Imi asez cerceii cu grija la locul lor si ma gandesc la biroul tau pe care i-am asezat de-atatea ori. Imi iau agrafa de par si fara macar sa ma uit in oglinda imi prind parul. Ignor cele cateva suvite rebele, care azi nu mai conteaza daca se uda. Parca iti aud vocea de undeva departe.

“Faci tu prima dus sau fac eu?”

“De ce n-am face impreuna?”

Pari surprins dar ma iei de mana si ma conduci in baie.

Dau drumul la apa fierbinte si inchid ochii. Te simt acolo, miroase a tine si apa care imi curge pe trup imi invadeaza porii cu aroma ta. O las sa imi mangaie trupul si parca simt mainile tale pe gat, pe umeri si pe spate. Caut in intuneric gelul de dus si cand in sfarsit il gasesc iti vad zambetul de pe buze care iti insoteste intrebarea “Imi dai voie sa te sapunesc eu?” Iti intind tubul si-ti vad ochii sclipind de bucurie. Iti freci usor palmele una de cealalta si cu mangaieri fine imi atingi umerii si spatele. Buzele-ti intredeschise imi implora gemetele, ochii-ti lacomi poftesc atingeri interzise. Iti soptesc ca ar fi trebuit sa te faci pianist si ma privesti surprins. “Pentru ca-mi place concertul pe care degetele tale il sustin pe clapele pielii mele” Fiecare atingere inventeaza o nota noua, nemaiauzita pana azi, care pana si pe Mozart l-ar face invidios pe talentul tau. Imi zambesti si iti continui concertul in Sol Major trecand de la Adagio la Allegro ca mai apoi sa il sfarsesti in Presto odata cu respiratia mea. Te uiti triumfator la picioarele mele tremurand asemenea corzilor de pian, imi asculti inima aplaudandu-ti concertul si-ti apleci buzele la urechile mele intrebandu-ma “Cum?” Imi privesti ochii si-ti gasesti raspunsul in ei pentru ca buzele mele nu ar putea decat sa coboare extraordinarul la nivel de ordinar.

Cu ochii inca inchisi opresc suvoiul de apa care mi se scurge pe trup si prin ganduri dar porii mei inca inhaleaza adanc aroma ta. Deschid ochii si ma simt atat de singura cu stropii de apa care imi imbratiseaza trupul. Ies din dus si ma intind dupa prosopul care alta data mi-l intindeai tu. Imi infasor trupul in prosopul uscat care absoarbe odata cu picurii de apa si urmele tale din gandul meu.

Ma privesc in oglinda aburita si-mi desfac agrafa de par lasand parul sa-mi cada pe umeri. Il scutur usor sa se aseze la loc si chipul tau apare in oglinda privindu-ma sever.

“Nu poti pleca asa cu parul zburlit.”

“Oricum, bate vantul afara.”

   

       Încercam cu toate puterile mele să-l fac să înțeleagă că acționa greșit aruncând toată vina asupra mea și repetând obsesiv „Nu mă iubeşti. Nu m-ai iubit niciodată îndeajuns”. Şi totul pentru că el avea impresia cum că eu n-aş şti să iubesc. Dar eu ştiam, iar pe el îl iubeam mai mult decât pe oricine şi totuşi, nu l-am iubit pe atunci mai mult decât m-am iubit pe mine. Încercam să înţeleg şi de ce eram eu aşa de anormală, de ce trebuia să-mi provoc suferinţă necontenit, de ce îi provocam lui suferinţă. Mă uram într-o oarecare măsură, recunosc, că îl făceam să sufere. El merita o fată simplă, nu pe cineva care iubea cuvintele mai mult decât fiinţele, nu o egoistă ca mine care făcea rău ei şi celor din jur de dragul artei. Eu nu puteam să trăiesc fără dramele care lui îi păreau stupide şi, de cele mai multe ori, când lucrurile mergeau bine între noi, făceam un pas greşit, cu bună ştiinţă, doar pentru că nu ştiam să mă bucur de fericire. Sau, de fapt, ştiam, dar nu de fericirea pe care o dorea el. Eu eram atât de diferită şi-mi spunea adesea că trăiesc uneori de parcă aş fi persoanjul uneia dintre poveştile mele. Acţionam din impuls, fără să gândesc la consecinţe, dar ştiind, pe de altă parte, că ele vor exista şi asta va face totul mai interesant. Exact ca un joc. Îl manevram şi pe el, folosindu-mă de iubirea pe care mi-o purta, ca pe o marionetă. Îl răneam până îl vedeam la pământ, plângând deznădăjduit şi mai apoi îl cuprindeam în braţe şi îi ceream iertare că fusesem atât de egoistă, că mă gândisem doar la mine, doar la viitorul meu. Niciodată nu adusesem vorba despre viitorul NOSTRU, era doar viitorul MEU. Pentru că egoismul îmi dicta să nu iubesc pe nimeni mai mult decât pe mine şi asta m-a transformat într-o fiinţă greu de iubit. Cu toate astea, însă, el mă iubea. Şi eram a lui şi mai degrabă mă lăsa pe mine să-l rănesc decât să mă ştie plângând. Şi spera în tăcere, aştepta, să mă schimb, să renunţ la a fi eroină într-o poveste de iubire şi să mă comport ca o parteneră iubitoare şi grijulie.

     Dar într-o zi, furia lui s-a dezlănţuit, exact cum se dezlănţuie o furtună pe mare. Şi am văzut în ochii aceia pentru întâia dată răutate. Se săturase să mă lase să-l rănesc, doar de dragul artei, văzuse că în loc să mă schimb, eu continuam să fiu acelaşi monstru şi se transformase el însuşi într-unul, să-mi poată ţine piept. Eu, cu jocurile mele stupide, îl transformasem în ceea ce el jura că nu va fi vreodată. Şi începuse el să mă rănească constant şi eu trebuia, mă vedeam silită să accept loviturile. Mă retragem apoi, departe de el, pentru a-mi vindeca rănile şi reveneam mai plină de ură şi de răzbunare ca niciodată. Îl loveam cu toată ura aşa cum făcea şi el, dar când prima lacrimă îi aluneca pe obraz încetam şi-l cuprindeam în braţe. Iar el, el făcea la fel. Ne răneam reciproc şi transformam toată iubirea în ură. Creasem un monstru în care nu-l mai recunoşteam pe bărbatul mult iubit care mă ierta şi aştepta calm şi cu blândeţe o schimbare din partea mea. Ochii aceia blânzi erau acum răzbunători şi reci şi doar în clipele în care îmi zâmbea îl mai vedeam aievea pe cel ce fusese odată. Şi mă uram apoi pe mine că l-am schimbat atât de mult şi pe el că nu mai găseşte un strop de iubire în inimă să mă ierte, să redevenim ce eram odată. Luptam cu răul care pusese stăpânire pe iubirea mea frumoasă de altă dată şi niciodată nu ieşeam victoriasă. Eram neputincioasă, fragilă, cu inima ruptă. Şi îi repetam obsesiv „Te-am iubt mereu. Înţelege asta! Nu am vrut nici măcar o secundă să-ţi fac rău” fără să fiu crezută însă. Şi apoi câteva luni am vrut să stau departe, să mă redescopăr pe mine, să înfrunt răul din interiorul meu pentru a şti să-l înfrunt şi pe el. Şi am reuşit, doar că în acea clipă am înţeles că pe el îl iubeam mai mult decât pe mine şi eram în sfârşit gata să renunţ la toate ambiţiile prosteşti doar pentru a fi cu el, să fie în sfârşit vorba despre viitorul nostru, nu doar al meu. Şi când l-am revăzut şi a zâmbit am ştiut că şi el înfrânsese demonul care-i pusese stăpânire pe inimă şi am hotărât că este perfect justificat să visez că vom fi din nou doi iubiţi, nu doi duşmani. Furtuna din inima lui încetase şi lucrul ăsta îl vedeam în ochii lui. Şi apoi am văzut-o pe ea. Ea, cea care-l schimbase, cea care avusese răbdare şi plină de supunere acceptase loviturile lui. Acum el o iubea. Nu ca pe mine, sunt sigură de asta, eu voi fi mereu cea care l-a învăţat despre iubirea distrugătoare. Dar iubirea pe care i-o purta ei era calmă, cuminte şi eu nu puteam concura cu aşa ceva. Şi în ciuda promisiunilor mele el mi-a spus clar „Am pierdut toată încrederea în tine.” şi am ştiut atunci că venise sfârşitul. El nu mai era un demon, redevenise înger, dar nu mai avea nicicând cum să fie îngerul meu. Eu eram întunericul, răul, ea era bunătatea, lumina. Şi el ne iubea pe amândouă şi cu toate astea nu mă mai dorea pe mine în viaţa lui. Iar mie nu-mi rămâne decât să sper că îl voi întâlni peste o vreme, la un colţ de stradă şi el va zâmbi, văzând în mine lumina şi iubirea. Iubirea m-a schimbat total, iar el, băiatul ce-a închis marea în ochii lui, este şi va rămâne mereu icoana sufletului meu păcătos, ce acum regretă fiecare acţiune pripită şi decizie luată pe negândite.

Urcam scarile de la office si m-a lovit un miros puternic de liliac. Gandul mi-a zburat imediat la sufletul meu care inca rataceste in Orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana in asteptarea liliacului sa infloreasca. As vrea sa ii pot trimite o scrisoare, sa ii spun ca a inflorit liliacul, dar nu am nici o adresa. Oare daca scriu la destinatar ca adresa “O strada cu asfalt proaspat turnat” va stii postasul unde sa o duca? Sa o lase intr-o tufa de magnolii, cu siguranta sufletul meu va trece pe acolo si imi va recunoaste scrisul.

Miroase a liliac si as vrea sa ne imbatam impreuna de mirosul lui. Miroase a liliac si sufletul mi-e acolo, iar eu aici. Oare el mai stie cum miroase liliacul?

Vezi să nu. Cred că cerul a plâns mult prea mult şi deşi eram în casă şi mă uitam pe geam cum lacrimile norilor se zdrobesc de asfalt, simţeam cum mă zdrobesc şi eu, în sinea mea. Mâinile mele au redevenit reci şi vineţii, de parcă sângele nu mi-ar circula şi eu nu sunt decât un cub de gheaţă cu o inimă caldă…dar nu îndeajuns. Se zice că oamenii cu mâini reci au inima fierbinte, dar asta ar însemna să nu fiu om, ci o simplă dorinţă în miez de noapte care încă se luptă cu ea însăşi. Câtă dualitate într-o singură persoană, câte lacrimi care vor să cadă, câte melodii triste şi câte gânduri. Şi toate din cauza vremii.
Unde e iubirea aia care ar trebui să mă consume într-un mod plăcut? Şi mâinile calde care să mă gâdile, să mă tachineze şi să-mi încălzească mâinile mele micuţe şi reci…
Anul trecut pe vremea asta era totul atât de diferit şi de plăcut. Eram altundeva şi ştiam că cineva mă aşteaptă acasă şi cuiva chiar îi era dor de mine…şi urma să mă îndrăgostesc…dar au rămas doar poveşti, prinţul nu a rămas cu prinţesa cu care ar fi trebuit.

Dacă există ceva pe lumea asta care să îmi provoace durere în mod constant este că am pierdut acea persoană care mă completa în toate modurile posibile. Şi chiar dacă atunci, în acel moment, nu conştientizam că lăsam persoana pe care o iubeam cel mai mult să plece, acum o fac. Şi ştii ce? Doare al naibii de tare. Mă crezi dacă îţi spun că mă doare la fel de tare ca atunci, chiar dacă a trecut atât…a timp; mult timp?
Dar e acea durere pe care aş vrea să o păstrez pentru totdeauna dacă se poate, aşa simt că o parte din el încă a rămas la mine. Şi a rămas. Pentru că ne-am dăruit unul celuilalt “lucruri” care nu se pot lua înapoi,”lucruri” care nu ruginesc, nu se strică, nu se pierd, nu se uzează. Încă îl iubesc, chiar dacă trec pe partea cealaltă a străzii atunci când îl văd, chiar dacă atunci când corpurile noastre de străini cu amintiri se întâlnesc nu îşi spun nimic, dar privirile noastre şoptesc un “te-am iubit cândva”..
Apoi seara când ajung acasă îmi aduc aminte de tine, de noi, de eu care eram atunci când eram noi, de cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Viaţa e atât de imprevizbilă,totul e diferit acum încât îmi pare că aş trăi o altă viaţă acum. Şi în momentul în care îmi străfulgeră toate acele idei copilăreşti prin cap, îmi amintesc că acea parte din viaţa mea stă într-o cutie. O cutie, pe care o păstrez în dulap. Şi când vreau să mă întorc la cel mai frumos trecut, iau cutia şi o deschid. Multă vreme nu am avut puterea să fac asta. Poate îmi era prea teamă să înfrunt toate acele amintiri. De multe ori mă gândeam că aş putea să o distrug, să o ard, să o arunc, să o îngrop, însă ceva m-a obligat să nu o fac. Dar aseară am deschis-o. M-am aşezat pe jos şi am privit-o îndelung pentru câteva minute. Era ca şi cum aş fi trăit toate acele momente iar şi iar şi iar. Şi nu m-aş mai fi oprit, nici lacrimile nu s-ar mai fi oprit din fuga nebună pe obraji căci nu îşi mai găseau loc în ochii mei de atâta dor.. Aseară m-am mai întâlnit încă o dată pentru prima oară cu tine. Aseară m-am plimbat cu tine de mână prin tot oraşul, am stat pe bancă noastră şi te-am strâns în braţe. Aseară am avut iar ocazia să îţi spun cât de mult te iubesc.
Pentru mult timp după ce am blocat orice uşă sau drum către aceste amntiri, am avut puterea şi curajul să îmi amintesc cu lacrimi în ochi şi zâmbetul pe buze de EL, de iubirea noastră. În clipa în care am privit cutia am fost fericită. Am avut, pentru o clipa, acea bucurie in suflet. Dar puţin câte puţin fericirea începea să doară şi să se stingă uşor, ca o flacără ce licăre amorţită în bătaia vântului. Era timpul să închid cutia. Zâmbeam; Îmi potolisem dorul.

Poate am fost împreună în altă viaţă, într-un univers paralel. Poate drumurile noastre nu sunt menite să se întâlnească de două ori, poate că braţele tale nu sunt făcute să se aşeze în jurul meu. Aud despre tine pe aici şi pe acolo, mă întreb unde eşti şi care mai e viaţa ta. Din când în când îmi las gândul să fugă la tine, şi îmi spun că sper să fii bine. Eşti fercit, şi eu sunt ferictă. Dar te voi iubi mereu, nu ca pe un iubit, nu ca pe un frate, nu ca pe un prieten, ci ca pe omul pe care l-am iubit şi m-a iubit cândva.

Astăzi nu sunt eu cea care obişnuiesc să fiu zi de zi. Mi-a dispărut zâmbetul de pe chip într-un mod misterios, fără vreo explicaţie plauzibilă. Astăzi am fost mai gânditoare ca de obicei, mai nostalgică. Am avut un gol în stomac de care nu aveam nici cea mai mică idee cum să scap. Aş fi dorit, dintr-un motiv pe care încă nu-l cunosc să stau singură şi să meditez, într-un loc uitat de lume. Să-mi amintesc fiecare moment frumos , fiecare greşeală comisă în trecut, să găsesc soluţii pentru a ne rezolva problemele acelea care acum îmi dau dureri de cap. Inima mea a fost din nou incompletă azi. Am simţit un gol în stomac. Mi-a lipsit ceva toată ziua şi am descoperit ce anume când am trecut prin faţa parcului unde te-am sărutat prima dată. Mi-am amintit cum îmi spuneai pe atunci, în ziua aceea însorită de noiembrie că nu-mi poţi promite absolut nimic, că nu ştii dacă mă poţi primi în viaţa ta şi dacă o să-mi oferi locul pe care consideram că îl merit. Deci, am aflat astăzi după-amiază, că îmi lipseşte iubirea ta.Nu confunda iubirea ta cu ceea ce eşti tu, sunt chestiuni diferite, ar trebui să fii măcar acum capabil să înţelegi lucrurile astea. Mie azi mi-e dor de simplitatea de acum câteva luni şi de tine iubindu-mă. Până la urmă cred că era inutil chiar să fiu undeva singură să meditez; ajungea doar să te sun, să mă primeşti în patul tău şi să mă cuprinzi în braţe. Să stau acolo până voi reuşi să mă vindec. M-am îmbolnăvit de dor şi nostalgie şi singurul medicament ar fi să te am aproape şi să-ţi aud inima bătând. E ca un fel de gripă care mă ţine imobilizată la pat : sufăr de dor. Medicul nu ar ştii să mă vindece , aşa că nu am ajuns la el. Dacă de dimineaţă m-aş fi plimbat pe străzi aiurea, fără ţintă, căutând să o regăsesc pe eu de acum ceva vreme, acum, în după-amiaza asta de aprilie lenesc în pat. Zac, cu laptopul în braţe, fără să fac nimic şi mă uit la poze vechi. Închid ochii la anumite răstimpuri şi-mi imaginez că eşti aici, cu capul pe umărul meu. Exact în locul tău, cel care nu va fii ocupat vreodată. M-a cuprins un fior de teamă, teama că nu vei ai sta nicicând cu capul pe umărul meu şi o să-ţi mai aud inima bătând doar în amintire. M-am învelit cu o pătură groasă, să-mi imaginez că eşti tu cel care mă ţine în braţe şi aştept să treacă. Va trece, nu e prima dată când boala dorului de tine pune stăpânire pe mine. Închid ochii şi… cred că o să dorm puţin. Poate dimineaţă voi fi din nou capabilă să zâmbesc. Doar sunt puternică, nu? Nu mă las aşa uşor răpusă de o banală răceală sau, în cazul de faţă, o banală nostalgie de primavară…

Cu braţele încărcate cu flori

Grădinile s-au trezit din amorţeală şi au privit cu mirare covoarele de viorele şi brânduşe, lalele şi zambile, frezii care se aşterneau peste pământul rece. Copacii s-au legănat uşor sub atingerea vântului şi-au început să se îmbrace cu muguri proaspeţi. Doar păsările uimite îşi scuturau penele ciufulite, neştiind dacă ar trebui să înceapă să cânte…

Am auzit şi eu şoapta primăverii şi am ieşit în curte s-o întâmpin! Totul în jurul meu se trezea la viaţă, fără zgomot, fără grabă! Natura învia, pregătindu-se să sărbătorească împreună cu oamenii praznicul Învierii Domnului Isus Christos! M-am desprins cu greu din visare şi am încercat să intru în rutina zilei. Gândurile poposeau câteva clipe în prezent, apoi zburau neobosite acasă, în România. Acolo, cei dragi se pregăteau şi ei pentru sărbătoarea Paştelui. Amintirile din vremea copilăriei au rămas adânc săpate în mintea şi inima mea! Parcă auzeam din nou glasul mamei care repeta aceleaşi cuvinte în fiecare an „Să nu uitaţi că duminică Îl sărbătorim pe Christos cel Înviat din morţi. Să nu uitaţi crucea, suferinţele, moartea răscumpărătoare. Să nu uitaţi că Dumnezeu a dat totul, din dragoste pentru fiecare dintre noi! Să nu uitaţi….!” Am plecat să cumpăr cele de trebuinţă. În jurul meu era atât de multă grabă, încât părea că fiecare om aleargă să prindă ultimul tren. M-am întors târziu acasă, bucuroasă că scăpasem de mulţime. Urma să încep pregătirea bucatelor pentru masa de sărbătoare, însă mintea mea se întorcea la acelaşi gând „Să nu uitaţi crucea, suferinţele, Învierea!”

Seara am ieşit în curte să mă odihnesc şi am hotărât să mă duc pentru o clipă la cruce. Gândul a plecat fără şovaială şi s-a oprit pe culmea unui deal pleşuv. Niciun fir de iarbă nu îndrăznise să răsară acolo. Nicio floare nu-şi răspândea acolo parfumul. Pământul era numai bolovani şi pietre. În sufletul trecătorilor erau tot numai bolovani şi pietre. Pe cruce, între doi tâlhari de drumul mare, Isus Christos plătea preţul păcatului meu. Mâinile care au pus fiecare planetă pe orbită, zvâcneau acum prinse în cuiele răstignirii. Picioarele care călătoriseră neobosite, ducând tuturor vestea împăcării cu Dumnezeu, lăsau acum să cadă pe pământ sângele Răscumpărării. Suferinţa era atât de cumplită încât n-o puteai privi fără să te cutremuri. Gândul a plecat îngrozit de acolo şi s-a întors în curtea acoperită de iarbă primăvăratecă. Am fost o clipă la cruce… Apoi a fost noapte…

Dimineaţa Învierii s-a arătat veselă şi plină de pace. În timp ce priveam natura îmbrăcată de sărbătoare, gândul s-a întors la cruce. Nu mai era nimeni acolo. Câţiva trecători plictisiţi îşi cărau poverile pe drumul prăfuit. La poalele dealului, o grădină frumoasă adăpostea un mormânt gol. Pietrele, iarba, florile, vântul spuneau tuturor „A înviat Christos!” Doar Maria mai căuta trupul pentru îmbălsămare, dar cand L-a întâlnit pe Domnul, a văzut şi a crezut. Ne apropiem şi în acest an de sărbătoarea Învierii Domnului Isus Christos. În iureşul pregătirilor, te invit să te opreşti o clipă la cruce. Acolo a fost plătit preţul păcatului tău. Apoi du-te la mormântul gol, priveşte şi crede! Bucură-te căci Christos a Înviat, ca fiecare dintre noi s-avem Viaţă!

CHRISTOS A ÎNVIAT!

Liliana BOTEA
Tempe, Arizona, SUA
Pasti, 2013

– Citeste tot articolul: http://www.constanta.ws/stiri/amintiri-din-copilaria-noastra-cum-aratau-rechizitele-scolare-in-anii-80-90-foto/