CLICK HERE TO VIEW

A 17th century Hungarian countess embarks on a murderous undertaking, with the belief that bathing in the blood of virgins will preserve her beauty.

I found myself deeply disturbed by 4 months, 3 weeks, and 2 days. Yes, because it’s graphic in its display of the abortion act, but also because every scene and every character seems cold, hidden, and hard. Granted, Romania in the 1980s certainly lacked soft edges, but the manner of the film’s stark cinematography and the abrupt dialogue and actions of the characters regularly stunned me. Right down to its hard, unremarkable ending, I struggled to find a corner in this film where I could grieve for characters who were clearly suffering, but had grown used to hard lives and grim choices. Yet, hidden beneath its rough exterior, this film poignantly captures something of true friendship — the laying down of one’s self for the sake of another.

Special credit belongs to Anamaria Marinca, who plays her character Otilia with a remarkable blend of calm and business-likeness in spite of the fury clearly brewing beneath her skin. A truly breathtaking performance that probably deserves a second viewing, if only a person could suffer watching this film another time. Much like Vera Drake, 4 months, 3 weeks, and 2 days makes a compelling argument for why abortion is not a solitary choice and often has a profound impact on one’s community.

While watching this film was an eye-opening experience for me, and as much as I’d like to recommend that all teenagers see this film, I realize it’s a difficult film better suited for art house theaters than a classroom or a lazy Friday evening after a long week of work. For those interested in the subject matter or who are looking for something completely different from American movies, I encourage you to consider this finely crafted, somber piece of European cinema.

Un film del 2009, regia di Julie Delpy, con Julie Delpy / William Hurt / Daniel Brühl / Anamaria Marinca. Prodotto da (94min)

Drammatico / Horror

La storia di Erzsébet Báthory, la sanguinaria aristocratica ungherese che nel 1611 fu arrestata con l’accusa di aver assassinato numerose fanciulle perché era convinta che fare il bagno nel loro sangue la facesse ringiovanire.

Cover of Persepolis (Pantheon, 2007); image courtesy of shelflove.wordpress.com

When I saw the film version of Marjane Satrapi’s graphic novel Persepolis, it was a pretty rad time to be a feminist moviegoer. In the last month of 2007 and the first month of 2008, this movie came out, along with Juno and 4 Months, 3 Weeks and 2 Days. Having just completed a girls’ studies course, I was ecstatic that three different movies, each from a different country, were released with complex, resilient protagonists who were girls and young women.

Two of these movies earned Oscar nominations a few months later. Juno won Best Screenplay. Persepolis was nominated for Best Animated Feature, but unfortunately lost to Ratatouille. 4 Months, which documents the harrowing day of one college student trying to procure an illegal abortion for her roommate during the last years of Nicolae Ceauşescu’s in Romania, won the Palme D’Or at Cannes earlier in 2007, but failed to receive any nominations. For some reason. Perhaps it escaped nomination as a technicality, but I don’t understand why no one, particularly writer-director Cristian Mungiu or lead actress Anamaria Marinca, got any Academy recognition. Perhaps because it lacked the allegorical importance of No Country For Old Men or There Will Be Blood and cut to very real (and tremendously gendered) issues facing real people in the real world, many of whom reside in developing nations. 

But it is really no matter. No Country, There Will Be Blood, Julian Schnabel’s The Diving Bell and the Butterfly, and Todd Haynes’s I’m Not There were but more examples of what a very fine time this particular two-month period was for movies. But 4 Months was easily my favorite movie of that year. The movie whose source material will be the focus of this post was a very close second.

Having seen the movie upon its U.S. release, some context has changed considerably upon revisiting Satrapi’s autobiography about coming of age inside and outside of Iran from the late 70s to the early 90s, a time period where the country witnessed the fall of the Shah (aided by the United States), the swift and crushing oppression of its citizens by Islamic extremists, a devastating eight-year war with Iraq, and the neighboring country’s launch of the Persian Gulf War. In late 2007, we were still living under the Bush Administration, so the country’s positioning as part of the ”axis of evil” was in my mind, but being pretty ignorant about the country’s political history and our involvement with it past the Iran-Contra Affair, Bush’s branding of the country read more as a promise that the United States were, in fact, going to try and spread democracy by force to all of the Middle East, snatching up its real or imagined WMDs and drain its oil resources in the process. And I knew about President Mahmoud Ahmadinejad and was disgusted by his views on the Holocaust and heartened by the student protests around his adminstration, but was not yet aware of just what a dangerous despot he is.     

This was, of course, before this year’s highly controversial presidential election, which Ahmadinejad “won” by a suspiciously high margain over rival candidate Mir-Hossein Mousavi, an Independent reformist. At the time, what seemed more present in our minds in the states was what Twitter was doing to help cover and contextualize the civic protests and how quickly mainstream broadcast news was going to incorporate the still-emergent micro-blogging site’s Tweets into their 24-hour cycle, regardless of how accurate they were. 

As a result, I was a little jaded by the “Twitter users coverage of the Iran election is going to change news reporting” angle many seemed to be taking and instead wanted to know more about how the election was fraudulent, why certain people (specifically journalists, protesters, students, and politicians) were being arrested, what the stakes were, who was doing a good job covering this news story, and, most importantly, what circumstances led to the current iteration of Iran. Remembering that local branches of Barnes & Noble were donating proceeds to the Paramount upon purchase last weekend, shilling out my money to the big box chain for the sake of preserving a historical movie theater seemed as a good an opportunity to buy the book that may provide answers.

And, I’ll be honest. Reading the book left me with more questions than anything else (a similar feeling came over me when reading Khaled Hosseini’s The Kite Runner and A Thousand Splendid Suns, two books whose timelines stretch past the 70s-90s, but contain a considerable overlap in terms of time with Persepolis, focusing on what was going on with ordinary people in Afghanistan, another contentious Middle Eastern country that borders Iran). It was hard not to check some ugly American tendencies I have toward Islamic traditions — particularly toward its views on marriage, sexuality, gender politics, and dress. At the same time, I was incredulous of how pro-West rhetoric and ideology, alongside our smuggled trinkets of popular culture, could possibly reform a nation, or at least save a person.

Luckily, Satrapi is skeptical of both and, like me and other feminists from all over the world, has a lot to negotiate. She grapples with these issues head-on. She argues with teachers against the physical restrictions and societal double standards that come with the hijab and the burka (sidenote: I know that Faegheh Shirazi, who teaches Middle Eastern Studies at UT and rejects traditional Islamic dress, has written and taught courses on gender and clothing in the Middle East, but any other suggestions for further reading are welcome). She watches her female peers grow up to only want marriage and children, in large part because these are the only things their nation’s leaders believe define their worth. Particularly poignant for this co-habitator, she regrets getting married to a man named Reza because they could not legally live together (or even walk the street) without proof of marriage, dissolving the marriage and leaving for France.

Marjane and friends reject the hijab; image courtesy of rand.org

Satrapi is a smart rebel who reads constantly, thinks clearly, and never backs down from an argument. She yells at authority figures who bully her or deny that there are any political prisoners in Iran after learning about the loss of her grandfather, who was son and prime minister to the ousted king (a tie that Satrapi suggests is not uncommon).

College student Satrapi damns the man; image courtesy of butterfliesandbears.wordpress.com

Luckily for Satrapi, she gets through all of this with the love and support of her politically aware and resistant parents, their friends, and one rad paternal grandma. Not so luckily, she also knows and meets lots of folks who suffered for speaking up, speaking out, or just living in the wrong house during an aerial bombing. Something tells me that many Iranians could recount similar tales of horror.

Satrapi also learns that the ways of the West are not always ideal, either. While a pre-pubescent in Iran, she hangs Iron Maiden posters on her wall her parents smuggle from a vacation in Turkey when the government lifted border restrictions. She defiantly walks around her neighborhood, blaring Kim Wilde’s “Kids in America” from her Walkman while sporting a Michael Jackson pin. But noting that their daughter’s rebelliousness is hardly a phase and that escalating conflict with Iraq could mean the imprisonment or death of their mouthy teen, her parents send her to live with a friend of her mother’s in Vienna.

Still from the film; image courtesy of whatsontv.co.uk

Satrapi finishes high school, barely scraping by as she finds odd jobs, dates dumb boys, takes a lot of drugs, and runs into authority figures who want her to tow the line and behave. She also falls in with a group of radical misfits who dabble with nihilism, Marxism, hair dye, and punk. While Satrapi initially finds a home with these punks and new wave kids, she soon discovers their privilege has made them cowardly, pretentious, self-righteous, entitled, and lazy. Her outsider status also makes her cool, her Austrian peers clearly jealous by what she has seen and experienced without really processing the weight of it between drags off their joints and skims through their copies of the Marx-Engels Reader in their well-appointed bedrooms. It’s small wonder that, when Satrapi finally returns home to Iran after she finishes high school homeless and afflicted with bronchitis, she washes off a punk stencil from her bedroom wall. And while she’s sad that her mother gave away her cassette tapes, she probably wasn’t going to listen to them anyway. She would’ve kept the Kim Wilde tape, however.

So, ultimately, I do feel this revisit of Persepolis helped clarify my feelings about the state of Iran. It also left me with several questions and a need to know more. Ultimately, though, it left me with the sense of universality that exists between people, especially tough, smart women and girls, while at the same time recognizing the particularities that inform their realities. And continues to inform them. Back in June, Satrapi spoke out against the election results with filmmaker Mohsen Makhmalba. Something tells me that her grandmother, who passed away shortly after Satrapi moved to France at the close of the book, would be proud.

Quality time with grandma; image courtesy of rwor.org

Film covers the real story of Countess Elizabeth Bathory, one of the most historic serial killer’s in history. With reports of her bathing in the blood of virgins, the historic figure earned the title of “Blood Countess.”

Lurgan Northern Ireland, 1975. A low level civil war has been underway, with the IRA targeting British loyalists and the loyalist Ulster Volunteer Force exacting revenge on Catholics they claim are militant republicans. Alistair Little, 16 is the leader of a UVF cell, eager to be blooded. He and his gang are given the go ahead to kill a young Catholic man, James Griffin, as a reprisal and a warning to others. When the hit is carried out, Joe Griffin – the 11-year-old little brother of the target – watches in horror his brother is shot in the head.

Thirty years later Joe Griffin and Alistair are to meet, on camera, with a view to reconciliation. Alistair has served his sentence, and peace may have been agreed to in N. Ireland, but Joe Griffin is not coming on the program for a handshake. Unbeknownst to the production team, he intends to stick a knife in his brother’s killer – live on air.

În preajma sărbătorii de Halloween, la cinematograful Victoria din Cluj, am văzut Boogie, filmul lui Radu Muntean, după un scenariu de Alexandru Baciu, Răzvan Rădulescu şi Radu Muntean, cu Dragoş Bucur, Anamaria Marinca, Mimi Brănescu, Adrian Văncică şi copilul Vlad Muntean în rolurile principale. Pelicula m-a făcut să mă întorc în timp, cu vreo trei săptămâni în urmă, când, împreună cu două prietene, ne fofilaserăm printre câteva grupuri răzleţe de liceeni la un spectacol al Teatrului Act din Bucureşti, ce avea să aibă premiera oficială la puţine zile după această întâmplare. Ispita era prea mare: spectacolul se numea Cui i-e frică de Virginia Woolf?, fiind prezentat de patru tineri actori, proaspeţi absolvenţi ai UNATC, despre ale căror performanţe în piesa lui Edward Albee citisem în Revista 22, un articol la superlativ semnat de Ioana Moldovan, managerul cultural al instituţiei ce a preluat ulterior, în mod inspirat, producţia studenţească în cauză. Aşteptările nu mi-au fost înşelate. Florina Gleznea mai cu seamă, Ionuţ Grama (responsabil, totodată, pentru aducerea în actualitate a traducerii textului dramaturgului american), Sânziana Nicola şi Emil Măndănac, sub coordonarea la fel de tinerei regizoare Mariana Cămărăşan, fac nişte roluri memorabile, primii doi intrând în pielea mai vârstnicilor Martha şi George şi reuşind să fie foarte credibili, fără a se folosi de nici un truc exterior – machiaj sau modificări de fizionomie menite să redea primele semne ale bătrâneţii. Pe măsură ce filmul lui Muntean se derula pe ecran, îmi spuneam că nu e deloc exclus ca astfel să fi arătat perechea Martha-George din capodopera lui Albee, la fel de dezabuzată precum Smaranda şi Bogdan – zis “Boogie” – Ciocăzanu, dacă la mijloc ar fi existat COPILUL, fiinţa în jurul căruia se construiau fantasmele primilor doi. Dar să nu mă grăbesc să ajung la concluzii, înainte să enunţ elementele care m-au făcut să trasez o asemenea paralelă între cele două scenarii. Apărută în 1962 şi consacrată de interpretarea cuplului Elizabeth Taylor-Richard Burton, dintr-o celebră ecranizare datând din 1966 şi purtând semnătura regizorului Mike Nichols, piesa lui Albee poate fi rezumată în felul următor: două familii de cadre universitare din Noua Anglie, una tânără (Honey & Nick), alta de vârstă mijlocie (Martha & George), petrec împreună o noapte de flirturi şi ceartă, într-o atmosferă îmbibată în aburi de alcool, care îi împinge pe protagonişti să-şi abandoneze măştile şi să-şi expună rănile psihice, cauzate, în principal, de absenţa urmaşilor – într-un caz provocată voluntar, în celălalt compensată şi de fapt agravată de fantezie -, traumă grevată de alte frustrări, de natură socială, economică etc. Sentimentul ratării, parvenitismul, sunt teme subiacente, pe care le-am regăsit şi în fundalul lui Boogie. Textul lui Albee e împărţit în trei acte: Glume şi farse, Noaptea Valpurgiei şi Alungarea duhurilor rele (în traducerea Andei Boldur, inclusă în volumul 2 al antologiei de Teatru american contemporan, Bucureşti, EPLU, 1967). Titlu metaforic, Noaptea Valpurgiei trimite la o sărbătoare tradiţională din centrul şi nordul Europei (“Walpurgisnacht”), evocată de Goethe într-unul dintre cele mai cunoscute episoade din Faust (dar şi de alţi autori, precum Thomas Mann, în Muntele vrăjit, sau Mihail Bulgakov, în Maestrul şi Margareta). Aceasta se celebra în 30 aprilie sau 1 mai, marcând sosirea primăverii printr-o dezlănţuire a viilor şi morţilor deopotrivă, a duhurilor malefice, vrăjitoarelor ş.a.m.d., urmată de instaurarea domniei luminii, a soarelui. E vorba, deci, de o sărbătoare aflată la antipodul Halloween-ului, care marchează, pe 31 octombrie, prin manifestări similare cu cele de Noaptea Valpurgiei (avându-şi însă originea în cultura celtică), venirea iernii, victoria frigului. Plasată temporal în ziua de 1 mai şi noaptea imediat următoare, când are loc tradiţionalul pelerinaj al bucureşteanului la mare, cu ocazia mini-vacanţei acordate de Ziua Muncii, acţiunea filmului lui Radu Muntean evocă mai degrabă spiritul Halloween-ului decât pe cel valpurgic. Peste noaptea de orgie nu se mai ridică zorii glorioşi ai unui anotimp scăldat în soare, ci se îndeasă cenuşiul, pustiul. Dacă în Cui i-e frică de Virginia Woolf? cuplul găsea la final o ieşire din criză, regăsindu-se după furtuna de reproşuri, de emoţii negative răscolite peste noapte, în Boogie izbucnirea nocturnă a tensiunii acumulate între partenerii de viaţă (Smaranda şi Bogdan, jucaţi impecabil de Anamaria Marinca şi Dragoş Bucur) nu are efecte catartice, iar refacerea cuplului e de faţadă, petrecându-se la modul convenţional. Un fel de non-soluţie dictată de comoditate, care consfinţeşte statuus-quo-ul. “Alungarea duhurilor rele” nu mai are loc. În acest sens mi se pare perfect justificată eticheta pusă peliculei lui Muntean de Ştefan Dobroiu: “cel mai înspăimântător film al anului” – cu toate că la multe replici am râs! (dar şi de alţi autori, precum Thomas Mann, în Poate cea mai angoasantă constatare legată de Boogie, după cum anticipam, este aceea că prezenţa copilului (ba chiar a copiilor, Smaranda purtând în pântec o a doua progenitură) nu numai că nu rezolvă nimic, ci, în loc să sudeze cuplul, pare să contribuie la separarea lui. Deşi nu duc, aparent, nici o lipsă, nu au nici un motiv să se simtă nemulţumiţi, neîmpliniţi, Boogie şi Smaranda, alături de fiul lor Adrian, în vârstă de 4 ani, şi de pruncul ce va să vină, nu constituie totuşi o echipă. De ce? O posibilă cheie a întregii drame o oferă primele cadre ale filmului, care ni-l prezintă pe Boogie pe plajă, în compania băiatului său, încercând să ridice un castel de nisip. În timp ce tatăl se ambalează, ambiţionându-se să ducă la capăt lucrarea, copilul, neastâmpărat, se amuză, parcă pe seama strădaniei adultului, şi abandonează în cele din urmă “şantierul”. Tatăl se supără şi acuză nerăbdarea copilului, manifestă, pretinde acesta, în orice împrejurare, demonstrând că el însuşi a pierdut sensul adevărat al ludicului, ce implică o gravitate de alt tip, pe care – şi ajunsă în acest punct mă văd nevoită să îmi contrazic ipoteza din debut – Martha şi George par să-l mai deţină, în ciuda vârstei înaintate (pesemne alt motiv pentru care tinereţea interpreţilor din montarea de la Teatrul Act nu mi s-a părut deloc distonantă cu partiturile compuse de Albee). Din această perspectivă, Smaranda şi Bogdan reprezintă tocmai reversul medaliei, adică dublul în negativ al Marthei şi al lui George. În secret, Boogie îşi invidiază, de fapt, copilul, a cărui dezinvoltură gratuită încearcă să o imite în diverse moduri, însă fără succes, din secunda formulării reproşului mai înainte amintit: se repede în apa mării, încă rece, neprimitoare, la început de mai, întorcându-se la ai săi tot atât de rapid, zgribulit, fără a-şi recunoaşte însă nesăbuinţa, ba chiar mai îndârjit în hotărârea să recupereze timpul pierdut şi, odată cu acesta, ludicul descătuşat al altor vârste, mai fragede. Reîntâlnirea cu doi foşti colegi de liceu, Penescu şi Iordache, se dovedeşte prilejul ideal pentru confruntarea lui Boogie cu propriul trecut, menită să-l reconfirme în funcţia de “maestru al jocului” – ceea ce se va dovedi imposibil, o simplă iluzie, pentru că iluzii şi vehiculează jucătorii, jumătăţi de măsură, adevăruri niciodată rostite până la capăt de protagonişti în deambulările lor bahice ori sexuale, prin baruri, discoteci, camere de hotel, paturi de femei (fie că e vorba de nevastă sau de o prostituată). De aceea, cu tot aerul său de “uşurătate”, cu toată surdina pusă conflictelor de orice natură, Boogie e o dramă zguduitoare, în timp ce Cui i-e frică de Virginia Woolf?, în ciuda stridenţelor şi a violenţei replicilor, relaţiilor, trebuie considerată o comedie de cea mai bună calitate, în care carnavalescul nu şi-a pierdut încă menirea de a purifica spiritele, într-o manieră rămasă, iată, inaccesibilă minţilor noastre îmbătrânite înainte de vreme, înţepenite în atmosfera lugubră de după Halloween, prevestind cufundarea/afundarea în iarna vrajbei…

And now for something completely different.

The film 4 Months, 3 Weeks, and 2 Days, directed by Cristian Mungiu, takes place in 1987, one of the final years of the Nicolae Ceauşescu era in Communist Romania.  The film follows a young woman as she helps her friend have an illegal abortion.  The film’s title refers to the latest a fetus can be carried to term before an abortion can be performed.

It’s a superb, stark drama about life in part about life under Communist rule in Romania at the time and focuses solely on the struggle of Otilia (an amazing performance by Anamaria Marinca) helping her friend through the many obstacles to get this illegal and dangerous procedure done.

It’s a difficult film to discuss because it’s such an emotional journey and Mungiu fully plunges the viewer into that journey with the characters.  The camera sits as an observer to the events and just places itself in the room and watches the drama unfold.  There are no smash cuts or close ups of any sort.  The camera just gently sits there for long, arduous takes and walks along beside Otilia with long, complex shots.  The camera is filled with an ugly grey and in a sense its almost suffocating in the circumstances of the film.

What Mungiu has crafted here is a film where the film totally lies in the audience as observer and constantly manipulates and plays with the viewer through every scene.  During one dinner scene as Otilia must be forced to attend her boyfriend’s parents’ dinner party, the camera rests at the end of the table with Otilia framed perfectly in the middle as the guests on both sides continue their pointless conversations about politics, life, education, whatever.  The audience grows restless as the scene just draws on and on with no cuts and no movement whatsoever.  We are stuck there with Otilia.  The audience is made to feel the restlessness that Otilia must be feeling.  It’s a scene that any one of us could have experienced.  That feeling of being in a place that’s so casual and so light and airy when you’ve just come from or just experienced something heavy or going through something that no one else in that room could understand.  You want to scream but it just wouldn’t be appropriate.  Being so far removed from the events in front of you as another part of you is just gliding along, going through the motions of actually being there.

As this scene shows, this is not a pleasant film to sit through.  But it’s a vital one and an amazing piece of filmmaking.  It’s a film that sits with you deep in your gut and doesn’t let go.  It’s a film that really makes you feel as if you’ve experienced something even when you’re just sitting in your comfy chair at home.   Mungiu creates a complete aura of filmmaking reality.  Otherwise mundane scenes are part of his tapestry in building agitation and unease.  He uses the camera and the amazing performances contained herein to recreate a reality that is so unsettling.

Now, on the issue of what side this film ends on in the great debate over a woman’s right to choose, the film straddles a line and never puts itself into the middle of that issue.  There is nothing good about what happens in the film and every character becomes compromised in every way possible.  Mungiu merely presents a story of great struggle and emotional heartache.  It’s an issue with no clear side and the film illustrates this to a great extent.  The lingering shot of the fetus on the floor is, in itself, both explicit and tells the audience a thousand different things.  The dangers of the procedure are explicated thoroughly in the scene with the doctor and what he demands in exchange for doing the procedure is chilling.

However, Gabita’s (Laura Vasiliu) circumstances around her pregnancy are never alluded to.  The father is unknown, why she is seeking the abortion is unknown, every single aspect beforehand is shrouded and only just barely hinted at.  This creates little sympathy for Gabita’s character as she often is infuriatingly forgetful or absentminded throughout the film.  Our sympathies are with Otilia and her worries for her friend, of getting caught, what could happen, her deeply unsettled feelings as we track her throughout her day.

The film, in the end, deals in crushing realism.  There is no discernable soundtrack and the film runs almost silent throughout.  It is the sounds of Romania and the simple, real, sparse dialogue that echoes throughout. Mungiu settles the audience as he does the camera in an unblinking fashion on the journey of this woman through an experience that will undoubtedly stay with her.  Mungiu attempts to recreate this feeling in the viewer, a feeling that may never leave you.  The last shot is one of simplistic elegance and cuts to black and credits, in complete silence.  It is a filmmaker breaking away from the audience, pushing you back into your own world in a stupor.

This is an amazing masterwork of filmmaking.  Anyone interested in the pure experience that a film can bring about, should see this amazing, emotionally devastating work.  What Mungiu creates with what seems like so little is an amazing work of social commentary that both tells a captivating story about life in such a specific time and place while putting the audience in that character’s emotional journey.  An incredible film.

• drum lung si obositor cu sncfr-ul si mult aer conditionat rece, ergo dormit pe sponci, incovrigata sub patura, intr-o cuseta prea scurta ca sa ma cuprinda, pe la 5 dimineata descins in urbe, cafea tutun si conversatie relaxata de acomodat cu aerul, breakfast satios apoi pornit vitejeste catre Iulius Mall sa vedem meciul de fotbal intre regizori si niste baieti homeless-i
• “Bernard si Doris” vazut de dragul doamnei Sarandon (nu prea grozav, dar pasabil, doi actori buni intr-un film mediocru); “O istorie completa a esecurilor mele sexuale” m-a amuzat, nu ca ar fi vreo capodopera de cinematografie, dar ca pseudo-documentar despre un loser impotent si imatur a reusit sa-si atraga antipatia tuturor masculilor din sala
• grappa mai pe seara back home, fara chef de iesit la party-urile trendy (but over-crowded) din Diesel
• “Amintiri din epoca de aur” inegal, dupa cum era de asteptat, mi-au placut episodul final, cu vanzatorii de aer, si cateva secvente din primul, cand era filmat misto caruselul invartindu-se noaptea; Ivanov misto in episodul cu ouale, dar hangita secsoasa era prea evident in antiteza cu nevasta sleampata; “Politist adjectiv” a facut ca filmele lui Antonioni sa-mi para blockbustere de actiune, exasperante cadrele cu tacerile lungi, ok, pot aprecia la nivel sa zicem intelectual demersul artistic si construirea atmosferei si tot, dar emotional m-a lasat cam rece (plus ca lumea radea in sala la absolut orice vaga aluzie de umor, si aplauda, si etc, wtf was that, “adu-ne un DEX” zice Ivanov, “un ce?” intreaba secretara, si tot publicul se sufoca de ras simtindu-se genial si trendy..)
• grappa cu Salitos de data asta, iarasi skip la party-ul cu lautari din Diesel, m-am gandit ca sunt autista, pe urma mi-a trecut, sunt doar grijulie cu timpul meu
• “Australia”, filmul despre fotbalistii homeless vazut intr-o dimineata ploioasa de sambata, cu sala pe jumatate goala, a fost cel mai uplifting eveniment din festival, o surpriza foarte placuta, si il recomand cu caldura (va avea premiera la HBO pe 30 iulie daca nu ma insel)- pacat ca nu l-am vazut inainte de meciul de joi, i-as fi scos la bere pe baietii aia; “Pranzo di Ferragosto” simpatic si foarte italienesc, o viziune vag deprimanta asupra viitorului de baba plictisita si neglijata de familie (noroc ca nu-mi construiesc o familie, o sa fiu decat plictisita, na); “Antichristul” lui von Trier are un prolog foarte misto, slow-motion alb-negru cu muzica (pre?)clasica, dupa care o ia prin fasole, “Pianista” meets “Twin Peaks” cu misticisme si mituri medievale si scene socante de dragul socului, altminteri nejustificate de poveste (dezlanata si ea), LVT ne spune “sugeti p*la” si noi toti stam la coada la intrare bucurosi sa o facem (Cristi, astept sa ma contrazici:) )
• ma duc totusi la after-party in Continental-ul parasit, mancarea deja terminata, iau o bere cu chiu cu vai, ne invartim aiurea, boring, budele ecologice aduse se pare ca s-au umplut rapid ca nu mai erau functionale, insist sa dam o tura vizavi la Baracca unde lumea buna lua cina dupa gala, bine fac, ne alegem cu un desert gratis, am experienta memorabila de a face pipi cu Daniela Nane in cabina de alaturi, il zaresc pe Boc strecurandu-se printre TIFF-isti, Leo e in mare forma si ne povesteste ds spectacol, o revad pe Corina Suteu si ma dau mare cu tricoul meu cu ponei roz, “cea mai fericita fata din lume” sta cuminte la masa si nu pare s-o treaca cine stie ce fericire, misuna VIP-i, mancam desertul si mergem inapoi la party, unde urla pe scena Suie Paparude, ma blindez cu un Jack Daniels dar nu ajunge, mai bag si un rom si ma zgaiesc ca o idioata la Anamaria Marinca, Cristi se milostiveste de mine si ma prezinta, nu aud ce mi se spune dar ranjesc larg si tamp si fericit, mai tarziu pleaca iarasi VIP-ii si apare o fanfara escortata de Mihai Chirilov care ne baga Bregovic in vena, as dansa dar nu asa ceva, ne plictisim, ne caram la terasa la Diesel pentru un ultim suc, pe la 4 dimineata over & out, la somn
• “North” la spartul targului duminica dupa-amiaza, ok si amuzant dar nu senzational, poate am ratat eu fazele cele mai bune cat am ocolit sala ca sa ajung la buda, poate m-am acrit de-a binelea acu in preajma de 31, don’t know, don’t care

ce mi-a placut mie cel mai tare si mai tare, carevasazica?

Anamaria Marinca, cea mai feminina-delicata-discreta-simpatica-misto prezenta intre alte prezente flamboaiante si epatante.

NOTA : 8 RECOMANDAT

Trailer Boogie :

Curioasă cum sunt, am cotrobăit astăzi prin site-ul Cotidianului, să văd ce se mai întâmplă şi ce nu se mai întâmplă în cultura română. Şi peste ce dau? Peste un articol al Alexandrei Olivotto; titlul: “TIFF-ul Marincăi şi al lui Tompa Gabor”. Subtitlul: “Regizorul de teatru a declarat la Cluj că se consideră „cineva care putea fi cineast, dacă anii ‘80 erau altfel”, iar Anamaria Marinca a făcut câteva declaraţii-bombă.”
Nu mă interesează prea tare dacă Tompa Gabor putea fi cineast; la fel de bine ar fi putut fi paraşutist, gonaci sau şef de departament la Romarta. Treaba lui. Dar declaraţiile-bombă ale Anamariei Marinca păreau promiţătoare; să fie vorba despre sex? Secrete politice? Un atac deschis la adresa lui Barack Obama sau a lui Gordon Brown? Oricum, suna bine, deci am deschis articolul. În care am citit următoarele:

„Cum nu compar iubirile, nu compar rolurile. Nu fug de eşecuri”, a spus actriţa Anamaria Marinca (foto) în cadrul unei întâlniri cu publicul de la TIFF. Tot acolo a spus şi că a dat o probă pentru controversatul film al lui Lars Von Trier, „Antichrist”, prezentat la ediţia de anul acesta a Festivalului de Film de la Cannes. Deoarece cineastul danez detestă să zboare cu avionul, Anamaria Marinca a dat o probă care a fost filmată la Londra, cu o directoare de casting. „Mi-era greu să înţeleg până unde ar trebui să merg. Nu am vrut să dau totul. Am citit, am salutat, am plecat şi mi-am dorit să nu iau proba”, a mai spus actriţa referitor la rolul din „Antichrist”.

Ok. Deci care este bomba? Că a dat o probă pentru Antichrist? Că şi-a dorit să n-o ia? Că nu compară iubirile, şi nici rolurile? Greu de zis. Mă aşteptam la cu totul altceva. Mersi mult, Alexandra. Mersi mult pentru puţin, ca de obicei. De ce nu mă învăţ minte? Cotidianul este un ziar la fel de prost ca toate celelalte ziare. Sper să nu uit.

by The Great White Gypsy

Away We Go – Directed by Sam Mendes, Written by Dave Eggers and Vendela Vida
About a couple expecting a child that travels around the country looking for a place to start their family. I’m still reeling from Mendes’s snubbing at the Oscars last year, and this comes out too soon for a shot in 2010, but he’s a great director, and Eggers is one of my favorite authors. The cast looks great, the tone seems heartfelt, and the music already sounds great. I can’t wait for it.
John Krasinski, Maya Rudolph, Catherine O’Hara, Jeff Daniels, Allison Janney, Jim Gaffigan, Maggie Gyllenhaal
June 5

Downloading Nancy – Directed by Johan Renck, Written by Pamela Cuming and Lee Ross
Maria Bello plays a depressed, self-destructive housewife who meets a man in a chat room, and asks him to kill her. Then they fall in love. Then her husband beats the hell out of him. The uncensored preview looks raw and emotional, but it has the potential to be lame. First feature film for both writer and director.
Maria Bello, Rufus Sewell, Jason Patrick, Amy Brenneman
June 5

Tetro – Written and Directed by Francis Ford Coppola
Apparently, this is Coppola’s first original screenplay since 1974’s The Conversation. It involves an Argentinean-Italian family dealing with the past, and brothers dealing with their creative passions. Vincent Gallo isn’t the most reputable actor. Actually, if you’ve never heard of Buffalo 66, then you’ve only seen him for a quick second in Goodfellas. Coppola is a huge name, with a long career. However, this film opened to very negative reviews at Cannes. Haven’t decided yet.
Vincent Gallo
June 11

The Last International Playboy – Directed by Steve Clark, Written by Steve Clark and Thomas Moffett
If you actually recognize Jason Behr, you’re one of six people who ever watched the show Roswell. This time he plays Jack Frost (…subtle), a heartbreaker and womanizer dealing with his mother’s suicide. He learns that the only woman he’s ever really loved is getting married, and his life starts to spiral out of control. He turns to his friends for advice, the most meaningful of which comes from his 11-year-old neighbor. Could be a bullshit chick flick, could be a respectable indie drama.
Jason Behr
June 12

Moon – Directed by Duncan Jones, Written by Duncan Jones and Nathan Parker
Great Sci-Fi films are few and far between. Sunshine was amazing, but most of them suck. Moon looks like a cross between Solaris (the original) and 2001: A Space Odyssey. Sam Rockwell plays an astronaut on the moon doing energy research alone with his talking computer (Kevin Spacey). Then he starts seeing and hearing weird stuff, and thinks he’s losing his mind. Could be like Solaris (the remake) or Mission to Mars, but it could also rival Sunshine. I’m excited.
Sam Rockwell, Kevin Spacey
June 12

The Taking of Pelham 1 2 3 – Directed by Tony Scott, Written by Brian Helgeland
Remake of a 1974 heist movie starring Walter Matthau and Robert Shaw, the new one stars Denzel Washington and John Travolta. Same basic story, a subway car is hijacked, and a civil servant must negotiate the demands. The original was pretty damn good, but Travolta’s character looks like a Wild Hogs/Swordfish hybrid. Tony Scott’s had some low points the last few years (Domino, Spy Game), but his last two teamings with Denzel were Deja Vu and Man on Fire, which were badass.
Denzel Washington, John Travolta, Luis Guzman, John Turturro, James Gandolfini
June 12

$9.99 – Directed by Tatia Rosenthal, Written by Etgar Keret
I know when you see stop motion animation with accents, you automatically think Wallace and Gromit (…or not), but after an overdose of Oscar animated shorts and Bill Plympton, I’m willing to give this one a shot. About a bunch of people living in an apartment complex in Australia searching for the meaning of life. Don’t judge me.
Geoffrey Rush, Anthony LaPaglia, Joel Edgerton, Claudia Karvan
June 19

Transformers: Revenge of the Fallen – Directed by Michael Bay, Written by Ehren Kruger and Roberto Orci
Yes, we all know that Michael Bay is pretty much a joke. But the Transformers kick ass, Megan Fox is really hot, and the first one was really cool. The second one brings back all our favorite Decepticons and Autobots, (even Jazz, the only one to die in the first one…you know, the only one who sounded black?). Hey, it’s summer, time for effects and explosions. It’s Michael Bay season.
Shia LaBeouf, Megan Fox, Josh Duhamel, Tyrese, John Turturro, Hugo Weaving
June 24

The Hurt Locker – Directed by Kathryn Bigelow, Written by Mark Boal
Every time I see Jeremy Renner, I think of S.W.A.T., which isn’t a good thing. However, The Hurt Locker is much more serious. It is about an army bomb squad in Iraq, and the crazy shit they have to deal with every day. This has the potential to be another The Kingdom, meaning it will be really cool, but completely overlooked by the majority of moviegoers. Bigelow directed Point Break, Blue Steel, and K-19: The Widowmaker, so she’s kinda one of the guys. Boal wrote the screenplay for In the Valley of Elah. I just hope it’s not as disappointing as Stop-Loss, but it’s MTV free, so I’m optimistic.
Jeremy Renner, Anthony Mackie, Brian Geraghty, Guy Pearce, Ralph Fiennes, David Morse, Evangeline Lilly
June 26

Life is Hot in Cracktown – Written and Directed by Buddy Giovinazzo
Brandon Routh is a crackhead? Shannyn Sossamon and Lara Flynn Boyle are hoe-bags? Are we sure this isn’t a documentary? Giovinazzo also wrote this novel about several different people living in drug-infested urban areas. Feels like a much grittier version of Crash, but could just be another urban flop. Kerry Washington is hot.
Brandon Routh, Kerry Washington, Shannyn Sossamon, Thomas Ian Nicholas, Lara Flynn Boyle, Illeana Douglas, RZA
June 26

Quiet Chaos – Directed by Antonio Luigi Grimaldi, Written by Nanni Moretti and Sandro Veronesi
Italian film about a man who saves two women from drowning, then returns home to find his wife has died. Lost in his bewildered emotional state, he sits outside his daughter’s school all day every day, interacting with the people in the area. Grimaldi hasn’t done much outside of Italian TV, but Moretti is apparently a big deal as an actor, writer, and director in Italy.
Nanni Moretti, Valeria Golino, Alessandro Gassman
June 26

The Stoning of Soraya M. – Directed by Cyrus Nowrasteh, Written by Betsy Griffin Nowrasteh and Cyrus Nowrasteh
James Caviezel (Passion of the Christ) stars as a man driving through 1986 Iran when his car breaks down. He begins talking with Shohreh Aghdashloo (House of Sand and Fog), who tells him a story about her niece, who was executed on erroneous charges by the community. The story may be small, but the scope strikes me as amazingly broad. Themes of mob mentality, justice, women’s rights, and cultural pressures. Nowrasteh is new to the game, but Aghdashloo’s an Oscar nominee who’s been in everything. Looking forward to it.
James Caviezel, Shohreh Aghdashloo, Mozhan Marno
June 26

Surveillance – Directed by Jennifer Chambers Lynch, Written by Jennifer Chambers Lynch and Kent Harper
Serial Killer flick meets Rashomon in Lynch’s second film, about three eyewitnesses being interviewed by the FBI concerning a series of shootings they all saw, but each account is different. Jennifer appears to be daddy’s little girl already, and David Lynch is executive producing, so be prepared for a serious mind-fuck. I have goose bumps.
Julia Ormond, Bill Pullman, Pell James, Ryan Simpkins, French Stewart
June 26

KEEP YOUR EYES OPEN

Every month I do my research on upcoming projects, and every month the list seems to get longer. With each Coming Soon, however, I must leave out interesting films because either I can’t find a release date, or it’s already out, or the dates are conflicting on different sites. Well from now on, I’m just going to tell you about all these cool movies anyways. Some of them won’t be released in the US until possibly next year, if they ever come to a theater near you at all. Some of them may already be on DVD. Just keep your eyes open.

I Come with the Rain – Written and Directed by Tran Anh Hung
Josh Hartnett gets a bum wrap, but he’s been in some cool movies (Lucky # Slevin, 30 Days of Night, Black Hawk Down). In this one, he’s the token white guy. He plays a cop-turned-P.I. who left the force after killing a serial killer he was fixated with. He travels to Tokyo to find the son of a billionaire, and the lines between reality and fantasy, and good and evil are blurred. Vietnamese writer/director Tran hasn’t done much, and the 5-minute-long promo trailer kind of gives up the whole movie, but it has a lot of potential.
Josh Hartnett, Elias Koteas, Byung-hun Lee
June 6 (Japan)

The Countess – Written and Directed by Julie Delpy
Julie Delpy (actress in The Air I Breathe, Before Sunrise, 2 Days in Paris) tackles her second project as a director with the story of Hungarian Countess Bathory, who thought the key to maintaining her beauty was to bathe in the blood of a young virgin every night (more proof that virginity is harmful to your health). Doesn’t have a US release date yet, but it’s already been to a couple European festivals, so look for it on DVD soon.
Julie Delpy, William Hurt, Daniel Bruhl, Anamaria Marinca
June 25 (Germany)

Fireflies in the Garden – Written and Directed by Dennis Lee
Based on a Robert Frost poem, this is the story of a family dealing with emotional turmoil and internal conflict in the aftermath of a sudden tragedy. The cast alone is worth checking this movie out (when is the last time Julia Roberts and Willem Dafoe were in the same movie?) This has been released in every other freaking country, so I may be really late. Check imdb, or your local Blockbuster.
Ryan Reynolds, Willem Dafoe, Emily Watson, Carrie-Anne Moss, Julia Roberts, Ioan Gruffudd, Hayden Panettiere
May 29 (UK), possible June 26 release in US.

The Private Lives of Pippa Lee – Written and Directed by Rebecca Miller
Robin Wright Penn plays a loving wife and mother who, at age 50, starts to unravel when her much older husband (Alan Arkin) wants to move to a retirement community. She must look into and deal with the wild behavior and harsh realities of her past, and still hold on to her present. Miller wrote Proof, and directed The Ballad of Jack and Rose, and this looks like a slight departure for Arkin as an actor. It could be another The Life Before Her Eyes, or it could be really freaking good. Also, I’m in love with Monica Bellucci. There, I said it.
Robin Wright Penn, Alan Arkin, Keanu Reeves, Julianne Moore, Winona Ryder, Maria Bello, Monica Bellucci, Blake Lively
July 10 (UK)

Vite fait, car je viens d’écrire la critique que vous pourrez lire ce WE sur Critictoo. Alors, Five Minutes Of Heaven parle de deux hommes qui sont liés par un meurtre qui les a hanté toute leur vie. L’un est le tueur, l’autre, le frère de la victime. Liam Neeson, James Nesbitt. C’est tout ce qu’il faut savoir. Ils sont magistraux, comme toujours. Le film raconte son histoire et n’essaie pas d’abuser de ses thématiques lourdes pour tirer des larmes, ce qui le rend encore plus efficace.

Pour finir, c’est un film indé Irlandais qui a d’ailleurs été récompensé par deux prix au dernier festival de Sundance. Il est passé il y a peu sur BBC Two et pour beaucoup d’anglais, ceci est un One-off Drama. Un très bon, certes, mais pour être clair, ils le qualifient d’un terme qui chez nous s’apparente au téléfilm – ça en dit long sur la qualité de production de certains téléfilms anglais, surtout comparé à la France. Je dis ça, je ne dis rien.

B+

Si il y a bien un film que j’attend depuis longtemps de voir sur les écrans c’est bien celui la.

Julie Delpy à écrit, interprété et réalisé  l’histoire d’ Elizabeth Bathory, une comtesse hongroise qui avait commis des actes de torture sur des jeunes filles, cela afin de récolter leurs sang, auquel elle accordait une vertue de jouvence, et de s’en servir pour préserver sa beauté des outages du temps ( alors que maintenant un peu d’evian fait le même effet).

Je ne vous cache pas que je suis fan de cette histoire bien macabre, d’ailleur j’avait commencer à rédiger un scénario avant de connaitre le projet de la belle Julie.

Alors que le film aurait put être vite fait diriger dans un genre fantastique voir d’horreur j’ai bien l’impression que la réalisatrice en a fait un drame historique et moi les films historique j’aime ça aussi

Regia: Cristian Mungiu

Interpreti: Anamaria Marinca, Laura Vasiliu, Vlad Ivanov, Alex Potocean, Luminita Gheorghiu

Romania 2007

L’impressione che si ha guardando 4 mesi 3 settimane e 2 giorni è che, nelle mani di un regista degno di tale nome, la scelta estetica vada oltre il puro gusto artistico e diventi una linea etica attraverso la quale si può marcare un’opinione pur non interferendo apertamente nello svolgimento della storia. Mungiu è riuscito a girare un film dove si tratta un argomento facilmente soggetto a giudizi moralistici come l’aborto – in questo caso clandestino – senza che questo assuma un ruolo psicologicamente centrale e descrivendolo per ciò che è nella vita quotidiana di chi, spinto dalla necessità, è costretto ad agire senza permettersi di pensare ad altro se non alla propria sopravvivenza.

Il film, ambientato nella Bucarest del 1987 – poco prima della caduta del regime di Ceauşescu – racconta una giornata di due studentesse ventenni: Gabjta che deve abortire e la sua amica Otilia che si è presa l’onere di aiutarla in tutto e per tutto. Fin dalla stessa decisione dell’unità di tempo il regista ci accompagna in un universo cinematografico che perde la sua dimensione di spettacolo. Mungiu ci riporta ad una coscienza quasi documentarista che, con le debite e ovvie differenze, può ricordare la corrente neorealista: la camera pedina le due attrici alle spalle, si privilegia l’inquadratura fissa e il piano sequenza e la messa in quadro trasforma lo spettatore in una spia solidale e silenziosa.

La storia procede con spontaneità seguendo le vicissitudini di una giornata comune che diventa speciale come solo la quotidianità può essere; Gabjta sa che deve abortire, è ferma nella sua decisione, ma come notiamo fin dall’inizio, è incapace di organizzarsi, di vivere quest’esperienza come dovrebbe un’adulta: la sua decisione ci appare come spinta più da un innato istinto di sopravvivenza che da una vera e propria consapevolezza di ciò che sta accadendo. La sua è una figura spiccatamente infantile che si presenta a volte tanto innocente da sembrare quasi sciocca e che, nel corso della pellicola, non subisce alcun cambiamento. Otilia, invece, è un personaggio adulto, maturo, in grado di barcamenarsi con sangue freddo nelle più svariate circostanze. Durante il film, acquisendo una maggiore consapevolezza della società che la circonda e finendo poi per percepire come le esistenze che le ruotano intorno non abbiano altri legami oltre quelli guidati dall’utilitarismo e di come la vita sia, prima di tutto, una battaglia per il quotidiano che deve essere combattuta in uno spettrale silenzio.

In questo senso, facendo riferimento anche all’intenzione del regista, che ha sottolineato più volte come la pellicola voglia, innanzitutto, essere uno spaccato di vita dell’epoca, potremmo considerare Otilia la vera e propria protagonista del film.

Le difficoltà superate durante la giornata, da quella di trovare una stanza d’albergo all’abuso sessuale che Otilia subisce per far abortire Gabjta, o la cena a casa del fidanzato, dove, mediante un lungo piano-sequenza, si ritrae il pregiudizio verso le estrazioni sociali più basse, fino all’epilogo crudo e straziante del feto riverso nel bagno e della cena al ristorante ricordano le peripezie di Ladri di biciclette. Vi si ritrova, in questa coppia di amiche, la stessa infanzia perduta, l’attaccamento alla vita, la volontà di ritrarre un’intensa giornata che non ha niente di ciò che lo straordinario cinematografico ci ha abituato a vedere ma un qualcosa di comune in un tempo storico non propriamente favorevole, infine la stessa sensazione percepita di assistere col fiato sospeso ad un racconto che non conosciamo ma ci sembra di vivere come parte di noi. L’aborto, conseguentemente, pur costituendo il motore scatenante della pellicola, finisce per rimanere ciò che deve essere: uno dei tanti aspetti della vita umana che, indipendentemente dalle opinioni personali, inutili in questo caso, può esserci come no.

4 mesi 3 settimane e 2 giorni è l’esempio che le cinematografie europee marginali possono essere capaci di grandi slanci e, soprattutto, l’occasione per scoprire e riscoprire un popolo che molti conoscono solo attraverso gli occhi di un fascismo neppure più tanto latente.

Monia

Gopo din acest an, eveniment care va avea loc pe 2 martie la club Fratelli Studios.

Pana in acest moment, pe lista invitatilor au fost confirmati: Anamaria Marinca, Nae Caranfil, Radu Muntean, Radu Gabrea, Radu Jude, Tudor Giurgiu , Stere Gulea, Dan Chisu, Oana Pellea, Margareta Paslaru, Maria Popistasu, Dan Bordeianu , Mihaela Radulescu, Liviu Mihaiu sau Lucian Georgescu.

La editia din acest an, inginerul de sunet Andrei Pap va primi Premiul Special pentru contributia importanta adusa de un tehnician la dezvoltarea cinematografiei romanesti.

De-a lungul carierei, Andrei Pap a lucrat cu regizori precum Dinu Cocea, Lucian Pintilie, Dan Pita, Geo Saizescu, Cristian Mungiu sau Titus Muntean.

Cele mai importante momente ale Galei Premiilor Gopo vor fi transmise in direct la Realitatea TV, urmand ca inregistrarea evenimentului sa fie difuzata la acelasi post sambata, 7 martie, de la ora 22.00.

Babelor,

Cu riscul (pe care mi-l asum) de a îmi pune lumea în cap, povestesc următoarele:

Tocmai am văzut un film numit 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, de Cristian Mungiu. Filmul a luat Palme D’or la Cannes în 2007. Mare film, cică.

Prima dată am încercat să mă uit la el acum câteva luni, dar l-am oprit după vreo 20 de minute, pentru că mă plictisea. Astăzi mi-am zis „hai să-i mai dau o şansă, că e urât afară şi n-am ce să fac”.

Şi l-am pus. Ba chiar m-am uitat până la sfârşit, deşi am stat cu ochii pe ceas tot timpul.

A fost cam aşa:

Prima scenă: Anul 1987. Două fete într-o cameră de cămin. Una dintre fete îi tot cere celeilalte câte ceva: săpun, pastile, ţigări, etc. Deducem că fata A, Găbiţa (Laura Vasiliu), este dependentă de fata B, Otilia (Anamaria Marinca). Doar că regizorul ne spune asta cu insistenţă, că poate suntem boi sau vaci şi nu pricepem. Ceea ce într-un film american s-ar fi zis într-o propoziţie şi un schimb de priviri, durează la noi vreo cinci minute. Dar ok, suntem un popor latin, poate că suntem mai înceţi, nu? Buuun. Se termină scena cu Otilia ieşind din cameră şi intrând în sala de duşuri din cămin. Unde, minune mare, este apă caldă. Minune foarte mare, pentru că este iarna lui 1987, dar fetele au totuşi apă caldă, cumva, de undeva. Eu n-am avut în 87, dar poate că acolo la cămin este o centrală mai bună, că cumva fetele au şi căldură. Iarăşi, eu în 87 n-aveam nici aşa ceva, stăteam cu două pulovăre pe mine. Dar trecem peste asta. Au loc nişte schimburi de replici, Otilia iese din cămin, se duce undeva, se duce apoi altundeva, în cele din urmă se întâlneşte cu prietenul ei la universitate, bănuiesc. Adică într-o clădire care este o universitate (de chimie, aflăm mai târziu). Urmează alt schimb de replici…

A, de ce zic schimb de replici şi nu dialog, mă întrebaţi? Simplu: pentru că ce se întâmplă nu este un dialog, ci un schimb de replici. Dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă la film şi veţi înţelege. Unii actori nu procesează informaţia pe care o primesc, adică replica rostită de partenerul de joc. Ăla zice, de exemplu, ceva de genul „X mi-a propus să facem schimb de tabere, adică ea să meargă la Pârâul Rece şi noi în locul ei la Costineşti”. „Când?” întreabă Otilia. Partenerul ei de joc nu se gândeşte. Are replica învăţată, deci o spune ca din pistol: „Păi în loc de treişpe-optişpe o să mergem pe douăşunu-douăşase”. Acum este rândul Otiliei să vorbească fără să gândească, adică fără să proceseze informaţia: „Asta înseamnă că eu trebuie să stau o săptămână la ai mei, şi nu am nici un chef”.

Şi stau să mă întreb: ea are capul calendar? Nu trebuie mai întâi să se gândească, să îşi amintească ce, cum, când? Ştie toate datele astea pe dinafară? Cum? De ce?

A, ca să nu mai spun că actorii vorbesc prea repede, mult prea repede, cum nu vorbeşte nimeni vreodată. Nu mereu, dar des, prea des.

Mergem mai departe. Cum-necum, povestea este următoarea: Găbiţa trebuie să facă un avort, la negru, bineînţeles, şi Otilia se ocupă de detalii. Ajunge (Otilia) undeva unde se întâlneşte cu domnul Bebe, jucat mişto de Vlad Ivanov. Scenă: Otilia şi domnul Bebe în maşină. Ceva dialog, ne dăm seama că domnul Bebe este un tip scârbos şi neplăcut. Ok. Scena din maşină serveşte, aşadar, la definirea caracterului „Domnul Bebe”. Establishing the character, în engleză. Ok, teoretic am bifat asta, dar în următoarea scenă domnul Bebe o ceartă pe maică-sa, o babă cam de vârsta mea. A doua definire a caracterului, identică cu prima. Urmează o a treia definire a caracterului, într-o cameră de hotel, în care aflăm, iată, pentru a treia oară, că domnul Bebe este un tip scârbos şi neplăcut. Mersi mult, domnule Mungiu, dar înţelesesem din prima. În fine, tragere de timp.

Urmează câteva scene bune, pe care le duce Vlad Ivanov, şi în care nici fetele nu joacă prost. Doar că tot farmecul dispare când domnul Bebe anunţă că nu îi face avortul Găbiţei decât dacă amândouă fetele se fut cu el. Nasol, mda, sigur. Scârba se transformă în nehotărâre, apoi Găbiţa zice da, şi în cele din urmă şi Otilia acceptă.

Ei, şi pe mine filmul m-a pierdut definitiv aici. De ce acceptă Otilia? Nu mi se explică, şi în cazul ăsta am nevoie de o explicaţie. Disperarea Găbiţei nu îmi ajunge. Nu înţeleg poate şi din cauză că sistemul meu valoric nu îmi permite să înţeleg. Nu pot. Nici în ruptul capului. Şi ea de ce poate? De ce se sacrifică pentru prietena ei? De ce aşa? Problema este, repet, poate numai a mea personală, poate că cineva este în stare să îmi explice acordul Otiliei la viol. Aştept provincia, ca să zic aşa.

Filmul continuă cumva, ele se fut cu ăla, ceea ce nu vedem, ăla pleacă, ele se ceartă puţin, Otilia pleacă şi ea, fiind invitată la serbarea zilei de naştere a mamei prietenului ei. Acolo, petrecere – o scenă care funcţionează o vreme, toţi vorbind în jurul Otiliei, ea nefăcând nimic, uitându-se la ceilalţi, zâmbind uneori un zâmbet vag – ok, am înţeles, este vorba despre singurătatea ei în mijlocul acelei societăţi; dar scena este din păcate mult prea lungă, treci de momentul în care te simţi jenată de prezenţa Otiliei printre ceilalţi şi începi să te plictiseşti. Iarăşi tragere de timp, aş spune.

După care Otilia se ceartă cu prietenul ei – şi din nou actorii nu par să se asculte unul pe altul ci doar să îşi turuie replicile. Poate că s-au gândit prea mult la timing, nu ştiu, dialogul în sine este bine scris şi plauzibil, dar m-a lăsat întrucâtva rece.

… Şi în cele din urmă Otilia pleacă, se întoarce la hotel, Găbiţa a avortat, obiectul este în baie, pe jos, Otilia îl bagă într-o geantă şi merge cu el la un bloc, undeva departe, îl aruncă într-o ghenă, se întoarce, Găbiţa o aşteaptă în restaurantul hotelului, Otilia îi cere să nu mai vorbească niciodată despre ziua care tocmai s-a terminat, fetele beau o apă minerală şi cam asta-i tot.

Ar trebui să trag o concluzie, nu? Păi atunci s-o trag.

Merge. Filmul merge. Te lasă cu o senzaţie neplăcută, ceea ce şi-a şi propus, de altfel. Pe planul ăsta merge.

Dar performanţa actorilor (îl exclud pe Ivanov) fluctuează. Uneori sunt buni, alteori sunt proşti. Scenele cu Marinca şi prietenul ei (Alexandru Potocean) sunt clar sub restul, şi vina pare să fie a lui Potocean. Fetele vorbesc prea repede şi ascultă prea puţin. Rar îşi punctuează jocul cu câte o pauză, şi când o fac, timingul este slab, mai ales la Laura Vasiliu.

Cam atât.

Aştept alte păreri.

Pupăciuni,

Rhetta