Câteva grupuri de şarlatani care  îşi parchează zilnic automobilele pe strada Vlaicu Pârcălab, vis-a-vis de Consulatul României la Chişinău, scot sute de euro din consultanţa pe care le-o oferă cetăţenilor care încearcă să-şi redobândească cetăţenia română.

Aceştia, nu posedă autorizaţie pentru serviciile ilegale, prestate în stradă. Astfel, din moment ce te-ai apropiat de panoul informativ, plasat lângă gardul Consulatului, aceştia se apropie de tine şi te abordează. Mai întâi, îţi dau un pliant, unde găseşti datele lor de contact. Apoi îţi oferă consultanţă gratuită. «Informaţia se dă gratis», afirmă Galina, o  consultantă. După ce explică care sunt actele necesare pentru a depune dosarul cu documente la Consulat, încearcă să te convingă de faptul că ei au cunoscuţi la Ministerul Justiţiei de la Bucureşti şi, dacă apelezi la ajutorul lor că, poţi obţine paşaportul românesc în regim de urgenţă.

M-am arătat interesat de propunerea Galinei şi aceasta mi-a spus că primul lucru este să-i dau 40 de euro pentru a face rost,  în termen de o săptămână, de cazierul juridic românesc. A făcut un calcul sumar şi m-a asigurat că suma de 400 de euro este suficientă pentru ca eu să obţin paşaportul românesc. După această metodă lucrează şi Oxana, Sergiu şi alţi sarlatani care pândesc în faţa consulatului. Ei nu vor avea zi liberă nici de Ziua României.

Numarul total al alegatorilor prezenti la urne: 497

Nunar total al voturilor valabil exprimate: 492

Traian Basescu (PD-L): 215 (43,70%)
Crin Antonescu (PNL): 159 (32,32%)
Mircea Geoana (PSD-PC): 61 (12,40%)
Vadim Tudor (PRM) 21 (4,27%)
Remus Cernea (Verzii) 18 (3,66%)
Sorin Oprescu (Ind.) 11 (2,24%)
George Becali (PNG-CD) 4 (0,80%)
Eduard Manole (Ind.) 2 (0,39%)
Constantin Potarca (Ind.) 1 (0,1%)

Sinteza:

All-time-record obtinut de PNL in Germania (Landurile Renania de Nordwestfalia, Renania-Palatina, Hessa).

N-am mai fost realmente impresionata de prea mult timp. Mi-am pierdut încrederea în oameni şi în şansa de a întâlni persoane excepţionale, care sa ma inspire. Aura de optimism a început sa-mi pălească. In fiecare zi îmi plâng de mila pentru ca m-am născut în România şi de ciuda ca n-am plecat de la 18 ani de aici. In fiecare zi ma gândesc cum sa fac sa fug de realitatea vieţii mele. Văicărelile interioare sau verbalizate nu se mai termina. Ma plâng mereu, nimic nu este bine, totul este potrivnic, ce naspa, ce rău, life sucks, văleu, şi o ţin tot asa. Guvernul e prost, viata e proasta, slujba nu-i ce trebuie, bărbaţii sunt nu ştiu cum … bla, bla, bla.

Ieri am auzit o poveste (am şi văzut înregistrări) care m-a făcut sa plâng.

Povestea începe asa:

Un fiu îşi roagă într-o zi tatăl – care suferă de o boala destul de grava de inima – sa alerge împreună cu el într-o competiţie atletica.  O cursa de vreo 5 kilometri. Tatăl e de acord, aleargă împreună şi ies penultimii. Apoi fiul îşi roagă tatăl sa alerge cu el într-un maraton. De atunci au participat la zeci, poate sute de maratoane. In ultimii ani participa împreună într-o competiţie incredibila (pentru mine ce sa mai zic, eu dacă alerg 1 kilometru, ma prăbuşesc istovita, frântă, terminata), o competiţie numita Ironman. Participanţii înoată vreo 3-4 kilometri, apoi merg cu bicicleta 180, la final aleargă 40 (sper c-am înţeles corect).

Si acum priviţi-i şi ascultaţi-le povestea. Sunt echipa Hoyt:

http://www.youtube.com/watch?v=flRvsO8m_KI

Daca nu as fi românca, si n-as obţine atât de greu viza pentru America, anul viitor m-as duce sa-i vad terminând maratonul Bostonului. Oricum am sa încerc. Nu am văzut niciodată nimic care sa ma inspire mai mult.

O czym mowa? Otóż w sobotę 21 listopada w MDK’u odbędzie się konferencja poświęcona zastosowaniu  nowoczesnych technologii internetowych w przedsiębiorstwie, nad którym to wydarzeniem koreja.pl objęła patronat medialny.

Jeśli ktoś z was jest właścicielem firmy, lub stawia na polu przedsiębiorczości pierwsze kroki, powinien zapoznać się z możliwościami jakie drzemią w sieci – Ambasada Innowacji jest po temu najlepszym sposobem.

Więcej szczegółów możecie się dowiedzieć z oficjalnej strony www.ambasada.org.pl, na którą serdecznie zapraszamy.

Organizatorzy: Greeni, MDK Świętochłowice;

Partnerzy: Koreja.pl, Freewheel Studio, Międzynarodowy Instytut Dialogu i Tolerancji im. Jana Karskiego w Rudzie Śląskiej;

Patronat medialny: Koreja.pl, Świony.pl, Apple Blog, Życie Świętochłowic.

Miejsce: Młodzieżowy Dom Kultury w Świętochłowicach ul. Harcerska 1

Czas: sobota 21.11.09, początek 10:00.

AUSTRIACKIE FORUM KULTURY W WARSZAWIE
ΑΥΣΤΡΙΑΚΟ ΙΝΣΤΙΤΟΥΤΟ ΠΟΛΙΤΙΣΜΟΥ ΣΤΗ ΒΑΡΣΟΒΙΑ
AMBASADA GRECJI W WARSZAWIE BIURO PRASOWE
ΓΡΑΦΕΙΟ ΤΥΠΟΥ ΤΗΣ ΕΛΛΗΝΙΚΗΣ ΠΡΕΣΒΕΙΑΣ ΣΤΗ ΒΑΡΣΟΒΙΑ
 

Prezentcja książki                                    Παρουσίαση βιβλίου
Otwarcie wystawy                                    Εγκαίνια έκθεσης σχεδίων
Koncert                                                            Κονσέρτο
czwartek, 5 listopada 2009 r.           Πέμπτη, 5 Νοεμβρίου 2009
godz. 18:00                                                     ώρα 18.00
ul. Próżna 8                                                   οδός Próżna 8

P R O G R A M

I. Otwarcie wystawy: Michał Hrisulidis – rysunki
I. Εγκαίνια έκθεσης : Μιχάλης Χρυσουλίδης – σχέδια

ΙI. Prezentacja książki: „Zbawca Boga. Kuszenia Nikosa Kazantzakisa” autorstwa Iliasa Wrazasa (Wyd. Uniwersytetu Wrocławskiego, 2009)
Spotkanie z autorem poprowadzi: Ewa T. Szyler
II. Παρουσίαση βιβλίου «Ο σωτήρας του Θεού. Οι πειρασμοί του Νίκου  Καζαντζάκη» του Καθηγητή Ηλία Βράζα (Wyd. Uniwersytetu Wrocławskiego, 2009). Την συζήτηση με τον συγγραφέα συντονίζει η Ewa T. Szyler

III. Koncert: „Theodorakis i inni” w wykonaniu
Isidorosa Papadakisa (buzuki, wiolonczela)
i Iliasa Wrazasa (śpiew, gitara)
ΙΙΙ. Κονσέρτο «Θεοδωράκης και άλλοι»
Από τους Ισίδωρο Παπαδάκη (μπουζούκι, βιολοντσέλο)
και Ηλία Βράζα (τραγούδι, κιθάρα)

STRESZCZENIE
«Powieści, dzięki którym Nikos Kazantzakis (1883-1957) zdobył międzynarodową sławę i uznanie, zaczął pisać po sześćdziesiątym roku życia (!). Uważał je za parerga, a ich tworzenie za rozrywkę w pascalowskim sensie. I nie był gołosłowny, bowiem pisaną pod koniec życia “autobiografię duchową” pt. Αναφορά στον Γκρέκο (Raport dla El Greco) doprowadził do momentu powstania quasi-filozoficznego dzieła pt. Ασκητική (Ascetyka) i eposu Οδύσσεια (Odyseja), pomijając cały ostatni okres życia, podczas którego powstały powieści. Prezentowana książka skonstruowana jest wokół niewielkiej rozmiarami Ascetyki. Uznałem, że spojrzenie na sylwetkę twórczą Kazantzakisa poprzez pryzmat tego właśnie dzieła jest poznawczo obiecujące, albowiem zawarte jest w nim światopoglądowe i tożsamościowe credo pisarza, które następnie z podziwu godną konsekwencją będzie on eksploatować we wszystkich swoich dziełach. Lektura Ascetyki narzuca nieodparte przekonanie, że jest ona swego rodzaju egzystencjalnym projektem o charakterze apelatywnym, propozycją nowej formuły duchowości po fundamentalnym dla historii Zachodu doświadczeniu związanym z tzw. „śmiercią Boga” i „odczarowaniem świata”. Nawołuje ona niejako do odrodzenia, do odbudowania sfery duchowej, która po „śmierci Boga” stała się wysoce problematyczna, a nawet śmiertelnie zagrożona».

ΠΕΡΙΛΗΨΗ
«Τα μυθιστορήματα, χάρη στα οποία ο Νίκος Καζαντζάκης (1883–1957) κέρδισε τη διεθνή φήμη και αναγνώριση, άρχισε να τα γράφει μετά τα εξήντα του χρόνια (!). Τα θεωρούσε ως πάρεργα και τη δημιουργία τους ως διασκέδαση με την πασκαλινή έννοια. Δεν ήταν αυτό απ’ τη μεριά του συγγραφέα μια δήλωση χωρίς αντίκρισμα, αφού τη γραμμένη προς το τέλος της ζωής του «πνευματική αυτοβιογραφία» Αναφορά στον Γκρέκο την έφτασε ως τη στιγμή που τελειοποίησε το quasi-φιλοσοφικό του έργο Ασκητική και το έπος Οδύσσεια, αποσιωπώντας όλη την τελευταία περίοδο της ζωής του, στη διάρκεια της οποίας είδαν το φως τα μυθιστορήματά του. Το βιβλίο που παρουσιάζω είναι κατασκευασμένο γύρω από την μικρού μεγέθους Ασκητική. Θεώρησα, ότι αντικρίζοντας την καλλιτεχνική προσωπικότητα του Καζαντζάκη υπό το πρίσμα αυτού ακριβώς του έργου είναι γνωστικά ελπιδοφόρο, διότι παρέχει μέσα του το κοσμοθεωρητικό και ταυτοτικό credo του συγγραφέα, που κατόπιν με αξιοθαύμαστη συνέπεια θα το εκμεταλλευτεί σ’ όλα του τα έργα. Η ανάγνωση της Ασκητικής επιβάλλει μια αδιαφιλονίκητη πεποίθηση, ότι είναι ένα είδος υπαρξιακού προτάγματος με έντονα επικλητικό χαρακτήρα, πρόταση μιας νέας φόρμουλας πνευματικότητας μετά από την κεφαλαιώδη για την ιστορία της Δύσης εμπειρία του «θανάτου του Θεού» και της «απομάγευσης του κόσμου». Μας καλεί κατά κάποιο τρόπο προς μια αναγέννηση, προς την ανοικοδόμηση της πνευματικής μας διάστασης, η οποία μετά το «θάνατο  του Θεού» έγινε σε υψηλό βαθμό προβληματική και βρέθηκε ακόμα και σε θανάσιμο κίνδυνο».

ILIAS WRAZAS studiował kulturoznawstwo i filozofię na Uniwersytecie Wrocławskim. Doktoryzował się z filozofii i socjologii. Współpracuje z czasopismami „Notatnik Teatralny” i „Nowa Krytyka”. Przez wiele lat wykładał filozofię. Od kilku lat jego zainteresowania skupione są na kulturze i literaturze nowogreckiej. Ich owocem jest książka Zbawca Boga. Kuszenia Nikosa Kazantzakisa. Obecnie przygotowuje książkę o kulturze nowogreckiej. Pracuje w Instytucie Studiów Klasycznych, Śródziemnomorskich i Orientalnych Uniwersytetu Wrocławskiego, gdzie wykłada historię kultury i literatury nowogreckiej.

O ΗΛΙΑΣ ΒΡΑΖΑΣ σπούδασε φιλοσοφία και πολιτισμό στο Πανεπιστήμιο του Wrocław. Εκπόνησε τη διδακτορική του διατριβή στην φιλοσοφία και κοινωνιολογία. Συνεργάζεται με τα περιοδικά „Notatnik Teatralny” και „Nowa Krytyka”.  Δίδαξε φιλοσοφία. Εδώ και μερικά χρόνια το ενδιαφέρον του εστιάζεται στον πολιτισμό και τη λογοτεχνία της νεώτερης Ελλάδας. Καρπός των ενδιαφερόντων του είναι το βιβλίο «Ο σωτήρας του Θεού, Οι πειρασμοί του Νίκου Καζαντζάκη». Ετοιμάζει επίσης βιβλίο για τον νεοελληνικό πολιτισμό. Εργάζεται στο Ινστιτούτο Κλασικών, Μεσογειακών και Ανατολικών Σπουδών του Πανεπιστήμιου του Wrocław, όπου διδάσκει ιστορία του πολιτισμού και της λογοτεχνίας της νεότερης Ελλάδας. 

NIKOS KAZANTZAKIS (1883-1957) jest najbardziej – obok Konstandinosa Kawafisa – znanym na świecie twórcą greckim. Jest autorem takich powieści jak „Grek Zorba” czy „Ostatnie kuszenie Chrystusa”, które doczekały się udanych filmowych adaptacji. „Ostatnie kuszenie Chrystusa” wpisane zostało do listy 100 najczęściej cenzurowanych arcydzieł literatury światowej. Film Martina Scorsese z 1988 roku na podstawie powieści Kazantzakisa, wywołał oburzenie Kościołów na całym świecie. W Polsce film nie był nigdy rozpowszechniany w kinach. Nie dopuścił do tego Episkopat w porozumieniu z Biurem Politycznym KC PZPR.  Choć sam Kazantzakis nigdy nie pisał z intencją wywołania skandalu, to jego oryginalne i nowatorskie propozycje współczesnej duchowości, wywoływały ostre reakcje instytucji monopolizujących rozumienie duchowości człowieka. Książka Iliasa Wrazasa pt. „Znawca Boga. Kuszenia Nikosa Kazantzakisa” przedstawia znane i mniej znane aspekty twórczości greckiego pisarza.

O ΝΙΚΟΣ ΚΑΖΑΝΤΖΑΚΗΣ (1883-1957) συγκαταλέγεται –μαζί με τον Κωνσταντίνο Καβάφη- στους πιο γνωστούς Έλληνες δημιουργούς στον κόσμο.  Είναι συγγραφέας του «Ζορμπά», καθώς και του «Τελευταίου Πειρασμού», έργα που μεταφέρθηκαν και στην κινηματογραφική οθόνη.  Ο «Τελευταίος Πειρασμός» περιλαμβάνεται στον κατάλογο με τα 100 αριστουργήματα της παγκόσμιας λογοτεχνίας που έχουν λογοκριθεί. Η ομότιτλη ταινία του Martin Scorsese το 1988, προκάλεσε την οργή της Εκκλησίας διεθνώς. Στην Πολωνία δεν παίχθηκε στον κινηματογράφο. Απαγορεύτηκε η προβολή  της από το Επισκοπάτο σε συμφωνία με το Πολιτικό Γραφείο της Κεντρικής Επιτροπής του Ενωμένου Πολωνικού Εργατικού Κόμματος.  Ωστόσο ο Καζαντζάκης δεν έγραψε ποτέ με στόχο την πρόκληση σκανδάλου, είναι η ίδια η κοσμοθεωρία  του που προκάλεσε την αντίδραση των θεσμών που θεωρούσαν ότι μονοπωλούν την πνευματικότητα.  Το βιβλίο του Ηλία Βράζα «Ο Σωτήρας του Θεού. Οι Πειρασμοί του Καζαντζάκη» παρουσιάζει τις γνωστές και λιγότερο γνωστές πτυχές του έργου του Έλληνα συγγραφέα.

MICHAŁ HRISULIDIS jest absolwentem PWSSP we Wrocławiu, ma za sobą 40 wystaw indywidualnych w Polsce i na świecie. Brał udział w wielu wystawach zbiorowych. Od 1993 roku zajmuje się również scenografią filmową i teatralną. W 1994 roku otrzymał nagrodę indywidualną na XIX Festiwalu Polskich Filmów Fabularnych w Gdyni za współtworzenie kształtu plastycznego filmu pt. „Cudowne miejsce” w reż. Jana Jakuba Kolskiego, a w 2000 roku nagrodę indywidualną za scenografię do filmu „ Daleko od okna „ w reż. Jana Jakuba Kolskiego na XXV Festiwalu Polskich Filmów Fabularnych w Gdyni. Jest autorem około trzydziestu realizacji scenograficznych do filmów fabularnych i teatrów telewizji (m.in. do Filmów Jana Jakuba Kolskiego, Filipa Bajona i Radosława Piwowarskiego). Prace Michała Hrisulidisa znajdują się w Muzeum Kinematografii w Łodzi, w Muzeum Archeologiczno-Historycznym w Głogowie, w Galerii Miejskiej w Lubinie, a także w wielu zbiorach prywatnych w Polsce i za granicą. Jest autorem okładki i ilustracji do książki Iliasa Wrazasa Zbawca Boga. Kuszenia Nikosa Kazantzakisa.

O MΙΧΑΛΗΣ ΧΡΥΣΟΥΛΙΔΗΣ είναι απόφοιτος της PWSSP (Ανώτατη Σχολή Καλών Τεχνών) του Wrocław. Έχει συμμετάσχει σε 40 ατομικές εκθέσεις στην Πολωνία και το εξωτερικό και έχει λάβει μέρος σε πολλές συλλογικές εκθέσεις. Από το 1993 ασχολείται με την κινηματογραφική και θεατρική σκηνογραφία. Το 1994 του απενεμήθη βραβείο στο 19^ο Φεστιβάλ Πολωνικών Ταινιών στη Gdynia για την σκηνογραφία της ταινίας „Cudowne miejsce” («Θαυμάσιο μέρος») σε σκηνοθεσία του Jan Jakub Kolski, ενώ το 2000 βραβεύθηκε για την σκηνογραφία του έργου «Daleko od okna» («Μακριά από το Παράθυρο») σε σκηνοθεσία του Jan Jakub Kolski στο 25^ο Φεστιβάλ Πολωνικών Ταινιών στη Gdynia. Έχει κάνει τα σκηνικά σε τριάντα περίπου ταινίες και θεατρικές μεταφορές στην τηλεόραση (μεταξύ άλλων σε έργα του Jan Jakub Kolski, του Filip Bajon και Radosław Piwowarski).  Τα έργα του Μιχάλη Χρυσουλίδη βρίσκονται στο Μουσείο της Κινηματογραφικής Τέχνης της πόλης Łódz, στο Αρχαιολογικο- Ιστορικό Μουσείο του Głogow, τη Δημοτική Γκαλερί του Lubin και σε πολλές ιδιωτικές συλλογές στην Πολωνία και το εξωτερικό.  Σχεδίασε το εξώφυλλο στο βιβλίο του Ηλία Βράζα «Ο Σωτήρας του Θεού. Οι Πειρασμοί του Νίκου Καζαντζάκη»

ISIDOROS PAPADAKIS jest absolwentem Kompozycji i Teorii Muzyki Uniwersytetu Arystotelesa oraz Państwowej Wyższej Szkoły Muzycznej w Salonikach. Obecnie jest doktorantem na Wydziale Kompozycji Akademii Muzycznej w Krakowie u Profesora Wojciecha Widłaka. Jest autorem muzyki kameralnej i utworów wokalnych. Pod kierunkiem prof. Kiriakosa Gouventasa i Evgeniosa Voulgarisa studiował również anatolijską muzykę grecką i turecką. Gra na kilku instrumentach.

O ΙΣΙΔΩΡΟΣ ΠΑΠΑΔΑΚΗΣ είναι απόφοιτος Μουσικής Σύνθεσης και Θεωρίας της Ανώτατης Μουσικής Σχολής στη Θεσσαλονίκη. Είναι υποψήφιος διδάκτορας στο Τμήμα Σύνθεσης της Μουσικής Ακαδημίας στην Κρακοβία υπό την επίβλεψη του καθηγητή Wojciech Widłak.  Δημιουργός μουσικής δωματίου και φωνητικών έργων.  Υπό την επίβλεψη του καθηγητή Κυριάκου Γουβεντά και του Ευγένιου Βούλγαρη έχει σπουδάσει ελληνική και τουρκική μουσική. Παίζει μουσικά όργανα.

EWA T. SZYLER jest tłumaczka z języków angielskiego i nowogreckiego.  Z nowogreckiego tłumaczyła między innymi utwory Nikosa Kazantzakisa, Kostasa Tachtsisa, Andreasa Staikosa, Mimisa Androulakisa. Wieloletnia członkini i prezeska Towarzystwa Przyjaciół Grecji. Mieszka w Warszawie.

Η EWA T. SZYLER είναι μεταφράστρια από τα αγγλικά και τα νέα ελληνικά. Από την νεοελληνική λογοτεχνία έχει μεταφράσει έργα του Νίκου Καζαντζάκη, του Κώστα Ταχτσή, του Ανδρέα Στάικου, καθώς και του Μίμη Ανδρουλάκη.  Είναι μέλος του Συλλόγου «Φίλοι της Ελλάδας στην Πολωνία» και ζει στη Βαρσοβία

Ardeshir VAHIDI la redactia ttm

De ani de zile ma indemn singur, nu numai, ma si incurajez spunandu-mi ca;” am sa scriu!” Nici eu nu mai cred in ceea ce promit in acest sens, e greu sa fii  multilateral dezvoltat!

Ultima vreme devenind un fel de “fan” Mircea Badea, imi propusesem  chiar sa-l sustin in ceea ce priveste parerile lui , intr-un fel mai elegant sa zicem , de fapt limbajul folosit de el e mult mai  natural si agreat decat ceea ce as fi dorit eu sa fac, (in mod special  in societatea noastra limbajul elevat si literar e de domeniul trecutului, ba mai mult  e unul  falimentar) .

In ultimele 30 de zile pot spune ca m-am intalnit cu o gramada de oameni “exceptionali” care traiesc in tara aceasta si majoritatea lor au ramas in tara sau pur si simplu s-au intors in tara “de dragul tarii” ca sa cladeasca ceva ori sa schimbe ceva fundamental si sa devina nu doar utili ci  sa si contribuie la fundamentul solutiilor educationale in societatea romaneasca, astfel crezand ca  nu vor sta in expectativa si vor fi in “slujba” compatriotilor a ”oamenilor”.

Ei sa vezi ca si ei intr-o oarecare masura au realizat ca “era doar un vis”.

De aceea sunt de acord cu Mircea Badea, din pacate multa vreme nu se va putea face mare lucru, si chiar daca ai vrea nu ai cu ce…… sa-l credeti pe Mircea Badea,….. sa-l credeti pentru ca el este “Roman”, pe mine nu ma puteti crede pentru ca orice as face , oricat de romaneste as simti sau as gandi, mereu  voi fi un strain, vorba unui coleg de al meu,”te toleram”, zau ca nu am stiut!

Intalnire cu un "Nemuritor" Marcel Iures

Eu as vrea sa fiu un pic pozitiv, crezand ca totul va fi bine, doar ca in timp…si ca va dura, si totul depinde de noi.

Asadar am fost prin Tg.Mures, imi faceam impresia, sau mai bine zis am avut sentimentul ca ma duc sa-mi iau ramas bun, de la cine? Pai de la mureseni, de la cei de care moralmente si sufleteste ma simt foarte legat . Nu mai revin asupra umbra sumbrelor amintiri  …….unele rele dar multe bune, motivele? cei care trebuie sa stie, le stiu bine…. insa un lucru pe care nu-l pot ignora este faptul ca am incercat si ma straduiesc in continuare sa raman fidel orasului meu , drept dovada ca nici pana  astazi nu mi-am schimbat domiciliul si nu-l voi schimba nici dupa ce voi pleca.

Am folosit cuvantul “fidelitate”, din pacate trebuie sa recunoastem ca si acest cuvant asemenea institutiei zisa “casatoria” a devenit  falimentar , transformandu-se intr- un cuvant de origine arhaica, meritand sa se afle printre obiectele de muzeu, astfel incat exceptiile intaresc regula.

Academician prof. dr.Augustin Buzura

Asadar  am fost pescuit de o veche prietena din presa care m-a invitat la emisiunea ei intitulata “Cora Zone”  la TV Mures (ttm), eu am numit-o intalnire de gradul III, am povestit  mult ,timpul s-a dovedit a fi insuficient,  de fapt a  fost un fel de clatorie in timp . Am navigat printre date  incepand cu vremurile din trecut, prezent si  viitor.  A fost exaltator nu pot spune ca nu m-am emotionat, ….. adevarul este ca orasul sau fiecare coltisor al orasului e plin cu amintiri, spuneam parca mi-as fi petrecut copilaria in acest oras…. .

Radu Gheorghe actorul care mereu te afce sa zambesti

In fine, povestea este ca si eu m-am hotarat sa plec, in ciuda tuturor sentimentelor mele de apartenenta,  tarii sau mai bine  spus Ardealului, in orice caz e doar o mutare a locului de munca,nu-i asa?  la niste conditii mai bune, ceea ce si-ar dori absolut oricine. Las ca imaginile si filmuletul sa vorbeasca, iar eu incepand din intai noiembrie 2009 va stau la dispozitie cu orice problema la adresele mentionate la site-ul clinicii.

Sper ca voi avea atata timp liber incat mereu sa va pun la curent cu evenimente si noutati, veti avea acces la sit-ul clinicii in limba roamana, nu de alta ci pentru simplul fapt ca am fost intrebat de conducerea clinicii: “ ..domnule doctor  in ce limba ati  prefera CV si datele dvs sa mai apara in limba persana?” eu am preferat in limba romana in ciuda faptului ca numarul vorbitorilor de limba persana e mult mai mare decat cei de romana, …. No comment.

In aceasta pagina veti gasi si linkul la materialul pe care l-am postat pe you tube pentru a-i multumi  Corei si colectivului redactional ttm, intr-un fel mai inedit sau asa zis,  in felul meu si sper ca ii va placea.

Va astept cu mare drag, la  noul  loc de munca….Cu drag Ardeshir VAHIDI  

http://www.wellnesskliniek.com/E_plastic_surgery/E_staff.htm

Multumiri  Corei Munteanu si colectivului redactional ttm.      http://www.youtube.com/watch?v=fhjir5THD9E

Wellness Kliniek sept 2009

August 12, 2009

IZVOR: GLAS-JAVNOSTI

AUTOR: D.Popaz

Opština Bor i Opštinska organizacija boraca i potomaka oslobodilačkih ratova  otkriće, nakon 65 godina,  7. oktobra, na Dan oslobođenja najvećeg timočkog sela Zlot,  spomen obeležje 72-jici poginulih Crvenoaremjaca  oktobra 1944. godine u borbi za oslobođenje tog mesta. Ruski soldati su , u žestokim okršajima, proterujući fašističke okupatore iz istočne Srbije, u ataru Zlota, herojski izgubili živote. O toj izgibeniji do sada se nije govorilo, niti je bilo verodostojnih dokumenata. Iznenada, pre dva meseca, pojavio se dnevnik partizanskog borca Bogoljuba Jenića koga je sačuvao njegov sin Branislav.  „Osvežilo“ se i sećanje 85-godišnjeg Janka  Ursuljanovića, partizanskog saradnika iz tog vremena:

 -Nemci su najpre minerali most u Brestovačkoj banji. Za njima je nastupala jedinica Crvene armije iz pravca Zaječara i sela Rgotina. Na mestu Tilva njagra, u Zlotu, Nemcu su postavili zasedu u vidu potkovice u koju su uletela devetorica  Kozaka. Svi su pobijeni. Razvila se krvava borba, prsa u prsa, do 6.oktobra.  Seljaci su izginule borce Crvene armije sakupljali i volovskim zapregama dovozili ih do porte  stare crkve gde su ih sahranjivali. Mnogo je izginulo i jednih i drugih. Podataka nema, ali se sećam kada  su  pokopani sovjetski vojnici  1963. godine preneti u Spomen kosturnicu u  Zaječar. U Jenićevom dnevniku piše da su pokopana 72 borca.

Prema tom dnevniku i još nekim izvorima, poginulo je i više od 150 Nemaca. Partizani nisu učestvovali u toj bici, jer je jedan bataljon morao da  ode na Crni vrh, a drugi u pravcu sela Gornjane. U dnevniku se još navodi da  su  u Zlotu kod poznatog srpskog socijalističkog i radničkog tribnuna Petra Radovanovića bili i organizatori ustanka u Srbiji Svetozar Vukmanović Tempa i Dobrivoje Bobi Radosavljević.

Na ovom pustom mestu sahranjena su devetorica crvenoarmejaca-Kada je u Zlotu podignut ustanak imao sam pet godina, ali mi je otac kasnije o svemu podrobno pričao. Zato se i zalažem i  oberučke podržavam Božina Jovanovića i sve ostale da se podigne bilo kakvo obeležje borcima za oslobođenje  Zlota, jedinog sela u Srbiji kojeg je fašistički okupator dvaputa palio i jedanput bombardovao. I sam se pitam zašto smo do sada o tome ćutali. No, splet okolnosti nije mogao da se izbegne , a za  takav  vojnički podvig sećanje nikad ne kasni. Spomen će biti postavljen u centru sela gde su i biste  ubijenih partizanskih prvoboraca i Spomen česma izginulim u oba svetska rata. Samo u prvom, Velikom ratu, Zlot je dao 374 žrtve- kaže Branislav Jenić.

Ruska ambasada zainteresovana za Zlot

Potpukovnik Ilija Skrobnev, pomoćnik ruskog izaslanika za vojsku u Ambasadi Rusije u Beogradu,  bio je, po zadatku ambasadora Konuzina, pre dve nedelje u Zlotu i poklonio se senima izginulih Crvenoarmejaca. Ruska ambasada će, najverovatnije, učestovati u fiansiranju spomen obeležja. Preostaje da se usvoji umetnička vizija i sačini tekst.

Živi u jamama

Spomen obeležje  izginulim Crvenoarmejcima biće pored bisti ubijenih i umrlih prvoboraca iz Zlota, Petra Gramića, Jovana Muskalovića, Jovana Dobrića, Petra Jokanovića i Petra Radovanovića.  Fašisti su prvu trojicu od ove petorice partizana žive bacili u jamu na obližnjoj planini Malinik.

Totul a pornit de la un profesor negru de la Harvard care, intorcandu-se acasa mai pe seara dintr-o delegatie, si-a pierdut cheia si a fost nevoit sa forteze usa ca sa intre. In urma unui apel care raporta o incercare de intrare prin efractie, politistii au ajuns in zona, timp in care omul intrase deja in casa. I s-au cerut actele, asta a incepute sa urle ca ii cer documente doar pentru ca e negru; lucrurile au degenerat in scandal monstru, intelectualul nostru a realizat cam tarziu ca vorbeste mult si prost si a hotarat sa arate un act de identificare. Cam tarziu, pentru ca politistii l-au luat pe sus sub acuzatia de tulburare a linistii publice. Dupa o zi, i-au drumul si au renuntat la acuzatii.

Am stat in Cambridge, locul unde s-a petrecut tarasenia. Da, politistii de acolo au uniforme care amintesc de cele naziste. Mai mult majoritatea politistilor sun fosti militari din marina sau alte trupe speciale si au fost detasati in zonele de conflict. Ma refer la cei angajati in ultimii 15-20n de ani.  Dar au fost crescuti intr-un mediu mai putin ostil altor rase decat erau crescuti inaintasii lor, asa ca faza cu rasismul nu prea cred ca are substanta. Situatia e simpla si clara: ai jignit, ai agresat verbal sau altcumva un ofiter de politie, pai te astepti la consecinte! Nu conteaza ca esti verde, mov sau lila. Am avut de a face cu cativa dintre ei si in afara de: “Yes, sir”,  “I’ am really sorry , sir”,  “No, I don’t want that, sir”, nu am avut tupeul sa macan altceva.

Rasismul exista in SUA, insa in forme mult mai usoare decat exista in trecut. Mai nou este intretinut, cu o vigoare demna de o cauza mai buna, chiar de o mare parte din populatia de culoare. Nu am chef sa fac un expozeu socio-cultural, dar ca orice grup oprimat in trecut, negrii americani  si-au creat o cultura proprie. Un limbaj si un comportament care e mai mult beligerant decat impaciuitor. Iar de cand au inceput sa fie puse in aplicare o serie de norme ce legifereaza discriminarea pozitiva (o cretinitate),  negrii au inceput sa se simta si sa se comporte ca vacile sfinte in India. Ei pot sa faca, de fapt pot sa nu faca nimic, tu ca alb asupritor nu ai dreptul sa le spui ceva. Pentru ca ei decid daca ceva spus de tine are sau nu tenta rasista

De la bun inceput, Obama nu m-a convins si-mi dovedeste zilnic ca am avut dreptate. Obama, ca si Constantinescu, pur si simplu nu poate sa se abtina sa  isi dea cu parerea despre ceva. Las la o parte faptul ca a hotarat sa ajute cu miliarde companii vinovate de aparitia crizei, si ca pana acum nu are absolut nici un plan viabil de iesire din ea. Ca si Constantinescu, tare mi-e teama ca nu are nimic de-a face cu ceea ce ar trebui sa fie un presedinte. El e fericit ca e iubit de populatie si apare din cand in cand si mai face o conferinta de presa. Ca asta, in care acuza politia din Cambridge de rasism. Vitelul ataca prosteste reprezentantii unui stat, Massachussetts, care nu numai ca l-a votat majoritar la alegerile pentru presedentie, dar are si un guvernator negru, Deval Patrick. Mi se pare o tampenie sa afirmi ca nu ai toate date cazului, si totusi ca presedinte sa nu manifesti cel putin retinere si sa iei fatis partea uneia dintre partile implicate. Nu poti decat sa te umpli de ridicol cand tu, ca presedintele de culoare  al SUA, te arunci cu capul inainte, strigand rasism.

PS

Era sa uit, imi aduc si acum aminte, cum la investirea lui Obama, comentatorii nostrii de politica externa erau in al 7-lea cer, ne spuneau cat de bine va fi, ce zi istorica e pentru SUA, cata lume s-a adunat la Washington, mai aveau putin si se pupau in platou. Nu-s sigur, dar mi se pare ca am auzit si un “Fratilor, am invins!”.

Nimeni insa nu a spus ca venirea lui Obama la putere, inseamna inca cel putin 8 ani de refuzuri la Ambasada SUA, in conditiile in care Evil Bush a pedalat la greu pentru renuntarea regimului vizelor inpuse Romaniei, contracarat fiind cu succes de democratii lui Obama.

Cum se ia o viza in 10 pasi simpli:

(1) Ajungi la ambasada cu jumatate de ora inainte de ora la care ai fost instruit sa vii, care e cu 10 minute inainte de ora la care esti de fapt programat pentru interviu.

(2) Uita de ora aia de programare, pentru ca oricum nu mai conteaza acuma, principiul de intrare fiind primul venit primul servit, indiferent de ora la care erai programat initial.

(3) Fii pregatit sa te simti ca vaca in tarc: multe exemplare la gramada intr-un spatiu stramt din care ies din cand in cand cate 2 exemplare.

(4) The obligatory metal detector check.

(5) Ia un loc in fata plasmei si fii pregatit pentru cel putin jumatate de ora de filmulete propagandistice cu “the land of all possibilities” si cu diversi imigranti care-ti povestesc ca “I am America”, iar la final seful de trib nativ-american iti zice “Welcome”; oare acu’ 300 de ani tot asa le-or fi zis vizitatorilor de atunci? ca daca-i pe-asa n-a fost o strategie foarte buna.

(6) Incearca inutil sa eviti discutii cu indivizi dubiosi care asteapta si ei alaturi de tine: “Pentru viza?” “Mhi…” “In vizita sau…?” “De studii” “Aaa… si unde?” “Carolina de Nord” “Nu stiu unde-i” “Mh…” “Am auzit ca astea de studii se obtin mai greu, tre’ sa ai medii bune” “Mhi…” amice, who the fuck is Alice si cine naiba esti tu? ca de la pascut vaci impreuna sigur nu ne cunoastem.

(7) Ciuleste urechile bine ca sa te-auzi strigat: urmeaza episodul doi din vite in tarc, de data asta cu bonus de amprentare.

(8) Stai in picioare vreo 30-45 de minute urmarind toate “interviurile” care se desfasoara inaintea (si in fata) ta; “Why does your son have a different family name?” “Who is gonna pay for your expenses?” “How much do you plan to stay there?” “You are the grandmother?” – intrebari care au chinuit omenirea din cele mai vechi timpuri.

(9) Stai 2 minute ca sa ti se verifice hartiile, sa ti se puna 2 intrebari si sa ti se spuna sa vii maine dup’amiaza pentru viza; timp petrecut in total: aproximativ 200 de minute; timp util: 2 minute; eficienta se lasa jos, la bagaje.

(10) Te duci a doua zi sa-ti recuperezi pasaportul cu hartia norocoasa lipita pe el; pleci multumit acasa.

Uneori ma apuca… Ii zic starea „unde mergem noi, ma Niculae”. Replica asta care incheie filmul Morometii ilustreaza perfect ce simt. Suspendare, deruta, o ravaseala, greu de suportat, a sensurilor…

Starea e scrisa in destinul meu. Mi-a fost citita in palma si ghicita in carti. „Tu esti un om linistit, dar uneori simti ca parca n-ai avea nici un rost.” Exact asa simt. Nu stiu cum se  poate vedea in carti asa ceva, dar e perfect adevarat.

Azi iar l-am intrebat pe Niculae incotro…

A trebuit sa merg la ambasada ca i-a expirat pasaportul copilului. N-aveam nici un chef sa ies din ale mele, si mai ales sa ma duc acolo.

M-am trezit tarziu pentru ca ma culcasem aproape de 3 noaptea, l-am alergat pe Tam Tam prin boscheti desi el avea chef de plimbare. Am fugit la tren si incercam sa aproximez, uitandu-ma pe harta, cam cat timp imi va lua sa gasesc ambasada. N-am mai fost decat cu masina, pe cu totul alt drum si fara sa ma intereseze traseul pentru ca aveam GPS. Cu o harta pe care nici macar nu exista strada unde trebuia sa ajung, am coborat intr-o gara si intr-o zona unde nu m-as duce niciodata de buna voie. M-am strecurat pe un tortuar ingust, unde abia treceau doi oameni unul pe langa altul, intre niste cladiri nelocuite si masinile din trafic. N-am avut timp sa beau ceai si ma apucase durerea de cap. Imi era cald, sete si ma intrebam ce naiba a fost in capul meu sa plec in slapi. Stiu ce-a fost, orice incaltare inchisa mi-ar fi facut rani, asa doar ma usturau talpile.

Cand m-am pus oarecum pe cale, adica pe un bulevard care ducea intr-un loc identificabil, de unde stiam sa ajung la ambasada m-a lovit starea de care ziceam.

Merg pe strazi necunoscute, cu cladiri straine, impersonale, apasatoare, intr-un oras de care nu ma leaga nimic. Ma uit la oameni. Nu cunosc pe nimeni, nu ma cunoaste nimeni. Pun pas dupa pas, dar incotro, de ce…?

Stiam destinatia, dar parca paseam in gol. Mecanica lumii ma inspaimanta, mecanica mea ma inspaimanta. Dezbracata de poezie lumea e un mecanism cu multe articulatii de care mi se face frica.

Am ajuns la ambasada.  Oameni multi, transpirati,  obositi de asteptare. Cer voie sa-mi iau formularele. Nu-mi sare nimeni in cap. Doamna de la ghiseu e un pic intepata, dar o inteleg. E greu ce face ea acolo, chiar e greu.

Vocea imi suna foarte strain. Vorbesc cu sentimentul ca ascult pe altcineva. Aflu ca imi trebuie pozele lui Vladimir. Nu le am. Asta inseamna ca maine iau drumul de la capat. Am ramas totusi in curte si am completat hartiile ca e racoare, iar pe mine ma dor picioarele rau de tot.

Trebuie sa ma vad cu cineva in centrul orasului, adica la o distanta destul de mare fata de locul unde ma aflu. Harta cu lacune si dubiosenia unor strazi mai laturalnice ma fac sa ocolesc o gramada, mergand tot pe bulevarde mari, marcate pe harta si circulate.

E ora pranzului. Toata lumea mananca sau se indrepta spre locuri unde poate face asta. Eu mi-am luat niste nectarine si-am pornit-o mai mult la vale ca pana la ambasada am urcat.

Oameni in costume impanzesc strazile. Stiu din povestile lui Doris cum asteapta ei momentul mesei, cum le e somn la birou dupa ce se intorc, cum asteapta apoi sa se termine programul. Eu sunt libera, dar inca ma intreb incotro. O sa-mi treaca intrebarea asta nesuferita cum o sa-mi treaca si durerea de cap. Toate trec. Musc dintr-o nectarina. Imi aud clopotelul agatat de glezna. M-am intors deci, sunt aici. Ce mai conteaza incotro.

Dupa ce-mi termin treburile sunt in sfarsit inapoi in tren. Mi-e somn de mor. Cand am coborat in Cascais m-am simtit iar acasa. Invelisul catifelat al lumii s-a asezat la loc. N-am mai vazut mecanisme. Doar oceanul, si oraselul prietenos pe care l-am strabatut spre seara pe bicicleta cu lacrimi in ochi. Aici e locul meu si gata…

- Pe bune, când te bagi? Că am mai vorbit despre asta dar am lăsat-o în aer . Deci, New York e următorul pe lista ?

- Noi o să trimitem apoi tu trebuie să plăteşti o sumă la Banca Transilvania şi dup-aia îţi dau ei un cod pin cu care suni la amabasadă şi te programezi. Numai să îţi placă aici.

Şi uite aşa, mai în glumă mai în serios, peste câteva zile m-am trezit în mulţimea de oameni ce aştepta în faţa Ambasadei USA. Sentimentul nu era deloc plăcut, parcă mă întorsesem înapoi cu mulţi ani, în vremuri cenuşii. Mi s-a părut umilitor. Lipsa de amabilitate a funcţionarilor români este de neiertat. Nu acelaşi lucru se poate spune despre funcţionarii americani. Nu erau lapte şi miere dar nici nu te făceau să te simţi un nimic la dispoziţia lor. Dupa ce mi s-au luat amprentele am ajuns şi la momentul interviului. Nu credeam că voi lua viza, erau atâtea condiţii pe care nu le întruneam dar, din fericire am fost destul de convingătoare la interviu aşa că am primit-o. Pe 10 ani .

Şi a început aventura. Pe 10 iulie am plecat. În Olanda. Apoi America. Apoi Canada. O lume.

Drumul de la Amsterdam spre New York a fost destul de dificil; am avut proasta inspiraţie să-mi iau loc la geam şi m-am simţit tare înghesuită. În fine, am ajuns. La intrarea în State a fost foarte simplu; deşi mă speriaseră atâţia că va fi neplăcut, totul a fost ok şi rapid. N-am văzut mare lucru în prima seara, am ajuns târziu (era 22.00 pe acolo) şi am mers direct acasa la prietenii mei Andreea, Răzvan şi Ştefănuca. Apoi, vineri dimineaţa am plecat cu ei la Jefferson (tot în statul NY) unde au o casa la munte.

Prima impresie americană a fost definită de un singur cuvant … maaaarrreeee !!! Totul era foarte mare. Şi ca în filme. Permanent aveam senzaţia că sunt într-un film şi nu în viaţa reală.

A fost binevenit week-end-ul la munte căci astfel mi-am putut “regla” fusul orar.  Duminică seara am vazut ceva din NY pentru că, la întoarcerea de la munte, am dat o tură cu maşina prin centru. Primul meu contact cu Times Square . Şi cu maşinile de NYPD; moment în care m-am făcut chiar de râs pentru că eu eram convinsă că maşinile alea sunt numai în filme şi mă tot uitam în jur să văd unde şi ce se filmează.

Apoi, luni am început. Mi-am luat harta în braţe, cartela de metrou şi am pornit singură la cercetat New York-ul. Nu ştiu din ce motiv prima escapadă pe care mi-am ales-o a fost Rockefeller Center, aşa mi-a spus mie intuiţia. Şi mi-a spus bine. Când am ieşit de la metrou, drept în mijlocul zgârie-norilor ăia fascinanţi … uau!. Senzaţia a fost absolut copleşitoare . Întâi m-am speriat niţel, aveam senzaţia că mă pierd total; apoi însă, după ce m-am dezmecitit, râdeam singură pe stradă; aşa, de încântare  . Tot ceea ce văzusem numai în filme până atunci, devenea brusc realitate. A fost de vis ziua aceea, nu o să o uit curând.

În zilele următoare am mers mult pe jos; am văzut de toate; când am simţit că vreau o pauză, m-am mai dus la plaja, la ocean. Am ajuns să cunosc New York-ul mai bine decât aş fi visat şi deşi a trebuit să lupt cu umiditatea atât de puternică din aer care îmi provoca o stare de disconfort destul de neplăcută, m-am bucurat de fiecare zi acolo şi de tot ceea ce am putut vedea. După Rockefeller Center a urmat prima întâlnire cu atât de cunoscuta Fifth Avenue pe care am pornit pe jos până la Empire State Building în care am urcat dar, asta este o experienţă pe care nu o voi repeta, cu toate că panorama este cu adevărat superbă, pentru că am stat prea mult la coadă, era înfiorător de cald şi pentru că mi s-a părut şi cam scumpă (19 usd). Am continuat cu o vizită la atât de celebrul Macy’s, încheind astfel prima mea întâlnire cu New York-ul. Am ajuns acasă, în Brooklyn (ooo … şi cine ar fi crezut că o să ajung să stau în Brooklyn), frântă de oboseală.

După o zi de odihnă am pornit din nou. Am mers la Metropolitan Museum of Art, în căutarea lui Vermeer. Muzeul este imens şi fascinant, merită văzut din mai multe vizite mai ales că intrarea de fapt nu costă. Este sugerată o donaţie de 20 usd dar, în realitate poţi să nu plăteşti nimic. Eu am “donat” 5 usd. Am continuat cu o plimbare prin Central Park unde m-am aşezat pe iarba atît de plăcută pentru a-mi lua prânzul, ca tot americanu’, şi apoi era să adorm, atât de liniştitor şi relaxant era totul în jur. Uimitor de altfel, dacă ţinem cont de nebunia care era la câţiva metri mai încolo, pe Fifth Avenue. O dată intrat în parc însă, toate astea erau undeva, departe. Am ieşit din Central prin Grand Army Plaza, am vizitat magazinul Walt Disney şi Trump Tower şi am mai încheiat o zi.

Altădată am mers la American Museum of Natural History and Rose Center care a fost interesant dar, cred că dacă aş fi avut cu ceva ani mai puţini m-ar fi fascinat. După vizita acestuia am mers în Columbus Circle şi am intrat pe celebrul Broadway. Teatrele de aici au intrat deocamdată în categoria “rămâne pe data viitoare” pentru că biletele sunt foarte scumpe şi îmi depăşeau bugetul.

Au urmat Greenwich Village, zona mai hippy a oraşului, în care se află şi cea mai îngustă casă din NY (3 m lăţime); excursia de o zi la Liberty Statue şi Elis Island care m-a impresionat în mod deosebit, parcă simţeam prin pereţi emoţiile şi speranţele emigranţilor privind spre uşile deasupra cărora scria”Trough America’s Gate” şi unde m-am bucurat când am zărit pe panoul cu fotografiile primilor emigranţi şi o româncă, iar în mica sală cu costume populare din diverse ţări, un foarte frumos port românesc.

O altă zi minunată a fost cea petrecută în Harlem. Vechiul district construit practic de olandezi la începuturile New-Yorkului (care, by the way, se chema New Amsterdam) şi locuit acum numai de negri. Dar, zona este tare frumoasă, casele sunt superbe şi pentru că era într-o zi de Duminică, am auzit mult gospel live căci erau slujbe la biserici, am văzut predicatori ciudaţi şi, când am ieşit din zona foarte veche, mulţi negri cu casetofoane pe umeri şi pantalonii de parcă acu-acu cădeau de pe ei – din nou, m-a copleşit senzaţia de film, nu realitate. Am simţit însă realitatea căci eram singura albă de pe stradă de multe ori şi le simţeam privirile suspicioase. Se lămureau însă că sunt doar o turistă curioasă şi totul era ok. Am stat aproape toată ziua prin Harlem, îmi plăcea pur şi simplu să mă plimb pe străduţele minunate de acolo. Am mers pe jos până am ajuns la Columbia University unde din nou, ca şi la Cambridge, m-a copleşit senzaţia de zonă în care chiar se studiază, chiar se învaţă şi de unde sigur pleci cu un mare bagaj de cunoştinţe.

N-am ratat desigur, Primăria, Tribunalul, Wall Street şi World Trade Center unde acum este un mare şantier, se pare că se vor construi nişte zgârie-nori chiar mai înalţi decât cei de dinainte pentru a arăta lumii că America nu se lasă înfrântă. Căci da, şi asta este absolut fascinant, americanii sunt foarte mândri că sunt americani. De la cel mai bogat până la cel mai amărât, sunt mândri. Nu contează că de multe ori emigranţii au o viaţă foarte grea aici şi abia se descurcă (sau nu), ceea ce contează e că sunt AMERICANI.

În suflet îmi va rămâne întotdeauna şi prima întâlnire cu ceea ce new-yorkezii numesc “Skyline”, adica panorama Manhattan-ului noaptea de pe unul dintre podurile ce străbat râul Hudson. E atât de minunat că nu pot descrie. Pur şi simplu trebuie văzut.

New-York este un oraş plin de viaţă, cu bune şi rele dar, multă viaţă. Un loc unde nu te plictiseşti niciodată şi pe care abia aştept să-l revăd. Până atunci, îmi rămân pozele …

My New York:

Meseria şi problemele de zi de zi ne impun, aproape în fiecare săptămînă, deplasări de la Rezina spre Chişinău. Întîlnesc în fiecare zi persoane care blestemă calitatea drumului Orhei-Rezina. În decembrie 2008, cînd realizam un reportaj pentru site-ul “Moldova Azi” – tocmai despre drumul respectiv, autorităţile locale  reproşau “voi ce nu aveţi altceva ce face?”. Situaţia rămîine neschimbată şi lumea continuă să sufere. Graţie site-ului “Moldova Azi” aflaţi despre calitatea traseului naţional Orhei-Rezina. Ce cred oaspeţii Republicii Moldova şi conducătorii auto ? Cum autorităţile realizează promisiunile  de ani de zile privind reabilitarea drumului Orhei Rezina? Reportaj realizat pentru site-ul “Moldova Azi”.

Prej dy ditësh 160 studentë shqiptarë qëndrojnë të bllokuar në portin e Triestes në Itali. Shkak është bërë anulimi i vizave nga Ambasada Hungareze në Tirane. Pasi u ka dhënë vizat, ambasada në mënyrë absurde ka pezulluar ato në mes të udhëtimit.

TIRANE- Ndonëse jo në mënyrë direkte nëpërmjet një zyrtari, Ambasada Hungareze në Tiranë ka refuzuar të japë një qëndrim zyrtar rreth skandalit me 160 studentët e një Universiteti privat në Tiranë, të cilët pas anulimit në mënyre absurde të vizave nga Ambasada Hungareze kanë dy ditë që qëndrojnë të bllokuar në portin e Triestes, duke mos pasur mundësi as të kthehen në Shqipëri.

Televizioni “News24” është munduar të marrë një qëndrim zyrtar të ambasadës, por një gjë e tillë nuk është bërë e mundur pasi sipas punonjëses në sportel, ambasada e kishte mbyllur veprimtarinë për këtë javë dhe funksionarë të ambasadës ishin në një mbledhje, dhe ndoshta në fillim të javës pasardhëse mund të ketë një qëndrim lidhur me këtë skandal. Punonjësja e sportelit të ambasadës pranoi kërkesën e televizionit “News24” lidhur me pozicionimin e ambasadës për këtë çështje, duke thënë se do t’ia përcjellë konsullit dhe më pas do të jetë ai vetë i cili do të vendosë nëse do ketë një qëndrim apo jo.
160 studentë të një Universiteti privat u nisën dy ditë më parë për një udhëtim 7 ditor në vende të ndryshme që niste nga Sllovenia. Studentët të gjithë të pajisur me viza nga Ambasada Hungareze në Tiranë u nisën me traget drejt Triestes, por në mënyrë të befasishme, në mes të rrugës Ambasada Hungareze njofton palën italiane për anulimin e vizave, të cilat vetë i kishte lëshuar pak ditë më parë. Prej dy ditësh studentët po qëndrojnë në portin e Triestes. Të pa ushqyer dhe të pa larë studentët deri më tani nuk kanë marrë asnjë arsye për bllokimin, ndërsa kanë kërkuar ndihmën e Ambasadës Shqiptar në Itali.

Burimi: BalkanWeb