Dacă există ceva pe lumea asta care să îmi provoace durere în mod constant este că am pierdut acea persoană care mă completa în toate modurile posibile. Şi chiar dacă atunci, în acel moment, nu conştientizam că lăsam persoana pe care o iubeam cel mai mult să plece, acum o fac. Şi ştii ce? Doare al naibii de tare. Mă crezi dacă îţi spun că mă doare la fel de tare ca atunci, chiar dacă a trecut atât…a timp; mult timp?
Dar e acea durere pe care aş vrea să o păstrez pentru totdeauna dacă se poate, aşa simt că o parte din el încă a rămas la mine. Şi a rămas. Pentru că ne-am dăruit unul celuilalt “lucruri” care nu se pot lua înapoi,”lucruri” care nu ruginesc, nu se strică, nu se pierd, nu se uzează. Încă îl iubesc, chiar dacă trec pe partea cealaltă a străzii atunci când îl văd, chiar dacă atunci când corpurile noastre de străini cu amintiri se întâlnesc nu îşi spun nimic, dar privirile noastre şoptesc un “te-am iubit cândva”..
Apoi seara când ajung acasă îmi aduc aminte de tine, de noi, de eu care eram atunci când eram noi, de cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Viaţa e atât de imprevizbilă,totul e diferit acum încât îmi pare că aş trăi o altă viaţă acum. Şi în momentul în care îmi străfulgeră toate acele idei copilăreşti prin cap, îmi amintesc că acea parte din viaţa mea stă într-o cutie. O cutie, pe care o păstrez în dulap. Şi când vreau să mă întorc la cel mai frumos trecut, iau cutia şi o deschid. Multă vreme nu am avut puterea să fac asta. Poate îmi era prea teamă să înfrunt toate acele amintiri. De multe ori mă gândeam că aş putea să o distrug, să o ard, să o arunc, să o îngrop, însă ceva m-a obligat să nu o fac. Dar aseară am deschis-o. M-am aşezat pe jos şi am privit-o îndelung pentru câteva minute. Era ca şi cum aş fi trăit toate acele momente iar şi iar şi iar. Şi nu m-aş mai fi oprit, nici lacrimile nu s-ar mai fi oprit din fuga nebună pe obraji căci nu îşi mai găseau loc în ochii mei de atâta dor.. Aseară m-am mai întâlnit încă o dată pentru prima oară cu tine. Aseară m-am plimbat cu tine de mână prin tot oraşul, am stat pe bancă noastră şi te-am strâns în braţe. Aseară am avut iar ocazia să îţi spun cât de mult te iubesc.
Pentru mult timp după ce am blocat orice uşă sau drum către aceste amntiri, am avut puterea şi curajul să îmi amintesc cu lacrimi în ochi şi zâmbetul pe buze de EL, de iubirea noastră. În clipa în care am privit cutia am fost fericită. Am avut, pentru o clipa, acea bucurie in suflet. Dar puţin câte puţin fericirea începea să doară şi să se stingă uşor, ca o flacără ce licăre amorţită în bătaia vântului. Era timpul să închid cutia. Zâmbeam; Îmi potolisem dorul.

Poate am fost împreună în altă viaţă, într-un univers paralel. Poate drumurile noastre nu sunt menite să se întâlnească de două ori, poate că braţele tale nu sunt făcute să se aşeze în jurul meu. Aud despre tine pe aici şi pe acolo, mă întreb unde eşti şi care mai e viaţa ta. Din când în când îmi las gândul să fugă la tine, şi îmi spun că sper să fii bine. Eşti fercit, şi eu sunt ferictă. Dar te voi iubi mereu, nu ca pe un iubit, nu ca pe un frate, nu ca pe un prieten, ci ca pe omul pe care l-am iubit şi m-a iubit cândva.

Astăzi nu sunt eu cea care obişnuiesc să fiu zi de zi. Mi-a dispărut zâmbetul de pe chip într-un mod misterios, fără vreo explicaţie plauzibilă. Astăzi am fost mai gânditoare ca de obicei, mai nostalgică. Am avut un gol în stomac de care nu aveam nici cea mai mică idee cum să scap. Aş fi dorit, dintr-un motiv pe care încă nu-l cunosc să stau singură şi să meditez, într-un loc uitat de lume. Să-mi amintesc fiecare moment frumos , fiecare greşeală comisă în trecut, să găsesc soluţii pentru a ne rezolva problemele acelea care acum îmi dau dureri de cap. Inima mea a fost din nou incompletă azi. Am simţit un gol în stomac. Mi-a lipsit ceva toată ziua şi am descoperit ce anume când am trecut prin faţa parcului unde te-am sărutat prima dată. Mi-am amintit cum îmi spuneai pe atunci, în ziua aceea însorită de noiembrie că nu-mi poţi promite absolut nimic, că nu ştii dacă mă poţi primi în viaţa ta şi dacă o să-mi oferi locul pe care consideram că îl merit. Deci, am aflat astăzi după-amiază, că îmi lipseşte iubirea ta.Nu confunda iubirea ta cu ceea ce eşti tu, sunt chestiuni diferite, ar trebui să fii măcar acum capabil să înţelegi lucrurile astea. Mie azi mi-e dor de simplitatea de acum câteva luni şi de tine iubindu-mă. Până la urmă cred că era inutil chiar să fiu undeva singură să meditez; ajungea doar să te sun, să mă primeşti în patul tău şi să mă cuprinzi în braţe. Să stau acolo până voi reuşi să mă vindec. M-am îmbolnăvit de dor şi nostalgie şi singurul medicament ar fi să te am aproape şi să-ţi aud inima bătând. E ca un fel de gripă care mă ţine imobilizată la pat : sufăr de dor. Medicul nu ar ştii să mă vindece , aşa că nu am ajuns la el. Dacă de dimineaţă m-aş fi plimbat pe străzi aiurea, fără ţintă, căutând să o regăsesc pe eu de acum ceva vreme, acum, în după-amiaza asta de aprilie lenesc în pat. Zac, cu laptopul în braţe, fără să fac nimic şi mă uit la poze vechi. Închid ochii la anumite răstimpuri şi-mi imaginez că eşti aici, cu capul pe umărul meu. Exact în locul tău, cel care nu va fii ocupat vreodată. M-a cuprins un fior de teamă, teama că nu vei ai sta nicicând cu capul pe umărul meu şi o să-ţi mai aud inima bătând doar în amintire. M-am învelit cu o pătură groasă, să-mi imaginez că eşti tu cel care mă ţine în braţe şi aştept să treacă. Va trece, nu e prima dată când boala dorului de tine pune stăpânire pe mine. Închid ochii şi… cred că o să dorm puţin. Poate dimineaţă voi fi din nou capabilă să zâmbesc. Doar sunt puternică, nu? Nu mă las aşa uşor răpusă de o banală răceală sau, în cazul de faţă, o banală nostalgie de primavară…

Cu braţele încărcate cu flori

Grădinile s-au trezit din amorţeală şi au privit cu mirare covoarele de viorele şi brânduşe, lalele şi zambile, frezii care se aşterneau peste pământul rece. Copacii s-au legănat uşor sub atingerea vântului şi-au început să se îmbrace cu muguri proaspeţi. Doar păsările uimite îşi scuturau penele ciufulite, neştiind dacă ar trebui să înceapă să cânte…

Am auzit şi eu şoapta primăverii şi am ieşit în curte s-o întâmpin! Totul în jurul meu se trezea la viaţă, fără zgomot, fără grabă! Natura învia, pregătindu-se să sărbătorească împreună cu oamenii praznicul Învierii Domnului Isus Christos! M-am desprins cu greu din visare şi am încercat să intru în rutina zilei. Gândurile poposeau câteva clipe în prezent, apoi zburau neobosite acasă, în România. Acolo, cei dragi se pregăteau şi ei pentru sărbătoarea Paştelui. Amintirile din vremea copilăriei au rămas adânc săpate în mintea şi inima mea! Parcă auzeam din nou glasul mamei care repeta aceleaşi cuvinte în fiecare an „Să nu uitaţi că duminică Îl sărbătorim pe Christos cel Înviat din morţi. Să nu uitaţi crucea, suferinţele, moartea răscumpărătoare. Să nu uitaţi că Dumnezeu a dat totul, din dragoste pentru fiecare dintre noi! Să nu uitaţi….!” Am plecat să cumpăr cele de trebuinţă. În jurul meu era atât de multă grabă, încât părea că fiecare om aleargă să prindă ultimul tren. M-am întors târziu acasă, bucuroasă că scăpasem de mulţime. Urma să încep pregătirea bucatelor pentru masa de sărbătoare, însă mintea mea se întorcea la acelaşi gând „Să nu uitaţi crucea, suferinţele, Învierea!”

Seara am ieşit în curte să mă odihnesc şi am hotărât să mă duc pentru o clipă la cruce. Gândul a plecat fără şovaială şi s-a oprit pe culmea unui deal pleşuv. Niciun fir de iarbă nu îndrăznise să răsară acolo. Nicio floare nu-şi răspândea acolo parfumul. Pământul era numai bolovani şi pietre. În sufletul trecătorilor erau tot numai bolovani şi pietre. Pe cruce, între doi tâlhari de drumul mare, Isus Christos plătea preţul păcatului meu. Mâinile care au pus fiecare planetă pe orbită, zvâcneau acum prinse în cuiele răstignirii. Picioarele care călătoriseră neobosite, ducând tuturor vestea împăcării cu Dumnezeu, lăsau acum să cadă pe pământ sângele Răscumpărării. Suferinţa era atât de cumplită încât n-o puteai privi fără să te cutremuri. Gândul a plecat îngrozit de acolo şi s-a întors în curtea acoperită de iarbă primăvăratecă. Am fost o clipă la cruce… Apoi a fost noapte…

Dimineaţa Învierii s-a arătat veselă şi plină de pace. În timp ce priveam natura îmbrăcată de sărbătoare, gândul s-a întors la cruce. Nu mai era nimeni acolo. Câţiva trecători plictisiţi îşi cărau poverile pe drumul prăfuit. La poalele dealului, o grădină frumoasă adăpostea un mormânt gol. Pietrele, iarba, florile, vântul spuneau tuturor „A înviat Christos!” Doar Maria mai căuta trupul pentru îmbălsămare, dar cand L-a întâlnit pe Domnul, a văzut şi a crezut. Ne apropiem şi în acest an de sărbătoarea Învierii Domnului Isus Christos. În iureşul pregătirilor, te invit să te opreşti o clipă la cruce. Acolo a fost plătit preţul păcatului tău. Apoi du-te la mormântul gol, priveşte şi crede! Bucură-te căci Christos a Înviat, ca fiecare dintre noi s-avem Viaţă!

CHRISTOS A ÎNVIAT!

Liliana BOTEA
Tempe, Arizona, SUA
Pasti, 2013

– Citeste tot articolul: http://www.constanta.ws/stiri/amintiri-din-copilaria-noastra-cum-aratau-rechizitele-scolare-in-anii-80-90-foto/

“Stau cateodata si-mi aduc aminte ce vremuri si ce oameni « ……  Vremurile si oamenii erau demne de pana lui Ion Creanga, fara indoiala. Intamplarile copilariei imi revin in fata ochilor de parca a trecut foarte putin timp de atunci desi nu este asa…. PrieteniI din copilarie, unii nu mai sunt, altii nu mai sunt prieteni, altii au plecat departe de tara sa-si caute norocul.

   Pe la varsta de 13 ani, aveam doi prieteni care veneau la Bran, unul din Brasov, Adi, celalalt din Timisoara, Bogdan.  In fiecare vara cand ne intalneam  dupa ce ne salutam ceremonios si admiram hainele timisoreanului , pe care apropierea de sarbi il ajuta sa fie imbracat cel mai bine dintre noi.  Dupa, faceam o recunoastere generale a teritoriului si mai ales a raului in care pe vremea aia nu era plin de gunoaie si dejectii ca acum. Era plin de peste: Pastravi si Zglavoci. Da, zglavoci.  Ei, si dupa recunoasterea de rigoare incepea marea pescuiala.

    O luam in sus pe rau, pana la primul stavilar, cu mainile pe sub toate pietrele in cautarea gustoasei prazi. Mai scoteam cate-o broasca grasa care-si facea sieste dar nu ne prea speriam, eram obisnuiti, o aruncam si gata. In trei treaba era usoara, in cateva ore, adunam peste o suta de zglavoci si pastravi. Nu faceam discriminare. Seara ne asezam undeva pe mal,  de cele mai multe ori pe un platou care se numeste « Inima Reginei » si dupa ce luam doua tigle tiganesti din acoperisul vreunei constructii darapanate din zona incingeam un foc si ne apucam de gatit si de povestit, si aveam si ce. Incercam sa ne punem la curent cu toate intamplarile demne de consemnat  petrecute intre doua intalniri. Intre timp se facea jarul, curatam pestii, ii asezam intre tigle si ii ingropam in jar. Nu-mi mai aduc aminte exact senzatia, dar cred ca ne simteam cam ca Tom Sawyer  si Huck Finn, singura diferenta era ca Mississippiul nostru era Turcu si mult mai mic.

   Imi aduc aminte de parca s-ar fi petrecut ieri, cum se vedeau fetele noastre luminate de flacari in timp ce povesteam despre toate cele, de la colegele de clasa pana la ultimele noutati muzicale pe care fiecare cu multa truda reusise sa puna mana. Insa fetele erau subiectul cel nai cautat. Fiecare incerca sa-i impresioneze pe ceilalti dar nu prea aveam cu ce, vremurile alea parca erau mai cuminti decat  astea. Si totusi … . Faceam planuri despre vacanta care abia incepea, o imparteam cu atata placere de parca ar fi fost o prajitura. Eram in ultimii ani de scoala generala, incepeam sa ne gandim ce vom fi. Brasoveanul visa la comori ascunse sub lespezile grele ale castelului care ne veghea pe toti, si culmea, a devenit peste ani arheolog, timisoreanul…. Timisoreanul, tizul meu, nu mai stiu ce visa sa devina, nu imi mai amintesc.  Imi amintesc insa ca traia cu mare intensitate totul, era cel mai indraznet, simtea parca natura din jurul lui, era cel mai bun pescar, avea cele mai tari povesti cu fete, era cel mai cel dintre noi. Liderul gastii. Cat despre mine… eu aveam reputatia de cel mai mare micinos din zona. J Inventam povesti despre orice cu o usurinta fantastica. Eram un mare povestitor si asta nu s-a schimbat prea mult odata cu trecerea timpului .  

  De cele mai multe ori ne prindea dimineata  asezati in jurul vetrei.  Plecam sa dormim cateva ore si o luam de la capat. Ne jucam de-a pieile rosii, ne faceam arcuri si sageti si pandeam amatorii de plimbari prin padure pe care ii atacam cu urlete de razboinici adevarati. Ne construiam adevarate refugii din lemnele uscate din padure si ce mai gaseam aruncat pe-acasa. Faceam plimbari care ni se pareau adevarate expeditii de cercetare prin padure, de-a lungul transeelor sapate pe creasta acum impadurita, in Primul Razboi Mondial unde sapam sub conducerea viitorului arheolog dupa comori. Orice glont gasit, sau vreo piatra mai deosebita avea o valoare inestimabila. Ne intorceam acasa obositi, zgariati, murdari dar fericiti.

   Privind in urma, constat ca am avut marea sansa ca pe vremea aia sa nu existe internetul, asa cum este el azi si nici calculatoarele asa cum  sunt ele acum. Un prieten de-al meu mai mare avea un Commodore pe care se chinuia cu ajutorul unui amic de-al lui sa puna cate-un joc de pe caseta. Amicul bineinteles ca acum lucreaza in IT in America parca.

   Intr-o zi de vacanta care nu se anunta cu nimic diferita de cele de dinaintea ei, satui sa lasam cismeaua publica de sub geamul lui Bogdan deschisa ca sa ne urmareasca bunicul lui, care avea un inalt simt civic care nu ingaduia nici cea mai mica risipa si care ne urmerea indeaproape ca sa ne aplice o bineneritata corectie. Nu ne-a prins niciodata. Ne refugiam pe vastul domeniu al castelului  unde ne trageam sufletul  gandindu-ne la restul zilei.  Nu de putine ori, in cautarea stropului de adrenalina cotidian, strangeam conuri de pin cu care aruncam in masinile care treceau pe langa stanca in varful careia eram ascunsi…  Dar asta e déjà alta poveste pe care o sa o povestesc  cu alta ocazie. 

Totul e inutil pana la urma. Oricat as fi vrut o explicatie . Se pare ca nu o sa o primesc in veci. A preferat sa treaca mai departe alaturi de o alta persoana , fara macar a`mi spune de ce , cine e, pentru ce face asta , sau macar CA FACE asta….A preferat sa stearga din sufletul ei toate amintirile, toate momentele, toate pozele , tot ce ne lega….A preferat sa o ia de la capat , sa isi vada de ale ei , sa isi inceapa o viata separat, sa faca ce vrea …. Am incercat….am incercat sa cer o explicatie. N`am primit decat liniste….Nici macar nu s-a obosit sa-mi raspunda , sa ma sune sa imi spuna de ce a ales sa faca asta. Ultima dorinta a fost sa stiu DE CE . Cine e , si DE CE face asta . Nu s-a ostenit sa imi raspunda, nici la asta , nici la sutele de mii de intrebari …. Sper ca e bine , sper sa fie bine , si sa ii fie bine asa. A asasinat cu sange rece un suflet , l-a pangarit ca o monstruozitate malefica si fara suflet. Ii voi respecta dorinta. Imi va fi mult mai usor . Voi pleca departe foarte curand …. Mult prea departe pentru a mai putea da de mine, de a mai auzi ceva vreodata de mine … Am hotarat sa fac pasul asta , pentru mine. Sa uit. Sa scap de tot . Sa nu imi mai amintesc si sa nu mai vad aceleasi locuri prin care eram impreuna, ne zambeam si ne jucam amandoi ca doi copii . Sa nu mai fiu chinuit de atatea amintiri, fiori pe sira spinarii cand trec prin acele locuri, si amintiri dureroase….O sa plec departe , sa ii fie bine , Sa uite cu totul , sa piarda amintirea mea….Sa fie ea bine….Poate totusi ne-am inselat cand am crezut ca suntem facuti unul pentru celalalt , de parca totul ne-ar fi fost predestinat…Poate ne-am inselat cand ne-am facut acele visuri impreuna , ca vom trece peste toti si toate, ca ne va fi bine, Poate am gresit punand atat de mult suflet in ceva ce practic a fost imposibil de la inceput …. Am sperat, am tras si m-am chinuit prea mult ca pana la urma sa …. Raman in mijlocul pustiului singur … al nimanui …. Pentru … nici macar nu stiu ce, din cauza cui, sau pentru cine mi-a facut asta…. Raspunsul ea il stie ….. Si doar ea va sti de ce a ales aceasta cale….

Oricat de mult m-as impotrivi sau nu mi-as dori , lucrurile au luat o intorsatura urata…..Totul s-a terminat exact cum a inceput : cu o singura scanteie . Acesta va fi ultimul gand catre tine , ultima data cand voi mai aminti existenta ta …. Sper sa fii impacata cu gandul , sa fii bine, sa iti fie totul bine si perfect. Sa fie cum nu am fost eu , sa fie exact cum iti doresti , si sa iti fie bine cu el . Sa vezi fiecare bucatica din mine in toti care vor urma, sa vrei sa ii strigi cu numele meu … Si fie ca la fiecare sfarsit , sa ti se intoarca tot ce ai facut impotriva….Sa nu primesti nici o explicatie, sa nu iti spuna nimeni nimic, ci doar sa dispara din viata ta , fara nici o urma , asa cum si tu ai disparut din a mea fara sa spui nimic ….. Pana atunci , traieste-ti viata , distreaza-te , si totul sa iti fie asa cum iti doresti, cu gandul ca intr-o zi o sa ti se intoarca tot ce ai facut altuia impotriva.                                                   [A.A.M]

Cateva zile ma despart de “Un nou inceput” ….. Sper ca totul va fi bine, ca ma voi putea acomoda, ca totul va fi altfel…voi cunoaste oameni noi, voi trai intr-un loc nou …. Toti cunoscutii vor ramane doar o amintire …. Voi fi singur, din nou , intre straini …. Dar poate asta mi-e menirea….Poate asa trebuie sa fie….Poate asa va fi mai bine …..Asa stiu ca nu o voi mai revedea niciodata….Niciodata nu imi voi reaminti tot ce s-a intamplat, nu ii voi mai vedea chipul, nu voi mai fi chinuit de acele amintiri …Nu imi va mai putea face rau , nu ma va mai putea atinge niciodata…..Ii voi face pe plac …. Adio……Ramai cu bine !

Nascut intr-o saracie mare si o mizerie si mai mare, bunicul a fost singurul care a “scapat” din micul satuc de langa Targu Jiu. Nu numai ca a scapat, dar si-a facut un rost bun in Bucuresti. A ajuns profesor de mate-fizica si director adjunct la un mare liceu din Capitala. Odata, fiind prins ca ma furisez in acel liceu prin intrarea “gresita”, am apelat la memoria lui, indicand si poza de pe perete: “Stiu, dar vedeti, eu sunt nepotul domnului de acolo”. Am scapat cu felicitari, salutari familiei si mamei si tot asa. Nepotism curat.

Ca orice oltean care se respecta, bunicul facea tuica la noi acasa. Era un adevarat spectacol, eu unul abia asteptam. Prepara o mazga alba, ca un fel de ipsos, cu care lipea tuburile de sticla ce se invarteau foarte complicat pe deasupra cazanului de pe aragaz. Apoi se astepta prima picatura, apoi a doua si tot asa, pana se umpleau cateva sticle.
Toamna, olteanul facea vin. In pivnita noastra avea un teasc cu care se juca, practic. O facea din placere, pentru ca nu avea cum sa produca mari cantitati. Zic asta pentru ca bunicul consuma mari cantitati de orice insemna alcool, mai putin bere. De obicei, vin si tuica. Ei bine, cand facea vinul eram si mai entuziasmat pentru ca aveam voie sa beau must si sincer sa fiu, mustul bunicului Nelu e in continuare cel mai bun must pe care l-am baut vreodata.
Cat despre tuica, era nelipsita si o bea numai cu tzoiul. Cum pe mine ma distra zgmotoul tzoiului, bunicul plusa si mai tragea unul in plus, dimineata. Daca radeam in continuare, mai baga unul. Cine l-ar fi putut condamna ca isi amuza nepotul?

Ca orice comunist, bunicul era si presedinte de bloc. Avea evident obsesia functiilor, director, presedinte, orice numai sa fie acolo unde lucrurile se decid, chit ca e vorba de noul an scolar sau de schimbat tevi si dezinsectie. Cunostea foarte multa lume si cam toti spuneau ca bunicul e in om foarte saritor, gata oricand sa ajute pe cine poate, cum poate. Se pare ca asta a si facut, cam toata viata, punand (probabil de multe ori) oameni nepotriviti in functii la fel de nepotrivite. Ca in comunism. Cred ca a fost si turnator la Securitate, dar nu stiu nimic sigur.
Personal, nu-l condamn pentru alegerile facute. Stiu de la bunica-mea ca la el, in capul lui de oltean, lucrurile stateau asa: Acum sunt comunistii la putere? Pai ne dam cu ei. Ce altceva sa faci? Dar el s-a dat cu comunistii si ideologic, dupa cum am mai zis, bunica-miu credea in impartire, in egalitate. Chestii bune, in general, dar nenaturale.
Poate din cauza ca a crezut prea mult in ideologie nu s-a imbogatit niciodata. Noi n-am dus-o deloc bine in timpul comunismului. N-am avut nici masina, nici televizor color, nici bani prea multi, in afara de salariile de inginer ale parintilor mei. Nu aveam pe nimeni la tara, care sa produca mancare ieftina pentru cei de la oras. Nu a fost deloc usor. Stiu doar ca pe 6 decembrie 1989, taica-miu mi-a cumparat primul computer, un Cobra, cu care am inceput sa invat lucruri interesante. Costase 12.000 de lei si alea erau cam toate rezervele familiei. Acum sunt sigur ca a fost o miscare foarte inspirata din partea lui. Dar sa revenim la bunicul Nelu.

Bunicul Nelu, in centru, alaturi de neamurile din Oltenia.

A luptat pe front, nu foarte mult, nu mai tin minte din ce motive. Mi-a povestit mai multe intamplari din razboi, insa doua mi s-au intiparit in minte. Prima, in care un bun prieten de-al lui, cu care tocmai vorbise de planurile de viitor “in caz ca scapa”, a fost rupt in doua de o mitraliera, chiar langa el. Mi-a zis ca mirosul intestinelor scoase afara si ciuruite ramane cu tine multi ani de zile dupa. Apoi, cand armata rusa se retragea in fata nemtilor, bunica-miu ajunsese intr-o groapa-adapost, indeajuns de adanca incat sa poti sa stai in picioare fara sa fii vazut. Intr-un haos generalizat, un rus a picat in acea groapa. Bulversati amandoi, au incercat prima oara sa se bata, dar si-au dat seama ca e inutil: nici unul nu voia, de fapt, sa-l omoare pe celalalt. S-au inteles din gesturi si priviri, au impartit adapostul si au asteptat sa se termine lupta de la suprafata. Apoi bunica-miu a iesit si l-a lasat pe rus in plata Domnului.

Bunicul Nelu impreuna cu maica-mea (no 14)

Pe 14 iunie 1990 am plecat impreuna cu bunica Olga la Slanic Prahova. A venit si el cu noi, insa a coborat la Peris, unde traia o sora de-a bunicii. Se ducea sa-i mai ajute la munca, prin gospodarie. Si avea si tovarasi de bautura. Inainte de plecare, in gara, minerii care tocmai plantasera panselute la Universitate l-au legitimat. Bunica-miu era scandalizat de treaba asta. Cum e posibil asa ceva? Un miner sa ma legitimeze pe mine? A tunat si a fulgerat tot drumul, dupa care si-a luat la revedere si a coborat la Peris.
Cand m-am intors de la Slanic, peste vreo trei saptamani (tin minte ca incepuse Campionatul Mondial de fotbal din Italia), am observat imediat ca bunica-mea era imbracata in negru. Ma rog, cine stie, m-am gandit, o fi fost “Sambata Mortilor”, sarbatoarea aia la care oamenii se mai imbraca in negru. Apoi am intrebat-o de bunicul Nelu. Mi-a zis ca-i plecat. Unde? Eh, pai, cum sa-ti spun, a murit.
Cum adica a murit? Pai, Raducu, a dat un politist cu motocicleta peste el, pe trecerea de pietoni. Si a murit la spital, a doua zi. I-au amputat si un picior. Era si el destul de baut, ca a traversat fara sa se uite. Venea de la un meci, Rusia-Romania cred.
A fost prima moarte a cuiva apropiat pe care am perceput-o real. N-am plans, eu n-am plans la moartea nimanui din familie. Am luat o palarie de-a lui, am dus-o jos in pivnita, unde obisnuia sa-si faca vinul, sa curete cartofii de coltzi si sa bea, am pus-o acolo si l-am rugat, sigur fiind ca pe acolo bantuie, sa miste palaria. Nu azi, nu maine, cand vrea el.

Grumpy cat e la modă acum şi chiar îmi place, mai ales că figura acestui motan stârneşte o senzaţie opusă felului în care arată. Grumpy cat se află în aproape fiecare român. Nu ştiu, oare există popor mai nefericit în fericirea lui de a fi ce este: om, iubire? Românii au uitat să zâmbească, au uitat să fie fericiţi. Nu vorbesc de zâmbetul tâmp cu care mergi pe stradă în cazul în care mintea săraca a plecat pe pustia verde în ţara afecţunilor psihice şi ai rămas setat pe starea asta. Vorbesc de zâmbetul cu care ai plecat de acasă gândindu-te că va fi o zi bună, frumoasă şi  că o vei scoate la capăt în cele din urmă cu toate problemele care te compleşesc uneori. Vorbesc de zâmbetul care iţi apare în colţul gurii, când în memorie îti revin amintirile pe care cu o seară în urmă ţi le-ai meşterit cu prietenii tăi, încercând să imitaţi irlandezii în stilul şi cantitatea de a bea şi după un timp, de a dansa ca ei; şi nu, nu te sfieşti să râzi de unul singur în autobuz , fără să te simţi prost de ceea ce ar putea crede domniţa fandosită de langă tine sau grupul de adolescenţi care îşi dau coate şi chicotesc cu răutate căci la urma urmei nici ei nu se sfiesc să îţi arate dispreţul lor că te-au văzut râzând. Mai vorbesc despre zâmbetul ce-ţi înfloreşte pe buze când vezi un copilaş de mânuţă cu mama lui pentru că de cele mai multe ori, Grumpy cat nu e încă inoculat în expresia sa, aşa că bebicul îţi zâmbeşte dulce înapoi, întorcând capul după tine, fermecat. Sunt atâtea motive să ţinem comisurile buzelor îndreptate spre  înalţimi căci de abis suntem sătui… Desigur, excepţie  face categoria aceea de oameni cu zâmbetul trist, nu fiindcă le ninge şi le plouă, ci fiindcă aşa s-au născut ei.(şi unii sunt draguţi chiar şi aşa) Dar figurile grumpy cu adevărat sunt la tot pasul:

 Grumpy cat e femeia de la magazinul non-stop care îţi dă parcă de inţeles că îi eşti dator cu bacşiş, cu atâta furie îti trânteşte chipsurile comandate. Grumpy cat e în chelneriţa de la restaurant care scuipă flăcări ca să  usuce balta de suc pe care l-ai răsturnat pe masă din greşeală sau chelneriţa care te confundă cu un hobbit, tu fiind cu 24 de ierni in spinare, chiar mai mare decât ea  şi nu vrea să îţi dea o halbă de bere sub motivul “că nu se dă la minori” dar asta fără să îţi solicite buletinul, mizând pe intuiţia de buldog care n-ar avea cum să dea greş. Grumpy cat e în controlorii care scrâşnesc din dinţi că după cinci minute de scormonit în geantă, ţi-ai găsit într-un final abonamentul, luându-le singura bucurie: plăcerea de a da amendă sau a se certa cu tine, târându-te în infamul tărâm al depoului spre a semna proces verbal… Şi tot aşa, dai de Grumpy cat la tot pasul. Motanul acela îmi place totuşi. Dar oamenii aceştia care nu ştiu să zâmbească decât când îşi primesc salariile, mă întristează. Ştiu şi văd că trăim într-o ţară unde lupta pentru bani  începe să acapareze orice alt interes către ceva spiritual, profund. Şi oare, la atât trebuie să ne limităm? La cum să fim cu stomacul plin şi mintea golită de orice gând şi imaginaţie?! Atunci, asta să fie întoarcerea la Neanderthal, la comunicarea prin râgâituri?! Căci dacă e aşa, atunci clar că în afară de a mânca, gura şi mintea omului nu îi mai folosesc la nimic.

 Zâmbetul şi de ce nu, râsul din tot sufletul ar construi punţi între oameni, i-ar face mai frumoşi, ar dărâma zidurile din jurul inimilor, ar reclădi spiritele, ar edifica o lume nouă. Cu o aşa cheie la îndemână, are rost să căutăm ca orbeţii alte modalităţi ineficiente sau efemere de a crea legături între noi şi ceilalţi?! Plus că… e atât de avatajos! Nu costă nimic, dacă tot trebuie să ajungem la bani! Ce ziceţi? Am putea să îl înveselim pe Grumpy Cat din noi şi din ceilalţi?

]]>