A trecut ceva timp de când nu am scris,  povestea s- a întrerupt, dar parcă ar trebui să continuu.

Se lăsa seara peste munţi şi era cazul să tot mergem. Din faţa cabanei  Floare de Colţ pleca cel mai haios alai de nuntă. Pe maşina gigant a mirilor se vedea afişul cu proaspăt căsătoriţi, iar zgomotul zăngănelelor atârnate de maşină abia se făcea auzit, acoperit fiind de huruitul huidumei care se lupta cu drumul stâncos. În rest nici ţipenie, nicio creatură în jur şi nici nu a mai apărut nimeni. Era cel mai tare alai de nuntă pe care l-am văzut vreodată şi nu cred că voi mai vedea curând unul, care să îmi placă la fel de mult!

Din întuneric, la un moment dat, a început să  sclipească ceva. Luna se lăsase peste lacul Bolboci, iar lumina ei reflectată peste luciul apei, ieşea parcă din adâncuri.  Aruncate pe cer se vedeau stele, nori umbroşi ieşeau din munţi, pierzându-se, mai apoi, între alţi munţi. Ocolim lacul,  trecem pe sub cheile Tătarului  şi mergem tot înainte ca pionierii.Nu mai era mult până la hotel.

Hotelul era în renovare, aşa că am făcut echilibristică cu bagajele până la o uşă,  ne-am aruncat genţile pe acolo,  ca mai apoi să intrăm, cu mâinile în buzunar, pe alta. Am recuperat bagajele şi am urcat. Cu excepţia fetei de la recepţie cu care ne-am conversat la cazare, hotelul părea gol, numai noi ce mişunam pe acolo. Cu siguraţă pe nivelul la care ne-am cazat eram singuri, aşa că,  lăsând uşile larg deschise, ne-am foit dintr-o cameră în alta fără stres. Eram veseloşi şi, implicit, puţin  (doar puţin!)  gălăgioşi, aşa că un hotel “pentru liniştea noastră” pica perfect.

A doua zi urma să dăm  curs invitaţiei Ginuţei la ciorba de potroace.  M-am îmbarcat în maşină cu proaspăta mireasă şi am tot mers. Atât monstrul cu patru roţi, cât şi şoferiţa-  dădeau din pinteni peste coclauri fără nicio sinchiseală.După ce trecem prin Cheile Tătarului, ocolim lacul Bolboci, parcurgem acelaşi drum spectaculos în care nuanţele de verde, auriu, gri  şi albastrul cerului se amestecau spectaculos. Era o zi figuros-luminoasă, chiar dacă, în depărtare, un cer negricios, aducător de ploaie, poate chiar de iarnă, ameninţa Omul Bucegilor.

Hă, hă, hi, hi,cu  poveşti şi impresii de cu o zi înainte, am ajuns la Floare de Colţ. Ginuţa ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg şi cu “mânca-v-ar mama”, o întâmpinare din aceea sinceră şi plină de căldură, fără formalism de umplutură, care îţi umple sufletul.  Înăuntru călduţ şi bine. Gazdele reaşezaseră mesele mai puţin oficial, ca atunci când aşteaptă turişti, iar atmosfera era cald -primitoare. Cald fiindcă focul ardea vârtos, primitoare, fiindcă  Ginuţa şi Ginel se comportau astfel sinceri şi cu mare bucurie.

Ne-am aşezat la poveşti. Ginuţa are pentru fiecare suvenir din perete câte o poveste, la fel şi pentru fotografiile spectaculoase de iarnă cu muntele înzăpezit, cu Sfinxul troienit, frumos aşezate deasupra sobei. Ginel spune zeci de poveşti despre munte şi cu peripeţii pe care viaţa in munte le oferise. Le începea pe toate şi nu reuşeşte să termine vreuna din cauza limbuţiei noastre şi a nenumăratelor întreruperi. La fiecare întrebare şi întrerupere vine, ca argument, cu o nouă poveste… Oamenii ăştia doi mi-au intrat la suflet! Pentru ei muntele şi vieţuitoarele de acolo sunt mai mult decât mediul lor de viaţă, sunt personaje vii, fiecare purtând o poveste în spate. Vorbesc cu atâta pasiune despre Bucegi, Sfinx, Babe, Om, drumurile dintre munţi, încât te-ai îndrăgosti de toate acestea fără a le vedea vreodată, doar ascultându-i pe cei doi.

Fără a ne opri de la  porţia de poveşti, am continuat cu porţia de mâncare la fel de savuroasă. De fapt, gustoasă de-a binelea. Am început cu o ciorbă, nu de potroace, ci de porcuşor, bună- bună, acrişoară, cu multe legume şi grohăitorul tăiat bucăţele mici, cât să încapă în lingură.  Am ras castronul de ciorbă fără a scoate prea multe cuvinte. Poate doar grohăieli, similare cu ale animalului aflat acum în farfurie, venite din plăcerea de a mă îndopa cu papa cea bună! Au venit sarmalele. Nu am putut să zic că nu mai pot, nici nu m-am limitat la una singură, ci am preferat să îmi mai desfac cureaua puţin. La final mi-am dat seama că exista un ingredient aparte care făcea mâncarea aşa bună, poate cea mai bună mâncare pe care o poţi găsi în vârf de munte: mult suflet.

A urmat o nouă rundă de poveşti,  între timp au venit doi călători. Se pare că cine trece pragul odată la Floare de Colţ se tot întoarce. Unul dintre turişti părea un alt prieten venit în vârf de munte pentru minunatul cuplu şi pentru mâncărica lor bună. Ginuţa a povestit cu entuziasm despre experienţa de a fi naşă, am mai comentat o vreme. A venit timpul să cam plecăm. Prietenii mei nu îşi puteau găsi nişte naşi mai buni, nişte români, mai români de atât.

Locul acesta este miraculos.Oamenii sunt deosebiţi. Deasupra lacului Bolboci, curcubeul ce se ridicase îmi confirma  şi le ura prietenilor mei casă de piatră.

Cu vreo lună în urmă buna mea prietenă, cea cu care hălăduiesc de obicei pe munte şi coclauri, planifica o ieşire la Padina. Ieşirea în sine nu era neobişnuită, ci doar faptul că fusese planificată cu atâta timp înainte, de obicei joi ne hotăram pentru vineri,  şi era la începutul săptămânii. Ca să nu fie loc de negociat, s-a ocupat tot ea de rezervări şi alte cele. Vara asta am avut doar o săptămână de concediu, aşa că nu era nicio problemă să plec şi să reînnod o mini- vacanţă.

Marţi, hai la Padina. Traseul era cunoscut. Am ajuns la  Moroieni, zonă de popularitate mondială, pe care Borat însuşi ar recunoaşte-o cu greu, din cauza unor vile colorate care au răsărit  ici şi colo. Aşa cum arată acum locul, prea puţin i-ar mai fi fost de folos eroului pentru figuraţie, numai în cazul în care peste noapte se transforma în artist şi ar fi folosit paleta pentru a sublinia că îmbinările coloristice pot duce la un număr infinit de nunaţe, una mai turbată ca cealaltă. Uite şi nişte case în stil Borat! Stânga către sanatoriu!

Nu ştiu ce boli se tratează aici, dar drumul e nebun rău! Pământul a fugit de sub asfalt (asta în loc de „i-a fugit pământul de sub picioare”:D  ), iar asfaltul s-a transformat în scorburi găunoase. Pe măsură ce urci, începi să ignori asfaltul, iar privirea  îţi e captată de spectacolul pe care toamna îl desfăsura în pădure şi dincolo de ea. Prima lună de toamnă şi-a lăsat amprenta frumos asupra naturii. La poalele muntelui, cum urci către Padina, copacii sunt arămii, roşii , galbeni cu pâlcuri de culoare verde printre. Pe măsură ce urci, apropiindu-te de platoul Bucegi,  brazii verzi mai lasă loc unui foios gălbui să se arate trecătorilor, iar la distanţă se zăresc vârfurile dezgolite.

În fine. Îmi sun la un moment dat prietena care îmi spune că e la Babele, la  Floare de Colţ. Pentru cine nu  ştie,  Floare de Colţ este căbănuţa fantastică a acelui cuplu minunat : Ginuţa şi Ginel. La ei găseşti cea mai bună mâncare din vârf de munte şi  asculţi cele mai frumoase şi mai înflăcărate poveşti despre Bucegi, mai ales despre Sfinx şi Babe.  Când am trecut de indicatorul de Babele au pornit şedinţele „ce drac? de ce la hotel? Hai sus! Vira la Babele!”  Aşa am făcut.

În vârf de munte pustiu, dar magnific. Toamna a ars verdeaţa dezvăluind munţi aurii, urcând spre coamă în degrade de gri. Deasupra cerul. Senin, frumos, clar.  În apropiere de cabana Piatra Arsă jnepeni verzi mai aruncă puţină culoare peste peisaj.

Ziceam pustiu? Aproape de cabana Babele apare un autoturism 4×4. Pasager în dreapta: un preot. Mmm. Ceva miroase.  Şoferul, un tip haios, zâmbăreţ opreşte. „Încotro?” „La Babele, la Ginuţa şi Ginel.” „Nu e voie, e interzis.” „ Mmm…de ce?” „Se întâmplă nişte lucuri acolo.” „ Ce?” „Ia dă ăla încoace” Din spate, o umbră pe care nici nu o sesizasem, întinde un aparat de fotografiat  „asta se întâmplă”.  Stupoare.  Sub patrafirul preotului, îmbrăcat în Napoleon se afla prietenul prietenei mele. Parcă era şi cununa aia de nuntă pe acolo…  din câte se vedea …  e soţul prietenei mele.  Adică… În fine… s-au căsătorit.

În faţă la Floare de Colţ pe maşina lor era un afiş mare „proaspăt căsătoriţi şi de maşină erau atârnate tinichele.  Nu mai era niciun dubiu. Apare ea. Îmbrăcată  pantaloni din fâş, pulovăr, încălţată în bocanci şi cu bucle maaaari, neobişnuite pentru o ţinută de munte.

Înăuntru, veselie şi ospăţ mare. Masa Ginuţei era plină de bunătăţi,iar pe lângă bunătăţi se vedeau pahare de miri şi naşi, marionete de mire şi mireasă de pe tortul miresei…  Am aflat apoi detaliile. Nunta se consumase la poalele Sfinxului. Au fost doar ei, mirii, naşii, popa şi fotograful. Vremea frumoasă le-a fost complice, norii au rămas sub Sfinx, munţii au fost martori. Ginuţa povesteşte cu pasiune şi rosteşte cum numai ea ştie să rostească „Sfinxul” , invocând parcă o divinitate.  Poate aşa e.  E natura aceea frumoasă şi nepângărită.

Am intrat în atmosferă şi cinstit evenimentul cum se cuvenea… Mâncărica cea bună a Ginuţei a devenit şi mai bună la un asemenea eveniment. Casă de piatră şi fericire! Mâncarea a mers ca unsă, vinul la fel. Dispută mai apoi între Ginuţa şi prietena mea că cineva trebuie să ia buchetul aruncat pe Sfinx. Fără ştire, eram singura “nuntaşă”. Nu am gânduri de măritiş, dar am mers şi am luat buchetul, pentru a primi florile pe care mi le-a dat muntele (după cum zicea Giunţa), dar şi din curiozitate. Oare aşa a fost? Am găsit buchetul.  Da, aşa a fost.

Am primit pozele de la nuntă. E o poveste. E un  basm…. Sau cum vreţi să spuneţi.  Dar frumos, impresionant, inedit.

 Pana descarc grosul pozelor si ma apuc de scris, iaca o mostra de “tara mea cu ochi frumosi”:

Am fost plecata din Bucuresti pe motiv… de nunta de prietena. O nunta inedita, un loc spectaculos. M-am intors acasa

Padina

 S-a inventat meseria calator profesionist? As face-o cu drag.

Credeam că îmi place mai mult la munte decât la mare, dintotdeauna am crezut asta. Dar realizez că îmi place la mare, atâta timp cât marea nu înseamnă să stau cu burta în sus la soare şi să tândălesc. Îmi place la mare atâta timp cât plaja e aproape goală, fără fiţe şi fără muzici de-ţi scutură timpanul.

Am fost la mare weekendul ăsta. Am fost în acel loc frumos, sălbatic al cărui nume nici nu vreau să îl rostesc fiindcă deja au aflat prea mulţi, acei mulţi care şi-au lăsat gunoaiele pe plajă.  Atât de multe, încât sâmbătă la prânz, când am ajuns zeci de voluntari strânseseră zeci de metri cubi de gunoaie.

Plaja, pustie,  era faină,  acoperită cu un nisip  fin din scoică. cel puţin eu am crezut că este pustie fiindcă, în afara voluntarilor care culegeau gunoialele, nu se mai vedea ţipenie de om. Spre seară a mai apărut pe cer un stunt kite (un zmeu mic, acrobatic, pentru un novice ca mine).  Nu era dintre ale noastre, deşi de la cel mai experimentat (adică toată lumea, în afară de mine), până la învăţăcel (eu) ne-am lăsat jucăriile pe plajă până seara târziu.

Pe seară am mâncat, am sorbit nişte beri şi am mers să întindem corturile…  Alertă! Ne-au invadat ţânţarii! Mari, mici, negri, verzui, peste tot ţânţari! M-am cam pălmuit, fără vreun gând de autoflagelare… Mă îmbrac serios, mă acopăr din cap până în picioare şi le strig ţânţăroilor (de parcă m-ar fi înţeles!) : “eat this!” . Şi nu prea au mai mâncat, fiindcă mai apoi a venit doza de Autan, pe care nu prea au digerat-o. Repriza de bâzâială a durat cam două ore, timp în care, chiar dacă nu ne-am mai pleznit, am continuat să dăm din mâini ca să risipim duşmanii zburători. Nasol era că se lăsase frigul şi trebuia să mă îmbrac serios, iar nemernici bâzăiţi au simţit imediat mirosul de carne proaspătă, neîmbălsămată cu autan.

Seara a fost frig, vreo 12 grade, dar un strat de haine, cortul bine închis  şi un sac bun de dormit îşi fac treaba, chiar dacă e sfârşit de septembrie. Am dormit ca un prunc, fără dârdâială sau zgribuleli. Prin vis (până dimineaţă am crezut că a fost în vis) aud nişte fâşâieli, parcă paşi şi un “harş”, “marş”, ceva de genul. Dimineaţă, când am ieşit din cort, realizez că n-a fost vis. Pungile de gunoi, care seara erau strânse şi înnodate, erau sfâşiate, iar conservele erau împrăştiate de jur împrejur. Le strâng, leg sacii, fără a vedea creatura vinovată. Mai târziu aveam să aflu că animalul gunoier era un câine slăbănog, cu coada tăiată. Imediat ce ne-am aşezat la masă şi-a făcut şi el apariţia. Sfrijit, cu o expresie de cerşetor, păstra distanţa şi din ochi spunea “poate pică, poate cade”.

Vânt nu prea era, aşa că ne-am strâns calabalâcul şi am purces la drum, cu planuri de  excursie. Am travesat Istria, Sinoie, Săcele (unde cică s-a născut Hagi), iar pe măsură ce ne apropiam de baia, iar mai apoi de Săcele se contura din ce în ce mai bine un parc de eoliene. Una era chiar funcţională. Cool! Era cazul să mişte şi la noi producţia de energie verde.

Fără a fi prevenit, din şes, vezi formaţiuni muntoase ca răsărite din pământ din iarbă verde,iar la bază se întinde un lac imens. Când spun din pâmănt din iarbă verde sunt aproape de adevăr. Munţii (dealuri, ridicăturile de pământ , ce Dumnezeu or fi) din faţă sunt împăduriţi, lăsând să se vadă un colos pietros. Acesta este Podişul Babdagului, după cum am aflat de la cei care mai fuseseră în zonă. Neaşteptat de frumos, spectaculos aş zice.

Trecem de Cerna, localitatea în care s-a născut Panait Cerna, şi cotim spre Hârşova.  La ieşirea din localitate câmpul era presărat cu dealuri ciudate, ieşite parcă din pâmânt. Formaţiunea e deosebită prin formă, prin aşezare. Cât o mai fi! Ne-am apropiat şi am văzut exploatarea.  Întregul deal, întreaga formaţiune este  o exploatare de piatra, iar o bucată serioasă din acest deal (google mi-a zis că se numeşte Bujorul Bulgăresc) e găurită în mod grotesc. Nu ştiu prea multe despre industria extractivă,  nu ştiu dacă aşa trebuie procedat, dar după cum arăta locul, în câţiva ani acest deal poate fi ras de pe faţa pământului. Banul ucide natura.

Mi-a plăcut mult la Ocna Sibiului. Faci plajă dacă ai chef, te plimbi, dacă nu ai chef de plajă, dar în primul rând e linişte, nu e balamuc. De aceeaşi liniste am avut parte şi în camping.  Proprietarul Campingului a dat seara un recital la terasa din camping, a cântat la chitara, atmosfera a fost plăcută. La 23.15  muzica a încetat,  după cum s-a promis, iar turiştii s-au putut retrage la somn. Aşa am făcut şi noi. Intru in cort, mă bag în sac şi aud un urlet. Era  câinele. Urla ca lupul! Mai rău e că bietul animal nu arăta a lup, ci a vulpe. De fapt, erau vreo două exemplare hibrid pe acolo. Maronii, de culoarea vulpii, cu urechi ascuţite precum vulpea, de înălţimea unei vulpi,  coada stufoasă şi arcuită precum a creaturii viclene…. numai că aceşti mici mutanţi erau putin mai laţi în spate, sugerând talia unui  câine! Iar acum să urle a lup! Vai de fundul mamii voastre cu cine v-o fi făcut! Nu trece mult că aud “buhuhu!”. buhuhu în măta că vreau să dorm! Câinele continua să urle, bufniţa să buhăie şi tot aşa până m-am obişnuit zgomotul de fundal (mult mai plăcut decât urlătoarea din Căciulata!) şi am adormit.

Dimineaţa deşteptarea, cafea şi hai să facem plajă. Nu se prea putea la ora aia, temperaturile nu seamănă deloc cu cele de la mare, la aceeaşi oră. Oricum am fost primii pe malul lacului fără fund.  Deşi era răcoare, nu se mişca nici frunza de vânt. Nici vorbă să îmi înalţ zmeul! Cu o zi în urmă prospectasem terenul şi deja ochisem în apropierea campingului un dâmb departe de cabluri electrice, lacuri şi copaci. Numai vânt să fi fost! Dar n-a fost să fie! Aşa că plajă, papă, apă… şi cam atât.

Timpul ca nomazii să îşi strângă cortul. Să îl strângi e uşor, aşa că lucrurile au mers strună. Mai greu a fost să ne punem “casa” în maşină, că deja se balamucise tot. Următoarea destinaţie : Horezu.  Graţie tehnologiei mobile dotate cu internet văzusem că există un camping, Trei stejari, în localitatea în care toată lumea se ocupă de olărit.

Mai mult am îndesat bagajele decât să le fi aşezat  şi am plecat, cu promisiunea de a reveni în Ocna Sibiului. Am  parcurs din nou valea Oltului, la fel de frumoasă, pe acelaşi drum spectaculos. Era o zi frumoasă, luminoasă, traficul relativ relaxat, aşa că am tot mers. Am trecut de Cozia, am făcut cu mâna din mers la campingul în care decibelii îmi zduduiseră timpanul, am ajuns în Râmnicu Vâlcea, am traversat Râmnicu Vâlcea… Am ajuns în Băile Govora, o staţiune de dimensiunea unui sat. Un sat frumos aş zice, aşezat între dealuri verzi, împădurite, cu case construite de o parte şi de alta a drumului, case, înalte cu brâu înalt (care sface parte din  beci, pentru a adăposti bunătăţile peste iarnă, după cum aveam să aflu) îngrijite, de oameni gospodari.

Am oprit în Băile Govora, pentru a ne dezmorţi,  să tragem un ochi şi să  vedem dacă există backup pentru cazare. În Băile Govora există un camping, unde te poţi caza la căsuţe. Slabe şanse să îţi întinzi cortul, cu atât mai slabe cu cât aceste căsuţe eru poziţionate în spatele unui ştrand  cu apă minerală, specifică staţiunii. Nicio şansă să frigem arătarea pe care o cumpăraserăm, obişnuiţi deja cu campingurile dotate cu grătar! Dar în lipsă de altceva ar fi fost bune şi aceste căsuţe. Necazaţi nu aveam cu să rămânem, la intrare în staţiune era un indicator spre o pensiune, iar în parcarea din faţa ştrandului erau oameni cu cheia în băţ. Oricum, planul era să rămânem la Horezu.

Zona este foarte frumoasă.  Traseul până în Horezu îl parcurgi suind şi coborând dealuri domoale, prin sate îngrijite. Drumul, la rându-i, e spectaculos (nu asfaltul, şoseaua, căci aceea e în reparaţii, am stat de două ori la stop pentru că se circula pe o singură bandă). Unduit, pe dealuri, din loc în loc traversează podeţe peste  cursuri de apă, linia şoselei preia ceva din specificul locului.

De cum intri în Horezu, până la ieşirea din localitate,   de o parte şi de alta a şoselei magazine sunt înşiruite vase din ceramică tradiţională, pitici de gradină şi bliblicuri ieşite din mâna olarilor. Descriam mai demult că îmi place Horezu, tocmai pentru acel aer tradiţional, pentru florile din curţi, de la festre şi chiar de pe marginea şoselei. Campingul era  la ieşire din comună, duă cum ne-a zis o localnică, aşa că traversăm localitatea uşurel.  Dincolo de case, pe partea dreapta a drumului, se vede o biserică veche, frumoasă pe care îmi propun să o văd după ce ne campăm. Îmi mai propun să merg din magazin în magazin, din atelier în atelier de ceramică.  Trei stejari! campingul! Tragem maşina în faţa campingului, dar ceva e dubios. Nu e nici urmă de cort, iar mare parte a căsuţelor par goale…. Chiar la intrare în camping  e o vacă cu un viţel  după ea. Mmmm. Nu trec două secunde  să ne dezmeticim când un ciuşmandel, în puţa goală şi cu un moţ roşu prins în păr, ne ţopăie prin faţă, aşa că ne căscăm ochii mai bine. Vreo două căsuţe mai jos, o nomadă veritabilă, solidă, cu batic în cap, d’aia cu fuste lungi şi bani în păr, întinde o covertură cu desene colorate (poate fi şi răpirea din Serai!). Din spate apare un alt puţoi mic. La următoarea căsuţă o altă nomadă, slăbuţă de data asta, dar tot cu fuste, bodogănea ceva în limba ei, probabil pentru cineva aflat înăuntru.  Iete nene s-au modernizat ţiganii, campingul a devenit şatră! 10-15 căsuţe erau populate de ţigani, aşa că nu e de mirare că restul campingului era gol. Am dat un ocol prin camping, până la recepţie. O ţigăncuşă mititică la 8-10 ani, frumuşică,  ne întreabă dacă vrem să stăm că sunt case. Mama a îngăimat ceva de genul că vroia să ştie dacă se poate pune şi cortul. Neconvingător! Deja mă gândeam cum ar fi ca eu să stau în cort şi şatra în căsuţe, iar când apăreau consorţii damelor,  cu pălării largi conducând căruţe cu covirtir, să dorească să ne lase nouă căruţa, să plece ei cu maşina. ) Am avut aşa o pornire să fotografiez toată scena (puradelu în puţa goală, ţigăncuşa frumoasă şi lăiaţă, alea bătrâne pe “prispele” căsuţelor, rufele colorate, întinse între copaci!) numai neliniştea că nu puteam contoriza populaţia din orăşelul nomazilor m-a calmat. Nici n-am mai trecut pe la recepţie. Aam ieşit val vârtej şi am intrat într-un atelier de ceramică de peste drum.Era gol, aşa că am fotografiat magazinul. Apare şi meşterul olar. Tinerel, în salopetă, murdar de lut şi de culori, cu mâinile mâzgălite. Îl întrebăm dacă mai este vreun camping în zonă, iar el ne răspunde zguduind din cap. Nu, dar ce are ăsta?Îi povestim că este populat şi cum este populat, părea să nu ştie nimic, deşi locuia vis-a vis.  Noi continuăm să ne mai uităm la ceramică, cam fără chef, cumpărăm un suvenir şi plecăm. AM mai oprit la un magazin de ceramică, ne-am uitat mai mult în gol şi ne-am cărat din Horezu. Nu am mai vizitat nici biserica, nici toate magazinele şi atelierele!

După bairamul de cu o seară în urmă m-am cam trezit cu ochii în gură. E drept că, în clipa în care s-a oprit tămbălăul, am adormit ca un prunc. Deşi seara se lăsase răcoare, în cort, îndesată ca o larvă în sacul de dormit, chiar mi-a fost cald. Imediat ce m-am deşteptat, am băut o cafea, am mâncat şi am început să ne strângem “casa”. În vreme ce strângeam “patul”, cugetam că pe  cât de mult mi-a luat să pompez salteaua, pe atât de repede am strâns-o.

Purcedem din nou la drum cu destinaţia Ocna Sibiului. Chiar la ieşirea din Căciulata lucrătorii priponesc stânca în plasă, dar trecem lin, fără a prinde obişnuitele cozi de tiruri. Asta fiindcă le-au prins cei de pe contrasens, după cum am văzut mai târziu.Drumul  este spectaculos, şoseaua curge paralel cu Oltul, ieşi dintr-o curbă, intri în alta, iar râul te însoţeşte pe partea dreaptă, muntele pe stânga. Este o zi senină, aşa că atunci când drumul coteşte spre stânga ai senzaţia că asfalt, munte şi râu se topesc în cer. O curbă şi încă o curbă…Un munte şi încă un munte… Numai râul rămâne acelaşi.  Localităţile sunt puţine şi, sincer, nu ştiu să le enumăr. Oricum nu le dau prea mare importanţă, fiindcă spectacolul  pe care îl desfăroară drumul şi partenerii lui  îmi captează toată atenţia. Mai sus,  cred că în dreptul localităţii Brezoi, la intersecţia cu şoseau ce vine dinspre Voineasa,  vadul Oltului se lăţeşte şi presupun că acolo a primit în matca lui şi Lotrul. Îmi apare întrebarea “de ce se numeşte oare “Lotru”?” Pe valea acestui râu să se fi adăpostit tâlharii de odinioară? Rămân doar gânduri, în timp ce maşina continuă să urce şi să coboare odată cu valea Oltului.

Traseul continuă vălurind constant până în Sibiu, fără a fi plictisitor. Munţii se domolesc, transformându-se în dealuri calme, nu mai sunt văi abrupte.  Nu am fost până acum în Sibiu. Oraşul  este cochet, curat, cu un aer aparte, nu este atât de “comunist”, pe cât este Bucureştiul. Casele vechi au acel caracter săsesc pe care l-am vazut şi în drum spre Sighişoara, geamurile dau spre stradă şi sunt frumoase, fără a fi împodobite. Centrul e aerisit, drumurile sunt bine semnalizate, indicatoarele ne arată  drumul cel bun, spre Ocna Sibiului.

În apropierea ieşirii din oraş facem dreapta spre Ocna, iar borna kilometrică indică 12 km.  Prima localitate e Şura Mare. Aşezarea este într-un fel de depresiune, în depărtare se zăresc munţi, în spate lăsăm munţii. Casele sunt frumoase, haios colorate, având acele porţi înalte care nu dezvăluiesc nimic.

Următoarea localitate e chiar  destinaţia. Căutăm un camping şi suntem ghidaţi undeva spre gară (gara care este o haltă mică, după cum aveam să văd). Dilemă: camping în stânga, camping în dreapta, unde ne campăm? Am ales “Lacul fără fund” fiindcă ni s-a părut mai aerisit. Campingul mă  mulţumeşte de data aceasta, e frumos amenajat, are floricele la intrare, mese din loc în loc, alei şi pe fiecare alee câte o pubelă, grătare, duşuri şi umbră de la copacii mulţi, răsfiraţi pe toată aria campingului.  La intrare e un citat din Goethe “Să nu laşi să treacă o zi fără să vezi, fără să auzi sau fără să citeşti ceva frumos”. Iar noi ne aflam într-un loc frumos, iar aceasta era o primire frumoasă.:)  Şi încă o chestie foarte importantă, mai ales după ce cu o noapte în urmă suferisem din cauza gălăgiei: turiştii erau avertizaţi că la ora 23 toate zgomotele trebuie să înceteze.

Am întins cortul, am pompat cu sârg (experinţa îşi spune cuvântul), mai apoi am mers să văd Lacul fără fund. Lacul sărat este de un diamentru relativ mic, luciul apei  e  o suprafaţă verzuie, dar ,după cum spune numele, se zice că este foarte adânc. De jur împrejurul lacului se află oameni la plajă, de toate vârstele, de unde crezusem că voi găsi numai bătrâni, în apă alţi oameni, mare parte care făceau pluta.  Cu toate aceasta n-aş putea zice că era aglomeraţie. După ce am intrat în apă mi-am dat seama şi de ce stăteau oamenii în plută: apa era atât de sărată încât îi ţinea la suprafaţă. Am intrat în apă, iar după ce am ieşit sarea s-a cristalizat pe corp şi curgea după mine ca din solniţă. Am stat câteva ore la soare, cu zmeul lângă mine sperând într-o pală de vânt, dar degeaba. Spre seara am hălăduit puţin prin orăşel.

Ocna Sibiului e un orăşel mic, linştit, cu străzi întortocheate şi case frumuşele. Am avut impresia că  este cam pustiu. Existau turişti, dar multe case îmi păreau părăsite. Poate a fost doar o impresie greşită.

Am o noua jucarica: zmeul! Dupa ce am vazut cum se joaca cei care stiu sa se joace, mi-am dorit sa invat si eu, macar sa il tin in aer si sa fac mici valuri.  Inceputul a fost fucking nashpa. Imi duceam mainile, cu tot cu sforile zemului, cand la cap, cand la nas, cand la fund, cand la stanga, cand la dreapta, numai cum trebuie nu! Efectul? Garanat:  de cate ori puneam mana pe zmeu , cadea in creieri! Asa  ca primul meu zmeu, la  maxim o jumatate de ora dupa ce l-am asamblat pentru prima oara, si-a cam rupt nasul. In fine, nu foarte rau, este functional inca.

Important este ca, dupa multe manevre gresite si zmeu zburatacit prin boscheti, am  invatat abc ul . Iar dupa ce m-am invatat, m-am jucat atat de mult ca ma ustura fundul. La propriu. M-am cam uitat in soare tricotand la sforile zmeului si dupa ore de stat in vant  (neaparat vant !) si soare am realizat ca am spinarea prajita.

Ce fac eu acum (iesit a treia oara )

Ce fac oamenii pasionati cu adevarat? Pai era un pusti, cu un zmeu mare cat casa, care se dadea cu placa pe apa, tras de zmeu. Super tare!

Vegheata de ceasul urias din turn, Sighisoara medievala este totodata batrana si fara varsta. Ceasul, gigantic- impunator, isi vede de bunul lui mers, in timp ce jos, aleile strajuite de casute, desprinse parca din povesti cu negustori, printi, printese, il sfideaza. Doar turistii, care se plimba de colo-colo, sunt dependenti de timp si de prezent.

Cum urci in cetate dinspre strada Hermann Oberth (despre a carui existenta nu am stiut pana ieri, implicit, nici despre realizarile sale. Spre marea mea rusine. ) o arcada, rotunda, simpla te trece in lumea de dincolo de timp. Aleea pietruita este incadrata in dreapta de un sir de case, in stanga de un fel de podet din lemn, acoperit. Casele sunt lipite una de cealalta, numai usile de la intrare iti sugereaza ca ar fi vorba de mai multe asezaminte insirate. Acum, dupa ce am scris “insirate”, mi se pare un cuvant potrivit. Sunt ca un sir de margele, viu si divers colorate, curgand una din cealalta. Peretii caselor sunt inegali, strambi, netrasi la boloboc, dar tocmai acei pereti strambacioasi si prea putin lucrati dau un aer autentic locuintelor. De fapt nu! Podetul din lemn este sustinut de grinzi groase, aproape brute, pastrand forma copacului care au fost sau in care au fost. Aleea se incheie simetric cu o arcada rotunda, iar dincolo de ea se afla intrarea in temnita militara. Dar nu e nimic inspaimantator in ea, ci este la fel de fermecatoare precum restul asezamantului.

In centrul- centrului se ridica turnul cu ceas. Inalt si batran este acoperit cu un fel de tigla colorata. Ceasul arogant parca, te provoaca sa il privesti. Este sus, in soare si trebuie sa iti faci mainile umbrela deasupra ochilor pentru a-l privi. Vorba ceea, la soare te poti uita, dar la dansul ba! ) Ei, nici chiar asa! Ceasul este strajuit de niste figurine colorate… Vestitori, printi, printese, nu stiu ce sunt. Au si ele un rost acolo: stau incremenite si pazesc timpul.

Cladirile din jurul pietei in care se afla turnul sunt vesel colorate si la fel de armonioase ca cele vazute pe micul gang parcurs inainte. Ferestrele sunt in schimb de poveste!:) Micute, ochioase, impodobite cu flori, presupun ca sunt garoafe curgatoare. La mansarde exista un alt rand de ferestrute, micute, micute, pe care ai putea doar trage cu ochiul.

In dreapta pietei cu turnul este o cladire pe care scrie “Aici a locuit Vlad Dracul”. Presupun ca e restaurant acum, nu am intrat, dar la intrare e un carton, o caricatura mai degraba, cu “Dracula” (ca cel care aparea in unul dintre clipurile de promovare a Romaniei. Total neinspirat cartonul acela de la intrare, dupa parerea mea.) Aud pe cineva comentand “Vlad Tepes si va trag eu pe toti in teapa”. Nu m-am putut abtine sa nu gandesc cu voce “Ala era tacsu, bah”. Ce nu-i asa?? !

In stanga turnului este biserica. Masiva, simpla si cenusie. Impunatoare, dar deloc trista. Acum fatada este in renovare, schele inalte ii acopera o aripa. La intrare scrie ca a fost construita in secolul al XIII-lea, dar nu e batrana, e doar fermecatoare, ca o femeie matura si frumoasa care stie multe povesti. Am intrat. Inauntru rasuna orga. Curat, frumos, cald. Interiorul bisericii e simplu, decorat din loc in loc cu carpete traditionale. Ma abtin cu greu sa nu fotografiez, dar respect semnul afisat pe unul dintre pereti si la intrare. Nu acelasi lucru face domnisoara care sta in primul rand, care isi ascunde telefonul cu geanta si pac! Gata poza!

Am continuat sa ma bucur si sa ma distrez vazand casutele ochioase si strambacioase, obloanele din lemn ce dau spre stradutele inguste. Cat de late or fi fost carutele sau saretele de odinioara?! Cum or fi aratat negustorii care se plimbau pe aceste strazi si locuiau in casutele cu ochi in loc de geamuri?

Scara acoperita e frumoasa prin vechime, prin simplitate, prin plinatea lemnului si prin simbol.Imi apare ca un tunel care urca si care te-ar lasa sa vezi luminita de la capatul lui, daca nu ar fi acoperit. Turistii isi vad de treaba si continua urcusul, fara sa stie ca eu vreau sa vad luminita de la capatul tunelului, fiindca asa mi s-a nazarit.

Inapoi in mica piata. Sunt turisti,mai mult straini, vanzatori de suveniruri, coloratura, parca toti am fi figuranti intr-un film medieval, costumati neadecvat si totusi o parte din decor. Si tot inapoi, spre iesire catre Hermann Oberth. Pe podetul din lemn trei pustoaice “dau binete” cu “socheres” (sau cum s-o scrie). Scena asta nu are nimic medieval si nici fermecatoare nu e!

Daca treci de inghesuiala si cozile interminabile de masini de pe DN1, poti spune ca ai primit pronia cereasca. Cum treci de Brasov intri intr-o alta lume. In locul masivilor muntosi se dezvaluiesc dealuri domoale, impadurite fie in palcuri mici, razlete, fie din cap pana in picioare, precum domnite sfioase. Ici si colo se ridica siruri de capite de fan, dincolo mai la vale palcuri de animale, vaci, oi… Deja am trecut in Ardeal si se vede. Casele, la randul lor, au alta infatisare decat cele muntenesti. In primul rand ele se arata la fata! Cochete, cu geamuri mari (de obicei doua, ca doi ochi inchisi) casele sunt construite spre strada, fiind strajuite de garduri inalte , cat casa care sa acopere “rufele” familiei care o locuieste. Portile, majoritatea din scanduri inalte si drepte din lemn, se inalta la fel de inalte si semete precum gardul si casa. Bisericile cu turnuri inalte si simple, in stil gotic, se inalta de-a lungul drumului impunatoare, dar modeste, prea putin impovarate de stilul bizantin, des intalnit la bisericile ortodoxe din Muntenia. In Feldioara se da startul la parada bisericilor in stil gotic, in timp ce tu, calator, dansezi pe drumul valurit, parca in ritmul dealurilor. Despre biserica din Feldioara am citit, astazi la intoarcere, ca este construita pe ruinele vechii bazilici din secolul al XIII-lea.

Cetatea Rupea

Iesi dintr-o localitate si si iti clatesti privirea cu acelasi peisaj incantator. Locurile te delecteaza prin armonie, prin liniile usoare, unduite, asimetrice ale dealurilor, ale copacilor aruncati parca jucaus. Pana si drumul a preluat aceasta linie ludica si te duce cand spre stanga, cand spre dreapta, cand te rasuceste in cercuri. Intri in padure, aceasta este verde, verde inchis peste tot. Nasul obisnuit cu noxele orasului se umplu de mirosul racoros de frunza, de iarba si mai e ceva, mai e o mireasma pe care nu o identific, dar care este atat de placuta! Pe cat de greu e sa descrii frumosul, cu atat mai greu e de descris mirosul!

Iesi din padure, mai topai peste niste dealuri, te mai rostogolesti peste curbe, mai vezi ruinele unei cetati…La Rupea am oprit. Cetatea se afla in varful unui deal, masiva, din piatra precum locul pe care a fost ridicata. Cenusie, aflata deasupra asezarii existente, cetatea sta trufasa in varful dealului, sfidand civilizatia, blocurile la fel de cenusii si strandul in care se balacesc localnicii, chiar la o azvarlitura de bat de sosea. Dupa cum am aflat acum, cetatea Rupea a fost construita si extinsa pe dealul Cohalmului intre secolele XIV-XVII pentru a oferi refugiu locuitorilor din zona.

Odata trecut de Vanatori, astepti doar intrarea in Sighisoara. Chiar si orasul nou, aerisit, cu aer de provincie este incantator si te previne ca aici timpul se scurge altfel.

Azi a trebuit sa imi duc de urgenta  mama in Teleorman (din motive de deces al unei rude, in fine, o poveste intreaga inainte de a fi eu cea care sa efectueze drumul si motivele lui) dincolo de tinutul de Moromente. Cred ca si el s-ar inspaimanta, si-ar lasa tutunul din gura si ar scuipa a zeflemea. O multime tiruri si camioane mi-au impanzit drumul, unul chiar mi-a improscat parbrizul cu pamant, in timp ce, greoi, se deplasa cu viteza celor doi cai furati de fii “cei buni” ai lui  Moromete dupa ce i-ar fi adapat cu must fermentat .

Oamenii se plimba in susul si in josul asa zisului drum european, pana la urma pentru ei , tot o ulita este . Claxonezi pietonul care traverseaza aiurea in tramvai (in cazul meu  era o tanti la vreo 35 de ani) si ii citesc pe buze “ce pula mea vrei?”… intre timp eu gandesc similar.. ce … mea cauti pe aici?!! Prezenta mamei in dreapta  ma opreste sa vociferez, chiar sa strig ce gandesc.

Ziua a fost naspa. Cand am ajuns pe la jumatatea drumului am realizat ca fac eforturi sa tin masina dreapta. Trag pe dreapta, naspa! Cauciucul fata dreapta, dezumflat. Inca 5-10 km si m-as fi gandit sa reinventez cauciucul. Eram in Alexandria, in oras,  asa ca la primul semafor il intreb pe agariciul care astepta culoarea verde odata cu mine unde gasesc o vulcanizare. Imi zice  “faceti la semafor drepta spre Turnu,  dar mai bine tineti-va dupa mine”ma tin linistita dupa el, desi, de cand ma stiu, Alexandria mi-a dat fiori. Oamenii traverseaza pe unde le vine, in diagonala cu viteza melcului beat, soferii conduc incet, prea incet pentru un oras atat de gol, iar dupa ce ii depasesti ii apuca graba si fac tot felul de tumbe sa iti ajunga in fata. Ma tin dupa nea’.  La un moment dat semnalizeaza  brusc stanga si vireaza rapid. Tocmai venea un tir si opresc. Poate ca vreau eu sa vad ce drac se intampla cu al meu cauciuc, dar pentru asta trebuie sa ajung la vulcanizare mai intai.

Virez dupa ce trece tirul, iar pe teleormaneanul camicaze il pierd. Conduc incet pe acel drum din stranga. Gasesc si o vulcanizare. Pierdeam aer pe langa vintil. Nu imi amintesc sa fi luat vreo groapa, dar in fine, pe drumurile din Romania orice e posibil! Il rog pe nea de acolo, un tip bronzat (prima oara cand am dat cu ochii de el in cosmelia intunecata am crezut ca e bronzat din nascare, dar m-am inselat). Tipul a fost chiar ok. Mi-a rezolvat cauciucul cu buba si  mi-a umflat toate cauciucurile, mi-a verificat ca rezerva sa fie si ea in regula, mi-a povestit ce dude mai am … Dupa una si alta m-a vazut si nerebdatoare, ca deh, mortul nu intra in putrefactie in ritmul in care eu ma deplasez pe un drum european din Romania ! Si m-a  mai vazut si femeie de Bucuresti ! Si una de dimensiuni  de buletin la 14 ani! Ii platesc pentru ce a facut si, suplimentar, pentru meticulozitate si plec. Oricum, tipul a fost ok fara a ma desala!

Pentru cine merge de la Rosiori dinspre Alexandria stie ca la maxim zece km urmeaza Buzescu. Buzescu e un sat de  corbi (e suficient de political correct?) in care se inalta tot felul de palate si turnuri sclipicioase. Sunt interesante inscriptiile de pe magaoaie, ceva de genu’ “Nasu si corbu-frate”. Nu as vrea sa fiu nedreapta. Nu sunt agresivi, de fapt, abia ca mai vezi cate unul pe la poarta (cu ani in urma stateau in caruta cu covirtir, desi aveau ditamai casoiul cu lift din sticla). Mama mormaie in barba “zici ca doar ei au muncit!” replic rautacios “nu, zici ca doar ei au furat. dar fura unii si mai mult!”

In fine! continuu drumul si ajung la destinatie, stau cam o ora, timp in care fac rocada. Mama ramane acolo, familia indurerata merge cu mine. Nu vreau sa ma prinda noaptea prin satele acelea in care pietonii trec pe  drumul national ca prin grajdul vacii. Dau bice. daca pot. Drumul european e prevazut cu o banda pe sens. Si e sezonul pepenilor. Am depasit vreo 10 dube pline de pepeni  ale caror soferi nu aveau bunul simt sa realizeze ca nu conduc un Mercedes McLaren. Chiar si bulina mea cu incarcatura suplimentara se dovedeste greoaie si nu pot depasi fasnet orice. Basca au fost si vreo trei echipaje cu  pasari de sezon. Curcani, mai exact. Imi doresc sa nu ma fi prins offside, fiindca am ciupit acceleratia in localitate sa depasesc pepenarii, camionagii sau ce rahat de melci am mai intalnit in drum. Eu care nu sunt Gigi viteza am vazut  acesti cacanari drept catastrofe pe drumurile patriei! De fapt, pana la urma nu e vina lor, ci a celor care nu au mai facut sosele si autostrazi. Ce o fi zis bietul motociclist care m-a depasit pe o vitezana (singura motoreta care mi-a aparut in peste 370 km parcursi azi. oare de ce?) ?

In fine . Am ajuns in Bucuresti. Nasol, ca de obicei, traficul de rahat, strazi de rahat, gropi, santuri si acareturi. Mi-am dus si rudele la funeralii. Mi-am incheiat ziua tot nasol. Mi-am revenit acum scriind.  Acum sorb o bere si merg sa dorm. Sa inchei si eu precum Scarlett O’Hara?? Nehhh. Inchei cu noapte buna! A fost inca o zi in “Romania Land of Choise” , sau in tara ”Fabulous Spirit”, sau in “Eterna si fascinanta Romanie”… pana la urma, aici, la noi.

Cooky grasa si somnoroasa

Am fost la rude la curte astăzi şi am realizat ca pisicuţele, căţeii şi toate creaturile din curtea aceea sunt mai fericite decât noi, care ne stresăm cu diverse orgolii si nimicuri

Mama adoptivă - pisica cea mare a alăptat cei doi pui deşi nu este mama animalelor

si ii apără ca şi cum ar fi ai ei

Apoi sătui, pisoii dorm si dorm nestresati

si dorm nestingheriti

Sa va povestesc despre vietatile din acea curte. Sunte vreo opt caini de talii pornind de la marele american (Max) ajungand la un bishon maltez , preferatul si “nepotul” meu Teddy, un pichinez de vreo spe mii de ani (cred ca in ani umani are suta) si vreo doi maidanezi frumosi rau. Pisici erau fara numar ultima oara cand a fost, astazi erau fara numar plus  doi, cei doi pisoi  care dormea in rafturile in care se pun legume si care au fost adoptati de una dintre pisici. Plus un porumbel ranit aciuat in aceeasi curte in care se rasfata toate sufletele pierdute de animal, care era bolnavior si peste care nu am intrat sa nu il las prada pisicilor fara numar.

Teddy cel haios si cu fundul gras

Max si o minge decedata

Nonny cel uitat de timp

Suna a metafora, desi nu prea este.  In ciuda faptului ca Romania nu are autostrazi, nu are sosele de centura,   iar strazile din marile orase sunt vai de mama lor, baietii destepti ai asfaltului, cu concursul autoritatilor, s-au apucat sa asfalteze tocmai Transalpina. Acum inteleg ce inseamna cu adevarat cacarisirea blazonului national.

Zapada in iunie pe Parang

Ma apropiam de Ranca cand am vazut asfaltul gros, acoperind pietrisul de odinioara. Echipamentele si lucratorii Romstrade lucrau cu un sarg neobisnuit, tipicul Dorel parca fusese electrocutat si isi vedea de treaba. Doar era ordin de la Bucuresti, dupa cum a zis unul dintre muncitori. In Ranca imaginea e dezolanta. Odata cu asfaltul s-au ridicat zeci de vile colorate vernil, portocaliu, colorate ca niste bomboane demente, total nepotrivite zonei montane unde fusesera sadite. In stanga si in dreapta drumului se construia, iar molozul si tot felul de mizerii  faceau parte din peisaj. Am sperat ca asfaltul o sa se sfarseasca la Ranca, la fel si dezastrul pe care acesta a demonstrat ca il aduce.

Asa a fost. Drumul asfaltat s-a terminat la intrare in Ranca, dar la iesire din localitate se vedeau clar semnele unor viitoare lucrari de asfaltare. Transalpina fusese largita, iar peste piatra initiala se pusese pamant,  ramat porceste. Durerea asta tine de-a lungul muntelui Papusa, pana aproape de varf.

Mergand mai departe, nemaintalnind urme  distrugatoare ale drumarilor, am sperat ca se vor opri, ca asfaltul va tine pana la ultima urma de pamant rascolit. dar nu! Catre Obarsia Lotrului, in inima padurii intalnesc doua camioane. Romstrade. Camionagii, profesionisti  fac loc pe drumul ingust.  Problema consta in prezenta lor acolo, cu siguranta nu i- trimis Romstrade intr-o calatorie de placere, calare pe camion! Iesirea din padure e brusca. In stanga fusesera curatati copaci uscati, in dreapta drumului, copacii fusesera taiati,  drumul se  largeste, peste piatra apare pamant, iar piatra care se mai vede in latura lipita de munte e innegrita si arsa, semn al dinamitei. Un mic buldozer nivela pamantul, iar conductorul utilajului ne-a privit ca venind dintr-o alta lume.

La Obarsia Lotrului par sa fie campati muncitorii.  Sunt baraci tipice si o multime de oameni in jur. Neobisnuit de multi pentru Transalpina.  La baza raului alta forfota,  camioanele vin de la rau  unde incarca piatra.

O asfaltarea in forta in Romania suna a veste buna, atunci de ce revolta mea? Transalpina este cel mai inalt drum din Romania si cel mai vechi din Europa (http://www.jurnalul.ro/stire-reportaj/drumul-uitat-105865.html, http://www.protv.ro/noutati/transalpina-drumul-cel-mai-aproape-de-cer.html). Pentru ca Transalpina a fost construita in 104 de romani, pentru valoarea istorica ar putea fi exploatata ca un obiectiv istoric, nu ca o sosea de promenada, care apoi sa fie intesata mai apoi  de vile kitch, gunoaie, peturi, seminte si pungi din plastic. Construirea de vile va duce la taierea altor copaci,  sapaturi in munte, alte dezastre.

Zona este monumental de frumoasa. Mi-am zis ca si pe acolo a trecut Miorita fiindca peisajul este pur, curat, natural, coamele muntilor urca si coboara oriunde intorci ochii.  Culoarea gri, uneori de un gri albastrui, al stancii se imbina cu verdele padurii.   Drumul este pentru temerari, atat cei care se incumeta cu masina, motocicleta, bicicleta sau cu piciorul (era un strain care urca muntele la pas) nu trebuie sa devina o oaza a manelelor si a depozitelor neautorizate, lasate in urma de grataragii. Transalpina nu trebuie asfaltata ca turistul sa ii descopere frumusetea si istoria, daca vrea o va descoperi si asa, in pustietatea-i superba. Asfaltul  va aduce tursitul care va distruge frumusetea muntelui si care nu va avea niciodata curiozitatea sa ii descopere istoria.

Imagini din Parang asa cum este acum, cand imi trece din revolta o sa va povestesc din calatoria mea.

Intre cer si pamant

Si pe aici a trecut Miorita

Ziceam că s-a schimbat satul şi că o să povestesc fazele amuzante. Iar, apropos de obiceiuri care rămân la sat, telefonul fără fir este unul dintre ele.

Am intrat în sat şi m-am îndreptat spre casă calare pe motoretă. O jumătate de oră mai târziu am mers să îmi cumpăr o îngheţată. Tanti patroneasă mă întreabă “tu ai venit cu motocicleta?” mă uit la ea lung, nu schiţez niciun gest, iar ea completează “ai coadă împletită”.  Îi răspund “repede circulă veştile pe aici”… am salutat şi am plecat.Ea nelămurită că nu m-am întins la explicaţii, eu intrigată.

Sâmbătă, de Moşii de vară, am mers  cu vase la nişte rude aflate în celălalt capăt al satului. Merg pe uliţa cu biserica şi văd un nea caisă cu spatele care se pregătea să urineze pe gardul bisericii. Tropăi mai tare să mă audă împricinatul şi să se oprească din udat.  Îl văd că tinde să se răsucească şi mă gândesc pentru o secundă că ar fi cam aiurea să se întoarcă cu ghizda desfăcută. Totuşi îi strig “auzi, nu poţi să te uşurezi doi paşi mai jos de biserică?”

Când se întoarce cu faţa către mine realizez că e Aurel al lui Lolea, aşa numitul prostul satului. Între timp îşi închisese şliţul şi cu mâna pe fermoar mă întreabă “mergi mâine la cimitir?” cu alte cuvinte “Pot căpăta ceva?”. Din mers, mestec mărunt în barbă că o să văd.  Ce m-a enervat cel mai tare în toată faza? Ăsta trage clopotele la biserică când moare cineva sau în zilele de sărbătoare şi e plătit pentru asta, iar la fiecare pomană se ţine scai de preot şi mănâncă şi el o porţie. Nu e de mirare că s-a îngrăşat, asta e de la atâta pomană! Aşadar, de pe urma bisericii îi merge bine, aşa că ar fi putut să îşi mişte pişătoarea doi paşi mai jos. Mai ales că, s-o zice despre el că e sărac cu duhul, dar când e vorba de căpătuială îl duce capul!

Ajung acasă le povestesc alor mei toată păţania şi ei îmi povestesc o alta de anul trecut, protagonist fiind tot Aurel. Fusese la târg sau nu ştiu unde şi a ieşit în drum la ia-mă nene. Doi tineri opresc şi îl iau în maşină. Mergeau încet şi comentau între ei “băi, ăsta e mai bun ca ăla de săptămâna trecută că e mai  gras, or să iasă nişte mici mai buni, mai împănaţi”. A lui Lolea ascultă, deschide portiera şi sare din mers. A vuit satul mai apoi cu toată tărăşenia. Aurel nu mai e acelaşi copil care ştergea nasul cu limba, dar nici prea tare nu s-a schimbat.

Îmi propusesem sa nu vorbesc despre politică şi alegeri, dar nu ma pot abtine. Nu am votat, nu am avut de ce. Dar am auzit că Teleormanul a fost fruntaş la vot, iar eu tocmai am venit din judeţul de căpătâi. Nu făceai stânga, nu întorceai dreapta şi vedeai o şapcă sau un tricou roşu. Am mers în vizite pe la rude şi fiecare avea nişte căni din plastic roşu. PSDii au dat mers din casă în casă şi au dat căni, tricouri şi şepci şi au ameţit sătenii ca dacă ies la vot asfaltează în sat.  Nimic ilegal până aici, dar oamenii, săraci, au fost atinşi la suflet de micile atenţii. Ba mai mult (astea nu le-am văzut cu ochii mei, ci le-am auzit) cică nu ştiu cine a dat cutii cu lapte condensat pe care scria chinezeşte,  arăbeşte sau slavă (oricum o limbă cu altfel de litere decât latine), iar fiindcă sătenii nu au ştiut cum se mănâncă l-au întins pe pâine. Aşa că nu trebuie să ne mire participarea.

De Rusalii am fost la ţară, în acel sătuc teleormănean în care am făcut tot felul de nebunele în copilărie.  Ieşirea a fost frumoasă, amintirile au fost frumoase, dar traversând satul am realizat cât de mult s-au schimbat lucrurile. Uliţele principale acum  sunt pietruite, în schimb multe dintre vechile vâlcele sunt năclăite de pir, înalt de îmi ajungea până la talie. O mulţime dintre casele pe care le ştiam odinioară semeţe a căzut în paragină.  Podeţul care traversa un pârâu nu mai este. Drept e că nu mai este nici apă, pârâul a secat de parcă niciodată nu ar fi fost acolo.

Odinioară, serile înainte de venirea animalelor de la câmp şi în zilele de sărbătoare, oamenii se adunau pe marginea şanţului la o vorbă. Vedeai săteni neaoşi, care îşi arătau curiozitatea faţă de fiecare trecător necunoscut “al cui eşti maică( taică)”? Am văzut şi acum un grup pe marginea sanţului, format din pensionari orăşeni care îşi petrec vara la ţară.

În zilele de mare sărbătoare  femeile mergeau de cu ziuă la cimitir să îşi pomenească morţii, iar dealul răsuna de bocet. Întotdeauna am fost impresionată de creativitatea românului. Femeile îşi exprimau durerea  printr-un plânset cântat, iar  amarul era transformat în versuri. Mi-era greu să o ascult pe bunica bocind, sufletul mi se ridica în gât ascultând-o. De Rusalii toată lumea se pregătea, iar noi aşteptam cu nerăbdare acea zi fiindcă bunica făcea gogoşi de mirosea toată curtea şi împrejurul ei. A doua zi, când primea vasele, noi copiii căutam cireşe, gogoşi sau eugenii. Am fost şi de  aceste Rusalii la cimitir. La intrare, maşini parcate ca pe Dorobanţi, toate mărcile, toate culorile, inclusiv un Hummer alb. În cimitir am observat că mare parte a celor prezenţi sunt orăşeni ca şi mine.  Toată lumea împărţeşte vase  cu strategie : “hai să îi dau lui ală că mi-a dat” sau “nu am mai avut să dau vase lui X, deşi mi-a dat”. Troc, nu împărţeală. Nu am văzut nici măcar o oală de lut, toate vasele lucioase, sclipicioase, iar în loc de gogoşi şi cireşe, între dulciurile de pe vase, am găsit napolitane şi cicolată  ambalate fâşâicios.Forfotă, ţinute care mai de care… în niciun caz tradiţionale … Cât despre bocet, nici vorbă!

Nici salutul nu mai şade la loc de cinste. În copilărie ştiu că toată lumea saluta pe toată lumea, cunoşteai, nu cunoşteai, dădeai totuşi bineţe şi ţi se răspundea.  Ştiind acest obicei am salutat în stânga şi în dreapta, de răspuns mi-au răspuns oamenii mai bătrâni de prin sat.  Un grup de tineri, săteni ori ba, nu ştiu, nu numai că nu mi-au răspuns au şuşotit între ei şi au răspuns cu un râset generalizat.

Nu este de mirare că satul s-a schimbat atât. Populaţia lui a fost dintotdeauna bătrână, tinerii au plecat rând pe rând la oraş. În locul lui Moromete a venit orăşeanul dornic de aer curat, care a adaptat satul la obiceiurile urbane.

Mai încolo o să scriu şi întâmplările hazoase ale acestei ieşiri.

Asa descria Mateiu Caragiale Bucurestiul celor trei crai de Curtea Veche.Am preluat sintagma cu gandul nu la capitala noastra, ci la orasul bulgaresc Ruse, singurul oras bulgaresc pe care l-am vizitat si care, intr-o mare masura poate fi comparat  in balcanism cu orasele noastre.

Pentru ca distanta e mica, iar Dorobantiul nu e de mine, am plecat la o cafea la Ruse. Dupa ce parcurgi 65 km, treci o granita, ai senzatia ca ai ajuns… tot in Romania. Blocuri inalte, parcarile pline cu masini inmatriculate in Giurgiu sau in Bucuresti iti dau senzatia ca esti intr-un orasel de provincie de la noi.

Odata ajuns in buricul targului se schimba putin situatia. Centrul seamana intr-o oarecare masura cu centrul vechi de la noi. Strada principala, un fel de Lipscani a noastra, este inchisa circulatiei, este curata si fara sapaturi, iar pe o parte si celalalta este ticsita de magazine de fitze sau pseudo fitze ( ceva de genul “Giorgio Cavalli” ca o combinatie fireasca intre Giorgio Armani si Roberto Cavalli) si din loc in loc se imprastie o terasa populata de n-ai unde arunca acul.

In fine. La o terasa de genul asta am ajuns si eu, am apucat un locsor, chiar spre centrul strazii. Arunc un ochi. Pe alee se plimbau tipe, care mai de care mai impopotonate, smacuite si cocotate pe tocuri, cu fete acoperite de ochelari mari de musca. Iau aminte, fiindca tiparul mi se pare cunoscut. In timp ce fluxul de pe strada principala isi urma cursul de tipese (care umblau in gasca, iar culoarea de referinta a hainelor era movul), privesc si lumea de la terasa. O masa mai jos, niste tipi imbracati cu blugi decolorati si incaltati cu  adidasi de firma isi butonau telefoanele. La gat straluceau lanturi groase aurii, lasate intentionat sa se vada de sub gecile deschise la culoare. In motul capului stateau sprijiniti ochelarii de soare a caror marime era direct proportionala cu grosimea lantului. Vorbeau destul de tare, norocul lor e ca nu intelegeam o iota din ce vorbesc, ca altfel v-as fi povestit si voua.

Am continuat “cercetarea’. Nu era cald sa iti scoti limba, dar asta nu a impiedicat-o pe vecina de la masa de alaturi sa ramana intr-un maieu rosu, care sa ii dezveleasca umerii. Nedumerita, am continuat sa o privesc. Cateva minute mai tarziu isi aranja bretelele, lasand sa se vada umarul sexi, proaspat tatuat cu un trandafir asortat vestimentatiei.

Sincera sa fiu, am crezut ca am gresit locul, ca am nimerit fara sa vreau pe Dorobanti. Priveam cand la buricele goale, cand la topurile mov, cand la baietasii care se jucau cu telefoanele si imi dadeam seama cat de tare seamana atmosfera cand vine vorba de fitze.  Preturile mici, mi-au confirmat ca am ajuns unde mi-am propus, in rest…!

 Ce nu am realizat este daca la noi femeile umbla in haita ca pradatoarele, poate pica, poate cade!

Not so old, but great memories!

Penteleu, octombrie 2008

Este un slide cu poze  din “tara mea cu ochi frumosi” – retrospectiva.

Incerc sa prind glas III

Rămăsesem datoare cu ultima parte, cea mai frumoasă de altfel,  a călătoriei în ţinutul zăpezilor. 

Se întunecase demult când am plecat ultima oară de la Lăcăuţi, era poate 10 noaptea. Călăuza noastră ne-a întrebat dacă vrem să mergem pe o variantă de drum mai scurtă, de aproximativ 30 de minute, sau pe un traseu de peste o oră jumătate, dar mult mai frumos. Ora târzie ne-a determinat să alegem drumul scurt şi asta am cerut : să fie drumul cel mai scurt! Am ieşit la săniile motorizate, care deja se troieniseră, pregătiţi de un drum lin către hotel. Vântul se oprise, nu se mai mişca nici o creangă de brad.

Lacauti, ultima strigare

Ghidul nostru, cap de gaşcă, o coteşte taman în direcţia opusă faţă de care noi ne aşteptam să mergem pe drumul deja cunoscut. Dar el ştia mai bine până la urmă! În sus  era o beznă de îţi băgai degetele în ochi, pe jos zăpadă albă curată. Nu am parcurs mai mult de 10 minute când am început să afundăm în pădure. Cărarea pe care mergeam, dacă o pot numi cărare fiindca peste tot era un maldăr uniform de zăpadă,  avea o lăţime doar cât să trecem cu săniile printre copaci. Deasupra nostră brazii se împreunau astfel încât eram obligaţi din timp în timp să ne aplecăm ca braţele joase ale brazilor să nu ne lovească. Când mai atingeam cu casca câte o ramură, simţeam cum stratul de nea cade greu în urmă. Pădurea înzăpezită are farmecul ei noaptea, un miraj straniu care nu mi-am imaginat că poate exista. Ai senzaţia că esti într-un film alb negru: nu poţi să vezi cerul, de fapt, nici nu te gândeşti să îl priveşti, drumul ce îţi şerpuieşte  în faţă este de imaculat, numai lumina farurilor care se reflectă în această spumă pufoasă de zăpadă se sparge în mii de curcubee.

După minute bune de mers printre copaci, traseul se mută pe muchia unei râpe, aflată în  stânga noastră, iar singurul mod de a  înainta într-o oarecare singuranţă, fără a fi atraşi în gol, era să mutăm centrul de greutate mult în dreapta, scotându-se şezuturile şi tot trupul în afara saniei. Nici mutarea corpului nu a fost prea uşoară, pantalonii îmi îngheţaseră pe scaun, iar când s-au dezlipit au scos un pocnet scurt.  Am scăpat de panta din stânga, s-a mutat pe dreapta… şi tot aşa, mare parte a drumului am parcurs-o aplecaţi mult în afara snowmobilului, pendulând după cum ne purta pădurea.

            La un moment dat coloana se opreşte. Chiar în mijlocul potecii era un copac dărâmat. Mă gândeam cu spaimă că nu prea aveam cum sa întoarcem pe poteca îngustă. Nici să zburăm nu puteam, nu rămânea decât să îl ocolim. Sus era o rampă abuptă şi brazi deşi, jos pantă aproape la fel de înclinată, dar parcă erau copacii mai rari. După ce ghidul nostru a travesat săniile una câte una, fără pasager pe ea.Trecem de acesta si dă de al doilea hop, la o răspântie. De fapt, răspântie e mult spus era o poieniţă albă, ca toate celelalte, înconjurată de brazi , acoperită de câţiva arbuşti aruncaţi din loc în loc. Semăna atât de mult cu alte locuri, încât nu aş fi ştiut pentru nimic în lume că trebuie să cotim! Pe când încercam să întoarcem către vârful dealului snowmobilul continua să alunece în ciuda eforturilor de a- l contrabalansa. Toată faza, care s-a rezolvat prin a pune încă o persoană pe sanie, trecând una câte una, a durat câteva minute, dar destul să mi se pară o eternitate.

            Adrenalina am simţit-o mai târziu. Din loc în loc, tăind poteca, se vedeau urme gigantice de urs. Erau destul de vechi, de câteva ore, după cum se aşternuse zăpada peste ele. Destul de vechi ca ursul să fie totuşi departe, destul de proaspete încât să ne simtă. La un moment dat, când am încetinit şi motorul jucăriei nu mai huruia atât de puternic, mi s-a părut că aud urletul lupilor. Am comentat timid, dar mi s-a spus din toate părţile că mi se pare. A fost singura remarcă pe care am făcut-o să nu par paranoică. Nu am mai mers mult şi din pădure apar două rânduri de urme de lup, îngrijorător de proaspete. Atunci chiar mi-a crescut adrenalina.De fapt, eram îngheţată: pilelea de frig, seva de frică! Am mers paralel cu acele  urme o bucată lungă de drum, de parcă lupii ne călăuzeau drumul. De vreo două ori au dispărut adânc în pădure, reapărând câteva sute de metri mai jos, desenând în continuare traseul pe care noi îl urmam. După ceva vreme (de la plecare şi până am ajuns în Comandău am pierdut noţiunea timpului) m-am obişnuit cu prezenţa paşilor sălbăticiunii în zăpadă, iar pulsul mi-a revenit la normal.  Apariţia unor urme de vulpe a fost deja motiv de veselie,  la modul ia te uită ce distracţie pe animalele din pădure!

Ne-am oprit la o altă pseudo-răspântie (asta fiindcă noi urma să schimbă direcţia de mers, după cum am văzut mai târziu, nu fiindcă ar fi fost o încrucişare de drumuri), unde eu, trădătoarea, m-am văitat de frig. Nu mă plângeam în van. Deşi în rest eram îmbrăcată gros, pe deasupra ghetelor, mult prea scurte,  intrase zăpadă şi în timp îngheţase în ghete. Variantele erau fie să mergem pe un drum la fel de frumos ca cel parcurs, dar care mai dura încă o oră jumătate, fie să ne întoarcem pe drumul forestier pe care urcaserăm iniţial. Am preferat cea de a doua varintă,scurtă şi sigură.  

Când am ajuns în Covasna, în timp ce îmi scoteam ghetele sleite, cugetam că hotelul acela comunist, bătrânicios, dar îmbibat cu un miros puternic de lemn, e cel mai călduros loc de pe Pământ.

Brazii din curtea hotelului, inainte de plecare

Pregatiri.Drumul Bucureşti-Covasna

Nu am mai scris demult aici. Acum îmi dau seama că nu am mai scris nu fiindcă nu mi-ar fi plăcut să scriu sau nu aş fi avut subiecte. Se întâmplă atâtea lucruri, încât în fiecare zi aş fi putut comenta măcar două rânduri despre era crizei politico-economico-social-legislative, nu neapărat în ordinea asta. Nu am mai scris fiindcă nu am mai avut acele motive care contează pentru mine şi care mi-ar plăcea să conteze şi pentru alţii. Vă povesteam despre repetiţia refrenului „Ţara mea cu ochi frumoşi”, de fiecare dată când umblu teleleu prin ţară. „Ţara mea cu ochi frumoşi” e un motiv cald să ajung pe wordpress. Prin septembrie am fost la Lăcăuţi şi mă văitam aiurea în tramvai că uneori cuvintele nu sunt suficiente. Am revenit acum iarna, impresia muntelui înzăpezit a fost mai puternică decât atunci, dar voi încerca să îngân două vorbe.  Am plecat în aceeaşi formaţie ca de obicei. Nu pot spune că am fost zece negrii mititei că aş exagera din multe puncte de vedere. În primul rând am fost o gaşcă muult mai mică, dar una faină, iar unicul pitic al trupei de şoc sunt eu. Gândurile de drumeţie au fost clare încă de la planificarea excursiei, cu vreo două săptămâni în urmă : să mergem cu snowmobil-ul până la Lăcăuţi. (Lăcăuţiul nu e o staţiune turistică cu magazine, hoteluri şi restaurante. Lăcăuţi este un vârf de munte, aflat la graniţa a trei judeţe (administrativ aparţine doar Covasnei ), iar singura aşezare umană este staţia meteorologică. ) Tot drumul ne-am uitat cu jind la şoseaua uscată, la pârtia nu foarte aglomerată de la Clăbucet, la termometrul care indica vreo două grade peste zero şi simţeam că planurile noastre sunt pe jumătate năruite. Am ajuns în Covasna noaptea târziu, pe jos era umed-mâzgos, iar cerul senin. Când dimineaţa a adus ploaia , mai-mai să mă cuprindă disperarea. De abia în miezul zilei, ploaia s-a transformat în nişte fulgi uriaşi de zăpadă, aşezându-se într-un strat uşor alb. Am uitat de toate frământările fie mai interne, fie mai vociferate  pe un ton nemulţumi ca până atunci. Oricum noi toţi eram înfofoliţi să mergem pe munte, aşa că am purces. Printr-un lanţ al “prieteniilor prietenilor”, am ajuns la un mare iubitor al muntelui, posesor al unor snowmobile, iar de atunci încolo toată organizarea a picat în frâiele lui. Trebuie să admit că s-a dovedit o gazdă şi un ghid extraordinar, iar singura recompensă pe care o aştepta era să ne bucurăm şi noi de minunile locului.

Lacauti pe cand eram muta

Coama muntelui Baiu Mare

prin padure

Trei varfuri gigant

Baiu Mare este un munte, nu un of (bai) mare.