Salut,

M-am gandit sa revin cu noi informatii si lamuriri pe masura ce treburile incep sa mearga (ca sa spun asa).

“Echipa” are deja patru potentiali membri si mai sunt persoane interesate. Speranta mea e sa nu avem foarte multe razgandeli (cel putin nu in ultimul moment).

Asa cum am gandit eu organizarea, pana la sfarsitul lui ianuarie, inceputul lui februarie ar trebui sa avem un “nucleu” al echipei cu care sa incepem sa facem demersurile REALE organizatorice (rezervari la refugii, sa nu uitam ca august e luna de maxim trafic pe Mont Blanc, rezervari la motel/pensiune in Chamonix sau cautare a locurilor de camping,  eventuale bilete de tren daca aceasta varianta ar fi de dorit s.a.m.d).

In plus, februarie, martie, aprilie sunt cam ultimele luni de iarna autentica in Carpati, ocazie cu care am putea face cateva ture de weekend impreuna pentru a calibra echipa in mediu hivernal si eventual a face schimb de experiente, informatie s.a.m.d.

Apoi mai sunt si scolile de iarna pe care putem sa le facem (daca doriti), nu fac reclama vreunei scoli, exemplul de mai jos e cea mai ok varianta pe care am gasit-o pt. mine personal. Am inteles ca mai sunt si altele programate pentru iarna asta.

Si mai e pregatirea fizica dar de asta se ocupa fiecare in parte

Ar fi pacat sa ajungem acolo si sa ne oprim pe la 3800 m

Fiecare ar trebui sa stie ca pretul unui echipament adecvat (daca nu-l aveti deja) Mont Blanc-ului (coltari, casca, piolet, bocanci de iarna, frontala) ar putea sa varieze intre 1000 RON si … 2500 RON (in functie de brand, calitate, magazin).

Costurile transportului in cazul variantei cu automobilul ar fi undeva la 300 RON de persoana, cu trenul/avionul inca nu stiu tarifele…

Iarasi, in februarie trebuie sa vedem cine are cort si ce tip de cort.

Am facut si un cont de twitter unde o sa mai dau tweets-uri cand e cazul.

Sugestii…?

C.

Multumesc Ciprica pentru ca mi-ai amintit si de sala BLOCKER din IASI despre care am uitat sa scriu si care s-a deschis pe 3 Octombrie.

La deschidere:
“Au fost prezenti foarte multi tineri dornici de o catarare, chiar daca multi dintre ei nu o mai facusera pana acum, lucru care ne-a bucurat foarte mult, acesta fiind si unul dintre obiectivele noastre, de a promova alpinismul ca sport in randul tineretului din Iasi si nu numai. Au fost prezenti peste 300 de oameni de toate varstele, de la copii pana la bunici, din diferite orase din tara (Iasi, Bucuresti, Piatra Neamt, Brasov, Galati, s.a), de la cei mai buni cataratori ai momentului, pana la respectatii pionieri ai catararii iesene.

A fost un prilej bun pentru o intalnire a generatiilor de cataratori ieseni, un eveniment care a adus oamenii impreuna pentru a sarbatori un moment important pentru alpinismul iesean. Toata lumea s-a catarat si s-a bucurat de piscoturile facute acasa, s-a stat la refugiu, iar pe la ora 22:00, cand toti copiii erau acasa, probabil in paturile lor odihnindu-se dupa zbenguiala de la sala, a inceput si after party-ul, unii apucandu-se de distractie sau dansuri, altii neputand sa se opreasca din catarat.

La final, toata lumea s-a simtit bine, iar noi suntem mai mult decat fericiti ca unul dintre visele noastre a devenit realitate, si ca de acum Iasiul se bucura de o sala de catarat de nivel europen.”

Blocker

Contact & Locatie

BLOCKER – Sala de Catarat din Iasi
Str. Socola, Nr. 16 (La fostul Tamaz)
(In Bularga, in statia Frigorifer, pe partea dreapta exact inainte de podul spre Bucium, Siraj)
Email: salut@blocker.ro
Tel: 0766.105.272 ; 0754.481.538
Pentru Harta click AICI

Vând pereche bocanci iarnă/expediţie Koflach Arctis Expe, mărimea aproximativ 44, maxim 10 ture la activ, majoritatea în zăpadă, dar şi câteva mixt, fără urme de distrugere a carcasei, doar zgârieturi superficiale, gheata interioară în stare bună. Bocanci excelenţi pentru ture de altitudine, ture lungi prin zăpadă, ture la cort sau cu bivuac, garantaţi să vă păstreze picioarele “toasty” (rumenite) în cele mai mici temeperaturi. Sunt compatibili cu orice tip de colţari (automaţi, semiautomaţi, universali), sunt câteva probleme la fixarea colţarilor Black Diamond automaţi, care necesită o adjustare mai eficientă. Eu personal i-am folosit cu Petzl Vasak semi şi s-au fixat sigur.

Preţul: 600 Ron Negociabil

Motivul vânzării: Upgrade.

Păreri bune:
-în turele în care i-am folosit am rămas uscat, temperatura picioarelor rămânând optimă;
-nu am suferit de niciunul dintre “miturile plasticilor” – nu am avut bătături, dureri ale tălpilor, sau sângerări;
-în ciuda aspectului sunt destul de manevrabili şi, cu puţină deprindere, sunt destul de precişi în căţărarea pe stâncă;
-în nopţile friguroase în cort am dormit cu gheata interioară în sacul de dormit, asigurându-mi un bocanc uscat şi cald pentru a doua zi.

Bile negre:
- sunt destul de grei, iar aproach-urile pe teren uscat s-ar putea să îi demoralizeze pe unii;
- sunt destul de greu de folosit pe gheaţă fără colţari, din cauza rigidităţii totale;
- folosiţi cu ciorapi nepotriviţi, piciorul s-ar putea să transpire excesiv (dar aici nu prea e bila neagră a lor, ci a utilizatoruli);
- şireturile sunt mai dificil de legat/adjustat din cauza masivităţii, dar nimic nu este imposibil.

Alte review-uri cu bune şi rele, aici: http://www.trailspace.com/gear/koflach/arctis-expe/ .

Cam atât, aştept doritori. Toate cele bune!

După un week-end de frig de 0 grade şi mai puţin petrecut la căţărat prin Râşnoave unde mare lucru nu am făcut, doar o manşă în prima lungime a Crestei Generalului şi cu chiu cu vai o lungime de artificial urâtă din altul, la invitaţia lui Foaie, am ajuns la 20 de grade celsius în minunata localitate Basarbovo, în Bulgaria.

Păi ce pot să zic, la cam două ore după ce Foaie m-a ridicat de la domiciliu şi i-am pescuit pe Coiotu şi pe Andra deja ne căţăram parcă uitând cu totul că suntem în luna noiembrie, chiar la jumătatea ei.

Răzvan şi Andra prin trasee

O altă maşină a fost compusă din Lucian prietena lui Claudia, Siviu şi Răzvan (Bulă), primii doi cunoscători buni, din câte am văzut, ai locurilor şi a frumoasei arte a căţărării în general.

Păi eu personal m-am dat pe două trasee în stil manşă, dar nu am atins topul la niciunul, Andra a urcat cap o bucată bună din unul dintre ele, dacă nu mă înşel Venio un 6a bulgăresc pe care l-a reuşit mai târziu în manşă.

Răzvan a echipat un traseu mai la stânga foarte fain şi acesta. Echipa formată din Lucian şi Claudia a reuşit mai multe trasee, presupun multe frumoase.

Foaie în Long Hand, asigurându-şi un somn plăcut

Foaie a putut să doarmă liniştit duminică spre luni pentru că a dat şi el la “ultimul şut” un 8- aşa, Long Hand, minunat şi felicitări.

All and all, a fost un week-end superb, am descoperit şi eu Bulgaria şi vom mai reveni cu prima ocazie.

C.A.M.P. Steelkar se numesc. Au 100g, echipate cu o buclă de 10 cm. Ştiu că mulţi se îndoiesc de carabinierele cu “sârmă”, dar, din câte m-am documentat, sunt cel puţin la fel de bune ca şi cele clasice.

Sunt mult mai uşoare, ceea ce pentru mine, care d-abia mă trag pe mine în perete, un rack mai uşor înseamnă mult. Totodată, din câte am citit sunt foarte ok iarna pentru că nu îngheaţă, deci nu se blochează.

Un alt aspect care face diferenţa dintre carabinierele pe sârmă şi cele clasice este acela la efectul de ” fluttering ” (sau a se flutura). Mai exact, carabinierele clasice în anumite condiţii ajung să se deschidă şi să se închidă necontrolat cu mare viteză. Pentru a observa acest efect luaţi o carabinieră normală şi loviţi-o de podul palmei în mod repetat cu latura lungă şi veţi auzi nişte click-uri. Din câte citisem asta se poate întâmpla atunci când în cădere, trecerea corzii prin carabinieră o face pe aceasta să vibreze la frecvenţa de rezonanţă. Este într-adevăr un aspect pentru paranoici, dar vorba aia: în alpinism “shit always happens” (rahatul se întâmplă).

În rest, toate bune şi urmează, când primesc nişte poze, să vă povestesc un lucru sau două despre duminica noastră la căţărat în Râşnoave.

Thursday 27 August
Voie Frison-Roche, Brevent 6a, 6 pitches

View of the Brevent showing the location of the Voie Frison-Roche
This is the climb that I looked at and said ‘No way’ at the when we first looked at it. Not only is it at the top of my grade but it is very long, and steep and intimidating. Gradually as we climbed during the week and got used to the rock I started to think it might be possible.

Jim sussing the start of the route
The cable cars were on their autumn schedule now so we couldn’t get to the crag as early as we wanted. Our plan to stow the bags at the top of the climb took a few extra minutes in which time the next cable car had arrived, shedding its load of adventure-hungry soldiers onto the path behind us. An unseemly race ensued as each party correctly guessed the destination of the other and started running towards it. We ran faster than them, but they knew a better shortcut, so that we had to wait in a queue. This gave us time to nervously assess the crux on the first pitch, which we were informed someone had fallen off the day before and broken an ankle.

The first pitch of the Voie Frison-Roche
The French soldiers on some kind of exercise, jostled impatiently behind us at the start, reprimanding us for not starting off on the heels of the climber in front. I refused, but this did not stop them from doing this to us as soon as they got the chance. For the whole of the climb, except the top pitch, they climbed so close that their hands were on the holds I wanted for my feet. I am proud to say that the crux pitch delayed them, more than it delayed us, and we had the final pitch away from them, having only to wait for another party of their comrades who were hauling a massive sack up the very long final pitch and then struggling to climb it.

Climbers at the third stance
The climbing was fabulous, each pitch being intense, sustained and varied, stances were varying in design and quality, all fun, except of course for the large knot of soldiers krabs placed over mine at every stance.
On the second pitch, the rock is quite unstable in places, and we had to be cautious when weighting anything with hands and feet; a traverse to takes you to the right to reach the belay; you can’t see it until you’ve edged out on the traverse ledge
The third pitch is 5c which continues up and right to a very solid belay “pit.”
The fourth pitch is the crux and while the guide book rates it the same as the first pitch, 6a, for the variety of climbing styles and difficulty over this one awesome pitch, some think it should go at 6a+. The crux was a steep layback crack, very strenuous,
I couldn’t see Jim after the first two moves, so had to pay close attention to the rope’s action to make sure I didn’t leave him without enough when he needed it.

Jim approaching the crux section on the 4th pitch
The fifth pitch is a traverse to the left (behind the outcrop of rock in the photo) to get to the start of the last pitch, a magnificent 5c corner, straight up, a very long pitch.

The long final pitch
When you get to the top, you are right beside the Cable car station, handy for a celebratory beer and a while spent contemplating the view of Mont Blanc across the valley.

View of the climb’s location on the Brevent, and the proximity of the cable car

am ajuns la Coştila cu Moro (a.k.a. Coiotu), Rox, Andra şi Aniţa, duminică pe 25.

Într-o zi superbă de octombrie, am început să urcăm încet-încet pe Munticelu. A fost o ieşire încărcată de emoţii pentru mine, pentru că mergeam pentru prima oară la acest Mecca al alpinismului românesc, un loc încărcat de istorie, un loc unde mulţi dintre alpiniştii de seamă, dar şi mulţi alţii, au făcut “primii paşi în perete”.

Citisem atâtea RT-uri, văzusem atâtea poze încât ajuns acolo nu prea am avut sentimentul de loc nou pe care l-aş fi avut de obicei. Totuşi unde priveam vedeam pereţi şi deşi Ţancul Ascuţit nu părea atât de înalt mi-am dat seama că nu va fi o sarcină uşoară, aducându-mi aminte că escalada pe conglomerat e o altă mâncare de peşte faţă de calcarul pe care mă obişnuisem cât de cât.

Planul era unul măreţ pentru nivelul meu de începător: să fac, împreună cu Coiotu, traseul ATP, grad 4A.

Până la urmă fetele şi-au pus o manşă scurtă în prima lungime din Traseul Căţărătorului, iar noi am reuşit prima lungime din ATP, mai cu chiu cu vai, după care coiotu a lăsat manşă.

Primul meu traseu în Coştila… n-a decurs totul aşa cum plănuisem, asta e clar, dar a fost bine. Am folosit noile bucle pentru alpinism şi, într-adevăr, conglomeratul e mai ciudat.

Fetele s-au dat şi ele în manşa pusă în ATP şi totul a fost frumos.

O altă surpriză a fost aceea că, în timp ce ne căţăram, un băiat alături de prietena lui se tot plimbau în jurul ţancului şi făceau notiţe pe nişte fotografii ale ţancului. Imediat am recunoscut că sunt cele de pe romaniaquest.ro şi am aflat că băiatul, al cărui nume am uitat să îl întreb, este propietarul frumoaselor descrieri ale traseelor de escaladă şi voia să îşi updateze descrierile din Coştila. Pe această cale aş vrea să fac din nou reclamă site-ului respectiv, aici, pentru că mi se pare util.

Până la urmă a fost o zi perfectă de căţărat şi ne-am promis că ne vom întoarce cu forţe proaspete pentru a explora această zonă minunată.

(magazin.rucksack.ro)

Recent (septembrie 2009), slovenii Marko Prezelj, Rok Blagus şi Luka Lindic au reuşit urcarea a trei pereţi importanţi în grupul Bhagirathi, zona Garhwal, India.

Cei trei au stat în zonă o lună de zile, dar obiectivele au putut fi atinse doar în ultimele două săptămâni ale lui septembrie, datorită condiţiilor meteo neprielnice.

vf. Bhagirathi III

Într-o singură zi (15 septembrie), echipa de trei a parcurs faţa vestică a vârfului Bhagirathi IV (aprox. 6.200m alt.), pe un traseu de 1.000m diferenţă de nivel, mixt, cotat D+.

Săptămâna următoare (21-22 septembrie), slovenii au urcat faţa vestică a vârfului Bhagirathi III (6.454m): 1.300m, ED, 7/7+ UIAA, M5, WI5.

Cireaşa de pe tort a expediţiei a fost ascensiunea vârfului Bhagirathi II (6.512m), pe durata a trei zile (29 septembrie – 1 octombrie 2009). Traseul a fost cotat ABO, 7/7+ UIAA, M8, WI6+.

Toate traseele au fost parcurse în premieră.

Modest, faimosul Prezelj (Pioletul de Aur 2007) a spus că „mda, a fost o tură faină”…

(Sursa: alpinist.com)

Din informaţiile pe care le deţin în prezent, singurul alpinist din România, care a parcurs trasee în zonă, este orădeanul Leslie Fucsko.

Realizările celor trei sloveni nu sunt o surpriză. Alpiniştii români conectaţi la evenimentele de pe plan internaţional, probabil cunosc faptul că alpinismul sloven (ex-yugoslav) a fost şi este extraordinar de puternic, cu multe realizări. Împreună cu alpiniştii polonezi şi ex – cehoslovaci, au format vârful de lance al alpinismului de top mondial din blocul comunist.

Slovenii au şi multe tentative eşuate, dar fără aceste expediţii ratate nu ar fi fost posibile succesele. În acest caz – spre deosebire de România – alpiniştii au profitat de toate ieşirile din afara ţării, încheiate sau nu cu succes.

Un material amplu şi interesant pe această temă, despre numele mari din alpinismul sloven, a fost tradus şi publicat de către Cătălin Brad (Bucureşti) într-unul din cele trei numere ale defunctei reviste „Alpin Extrem”, în anii `90.

Câteva dintre aceste realizări din anii 70-80, le enumăr mai jos.

Faimosul Tomo Cesen

Realizări slovene (ex – yugoslave)

1979: premieră pe creasta vestică a Everestului (Andrej Stremfelj, Jernej Zaplotnik)

1981:

-       premieră pe faţa sudică a vârfului Dhaulagiri, Himalaya;

-       12 alpinişti sloveni, dintr-un total de 40, ating vârful Broad Peak pe ruta normală;

-        prima ascensiune a feţei nordice a vârfului Yalung Kang (NE), unul din cele cinci vârfuri ale vârfului Kanchenjunga (Bornt Bergant, Tomo Cesen);

-       yugoslavii ating altitudinea de 8.150m pe faţa sudică a vf. Lhotse, pe un traseu în premieră;

1986: premieră pe Torre Egger (Patagonia), realizată de Silvio Karo, Franc Knez;

1987: a doua ascensiune a Turnului Trango (Torre Innominata), pe un traseu în premieră (Slavko Cankar, Franc Knez, Srot);

Silvio Karo

Un material în lb. română despre realizările lui Andrej Stremfelj, poate fi citit pe linkul de mai jos.

http://alpinet.org/main/articole/show_ro_id_671_pid_1648.html

After I’ve put away my skis for summer something beautiful happened. One weak of holiday just beneath Svartisen glacier in Nordland.

Just like I’ve been told by very kind local guide Anne Maria the weather on the Svartisen is mostly rainy with dense fog often resulting in whiteout condition. You need a GPS to navigate that especially there were times I was not able to see any point of reference beside tips of my skis for hours. I’ve seen a clear sky just once during my four days on glacier. Nevertheless the place is wonderful. 24 hours of light, kilometers of snow and ice, interrupted view of the sea and nobody around you.

Climb as high as your dreams

Weekend-ul trecut am participat la şcoala de alpinism de vară organizată de Federaţia de Alpinism şi Escaladă. Deşi a fost vreme urâtă sâmbătă nu am stat degeaba, am învăţat să facem rapel cu asigurare, regrupare, recuperat bucle, să montăm asigurări mobile, noduri de toate felurile şi să avem răbdare

Duminică a fost o vreme foarte frumoasă şi am pus in practică cele invăţate cu o zi înainte.

După vreo trei rapeluri şi prima lungime cap în două trasee, am lăsat toate fricile deoparte şi am făcut traseul “Fisura întreruptă” cap de coardă.

(foto: http://costila.go.ro )

In prima lungime buclele erau deja puse, dar problema era în a doua unde nu erau ca să nu mai zic de regrupări pe care trebuia să le fac singură şi de nodul cabestan care nu-mi ieşea niciodata ).

Traseul mi s-a părut foarte uşor, mai greu a fost puţin cu orientarea. In loc să fac dreapta era sa ajung în traseul din stânga că se vedeau clar spiturile în timp ce în dreapta nu era decât un copac ). Dar  eram monitorizată şi am fost avertizată imediat )

Coechipierul, Vlad (-din Cluj parcă) a fost băiat de nota zece. Mi-a mai “şoptit” pe traseu unde greşeam şi în prima regrupare mi-a corectat nodul cabestan. In a doua regrupare l-am făcut bine(-tui mama lui de cabestan! )) .

Şi de ce mă temeam mai tare de-aia n-am scăpat ). Mi s-a întâmplat de câteva ori să mă învârt în aer în coardă şi să mi se facă rău de la atâtea goluri în stomac. Asta se întâmplă când nu mai poţi atinge stânca cu picioarele când cobori in rapel. Coborând din traseul asta am vazut la un moment dat un fel de alveola(?)/surplomba(?), mi-a îngheţat inima şi am zis gata am dat de dracu ). Bineînţeles ca m-am speriat, am uitat că mai trebuie să trag de coardă ca să pot coborâ şi a inceput festivalul. Dupa mai multe rotiri de 360 de grade cu vedere spre toata Valea Prahovei, ţipete că s-a blocat sistemul idiot şi nu mai pot coborâ(-daca nu mai merge nu mai merge )), când mi-am dat seama că n-o să vină nici un elicopter să mă ia de acolo am tras de coardă şi am coborât frumos până la prima regrupare.

Apoi am făcut un cabestan frumos, am tras coarda, am pus reverso tot frumos şi l-am aşteptat pe Vlad să coboare.

In concluzie, mă bucur că am putut participa la această şcoală. Am învăţat foarte multe lucruri în cele două zile de la oameni care chiar vroiau să ne invete ceva şi se bucurau tare când “mergea” treaba şi mai ales când ne vedeau că vrem să ne implicăm. Şi mă mai bucur că am lasat toate emoţiile la o parte legat de “treaba” asta cu cap-de-coardă şi m-am băgat vitejeşte in acel traseu. Şi chiar a fost uşor .

câteva poze: http://picasaweb.google.co.uk/iulivarzariudarie/Costila

Weekend-ul trecut, adică 26-27, ne-am decis să plecăm agale din nou, spre Belvedere, la o mică sesiune de escaladă.

De data asta nu am fost foarte matinali sâmbătă. Astfel că eu, Rox, Luci şi Fof ne-am urcat pe la 15.30 în Xsara şi am pornit spre Ploieşti. Ne-am oprit să îşi ia Luci echipamentul, am trecut şi pe la Fof pe acasă. Maria, sora lui Fof, şi părinţii lor plecau spre Sinaia la festival. Încă de pe drum am început să ne gândim la o pastramă servită în Sinaia.

Pe la Breaza am sunat la o pensiune din Sinaia şi am rezervat două camere. Foarte tare. Sinaia era foarte aglomerată, pastramă, cârnăciori şi mititei la tot pasul, Andreea Bălan, luptători şi Pasărea colibri. Am mâncat frigărui, pastramă de care mi-era poftă de vreo 3 săptămâni, alături de minunata familie a celor doi. Cam somnic, aşa că eu şi Rox ne-am retras pe la 22.

Foarte tare seara în Sinaia, dar să revenim la lucruri mai serioase: Faleza de la Belvedere. Păi venisem cu un plan: Traseul Şcoală de la Faleza din pădure, un 6a, dar cu fisuri subţiri pe o faţă verticală.

Până una alta, Fof a pus manşa în Clasic, ne-am urcat toţi, eu l-am reuşit la bocanci, iar Luci a dat jos echipamentul. A urmat o războială mai veche cu Nea Caisă, pe care l-am reuşit cap-coardă, dar cam nesigur, cu două pauze de odihnă în coardă.

Rox a avut o evoluţie excelentă şi a căţărat o bucată bună din Nea Caisă, dar a obosit. Progrese mari, mari.

Între timp, Luci şi Fof puseseră o primă buclă în Şcoală. Se făcuse cam târziu, dar eram hotărât să spăl ruşinea din Nea Caisă aşa că am plecat pornit să mai pun măcar 2-3 bucle.

După câteva încercări nereuşite, din cauza lipsei de concentrare am reuşit să mai echipez un spit şi încă unul, intru într-o bavareză care m-a surins că îmi ieşea, şi urc, şi urc şi… cad scurs cu lateralul pe lângă perete. Când m-am dezmeticit luci atârna şi el puţin în coardă ridicat de forţa căderii. Surprinderea s-a transformat imediat în bucurie. Am scăpat de frica de a cădea cap coardă, nu s-a întâmplat nimic! Am mai dat vreo 3 încercări, cam tot atâtea căzături, din ce în ce mai controlate. La nivelul meu, a fost o mare realizare să trec peste această frică şi să mă concentrez asupra mişcărilor.

Au mai încercat şi Luci şi Fof după care ne-am retras, am plecat spre maşini. Pe drumul spre Predeal încă o veste bună: părinţii lui Fof ne aşteaptă la Izvoarele, la bunica lui Fof şi a Mariei, cu masa pusă.

Luci visează la o ţuică, eu la orice de mâncare. Ajungem zăbovim, înfulecăm, icre, brânză, saramură de peşte, mămăligă şiiii surpriza seri: pastramă de oaie, din nou. Puţin mai sărată pentru gustul unora, dar mie mi-a plăcut!

Bunica lui Fof face o remarcă genială despre Xsara: “Ptiu maică ce maşină urâtăăă!” şi plecăm cu toţii râzând şi alintând Citroenul atât de drag nouă care mai nou are scaunul şoferului mai mobil decât i-ar plăcea celui care o conduce.

Ne mai oprim şi în Ploieşti şi pe la 12 noaptea ajungem adormiţi acasă.

Ce să mai, pastrama-i pastramă, căţăratu-i căţărat un week-end scurt, dar cuprinzător!

Să vedem ce-om face week-end-ul ăsta!

In urma cu cateva zile am fost intrebat de George Stroie (Bivuac Media) daca nu vin cu el sa filmeze o parte dintr-un documentar in peretele Vaii Albe. Toata treaba a fost nitel din scurt, asa ca luni am tras tare sa termin ce-as fi avut de lucrat marti si miercuri, iar marti, la 5 dimineata, nedormit, m-am suit in masina.

Planul era relativ simplu. Luam tonele de echipament, urcam la Babele, mergem pana-n creasta vaii albe. Ei (Vladone, Ionut si Bivuac) fac rapel in fisura albastra directa, iar eu cu Silvia pun cortul in creasta. Pe drum ne-au ajutat niste baieti de la Salvamont cu o mare parte din bagaje, pana la releul Costila.

Ajungem relativ repede, mancam nitel si-o-ntindem spre hornul lui Gelepeanu. Gasim locul de cort (singurii 2 metri patrati orizontali, chiar in margine), lasam ce nu trebuia echipei din perete si coboram nitel spre locul de unde vor cobori in perete. Nu mai calcasem pe-acolo din aprilie 2008, dar atunci eram pe schiuri. Realizez din ce in ce mai mult ca de cand m-am operat la genunchi nu mai pot face efort daca nu dorm noaptea de dinainte. Nu am siguranta cand calc, norocul meu ca e foarte putin de mers.

Am pus cortul, o frumusete. Nimeni nu mai avea cort asa frumos ca al nostru. Lasasem camera video si aparatul foto sus, la intrarea in horn. Urc, bag camera video in rucsac, las aparatul afara si plec spre Crucea Caraiman, de unde trebuia sa filmez peretele Vaii Albe.

- Iadul Vaii Albe -

Langa Cruce, merg nitel pe o creasta ce separa doua albisoare, avea nitel mai mult de 1m latime, destul cat sa pun trepiedul. Las camera sa filmeze niste nori care se misca si ma asez. Chiar ma gandeam sa nu adorm, pentru ca stateam pe stanca aia, cu 500m hau pe ambele parti. Zis si facut. Ma trezesc in cam 45 de minute, in exact aceeasi pozitie in care am adormit. Bine ca nu am visat urat. Era frig.

Din fericire era marti si telecabina nu functiona, asa ca la Crucea Caraiman nu era plin de minunatii turisti care populeaza de obicei zona. Mi-a placut linistea.

Dupa ce am terminat de filmat, am strans tot si am plecat incet spre “casa”. Merg si ma tot uit cu mandrie la cortul care sta in varful peretelui. Soarele era aproape de apus, iar peisajele minunate. De cand am pornit studioul foto am ajuns foarte putin pe munte, sper sa recuperez la iarna.

Pe bucatica de stanca de la picioare am adormit.

Am mers foarte incet. Din 50 in 50 de metri ma opream sa mai admir peisajul. Am facut o gramada de poze. Foarte aproape de mine apare o capra neagra, pe o stanca, era la distanta perfecta pentru obiectivul de 180mm, obiectiv care era, bineinteles, in geanta. In 3 secunde a disparut capra, coborand pe niste stanci incredibil de abrupte.

Cobor si eu spre cort, deja se lasase frigul, nu erau mai mult de 5 grade afara. Am mancat ceva si m-am bagat in sacul de dormit.

Cand am plecat din Bucuresti am luat primus-ul, stiind ca o sa fie frig, cu gandul de a bea un ceai cald. Toate bune si frumoase, primusul era cu mine, dar sticluta cu benzina era acasa. Pe la 12 noaptea am scos capul din cort si am vazut un cer senin si plin de stele, cum n-am mai vazut de mult timp. Am facut niste poze din “usa” cotului, dar nu era ok. Am iesit afara cu aparatul, din pacate fara trepied si-am facut niste poze cu calea lactee, care se vedea incredibil de bine. Mare noroc am avut. Vantul nu a suflat deloc, iar cerul era senin. Frig, dar frumos. Cred ca era 1 grad afara. Faceam expuneri de 30s la iso foarte mare, punand aparatul pe jos, sprijinit cu cureaua lui, asta in lipsa trepiedului. In cam o ora m-am intors la cort, fericit ca am facut poze cu stele, dar nitel inghetat.

A 2-a zi, miercuri, trebuia sa ajungem pe brana aeriana si sa filmam nitel de-acolo. Era mult mai cald afara, spre fericirea noastra. Am strans cortul si am lasat in creasta bagajele. Am luat camera video si aparatul foto si am plecat la vale.

De data asta drumul nu mai e asa ca pana la cruce. Coborarea spre brana aeriana este foarte delicata, pe o fata foarte abrupta, iar spre sfarsit vreo 4 pasaje de descatarat. Nimic foarte dificil, dar nici placut. Nu mai sunt obisnuit cu asta. In locul bucuriei se instalase o stare de disconfort. Nu mai eram in largul meu cand vedeam ca nu mai stiu pe ce prize sa pun picioarele. Asta vine cu lipsa de continuitate. Nu te mai cateri, nu mai mergi pe munte, nu mai poti … si ce bine incepusem anul, cu 8 zile de catarat in luna aprilie. Acum e septembrie si numarul lor a ajuns la 10.

Ajungem in brana aeriana, nu e mult de mers, dar parca e din ce in ce mai ingusta, an de an. Peisajul e impresionant. De la punctul de belvedere se vede peretele Vaii Albe, care este de-a dreptul imens, iar sus, atarnat intr-o coarda, Bivuac filmeaza echipa care se catara.

Filmam si aici nitel si plecam, ca sa prindem ultima telecabina. La deal a fost mult mai usor. Am ajuns sus, unde fusese cortul. Am stat nitel sa facem rucsacii si gata, am plecat spre telecabina. Am prins telecabina, noi si ceilalti 200 de oameni mai mult sau mai putin civilizati, care se aventureaza pana la babele, lasand mertzanu’ jos. Se uitau la noi ca la felu’ 14, cu rucsacii indesati si cu o gramada de lucruri atarnate. Se inghesuie, se baga in fata, ca de, asa-i la noi. Ce sa zic, sa fie sanatosi.

Peretele Vaii Albe (in stanga este Caraimanul, de unde sunt facute pozele de la inceput)

George Stroie

Daca intrati pe www.bivuacmedia.ro o sa gasiti 2 filme. Slopes No More si I Climb. Merita sa le vedeti, pana apare filmul din Fisura Albastra.

Pentru mai multe fotografii intrati pe http://radu.greywolf.ro/galerii/#/Gallery/.Travel/2009.09.22-23%20Creasta%20Vaii%20Albe

Am avut ocazia uikendul trecut sa merg la munte si nu oriunde ci chiar pe Transfagarasan. Mi-am dorit vara asta sa ajung pe acolo, dar din diverse motive nu s-a putut. A dat norocu’ peste mine si uite ca mi-a facut cineva o surpriza tare frumoasa.  Vineri dimineata pe la 9 deja eram nerabdatoare sa plec si pe la 3 asa ma rugam sa termin mai repede treaba sa pot pleca si eu mai devreme. NU de alta dar iepurasul, ursul , puiul de urs si ursoaica asteptau dupa mine   Am reusit intr-un final sa plec, m-a recuperat iepurasul de pe drum si m-am asezat confortabil pe scaun pentru ca avea sa fie un drum lung ( cat se poate de confortabil pentru rochita care o avea si pantofii cu toc inalt ; sa nu va ganditi ca asa am ajuns la munte, m-am schimbat pe drum ) . Toata lumea era in masina, echipata, pregatita de lupte si am pooorniiit!

Drumul a fost destul de lejer, am avut noroc si nu a fost aglomerat. Ne-am pierdut un pic prin Curtea de Arges, dar in final am reusit sa nimerim si hotelul. Pana sa ajungem am primit nspe mii de telefoane : ca unde suntem? cat mai avem? ca se raceste mancarea.. uof.. si eram lihnita de foame. Cred ca ursul in spate era si mai lihnit. Ah mai trebuie sa spun ca puiutul de urs pe care o sa il vedeti in poze a fost foooarte cuminte. N-am vazut asa copil cuminte sa stea atata drum linistit. A dormit, a cantat cu noi, a dansat si a facut piruete pe acolo prin spate, ce sa mai, copilul a fost ok.

A doua zi dimineata ne-am trezit cu chiu cu vai ( nu cu ursii mei ) si am luat masa, dupa care am pornit in drumetie spre Balea Lac. Drumul a fost cam aiurea, pentru ca era ceata si nu am reusit sa vedem mare lucru la dus. La intors a fost alta treaba , se inseninase un pic si am putut sa facem si ceva fotopoze   Seara a fost nebunie.  Am avut foc de tabara, am dansat ca indienii in jurul lui , am cantat, am tipat cat ne-au tinut plamanii si am ras pana ne-am tavalit pe jos . Am avut si cantece de grup, ne-a cantat Dragos muuuulte cantiecele si vesele si porno si de jale , de eram toti adunati acolo ca la corul madrigal   Am stat pana noaptea tarziu si i-am chinuit pe cei din personalul hotelului care se uitau cu jind la mesele noastre si parca voiau sa spuna : haideti oameni buni la somn!

Duminica dimineata a fost programata o drumetie pana la Vidraru. Daca stiam pe ce drum ne ducem , nu mai mergeam . Era un drum forestier “super”  pe care ne-am zdruncinat toate cele si unde am vazut si vulpita ( pacat ca nu am fost pe faza sa o pozam , cred ca era Lia ) . Pana in final privelistea de pe lac a meritat tot chinul. De ce spun chin? Pentru ca fiind vreo 20 de oameni ne-am impartit in masini si marmota a nimerit la o soferita in masinaa.. Si fata, desi conducea foarte bine, pe drumul ala m-am rugat sa ajung cu bine inapoi la hotel. La intors am putut sa vad toata prapastia in splendoarea ei si am zis ca daca trage de volan un pic mai la dreapta , fac si o baie in Vidraru

Pe la amiaza, dupa ce am luat masa ( sa va spun ca am mancat ca o marmota nebuna??? ) am hotarat sa plecam spre casele noastre. Am salutat hotelul, am salutat tractorasul din fata hotelului, piatra de langa scari, podul pe care se facea accesul si jarul de la focul de tabara care ramasese de seara trecuta. Cu inima stransa am pornit la drum, ne-am oprit la Curtea de Arges si am vazut manastirea si apoi destinatia : Bucuresti.

Impresii, concluzii si alte treburi : mai vreau la munte, imi place foarte mult. Nasol cu serpentinele, eu sufar sa rau de masina. Mancarea buna tareeee si desertul a fost delicios. Hotelul foarte dragut si curat, vi-l recomand. Si gata cu vorbaria, jos va pun fotopozele 

Monday 24 August
Cosmiqes Arete

There was still a snow slope in mid august and we chose to put crampons back on although others did not.

We found route finding quite tricky, there are often a number of choices and it is not clear which is the best way to go.

Jim at the start of the pitched climb

Finally, you mantel up onto the sloping top of a pinnacle,

find a slot to slither down, and there is the rickety ladder leading to a gathering of spectators watching and waiting to congratulate you.

We were applauded as we ascended to the viewing platform.
Getting the leg over the top of the parapet is an ungainly manoeuvre which should be practised in advance if one needs to look cool. I didn’t. The cloud swirls in almost as soon as we finish, making us feel lucky to have seen the views that we saw.

Today is a good day. The latest copy of Summit magazine is out, and with it my second back page slot in less than a week.  I’m super proud of this one, but not because I got the story published. I’m chuffed, granted; for a self styled ’struggling young writer’ any byeline in a decent magazine is worth it, even if it is for free.

Monday 24 August
Cosmiques Arete

Cable car to the Aiguille du Midi where we got geared up in the concrete tunnel next to the ice door that leads to the snow arête.

The arête was as exciting as ever, and easily the most dangerous thing we did all day. Stupendous drop offs on either side of the inches-wide snow path.

Walk round in front of the Face Sud, to the exposed wooden skeleton of the old Cosmiques Hut.


The route starts pleasantly on slabs of pale granite, with plenty of dry stone dust in between.

This soon becomes steeper, and we are scrambling up massive slabs of solid pale granite.

Although exposed, often it does not feel so, as we squeeze between the large chunks, up chimneys, and weave amongst enormous boulders.

The views are tremendous, there is an exciting abseil from a slanting slab, from where you can’t see the bottom.

The pitched climb has a hard move if you are in big boots, and with a big bag.


Climbers with guide on the crux of the climb