The Amsterdams

© Ileşoi Ionuţ Titus, 2009

“Poţi pune ceva indie? Te rog! Te rog! Te rog! Uite ce cravată frumoasă am! Hai te rog!” asta am auzit acu câteva zile într-un pub din Cluj, persoana s-a pus în genunchi, apoi a cazut pe spate, era cam veselă…

“Tot ce se cântă s-a mai cântat!” Dar atunci ce sens are să mai cânţi dacă lumea din ţară gândeşte aşa?

Şi nu, nu iţi trebuie o “cravată frumoasă” (poate cu dungi roşii şi nerge) să poţi cânta sau asculta genurile sau subgenurile respective. Promovarea mişcării underground / indie din România începe timid să îşi “dea jos chiloţii”, cum spun unii, şi cred că de cel puţin doi ani încoace se poate vorbi cu mândrie şi respect despre un “prim val” naţional de indie. Nimeni nu ne cere să reinventăm roata, dar dacă putem învăţa ceva de la: Kraftwerk, Joy Division, New Order, Sonic Youth, Franz Ferdinand, Interpol, Editors, Bauhaus, The Bravery, The Pixies, Placebo, Indochine, Smashing Pumpkins, She Wants Revenge, Gomm, The Jesus And Mary Chain, Siouxsie & The Banshees, The White Stripes, Oasis, Pulp, Verve, The Raconteurs şi poate chiar M83 sau The Knife; de ce să nu o facem?

Avem nevoie de propriile noastre formaţii si de propria noastă scenă, chiar dacă pe plan internaţional e suprasaturată piaţa. Publicul român, şi mă refer aici mai mult sau mai puţin la “les connaisseurs”, e din ce în ce mai flămând de acest trend catchy. Trend ce în mai toată Europa a devenit ceva mai mult, un adevărat stil de viaţă, în special în bătrânul UK.

Şi până la urmă dacă te întreabă cineva “ce e stilul indie?” tu ce îi răspunzi? Poate o sa spui: ”Pai indie-ul e genul ăla de muzică cântată de băieţi draguţi cu freză dată într-o parte, cu cămaşă şi cravată.” NU! E mult mai mult decât atât, cu sau fără atitudine punk. Din punct de vedere lingvistic indie e simpla abreviere a cuvantului “independent” şi dacă mergem puţin mai departe, combinându-l pe acesta cu acea atitudine de concept DIY ( Do-It-Yourself ), şi le punem pe fundalul scenei britanice de punk şi post-punk, începând cu ’76 încoace, începem să ne facem o idee despre cum stau lucrurile.

Pe acest principiu au apărut în UK primele case de discuri independente ce au exercitat o influenţă minimală asupra trupelor ce semnau contract cu ele, dându-le acestora libertatea, aproape totală, de a se focaliza pe producerea căt mai creativă a sound-ului dorit. Astfel începând cu case de discuri precum Beggars Banquet (Londra, 1977), Rough Trade (Londra, 1978), 4 A.D.(Londra,

1978), Factory Records (Manchaster, 1978) şi mai târziu XL Records (1989); scena new wave/post-punk/dar-wave/new-wave/goth a fost alimentată în permanenţă şi a evoluat exponenţial. Una dintre caracteristicile atitudinii indie este dorinţa trupelor pentru live-acts în cluburi şi locaţii cât mai neconvenţionale, mai degrabă, evitând sălile mari de concerte.

Dar revenind cu picioarele pe pământ şi acceptând faptul că mai trebuie mult să creştem, lipsa noastră cea mai mare în domeniu este în primul rând cea managerială şi de promovare. Promovare la nivel de locaţii, şi aici vorbesc de locaţii înafara Bucureştiului sau a Timişoarei, unde lucrurile au început îmbucurător să se mişte, iar asta nu atât de recent. Apoi promovare la nivel de presă, PR, myspace şi inclusiv afişajul, care dupa experienţă personală face minuni.

Poate în viitor se va naşte un Tony Wilson sau un John Peel al fiecărui mare oraş şi vom avea şi noi parte de un adevărat profesionalism în ceea ce priveşte jurnalismul muzical (ex. NME, Q Mag., Rock & Folk). De altfel niciun Factory Pub (vezi filmul “24 Hour Party People”, Regia: Michael Winterbottom) nu ar strica. Dar să nu disperăm căci suntem pe calea cea bună, spun eu. Pe lângă Bucureştiul cu al său UnderLondon, avem recent apăruta casa de discuri independentă Roadrunner Music ce promovează scena underground/indie/new-wave/post-punk/indietronic, de asemenea putem observa mişcarea sezonieră de gig-uri punk DIY din Clubul Roland Garros de la Cluj şi bine cunoscutul Underground Timişoara Festival, a cărei prime ediţii datează din 1997.

Aşa că a venit vremea să ne bucurăm mai mult de relativ noile trupe existente precum: Romantic Jurgen (TM), Mauser (CJ), The Amsterdams (B) şi The Pixels (B), printre altele, ce pe bună dreptate au multe să ne spună şi, de ce nu?, reprezintă “primul val” naţional de indie.

Este evident că avem de unde alege şi atât timp cât promovarea la nivel naţional, nu doar în marile oraşe, se poate realiza cu maxim de interes din partea managerilor acestor trupe, acest trend va ieşi dincolo de underground şi va putea creea un nou curent muzical ce deocamdată e aproape absesnt din peisajul gri al muzici româneşti. Iar atitudinea de gen bani, faimă şi showbizz trebuie cu mult lăsată în urmă. Underground-ul trebuie promovat cu orice preţ aşa că sugestia mea e sa se cănte uriunde, oricum şi cu oricât public…

p.s. şi totuşi înante sa vă duceţi la un concert, oricare ar fi el, va sugerez cu căldură “utilizarea” myspace-ului

NOISE ON !

© Ileşoi Ionuţ Titus, 2009

Ieri, 21 decembrie adică, The MOOoD şi The Amsterdams au concertat în Fabrica.

Primii au urcat pe scenă pe la vreo nouă jumate. Au cântat până în zece piese, dar le-au cântat bine! Lucru care se putea deduce şi după reacţia pozitivă a celor o sută de persoane din faţa lor. Marius (voce), Mircea (chitară), Bogdan (tobe) şi Horia (bass) au interpretat piese ca “Hey”, “The sin”, “Two times” sau “Back in the shop” ca o trupă străină de calitate, într-o engleză perfectă. Virgil – fostul bassist, acum la studii în Olanda (?) – şi-a acompaniat foştii colegi la vreo două melodii, nefiind cu nimic mai prejos decât Horia. Publicul a preluat uşor energia transmisă de The MOOoD. Au dansat şi au cântat cu foc cât au ştiut din melodii. La rugămintea lui Marius, băieţilor le-a fost urat succes pentru următorul show, pe 15 ianuarie în Groningen, Olanda. Finalul a fost marcat de o piesă nouă, pentru că “mă aşteptam să ne chemaţi la bis”.

Amsterdams au apărut după o pauză de 30 de minute, timp în care au fost prefaţaţi de o imagine cu un tip care arata ca the Dharma dude din LOST (serialul). Primele două melodii au trecut fără răspuns din partea publicului. Primele reacţii au apărut când Andrei (voce) şi-a dat sacoul jos şi a lăsat să se vadă tricoul cu Cannibal Corpse. Abia a patra melodie, cunoscuta “Suffering and surfing”, a fost primită cu aplauze serioase. Altfel, agitaţie prea mare nu a fost. Printre proiecţii cu Superman, roboţei, fetiţe şi biciclete, Andrei (voce), (tot) Andrei (chitară) Augustin (bass), Ovidiu (chitară/voce), Vlad (tobe) s-au desfăşurat cam monoton, plus că nu prea s-a înţeles mare lucru din versuri. Au schimbat de câteva ori instrumentele între ei, însă fără prea mare influenţă asupra muzicii. La ultima melodie înainte de bis, “Academy of broken heart”, The Amsterdams au primit o mână de ajutor de la Bogdan şi Marius de la The MOOoD. Au urmat încă două melodii, au coborât puţin de pe scenă, ca apoi să se întoarcă şi să cânte până după ora 12.

!!!

Poze furnizate de www.tilllate.com, fotograf Cosmoclubber.

Its good to see that some things never change.

In Amsterdam the right to drink a beer or glass of wine in an atmosphere of thick blue cigarette smoke is being vigorously defended on the Albert Cuyp; a stone’s throw from our old apartment.

The Dutch have only just banned smoking in cafes and bars and it is not going down well with some of the locals.  And just listen to that “mooi plat amsterdams”! I do believe I feel a little homesick.

Stereophonics sunt niste bulangii, pentru ca au reprogramat concertul pe 6 iulie, asa ca cu 90 ron am vazut o singura trupa buna, nu vreo trei, cate vedeam daca ramanea pe 5.

The Amsterdams. Parerea mea despre trupa asta a avut trei incarnari. Prima – i-am catalogat drept copiatori. Suna ca orice trupa britanica de indie. Cel mai tare ma enerveaza riffurile alea sacadate “param, param, param, param”. Daca vreti sa intelegeti mai bine, suna ca intro-ul de la This Fire. A doua parere mi-am intemeiat-o ascultand myspace-ul si a fost “ba, nu e rau; e chiar destul de placut”.  A treia a venit azi – se imbraca naspa, sunt gay, copiaza cu nesimtire, vin cu prietenii la concert, riffurile alea sunt enervante si toate piesele suna la fel. Daca iti plac the amsterdams, I lol @ u.

Verita Saga. lol @ rap

E.M.I.L. punk ’nuff said. La un moment dat au venit doi grasi pe scena si a fost un maraton al penibilului.

krak & smak(sp?). Iritanti prin insistenta de a ramane pe scena.

Stereophonics. Iscusiti. Nu-mi place stilul lui Kelly – e asa distant si rece/cool pe scena; nu prea zambeste. Niste proaste in spatele meu tipau in continuu “DAKOTA!!!! RICHARD!!!!!”. A, si sunetul a fost cam naspa, dar s-ar putea sa fie vina mea ca stateam in fata, la bara.

La Nelly Furtado n-am mai stat, ca nu-mi plac femeile lalaitoare. Asta a fost ziua 3 din BestFest.

Augustin (bass) Andrei (vocals) Paul (drums) Andrei (guitar) Ovidiu (guitar/vocals) impreuna The Amsterdams! 

more songs and videos here 

Late update:

http://www.the-amsterdams.blogspot.com/