Încă din anul 1895,  savantul suedez Svante Arrhenius a exprimat opinia că emisiile de CO₂  în atmosferă induse de prima revoluţie industrială vor duce la creşterea  temperaturii globale. Dar verificarea ipotezei lui Arrhenius a căpătat realitate abia către sfârşitul anilor 1950, în cadrul Anului Geofizic Internaţional, cunoscut mai ales sub sigla IGY, de la International Geophysical Year.

Anul Geofizic Internaţional a fost , – oficial vorbind -, un interval de 18 luni începând din iulie 1957 şi terminat în decembrie 1958. Să mai spunem că IGY a fost calchiat după modelul primului An Polar Internaţional, din 1882 – 1883. A existat şi un al doilea An Polar Internaţional, 1932 – 1933, dar el a avut loc într -o  perioadă extrem de pesimistă şi de ameninţătoare pentru însăşi ideea de umanitate, spre deosebire de primul A.P.I., plasat în ceea ce s – a numit, atunci şi ulterior , La Belle Époque. Dupa câte se ştie, programele lor de observaţii ştiinţifice au continuat mult după datele oficiale ale “Anilor” respectivi. Pentru situaţia de la sfârşitul secolului XIX , să amintim  expediţia antarctică la care a participat Emil Racoviţă , remarcabilă pentru noi şi prin faptul că demonstrează că studiile savanţilor români asupra mediului înconjurător au început încă din secolul XIX. De altminteri Emil Racoviţă a fondat o şcoală românească de studiere a posibilităţii vieţii în condiţii fizice extreme, din spaţii confinate, ştiinţa numită biospeologie, ale cărei rezultate dezvoltate de savanţii români sunt folosite acum  de NASA în proiectarea expediţiilor de explorare a mediului de pe planeta Marte.

Ipoteza lui Arrhenius a fost reluată  de către mai mulţi oameni de ştiinţă americani (să amintim doar numele lui G. Plass, Charles David Keeling şi Roger Revelle). Aceste preocupări pe tema verificării efectului de seră global şi antropic intensificat au condus la instalarea unui laborator specializat pe muntele Mauna Loa din insulele Hawaii în anul 1957, cu scopul monitorizării concentraţiilor  gazelor  ce acţioneaza la amplificarea efectului de seră. Observatorul climatologic din Mauna Loa este situat pe un câmp de lavă creat de un vulcan activ (acolo există şi un  laborator vulcanologic), la altitudinea de 3397 m. Plasarea laboratorului a fost făcută în această locaţie atât de îndepărtată de continente pentru ca funcţionarea lui să nu fie influenţată de eventuale surse industriale sau urbane de contaminare locală. S – a considerat iniţial şi se consideră şi acum că laboratorul din Hawaii surprinde cel mai bine condiţiile medii din atmosfera emisferei nordice.

Mostrele de aer sunt colectate în mod continuu prin duze de aspiraţie situate la 7 metri,  respectiv la 27 de metri înălţime, pentru evidenţierea unui eventual efect de gradient. Determinările concentraţiilor de CO₂ atmosferic sunt realizate la fiecare sfert de oră cu ajutorul unui analizor spectrometric de gaze lucrând în infraroşu, apoi datele sunt mediate pe zile şi pe luni.

Din analiza acestor  date s – a constatat în primul rând faptul că nivelele dioxidului de carbon atmosferic urmăresc ciclul anual al creşterii plantelor verzi în emisfera  nordică. Într – adevăr, concentraţiile de dioxid de carbon din aer sunt mai mici pe timpul verii, când se produce o fotosinteză  intensă în care dioxidul de carbon este consumat în cadrul ciclului Calvin – Benson, dar ele cresc imediat pe timp de iarnă, când continuă respiraţia aerobică a plantelor la nivel mitocondrial  pentru a se produce energie vitală, iar nivelul fotosintezei diminuează drastic.

În anul 1967, deci după numai un deceniu de măsurători sistematice, a apărut primul raport ştiinţific ce anunţa că ipoteza lui Arrhenius  practic se confirmă. Iar în anul  1987,  analize ale conţinutului în CO₂ şi a raportului de izotopi ai oxigenului din bulele de aer străvechi prinse în carotele de gheaţă antarctice au arătat corelaţii extrem de strânse între dioxidul de carbon şi mersul temperaturii pe parcursul celor o sută de mii de ani precedenţi.

Pe toată perioada de la  începerea măsurătorilor la Observatorul climatologic din Mauna Loa şi până acum s – a mai putut evidenţia  o tendinţă vizibilă de creştere a nivelului mediu anual al dioxidului de carbon din  atmosferă, datorită proceselor de ardere a combustibililor fosili pentru industrie, încălzire, transporturi şi producerea de energie electrică. Deci nu mai este vorba doar despre efectul de seră natural, ci despre efectul de seră antropic  intensificat.  

Dacă, de la sfârşitul ultimei glaciaţiuni şi până în secolul XIX s – a produs o încălzire de 5 grade Celsius, ceea ce înseamnă o jumătate de grad Celsius pe mileniu, suntem nevoiţi să constatăm că în ultimii 140  de ani s – a produs o încălzire de 0,6 ^oC . Aceasta este fără vreun dubiu dovada unui efect de seră intensificat. În atmosfera terestră există totuşi  şi procese care produc efecte contrarii, însă ele sunt de scurtă durată. Astfel, erupţia vulcanului Pinatubo din Filipine , în anul 1991, a produs o blocare a încălzirii prin efectul de seră intensificat, dar situaţia aceasta a durat până în 1994, după care au urmat nişte ani foarte călduroşi.

Titus Filipas