.

Din ziua aceea adun fiecare grămăjoară de unghii în perechea ei de pantofi uitată în visele mele. Sper ca atunci când voi umple fiecare atom de aer din ei cu unghiile mele va incepe şi ea să iubească. Ieri am vorbit din nou cu ea. Tot nu iubea. Era seară şi i-am spus de cinci ori noapte bună. Apoi am închis cu tristeţe toate ferestrele de pe ecran căci frigul din spaţiul de dincolo de ele îmi electrifică sufletul împăiat. M-am urcat în pat şi am început să scriu cu ciotul sângerând numele ei pe perete. Apoi m-am întors cu spatele şi am început să îmi tai unghiile pe cearşaful înroşit de atâtea nopţi. Păsările întunericului au venit şi mi-au înghiţit însetate ţipetele ducându-le ca ofrandă unei inimi păgâne.

Ce s-a schimbat in Romania in ultimii 20 de ani?

Norocul meu,, ca oamenii care au atins cu mainile si picioarele locurile alea nu citesc bloguri (paote doar Iliescu, ca doar e blogger… ba…ha..ha.. , dar el a vazut Gulagul de la “Frunze” adica din cealalta parte). Norocul meu ca nu am avut rude care sa-si fi ingropat acolo speranta, puterea, zambetul sau chiar viata cu totul. Norocul meu, ca asa pot sa folosesc pentru comparatie , cuvantul acesta din limba rusa , fara sa ma apese cu toata greutatea lui de zeci de mii de vieti distruse si fara sa simt cum imi degera sufletul.

Cunosc si eu un “Gulag”. Ma duc acolo zilnic. E ca si cum as fi internat ambulatoriu la “Gulag”.

Dimineata, dupa ce sunt imbarcat in microbuzul puscariei, ma uit pe geam si vad cum incet-incet civilizatia dispare. Vad cum nu mai vad decat cenusiul soselei si campurile pustiite de viata. Doar iarba uscata luptandu-se cu vantul.

Sunt vomitat dicolo de bariere, in interiorul lagarului. “Fugi daca poti!” , “Fugi daca ai unde!” …. nu pot, nu am unde. In jurul meu e pustiu… e pustiul modelat din constrangeri. E pustiul in care tundra e nevoia de venit iar vantul care rupe carnea de pe oase bate cu ratele , facturile, hainele si mall-urile…. Asa ca nu fug. Ma alatur si eu sirului de personaje care se misca incet in sir indian catre locurile indicate de numerele de pe zeghe.

“Munciti pedepsitilor!” , “Munciti pentru Popor si Familie!” . Si muncim. Muncim pentru poporul de companii inventate de necesitatea consumista si muncim pentru familia corporatista. Cu cat mai mare este lagarul, cu atat mai mare Corporatia, adica familia ta de frati si surori cu aceeasi terminatie la adresa de mail. Avem toti acelasi nume de familie :   .nume german .com . Unii dintre frati si surorile noastre sunt mai mari ca noi. Si pentru ca sunt mai mari , isi permit mai mereu sa ne ia cu forta banii de inghetata sau sa ne priveze de drepturi pe care parintii nosti cu demiurgica bunavointa ni le dadusera.

Gulagul nostru mai are o caracteristica comuna cu al lor. Alienarea. Incet-incet nu ne mai vedem. Nu ne mai vedem intre noi, nu ne mai vedem nici macar pe noi, pe noi insine. Chiar si atunci cand monitorul ne reflecta fetele si ne uitam la noi, vedem niste straini. Am uitat sa vorbim. Am simplificat limbajul la notiuni esentiale comunicarii de tip corporatist… vorbim camioane, vase rafturi rate si litere RFQ , CIEL , CMR , BOL…..  PLM! WTF?!?!?!

Cu toate astea, unii dintre noi ne straduim sa ramanem vii!!! Chiar si acolo, departe, in nordul Rusiei , unii dintre napastuiti se agatau cu dintii si unghiile de sufletele lor si de putinele rezerve de umanitate pe care le mai aveau. Asa si la noi…. pauze cu grupuri mici de oameni care vorbesc despre viata , iubiri nascute in mijlocul lagarului , alinturi furisate , zambete complice , mailuri strecurate care te cheama la un teatru bun sau un concert…. mai gasesti oameni in fiecare lagar de tipul acesta, oameni care nu au fost jupuiti de obiceiul de a face conversatie , oameni care iubesc oamenii si compania lor , oameni care nu urmaresc intotdeauna interese pecuniare sau care nu vaneaza posturi…

Daca nu ai vazut sau ai trait asta, esti fericit. Daca nevoia si cursul istoriei civilizatiei de tine insuti te va impinge spre asa un lagar, cauta oamenii care mai sunt oameni… nu va fi greu sa ii gasesti. ei sunt aceia care inca mai au lumina in ochi si carora nu le e rusine sa rada zgomotos in timpul programului…

Onor Rezistentei!!!!!!!!                                 Vivat Dizidenta!!!!!

Primesc (în folderul spam bineînţeles) un mail prin care sunt anunţată că va fi ziua unui prieten de pe hi5 săptămâna asta. Mi se sugerează că poate aş dori să îi trimit şi un cadou. Cadou? Zic, bine, din întâmplare chiar îmi e prieten şi în viaţa reală (sau irl… cum se zice mai nou şi mai trendy) şi pot să îi dau o ciucalată, o floricică, un răhăţel cu moţ, ce se găseşte. Dar aflu că nu, sunt complet depăşită de curentul frankensteinian numit modă. Ştiu că am aflat cu întarziere, dar niciodată nu e prea târziu să-ţi aplatizezi creierul.

Deci ideea e următoarea: ai de ales între nişte animaţii puerile şi stupide ce frezează ridicolul pe care trebuie să le plăteşti cu MONEDE HI5! Iar pentru 80 de monede plăteşti 1.19 euro şi pentru 160 dublul sumei, evident. Modalităţile de plată sunt: de pe mobil, card, sau numerar. Eu mă întreb cum vine ultima parte. Există vreun sediu hi5 în care un funcţionar hi5 te întâmpină cu un zâmbet fals ca toate “D-urile ” şi “P-urile ” de pe acelaşi site… să-ţi ia traista de euroi pentru aceeaşi traistă de prieteni idioţi care s-ar putea bucura că primesc aşa ceva? 

În halul ăsta de alienare am ajuns încât nu mai putem să trimitem cadouri adevărate şi acceptăm să fim jefuiţi de nişte vânători de prostie şi vânzători de Aluzii la viaţa reală? Pentru că aste reprezintă, ele sunt doar nişte “aluzii”   la cadourile adevărate şi urările autentice, dar nu le pot niciodată înlocui. Şi nu sunt ieftine deloc. Dacă sumele ar fi simbolice nu mi s-ar părea (aproape) nimic de condamnat. Dar pentru o imagine cu un iphone plăteşti 375 de monede, iar pentru un avion 800 de monede, deci 11, 9 euro! Şi măcar căţeluşul cu balonul sub formă de inimioară e mai simpatic, dar avionul nu are nimic spectaculos, dacă e să luăm în serios prostia asta şi să o analizăm.

De fapt, chiar nu mi-aş fi imaginat că aceste desene virtuale, că altfel nu pot să le zic, ar putea fi băgate în seamă de cineva. Mi-am amintit de o carte în care autorul trimite la o editură romanul său şi din greşeală ajunge la secţia dedicată copiilor şi culmea, îi este publicat şi cunoaşte un succes imens. Cam aşa şi aici, doar că invers. Au fost inventate pentru copii până în 7 ani, dar uite că merg şi la ăia de 17. Mai bine zis, mai ales la ăia, pentru că un copil are o înţelegere uneori mai profundă şi mai veritabilă a lucrurilor decât un adolescent care îşi imită “haita” din care face parte.

Eu una chiar m-aş simţi jignită dacă aş primi o prostioară de genul ăsta, mi s-ar părea mult mai ok să-mi trimită un mail persoana respectivă în care să îmi spună ceva despre sine sau despre relaţia noastră, cu alte cuvinte, aş dori COMUNICARE, şi încă una autentică, nu 3 clickuri şi gata, am scăpat de tine. Câtă lipsă de imaginaţie! Cuvintele eliberează dragilor, cele spuse din suflet… Şi nu, o imagine nu face cât o mie de cuvinte, mai ales dacă acea imagine pierde atât de mult din originalitate prin folosirea excesivă a celor care folosesc excesiv mouse-ul şi mai puţin tastatura.

Totuşi, societatea heterosexuală m-a făcut un infirm, mi-a calicit psihicul. Oricât aş încerca să-mi demonstrez, mie dar şi altora, că sunt normal, firesc şi natural, ajung să realizez în cele din urmă că la mijloc e doar pălăvrăgeală curată. Curat pălăvrăgeală. Căci dacă sunt atât de normal, de ce nu ies din tiparele heterosexualităţii, de ce mă privesc cu ochii unui heterosexual, prin intermediul categoriilor lor general-umane? Spun că sunt homosexual, dar în realitate sunt mai degrabă un cadavru viu, un hoit care nu face decât să privească de la o parte viaţa heterosexualilor fără să şi-o trăiasă pe a sa. Este adevărat că nici n-aş avea cum.

Şi cât de cinici sunt! După ce au stabilit ce înseamnă normalitate şi au scos în afara vieţii un număr impresionant de oameni, au eliminat practic orice posibilitate de a scăpa uşor şi fără dureri inutile de viaţa de coşmar cu rigori exclusiv heterosexuale. Probabil, ar fi mult mai trişti dacă nu ar mai rămâne niciun homosexual pe lume care să le servească drept termen de comparaţie. Cum şi-ar mai măsura altfel gradul de normalitate, cine i-ar mai invidia?

Trec pe lângă un cârd de femele, de la care aud a câta oară acelaşi refren. Sunt extrem de fericite că feciorii lor ajunşi la pubertate manifestă interes pentru fete. Să fie cu dizabilităţi, criminali, bandiţi de drumul mare, obezi, maniaci sexuali, numai nu, doamne fereşte, homosexuali!

A câta oară constat că doar laşitatea şi inerţia mă mai reţin în lumea asta heterosexuală, în care mi s-a rezervat poziţia de infirm.

Am auzit deseori afirmaţii precum că homosexualii (în special din SUA, pentru că ei sunt mai emancipaţi şi în cazul lor se pune mai acut problema) încearcă să evite “ghetoizarea”, alegând să locuiască într-un mediu heterosexual. Totuşi, pe de altă parte, heterosexualii nu se tem de ghetoizare, nu resimt disconfort la ideea că locuiesc doar între “ai lor”, că sunt înconjuraţi exclusiv de heterosexuali.

Înclin să cred că la mijloc e problema identificării sau a autopercepţiei, nici nu ştiu cum să-i zic. Homosexualii, deşi emancipaţi, continuă să se vadă cu ochii majoritarilor, adică hidoşi, nefireşti, deviaţi, animalici şi lista de epitete ar putea fi continuată. E ca şi cum ai pune alături doi cocoşaţi care, privindu-se în ochi, si-ar simţi cocoaşa şi mai mare, conştientizându-şi mai clar statutul şi condiţia. Am fost recent martor la o întâmplare de acest gen, călătorind cu trenul Chişinău-Ungheni. Deşi trenul era aglomerat, nimeni nu se aşeza lângă un boschetar murdar şi urât mirositor, preferând să stea în picioare decât să se aşeze alături. La un moment dat, un alt boschetar s-a apropiat şi a vrut să se aşeze lângă el. Însă primul boschetar a început să-l împingă violent cu mâinile şi cu picioarele. S-au luptat câteva minute şi, în cele din urmă, al doilea boschetar a cedat şi a plecat în alt vagon.

Cam acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul homosexualilor. E nevoie de ceva timp ca un  gay care abia îşi conştientizează orientarea sexuală (dar şi mult mai târziu) să se adapteze şi să accepte ideea că în jurul său toţi sunt homosexuali (în cazul în care, de exemplu, participă la o acţiune corporativă), adică persoane considerate diferite, stranii şi pe care el însuşi încă nu a învăţat să le recepteze altfel.

Probabil, ideea şi senzaţia de normalitate s-ar crea în cazul gay-ilor dacă ar exista  un stat homosexual, unde homosexualitatea ar fi normă, nu diferenţă pe care fiecare generaţie de gay trebuie să şi-o asume conştient de parcă nu ar mai fi existat gay niciodată. Un stat unde homosexualii ar putea emigra din toată ţările în care sunt discriminaţi  (ca evreii), fără a simţi nici cel mai mic disconfort că toată lumea, sută la sută, e gay, şi fără a căuta aprobare de la heterosexuali sau confirmare de la ei că sunt normali.

Mă plictisesc de moarte. Iau telecomanda în mâini, deschid televizorul şi încep să butonez. Apăs de vreo 50 de ori, dar nu găsesc nimic care să-mi capteze atenţia. O iau de la capăt, dar rezultatul e acelaşi. Filme siropoase pentru cuplurile reproductive, aşa-numitele comedii americane, unde nu reuşesc să văd nicidecum poanta. Şi toţi, indiferent de naţionalitate, se vor comici: ruşi, francezi, români. Însă dacă “comediile” americanilor le mai pot privi fără să înjur, pe ale celorlalţi le găsesc oripilante. E un dezastru să-i vezi pe toţi întrecându-se în a-i imita pe americani, mai ales pe un francez maimuţărindu-se ca un american. Şi nici clovneriile ruşilor nu sunt mai breze. Atâta snobism că-mi vine să vomit.

Mai schimb câteva canale, poate reuşesc să găsesc ceva ce mă interesează cu adevărat: vreo emisiune, film artistic ori documentar despre homosexuali, că am înţeles că reprezintă cam 10 la sută din populaţia globului, doar că nu sunt peste tot vizibili. Într-adevăr, sunt complet invizibili. Schimbând peste 50 de canale, n-am reuşit să văd niciun homosexual, nu a fost dezbătută nicio problemă a acestei categorii discriminate.

Dar poate că nici nu au probleme? Heterosexualii dacă au probleme, le discută la televizor cu nonşalanţă, fără nicio rezervă, în gura mare. Toate canalele de televiziune, toate posturile de radio, tot pământul este doar al lor. Dezamăgit şi frustrat am închis televizorul, în faţa căruia am rezistat doar 15 minute. Că doar nu era să mă holbez toată noaptea la probleme străine, care nu mă privesc.

De fapt, am înţeles. Televizorul e o chestie depăşită în viaţa mea. Şi nu de azi sau de ieri, ci de mult, mult timp în urmă…

Fiecare calatorie cu trenul ma face mai constient si mai lucid vizavi de starea de sprit si de universul sau orizontul electoratului moldav. De data aceasta, am avut ocazia sa discut vreo 10-15 minute cu doi fosti colegi de scoala. Usurel, am atins si problema alegerilor. Unul din ei imi zise foarte degajat ca el nu mai merge sa voteze:
- De ce?, l-am intrebat eu nedumerit.
- Da, asa, nu mai merg. Tot dijeaba…
- Bine, dar la copiii tai te gandesti, la viitorul lor? Poate ca tu intr-adevar nu mai ai ce pierde sau castiga, dar ai putea sa le compromiti lor viitorul.

Al doilea parea un pic mai hotarat, dar tot nu definitiv. Totusi, primul din ei declara ca comunistii nu vor mai castiga de data aceasta.
- De ce esti atat de sigur, doar tu personal nu vei iesi la vot.
- Uite asa, n-o sa castige, o tzinu el in continuare pe a lui.
- Totusi, daca nu iesi la vot, s-ar putea ca Voronin sa castige si sa-i treaca si partidul lui Rosca in Parlament.
- Rosca? Da parca ei n-o trait niciodata bine…
- Cum n-au trait? Rosca a fost patru ani vicepresedinte al Parlamentului, iar acum e vicepremier, sef peste organele de forta.
- Daaaa? N-am stiut. Da eu credem ca ei nu se impaca. Nu stiu, politica asta…

Aici insa discutia noastra s-a incheiat pentru ca urma sa cobor la statia mea. I-am indemnat la despartire sa nu se lase pe tanjala, sa iasa la votare, ca si votul lor e important. As fi incantat sa stiu ca au decis in cele din urma sa iasa cu familia la vot, in cunostinta de cauza, pentru ca e destul de trist sa constati ca avem doar doua categorii constiente de alegatori in RM: pensionarii si minoritatile nationale, in timp ce marea majoritatea a bastinasilor dorm pur si simplu pe ei, de parca ar fi extraterestri sau nu ar avea urmasi, carora sa le asigure o viata mai prospera, mai suportabila, cu drepturi si libertati.

Cu siguranta, moldovenii sunt cei mai duiosi oameni din lume. Pe ei ii poti induiosa pana la lacrimi cu orice fleac, pentru ca sunt blajini, atotiertatori si cu memoria scurta. Poate pentru ca sunt cam infantili si se percep ca orfani, neajutorati, simtind permanent nevoia unui protector, a unei maini forte, a unui bici?

Nu stiu exact de ce, dar ma revolta si stupefiaza corul de lingusitori pretinsi rationali sau realisti, care pretind ca au intelepciunea sa se multumeasca si cu putinul reiesind din datele contextului, si care inchina de vreo cateva zile incoace ditirambi unui fost nomenclaturist, lider de mucava al comunistilor, care a indraznit o data sau de doua ori sa mormaie sub nas ceva ce nu-l aranja, gest transformat pe loc in disidenta, reformism si curaj nemaiintalnit.

Intr-o tara normala cu cetateni cat de cat scoliti, un politician ca Lupu ar fi fost trup politic dupa o demisie dubioasa si suspecta. In cel mai bun caz obtinea o functie neinsemnata de contopist intr-o filiala locala a unui partid vesnic extraparlamentar. Dar aici, dintr-odata si analisti politici luminati, si ziaristi, si bloggeri, au intrezarit un el un mesia, un asanator al politicii moldovenesti, un anihilator al comunismului.

Din reactiile vulgului, gospodinelor, dar si ale elitei basarabene vizavi de Lupu, am dedus anumite teze:

1. In RM practic nu exista intelectuali, oratori si cunoscatori ai limbii romane literare, mai ales in randul politicienilor, pentru ca, orice ar fi facut tovarasul Lupu in trecut, i se sterge in prezent cu buretele, scuzele fiind de genul – “…ei, oricum e inteligent, stie sa vorbeasca frumos, are o romana perfecta…”.

2. In RM, majoritatea absoluta a barbatilor, inclusiv politicienilor, nu au mai mult de 150 cm. Caci altfel nu-mi pot explica reactia gospodinelor si a multor intelectuale basarabene, care plescaiesc din limba cu pofta si jind cand discuta de Lupu, dandu-si visator ochii peste cap: “…e frumos, inalt, are prestanta, dictie…”.

Exact, are calitatile necesare sa va mai bage o data in rahat, pentru ca daca pana acum liberalii mai puteau spera ca vor obtine voturile unei mari parti a electoratului centrist, acum acestea vor fi canalizate intr-o directie obscura. Bineinteles, comunistii nu vor mai avea unitatea de monolit de pana acum, dar nici Diacov nu e omul care sa se poata impotrivi, sa faca cu adevarat opozitie pentru ca ar contraveni felului lui de a fi constructiv. Deci, se prefigureaza o situatie in care Parlamentul RM va deveni cu adevarat drag structurilor europene, unde comunistii nu vor mai acumula 60-70 la suta din mandate, ci doar 45-50, restul voturilor fiindu-le livrate de Opozitia “constructiva”. O situatie care le convine perfect actualilor guvernanti, dandu-le posibilitatea sa domneasca in voie si nestingheriti inca 4 ani, flancati de confratii rosiori de ideologie, care vor crea atat de necesara iluzie de multipartidism, pluralism de opinie si, implicit, de parlament si societate democratica. Cine stie, poate reusim sa-i induiosam astfel si pe europenii reci.

Cred că alienarea mea a devenit totală, nu știu dacă și ireversibilă. M-am ramolit cu totul. Nu-mi mai plutesc bărbați frumoși prin fața ochilor în clipele de reverie. Creierii mi s-au golit de orice fantasmă și dorință. Mă mai pot numi gay după toate astea? Cred că da, însă ce fel de gay? Unul ratat, fără îndoială.

Poate când voi ieși cu totul din perioda de convalescență, când genunchiul nu-mi va mai sta bosumflat, vor reînvia și fantasmele populate cu bărbați sexy, virili, cu sau fără mustață. Că altfel geaba mai trăiesc.

Radio Moldova, ca la comanda, ca altflel nici nu se poate, s-a pus pe sporovait despre democratie, Europa, Drepturile Omului, libertate si alte lucruri fara de care omul este un sclav. Iar unul din oficiali, Victor Tvircun, a declarat azi la acest post de radio ca sarbatoarea Europei are o dubla semnificatie si poate fi vazuta doar prin prisma victoriei asupra fascismului, care a adus cu sine triumful valorilor general-umane. Maaai, da’ ce frumos i-a zis-o!!!

Intr-adevar, europenii au profitat din plin de ingenuncherea fiarei naziste, dar si pentru ca l-a oprit din marsul triumfal pe varul de sange al acesteia – comunismul (uuuuf, oare ce sciu aici n-o fi tradare de patrie?). Caci personal am auzit de drepturi si libertati, de democratie doar din filme documentare create in Occident. Sistarea nici dupa 5 minute a manifestatiilor de protest si activitatea nereglementata de niciun cod a haiducilor, pardon politistilor moldoveni, o fi fiind democratie in viziunea guvernantilor si a mass-mediei finantate de ei, dar eu continuu sa raman sceptic in acest sens, palavrageala despre Europa si libertate trezindu-mi doar revolta si dezgust.

Acum emisiunea de stiri continua pe acelasi ton triumfalist, creandu-se impresia ca de maine ne integram in UE. Sunt puse pe post reportaje realizate in scolile satesti, tot felul de institutii statale, unde elevii si angajatii sunt adusi incolonati sa asculte docil cuvantarile dictatorilor despre democratie, Evropa, valori general-umane tra-la-la si bla bla bla..

De ce accidentele auto sau de alta natura sunt prezentate la emisiunile de stiri? Nu ar fi mai rezonabil ca infractiunile sa fie expuse la o rubrica separata, independenta de emisiunile informative? Pot fi calificate drept stiri crimele si accidentele auto? Emisiunile de stiri nu ar trebui sa includa preponderent informatii ce tin de relatia cetateanului cu puterea, de fraudele si contraventiile celor investiti cu functiii importante, de modul in care e manipulat consumatorul de informatie, si nu chestii de divertisment sau cronica criminala?

Intrebarile de mai sus mi-au vizitat capul aseara dupa ce am vizionat cateva emisiuni de stiri la diferite canale de televiziune, mai ales la unul care si-a afisat o sigla ciudata – N24, unde pe parcursul unui sfert de ora am vizionat aproximativ 24 accidente auto, vreo 4-5 incendii si cam tot atatea asasinate. In rest, vreo cateva scene cu clovnul Becali, prognoza meteo si sport. Cam de atat are nevoie un cetatean ca sa se simta informat, nu-i asa?

Nu mai vorbesc de Moldova 1, pe care il vizionez doar arareori, dar care este hrana spirituala zilnica pentru majoritatea locuitorilor rurali, cu efecte dezastruoase pentru creierul lor. Subiectul merita, cred, o rubrica permanenta care sa demonteze metodic si insistent miturile si propaganda partidului de guvernamant, promovate cu osardie si devotament de aceasta institutie PUBLICA…

Mă distrează enorm modul în care se autopercep moldovenii ca actori ai proceselor globale. În realitate, noi am fost tot timpul la discreţia unor forţe străine, nişte obiecte alienate mutate dintr-un loc în altul fără permisiunea lor, nişte accidente ale istoriei. Dar ne place să ne umflăm în pene şi să ne dăm drept făuritori de istorie, care şi-au construit soarta raţional, de sine stătător, în cunoştinţă de cauză.

Îmi trezesc un haz nebun declaraţiile şi cuvântările solemne ale oficialilor moldoveni cu ocazia diferitor festivităţi, acţiuni comemorative, când se dau în spectacol atribuind RM merite şi un statut inventat.

Voi veni cu un exemplu pe care îl invoc deseori pentru că e mai la îndemână şi mai confortabil – sărbătoarea de 9 mai. Atunci, toţi se înghesuie la tribună să declare cât de fericită e Moldova şi moldovenii că au scăpat de fascism, amintind şi de sacrificiile băştinaşilor. Unicul lucru care se uită a fi amintit este că actuala RM nu a fost niciodat subiect de drept internaţional, fiind târâtă pe parcursul scurtei sale istorii de ape învolburate, în care pretinde că s-a scăldat eroic. Situaţia îmi aminteşte de soarta unui erou al URSS de origine basarabeană, Ion Soltâs. Legenda spune că acesta s-ar fi sacrificat pentru camarazii săi, sărind cu pieptul deschis peste o mitralieră şi permiţând astfel diviziei sale să cucerească poziţia duşmanului fără pierderi mari. Doar că unele interpretări spun alt lucru: Ion ar fi alunecat împins din spate de tovarăşii lui care îşi doreau foarte mult să trăiască.

Mulţi îmi reproşează că nu trebuie să fim cinici cu veteranii de război – din al doilea mondial sau din Afganistan – pentru că îi traumăm, zilele în care sunt celebraţi fiind practic unicele din viaţa lor când sunt receptaţi ca oameni (era să spun cu literă mare), ca fiinţe superioare. În restul zilelor, se plictisesc de moarte pentru că nu mai sunt în centrul atenţiei. Deci nu voi insista, ca să nu-i mai traumez, atît pe ei, cât şi pe abulica Republica Moldova, conducătorii căreia îşi doresc atât de mult să o înzestreze cu o istorie mai bogată şi mai îndelungată decât a Chinei.

Poate de aceea mută în fiecare an capitala Moldovei istorice de la Suceava ori Iaşi la Chişinău. Cică Dragoş, atunci când a descălecat împreuna cu căţeaua sa mult iubită Molda, s-ar fi oprit drept pe malurile Bâcului. Să nu fii mândru după toate astea de originea ta etnică? Nu? Treaba ta, dar rişti să fii condamnat pentru trădare faţă de Patrie – un articol separat în legislaţia RM. Asta ca să-ţi fie de învăţătură, să nu lipseşti de la orele de istorie şi să confunzi apoi criminal evenimentele istorice şi evoluţia lucrurilor…

Se apropie cu pasi mari o “sarbatoare” care imi provoaca adevarate accese de repulsie – 9 mai. Nu, sa nu credeti ca e vorba de Sarbatoarea Europei, nu! Dimpotriva! Pe prim-plan, in aceasta zi apar dinozaurii sovietici, cu zeci de medalii pe piept (erau numiti ironic la un moment dat “metalisti”). In fiecare an ies triumfatori si aroganti in centrul oraselor, langa monumentele kitsch, sa zanganeasca din ele, sub acompaniamentul amintirilor care nu se mai stie daca sunt ale lor, autentice sau preluate din filmele de epoca – atat de conventionale sunt.

Mi-e mila in ziua cu pricina de angajatii din structurile de stat si de elevii adusi cu forta la ceremoniile organizate in cinstea celor despre care ni se spune insistent ca ne-au salvat ori eliberat, dar au uitat la randul lor sa plece, transformandu-se respectiv ei insisi in ocupanti. Ca sa vezi! Trebuie sa le port o vesnica recunostinta pentru ca au luptat acum 70 de ani impotriva cuiva care i-a atacat direct. Logic, s-au salvat pe ei, nu pe mine, care nu pluteam nici macar prin testiculele tatalui-meu in anii cu pricina. Poate ca as fi preferat sa invinga nemtii: dupa vreo 10/20 de ani, fascismul poate ar fi fost invins, si traiam intr-o tara care mi-ar fi asigurat drepturi si un trai decent, nu ca acum, cand sunt nevoit sa suport laudarosenia unor batranei ramoliti, care au inceput sa creada si ei insisi in basmele pe care le debiteaza anual de ziua sarbatorii lor corporative. In plus, mai sunt obligat sa contribui cu taxe pentru a-i asigura cu tot felul de pensii speciale, plati de care beneficiaza in ajunul sarbatorii lor, precum si pentru procurarea unei cantitati impresionante de vodca si terci sovietic pe care il ingurgiteaza ritualic langa un tanc, in prezenta autoritatilor iubite, care isi asigura astfel electoratul fidel.

Offf, chiar nu pot fi gasiti niste batranei cu simtul ridicolului, plini de umor, ironie si sarcasm, care sa nu ne mai duca la disperare de 9 mai si sa nu ne mai faca viata insuportabila?

Am stat azi la o bere cu un vechi amic, pe care îl cunosc încă de pe vremurile studenţiei. Mi-a spus printre altele că s-a angajat în calitate de şef de depozit, pentru că dacă ar fi lucrat conform specialităţii ar fi murit de foame împreună cu familia, în RM majoritatea specialiştilor cu studii superioare reuşind să supravieţuiască doar dacă acceptă să fac corp comun cu sistemul corupt. Bineînţeles că nu e deloc încântat de ceea ce face şi e mereu în căutarea unui nou loc de muncă care să-l facă să se simtă mai puţin alienat ori aservit proaspeţilor capitalişti.

Noii săi patroni, “ciobeni parveniţi” (vorba amicului), s-au îmbogăţit peste noapte în urma privatizării frauduloase după prăbuşirea imperiului sovietic. Acum au ajuns să aibă afaceri de milioane, însă, ca şi multe altele firme, dacă nu chiar majoritatea, practică o contabilitate dublă, îmbogăţind tot felul de inspectori fiscali şi prejudiciind bugetul de stat. Totodată, majoritatea salariaţilor nu sunt angajaţi cu acte în regulă, nu beneficiază de asigurări medicale, de concedii etc. De fapt, chiar de la bun început, patronii te previn că la ei nimeni nu se îmbolnăveşte, concediul se acordă doar dacă îţi aduci pe cineva apropiat să lucreze în locul tău. Totodată, salariul e de-a dreptul mizerabil (maxim 3 mii de lei, la 10 ore de muncă pe zi, inclusiv sâmbăta), deşi afacerile sunt înfloritoare. Mai mult, boss-ul a început să le plătească mai puţin noilor angajaţi invocând motivul magic utilizat acum de toată lumea bună – “criza financiară”.

- Au votat cu comuniştii, chiar dacă toată marfa o importă din România şi sunt putrezi de bogaţi, a spus el la un moment dat nedumerit.
- Păi, nu văd nicio contradicţie. Alţii nu le-ar permite poate ilegalităţile care îi şi îmbogăţeşte. Starea de fapt le convine, este exact de ce au nevoie. De ce, adică, şi-ar complica viaţa cu cineva care i-ar impune să respecte legislaţia?
- Mdaaa, asta cam aşa e…

“Simt că nu-mi mai aparţin. Vin la serviciu, mănânc şi dorm – cam la asta se rezumă viaţa mea. Deocamdată nu am de ales, mai ales că trebuie să întreţin nevasta şi un copil. Dar cu prima ocazie, plec de aici”, mi-a spus el hotărât. Este adevărat că amicul nu-şi face iluzii că în altă parte ar fi mai bine, fiind conştient că întreprinderea la care lucrează e o clonă a sistemului generalizat. Totuşi, speranţa moare ultima, deci să lăsăm loc şi pentru reverii…

Sunt în Iad. Nu e o figură de stil. E în sensul cel mai direct al cuvântului. Şi îmi vine să mor de râs când aud că Iadul s-ar putea transforma în Purgatoriu după alegeri. Poate pentru alţii…

În realitate, orice schimbare care va surveni va fi de suprafaţă. Nu văd ce s-ar schimba cu adevărat, radical în cele maximum câteva decenii care mi-au mai rămas de trăit, şi care mi-ar permite să evadez din Infernul creştin, instaurat pe pământ acum câteva mii de ani. Şi chiar dacă voi percepe un oarecare progres superficial în evoluţia societăţii, a moravurilor, acesta nu se va mai referi la mine, ci la generaţiile care mă vor succeda. Oricum, cei din categoria mea vor fi sacrificaţi încă multe generaţii de acum înainte sau poate până la sfârşitul mai mult sau mai puţin violent al acestei civilizaţii. Trebuie să fii extrem de naiv să-ţi imaginezi că nişte drepturi formale din legislaţie vor reuşi să învingă tradiţia, să modifice practicile curente impuse tuturor, la hurtă. Cel puţin aşa văd eu lucrurile, într-o ţară în care instinctele unora sunt alinate de cultură, tradiţie şi stat, iar ale altora – alienate.

Am remarcat de multe ori în presă, dar şi pe blogguri, cum e criticată monopolizarea mass-mediei de către putere, care îi dezinformează pe cetăţenii simpli, incapabili să discearnă adevărul de minciună din cauza modului viclean şi perfid în care sunt transmise şi înfăşurare informaţiile. Toate bune şi frumoase până aici, sunt perfect de acord cu autorii acestor opinii, doar aş mai adăuga că toate mijloacele de informare în masă, inclusiv ale opoziţiei, sunt în serviciul heterosexualităţii, pe care o promovează în detrimentul altei orientări sexuale – homosexualitatea, recunoscută ca normală doar de către o parte a intelectualilor şi de mediile ştiinţifice de profil. Atât Moldova Suverană, Literatura şi Arta, Jurnalul de Chişinău, Timpul sau Comunistul, cât şi Moldova 1, NIT, Pro TV, nu mai vorbesc de Flux sau Eu TV stau la straja valorilor heterosexuale. Poate cineva născut homosexual să se formeze ca un om liber, fără complexe în asemenea condiţii? Îmi poate oferi cineva măcar 3 nume de posturi de radio sau televiziune, 3 ziare care ar vorbi corect despre homosexuali şi homosexualitate, nu în cel mai bun caz ca despre nişte extratereştri? Care să nu mimeze toleranţa vorbind în termeni de genul “Trăiesc şi ei printre noi”?

În încheiere, aş vrea să-i întreb pe gay-ii din RM cum reuşesc să se informeze corect într-o ţară în care toată presa e heterosexuală (toţi râd de formulare, pentru că heterosexualitatea continuă să fie identificată cu general-umanul, nu doar cu o simplă orientare sexuală, ca homosexualitatea), şi dacă reuşesc să scape de sentimentul de alienare, inevitabil în astfel de situaţii. Căci este o minune, nu-i aşa, să rămâi cu minţile întregi într-o lume care te tratează ca şi cum n-ai exista?

Am început să evit filmele fabricate acum câteva decenii, considerate geniale şi nemuritoare de criticii şi specialiştii de film. În primul rând, pentru că evit complexitatea, dar şi sofisticăreala şi scliviseala regizorilor geniali, admirate necondiţionat de fanii şi galeriile lor. Prea complicată îmi este viaţa, de aceea probabil prefer filme simple, dacă nu chiar simpliste, care cel puţin nu fac o profesie de credinţă din încifrarea realităţii, încifrată şi aşa destul de mult pentru specia Homo Sapiens. Face mai inteligibilă lumea şi viaţa pentru un consumator obişnuit de filme, creaţiile încâlcite ale unui Tarkovski? Dar scremătura homofobă a unui Bertolucci sau Godard? Mai inteligibilă – sigur nu, însă mai confirmatoare de mituri ale dreptei conservatoare – cu siguranţă!

Deci, dacă elita şi învăţăceii alienaţi ai acesteia, care au făcut un cult din “vorbirea frumoasă” îşi pot permite luxul de a se complace în a “preschimba tot ce-i neînţeles în neînţelesuri şi mai mari”, eu aş prefera să mă familiarizez cu dimensiuni ale artei sau kitch-ului care nu aparţin încă tezaurului culturii mondiale, cu opere (dar nu ale monştrilor sacri academizaţi) care ar contribui la eliberarea mai multor categorii umane ţintuite până în prezent la stâlpul infamiei, inclusiv cu complicitatea creatorilor nemuritori şi a geniului lor inocent, dar mai ales neangajat…