Timpul trece, banii zboara

Aveam un plan eu si Andreea. Dupa ce pleca AnaMaria sambata dup-amiaza, am fi petrecut noaptea pe strazile Paris-ului (pentru ca nu mai aveam cazare incepand de sambata dup-amiaza). Da, era un plan bun, un plan economicos… dar nu ne-am tinut de el.

Sambata de dimineata ma trezesc frumusel prima, ca de obicei, ca sa ma apuc cat de cat de facut bagajele si facut curat in bucatarie unde inca se mai afla 80% din mancarea cumparata in prima zi. Pentru ca domnisoarele de la Bucuresti erau prea bune pentru sandvisuri cu parizer francez. Trebuiau sa manance ori clatite, ori la restaurant. Cu mare tragere de inima am inceput sa ne facem bagajele, gasind desuuri aruncate sau indesate pe nu stiu unde.

Cu Ana in metrou acum, in drum spre gara, vorbim alene despre the good times, the bad times si ne gandim ce o sa facem pana la 16:30 cand pleaca trenul Anei spre Anglia, dat fiind ca era abia ora 14. Ana scoate biletul sa se uite lejer la el, just to check, si face ochii cat Aliaceaele din ordinul Asparagles (AKA “cepe”).

Trenul ei pleca la 14:30, NU la 16:30.

Da si fuuuuuuuuuuuuuugi.

Si se pune Ana la coada de check care intre timp se evaporase pentru ca cine mai era asa de intarziat precum romancele noastre. Dupa ce-am pupat-o sincer pe Ana si i-am urat toate cele bune, eu si Andreea ne-am dus sa asteptam pe peronul Garii de Nord pariziene, mancand niste croissante surprinzator de bune.

Ziua se scurgea si inca mai aveam locuri de vizitat. Principalul fiind Muzeul D’Orsay. Ca sa ajungem acolo am facut niste manevre sofisticate prin metrou. Atat de sofisticate incat la un moment dat… sub iuresul oamenilor si al turistilor (o clasa de sub-oameni), eu am ajuns in metrou iar Andreea nu. La statia urmatoare ne-am reintalnit, dar manevrele din metrou nu aveau sa se termine aici. Cineva dintr-un alt vagon folosise un spray paralizant, cine stie din ce motiv, si am simtit intreaga putere a armelor neletale pe pielea noastra si in narile noastre. Asta sa intelegeti pentru ca sprayul respectiv nu are vreun miros si cu toate acestea, simti ca-ti parleste the nose hairs.

In cele din urma am ajuns din nou prin centru ca sa cautam Muzeul D’Orsay. Au aparut primii stropi de ploaie si primile griji ca o sa ne prinda ploaia prin Paris in ultima noastra zi acolo.

Pe malul Senei am cheltuit ceva din ultimii banuti ramasi pe suveniruri pentru mine si pentru mama. Am ajuns si la D’Orsay unde ne-am plimbat mai bine de o ora. A fost interesant dar dupa o ora ti se cam acreste de picturi si de descrieri in trei randuri. Dar sculpturile erau superbe.

Dupa D’Orsay am zis sa mai trecem o data prin Montmartre pentru ca oricum nu apucasem sa-l vedem ca lumea. Andreea nu a avut incredere in Forta puternica din mine, dar pana la urma tot am ajuns unde trebuia, in urma unor eforturi sustinute din partea amandurora. In piata din Montmatre, ne-am asezat cururile pe niste trepte si am mancat baghete si croissante, analizand pe cei care urcau sau coborau scarile.

“El e cute”

“El nu e cute”

“Doamne cu ce e imbracata femeia aia”

“Plecati acasa handicapatilor”

Andreea are  o guuuura, cand stie ca lumea nu o intelege. Usa de biserica nu e, mai degraba usa de carciuma la 3 dimineata cand lumea e beata si discuta despre fotbal. Dar numai cand e o intr-o tara straina, cand o prinzi la ea acasa este cel mai dulce ingeras si degasa senzualitate.

Cand trecea un baiat cu adevarat dragut, Andreea, desi nu o sa recunoasca intr-o mie de ani, trebuia sa faca ceva ca sa iasa in evidenta. Cum ar fi sa cante frere Jacques si sa chiuie de bucurie cand baiatul a raspuns cu un sincer si afon “ding, dang, dong”. Pentru un italian cu tricou verde am mers si mai departe si l-am stalkerit pe cateva strazi.

“Hai sa o luam la dreapta!”Andreea ma implora.

“Vrei sa o luam la dreapta doar pentru ca el a luat-o la dreapta!”
“Asa, si… oricum ajungem la metrou”

“Nu conteaza. Lasa baiatul in pace ca nu vrem sa ajunga inapoi in Italia sa povesteasca despre romancele nebune care l-au stalkerit in Paris, ca deja avem o imagine proasta pe acolo”

Baiatul a scapat ca prin urechile acului pentru ca nu am stiut sa o luam la dreapta si am luat-o la stanga dupa care a trebuit sa facem cale intoarsa. Saracul baiat, nu stie ce a pierdut. Dar nu era sfarsitul zilei pentru caprioare. Am trecut pe la hotelul unde ne mutasem ca sa nu petrecem noaptea pe strazi. Iesim mai tarziu pana la Mac si cu hamburgeri si o sticla de vin in poala ne indreptam spre  Champs du Mars.

Care sunt cele trei secrete ale succesului in marketing? Location, location, location!

Cam asta era situatia pentru mine si Andreea sambata seara. Unde sa stam astfel incat sa nu avem luzeri pe langa noi, dar nici sa nu parem noi a fi luzerii din ecuatie. In cele din urma ne asezam intr-un colt langa un grup de patru indivizi: 1 fata si3 baieti. Si astfel incepe cea mai mare partida colectiva de eye fucking la care am asistat vreodata in scurta noastra vacanta. Doi dintre cei trei vanatori urmareau cu mare atentie caprioarele…

Andreea m-a lasat singura vreo jumatate de ora ca sa caute buda,dupa care a venit randul meu. In momentul asta deja aveam mai bine de juma de sticla de vin la bord iar capacitatile motorii fusesera afectate. Caz pentru care l-am scapat pe Nae intr-o balta si am asistat neputincioasa la ultimele lui gafaituri electronice pana sa-si dea duhul si sa se inchida singur. Good night sweet prince.

In cinstea lui Nae cel cazut la datorie, am mai cumparat o sticla de vin ieftin. Cand m-am intors la cuibusorul nostru de nebunii Andreea deja trecuse de la stadiul: “look at us, ce neinteresate si totusi atragatoare suntem” la “hihihi, ce neinteresata sunt dar ce haios esti tu”. O tranzitie importanta. Mai ales in conditiile in care cei patru au ramas doar doi, cei care se uitasera la noi de la inceput. Da, totul mergea ca pe roate pentru Andreea, atata doar ca doua piulite norvegiene au intrat in mecanismul dragostei din noaptea aceea si l-au blocat.

Adicatelea cum m-am intors eu cu sticla de vin ieftina, doi baieti au aparut de nu stiu unde si precum o varianta moderna a lui Eric cel Rosu si barbatii lui in izmene, au zis sa cucereasca noi taramuri. Vegard si Marius erau numele lor si eu cel putin, in starea mea semi-ametita si all the way fucked up, ma bucuram ca in sfarsit aveam cu cine sa vorbesc in engleza. Intre timp Andreea… was not happy si schimba impresii inaudibile cu cei doi francezi. Eu o indemnam sa plece. pentru ca I can handle the elves.

Nu-mi pasa la momentul acela ca Santa’s elves vin din Finlanda, nu din Norvegia. Prea subtila diferenta pentru mine.

Deci pe Champs Du Mars e rost de agatat. Nothing happened in caz ca se intreaba cineva, doar o lunga conversatie despre chirii si sex, asa cum e frumos intr-un context multicultural. La un moment dat Andreea a plecat sa aduca guma din masina cu unul dintre baieti dar s-a intors nevatamata.Si nu a avut guma sau bomboane mentolate (whatever) sa-mi dea si mie, the bitch.

Pe la 4 dimineata ne-am retras in sfarsit in camera de hotel ca sa dormim 4 ore. La 8 trezirea ca sa plecam sa prindem autocarul spre aeroport de la Port Maillot. La aeroport am mancat o briosa uriasa asta dupa ce am trecut cu ceva emotii de check-in (nu care cumva sa am bagajul prea greu. Dar totul a decurs ok si cu o briosa in burtica am trecut de security check dar m-au lasat fara tirbusonul cumparat in Paris. The bastards.

Era cu adevarat sfarsitul unei ere. O vacanta frumoasa petrecuta cu doua tipe super care ma bucur ca s-au inteles intre ele. Niciodata nu am avut vreo fantezie sa vizitez Paris-ul dar alaturi de Ana Maria si Andreea… a fost o experienta. Care m-a lasat cu bugetul pe zero si o gramada de amintiri.

Lasata de capul ei in prima parte a zilei, Andreea a facut prapad in finantele ei, fapt pe care l-a semnalat si ea. In timp ce fata s-a dus sa vada chestii si sa cumpere suveniruri eu am stat in camera cu Ana sa ne mai uitam la niste Damages. M-am intalnit cu Andreea dup-amiaza ca sa mergem la Versailles.

Inainte de asta am fost frumusel date afara din camera de catre tipul cu menajul care probabil ar fi fost intimidat de prezenta unor entitati feminine. S-a uitat urat la noi si am priceput mesajul. You don’t feel comfortable facand curatenie cu ochisori rimelati asupra ta.

M-am intalnit cu Andreea si am petrecut doua ore vizitand Versailles, in care am intrat gratis. Uneori e chiar bine sa fii cetatean al Uniunii Europene. In Versailles m-am simtit un pic ca intr-o remake medieval dupa Cubul pentru ca fiecare camera avea alta culoare. Dar per total a fost o experienta interesanta, sa vezi cat de adepti au devenit francezii in a se pupa singuri in cur.

Camera mea preferata nu a fost Sala Oglinzilor ci sala in care s-au adunat la un loc tablouri de la toate victoriile franceze de-a lungul timpului. As vrea sa vad si camera in care sunt toate bataliile pe care le-au pierdut. Acolo ar fi ceva de invatat. Rrecunosc insa ca tavanurile pictate ale incaperilor mi-au placut.

Avand in vedere ca era ultima zi a Anei in Paris pentru ca pleca sambata, cu o zi inaintea mea si a Andreei, am facut seara o iesire la Champ du Mars unde sa mancam pizza si sa bem vin. Caprioare guralive cum ne stiti nu a trecut multa vreme pana nu am atras atentia unor… vanatori. Si nu orice fel de vanatori, luptatori ai savanelor marocane. Si nu-mi pasa daca exista savane in Maroc sau nu.

Meet Rashid. Rashid este o bomboana de baiat care ne-a ajutat sa ne deschidem sticla de vin dupa care s-a auto invitat sa se aseze langa noi si sa ia pe fiecare fata la inspectie. Avand in vedere ca era construit dupa modelul unui bodyguard BGS, nu i-am refuzat placerea. A inceput sa discute cu Ana si Andreea fiindca el detineau puterea conversationala in acest schimb intercultural… dat fiind ca franceza mea de canal nu impresioneaza pe nimeni. Decat poate pe congolezi numiti Jemma.

Bineinteles un mascul Alpha precum Rashid nu merge nicaieri singur si in curand i s-a alaturat un prieten. Care stia sa zica “unu, doi, trei” in Romana. Da, ce mi-au tremurat genunchii de incantare. Sau poate imi era doar frig.

Din fericire pentru noi nu a durat mai mult de o jumatate de ora interactiunea, cavalerii trebuiau sa plece acasa. Pe drumul de intoarcere am aflat cu stupoare de la fete ca cica eu as fi jucat rolul de “rape bait” in seara ce tocmai trecuse desi sincer cred ca li se urcase vinul la cap si negau responsabilitatea pe care o aveau fiind asa de sexy amandoua. Fetelor, aveti mai multa incredere in voi.

Toata lumea lucreaza pentru ceva. Pentru bani e cel mai comun raspuns. Pentru faima mai e popular. Pentru prestigiu, pentru sentimentul de auto-importanta. Dar toti, absolut toti in timpul verii sau iernii lucram pentru acelasi lucru. Vacanta. Si razbim prin pene de curent, seceta de cafea, deadline-uri, mail-uri de la piarite cu formulare de acreditare care nu au mai ajuns, stres si nervi cu o singura rugaciune apriga in suflet. Doamne da sa vina vacanta mai repede!

Si pentru mine vacanta a venit. Si o data cu ea a adus si o forma de vacanta mai permanenta.

Cu patru zile inainte de plecare, am fost anuntata ca Metropotam nu va mai avea nevoie de serviciile mele.

Ai crede ca asta inseamna ca nu as mai fi putut sa ma simt bine. Adevarul e ca indiferent ce fac sau unde merg exista o senzatie transcedenta (cuvant sugerat de Ana) de grija vizavi de intrebarea existentiala: “What am I gonna do?”

Dar capacitatea omului de a nega aspectele negative ale vietii sale si de a se concetra asupra celor pozitive… cunoscuta in anumite cercuri ca o lipsa de atentie acuta… imi asigura cel putin o parte din comfortul si placerea pe care speram sa le obtina din mica mea vacanta la Paris de o saptamana cu doua fete cucuiete pe nume Ana Maria si Andreea.

Aeroportul Baneasa la ora 6:30 dimineata intr-o luni este un univers cum numai George Lucas si-ar putea imagina. Plin de personaje dubioase cu rucsaci mari in spate care-ti aduc aminte de niste carabusi exraterestri. Unul dintre aceste personaje, primul weirdo dintre multi care vor urma eram eu sigura, a intrat in vorba cu mine si Andreea (Ana venea din Anglia cu Eurostarul si urma sa ne intalneasca in Paris). Ne-a intrebat daca vrem sa cumparam un catel… Primul gand a fost: “Where would I put it!?”, ca apoi sa dau politicos din cap pentru a-mi semnala dezinteresul.

Zborul a decurs fara probleme, defectiuni tehnice sau pasari ratacite prin motoare. Si la final bineinteles ca publicul spectator la mica drama aviatica a trebuit sa aplaude. Mai traim o zi, mai pierdem un euro.

Cand am aterizat, pe scara de “rupte de foame si de sete” eu si Andreea ne aflam momentan la un 6. Ne-am urcat intr-un autocar si a m facut vreo ora pana in Paris. Drumul spre Hotel era o minune logistica, bine planificat, bine semnalat cu pixul pe ghidul Andreei. Era imposibil sa ne pierdem.

Which is exactly what happened cand ne-am dat seama ca am ajuns in statia de metrou care nu trebuia. Din fericire am ajuns in apropierea Turnului Eiffel si prin urmare in cartierul care trebuia. Prima data cand a vazut Andreea Turnul Eiffel era ca un copil mic care descopera sub bradul de craciun consola Wii pe care o visa de atata vreme. Fericire in starea ei pura. 

Ne-am plimbat pe Avenue de Souffren agale, pana cand ne-am potolit foamea si setea la o patiserie in timp ce ne zgaiam la turisti, sperand sa-i facem sa se simta incomod. Dar Andreea a avut o revelatie. Cand se uita la un membru al sorgintii masculine, acesta se uita inapoi la ea. Repetarea situatiei de cateva ori a facut-o pe Andreea sa exclame in cele din urma:

“Mai ce flusturatici sunt francezii!”

urmat de un mormait

“Stop staring at me… *grumble grumble grumble*”

Ne-am intalnit cu Ana la camera dupa care am plecat sa vizitam Turnul Eiffel. Cozi kilometrice si pitipoance americane… si o minune a ingineriei secolului XIX. Macar pentru Turnul Eiffel sa stau la coada daca nu ma injosesc pentru nimic altceva. Dupa o jumatate de ora petrecuta incercand sa le enervez pe concetatenele mele (sau sa le fac sa rada, rezultatele tind sa varieze) am ajuns la nivelul 2 al Turnului pentru ca etajul 3 era inchis. Intreg orasul se intindea in fata noastra ca o negustoreasa ce-si intindea oalele sclipitoare in strada.

Si nu ma gandeam la ce o sa fac cand o sa ajung acasa. Chiar deloc. Serios!  

Dupa urcus ne-am ghidat dupa review-urile de pe ipod touch-ul Anei, the mac lover de serviciu, ca sa ajungem la un restaurant pe Rue Kler numit Tribeca unde cu infinita nesimtire mi-am comandat… lasagna. In Paris eu am mancat Lasagna, sa-mi fie de rusine.

Dupa un singur pahar de vin rosu, toate trei ne-am intors in camera impiedicandu-ne pe drum (cineva un pic mai des ca restul dar nu-i zic numele… sa se simta singura).

Cand veni ziua sa intre la liceu, entitatea numita Diana pe care e posibil sa o cunoasteti azi (sau nu) era deja in mare parte stabilita la scala particulara si la scara cosmica. Citeam multe comicsuri, ma uitam la multe filme, citeam Asimov si Frank Herbert si nu aveam prieteni sau prieten. Singura mea prietena era Adriana, care in decurs de doar doi ani reusise performanta sa treaca de la Sailor Moon la Sepultura si Manowar.

My, how times change.

Nevoia de a fi placuta de catre noii colegi era tot acolo si de data asta parca porneam de pe o baza mai solida decat in generala cand nu aveam absolut nici un reper vizavi de cine sunt sau ce-mi place. Dar si de data asta, un univers fictional cu nave spatiale sau supereroi mi se parea infinit mai abordabil decat universul clasei in care invatam cu 25 alte suflete.

Si ce face un copil destept (sa zicem) care nu are (mai) deloc prieteni si se uita la (prea) multe filme? Se apuca de scris bineinteles. Clasele 9-10 reprezinta pentru mine un fel de primavara a creativitatii mele. Aveam atatea idei si atata timp liber sa le dau viata, incat profitam de orice concurs de creatie literara sau revista a scolii la care mi se oferea ocazia sa particip. Si pe unele dintre aceste concursuri le-am castigat si unele articole chiar le-am vazut publicate. Intrebati-o pe Iulia cum a fost cu articolul pe care l-am scris despre Iad si programul de bronzat de acolo.

The stories she could tell.

N-o sa uit niciodata primul milion de lei pe care l-am castigat scriind. Era pentru o povestire de vreo 20 de pagini despre cum va arata lumea peste 50 de ani. Evident, influentata puternic de Spaceballs si Blade Runner (ciudata combinatie stiu). Am castigat doar o mentiune cu povestirea aia stupida, dar milionul pe care mi l-au pus in mana valora pentru mine cat trei premii I. Erau banii mei, pentru care fara falsa modestie, am muncit sa-mi sara capacele. In seara de revelion scriam intr-una despre anul 2050 si ce fericiti vom fi, cand nu vom mai fi copii.

Or something…

Am stat pe milionul ala cred ca vreo 3 luni pana sa-mi calc pe inima sa cheltuiesc din ei. Doar daca ma uitam la el ma simteam dintr-o data mai bine. Astia-s banii mei, munciti de mine si i-am luat nu oricum. Pe ceva ce am scris. Ceva nascut din capsorul meu. Ceva 100% pe care cineva a crezut de cuviinta sa-mi dea bani!

Absolut de domniul SF-ului.

Ultimul concurs de gen la care am participat a fost in clasa a XI a cand am castigat un mobil pentru o povestioara si mai crancena despre drepturile femeilor. Cineva sa-i aduca aminte profei de istorie ca mi-a ramas diploma verde la ea. N-o sa uit niciodata cum m-am dus mandra la tatal meu la pravalie si i-am pus cutia cu mobilul Nokia 3310 (or something) pe tejghea si s-a uitat la mine si a zis:

“In sfarsit ai adus si tu ceva acasa…”

Deci iata-ma in clasa a XI a, fara colega de banca traditionala pentru ca Aurora ma parasise ca sa stea cu Roxana, fata cu corp beton dar fata de Barbara Streissand. M-am mutat din prima banca de la fereastra in prima banca de la perete, in fata Alinei, despre care am vorbit deja in postul despre Andreea. Cam in aceeasi perioada am reluat legatura cu Ana-Maria, despre care am vorbit deja. Le mentionez pe fetele astea pentru ca m-au facut sa inteleg ca oamenii nu sunt complicati.

Wait, let me rephrase that ca mi-e ca se intelege gresit. Sa vorbesc cu ele nu era greu. Nu era complicat. Nu era o chestie pe care trebuia sa o fac ca sa nu par a social retard. Imi placea sa stau de vorba cu ele pentru ca erau tipe foarte de treaba, foarte cool, foarte pozitive. Si prin asociere, insemna ca si eu trebuie sa fiu cat de cat ok daca aveam dreptul… nu, privilegiul… sa zumzai pe langa ele.

Majoratul mi l-am facut la Pizza Hut. Nu are vreo importanta pentru ce ziceam adineauri decat ca mi se pare foarte penibil and funny in a way. Cred ca este acelasi lucru cu a-ti sarbatori aniversarea a 20 de ani de casatorie in Chuck E Cheese.

Aveam acum 18 ani. La simularea de bac luasem 9,70. Faceam meditatii la creativitate ca sa dau la Jurnalism. Aveam cateva prietene la care tineam ca la ochii din cap. Pentru absolvire am mers la mare dupa ce am fugit cu banii stransi pentru balul intr-un restaurant din Cismigiu. Cu ocazia asta l-am vazut pe profu de romana jucand volei in izmenele sale cu iz interbelic si sa torn cu iaurt pe Alina care tocmai se arsese rau de tot la soare. Cea mai faina dup-amiaza la mare ever.

Liceul era pe terminate. Nu traisem mari povesti de dragoste, nu scrisesem romanul adolescentului modern, nici macar nu ma imbatasem. Like… once. Dar la urma urmei, la final chiar nu conta.

Dupa startul pe care l-am avut, parintii pe care i-am avut si mi-au oferit toate posibilitatile, colegii pe care nicioadata nu am reusit sa-i inteleg, interesele si hobby-urile in care m-am aruncat, patru ani de destrabalare adolescentina nu erau niciodata o optiune viabila. At the end, cel mai important lucru cu care am ramas din liceu nu sunt amintirile cu aroma de alcool si nici macar milionul ala pe care l-am castigat muncind pe branci.

Liceul a insemnat ca trebuia sa invat o lectie. Ca ce conteaza cu adevarat nu sunt diferentele dintre eu si restul, ci felul in care toti ne asemanam. Indiferent cat de ciudata sunt/ am ajuns / o sa fiu, tot vreau acelasi lucru pe care-l vrea oricine altcineva. I want to be happy. In goana noastra dupa fericire suntem toti egali, nimeni nu este mai special decat celalalt, cat de ciudat esti nu conteaza decat pentru cei foarte incuiati la minte, but who needs those assholes anyway?

Life is what you make it. So make it a good one.

Ce a fost si unde s-a ajuns.

Dupa ce, intr-o zi de primavara, Tatiana a fost lovita de o masina pe trecerea de pietoni, s-a facut mare scandal. Tam tam, intalniri, petitii…. acum fasss.

Încolonaţi în trecerea către ziua de mâine tratăm nepăsători, cu lehamitea obişnuinţei, miracolul clădit şi oferit în parte pentru fiecare dintre noi şi pe care îl consumăm în comun. O viaţă nu e un accident, nu e întâmplare. Accidentul se produce atunci cănd viaţa există dar omul a părăsit-o. Despărţirea se produce spontan, ca şi cum te-ai lăsa de fumat, o demisie activată sub presiune, când răspunsul negativ la luarea unei decizii este mai facil şi mai liniştitor.. Cele 21 de grame de suflet se reîntorc în neant aşteptând să plămădească genetica unei alte bucaţi de lut primordial. Jurnalul

Nici unul dintre reporterii sau fotoreporterii Jurnalului National nu a fost acolo, in momentul producerii tragediei. Sau dupa. Noi am preluat stirea , pe site-ul JN, exact asa cum a fost ea redactata de Antena 3. De altfel, echipa acestei televiziuni a fost, din cate stim, singura prezenta la fata locului. Ne asumam vina de a fi fost, ieri, niste reporteri depasiti de eveniment. Insa nu ni se poate imputa vina ca nu am dat dovada de umanitate si de solidaritate. Ce-am fi facut daca am fi fost acolo? Cred ca fiecare jurnalist onest ar trebui sa incerce, macar pentru el insusi, sa raspunda onest la aceasta intrebare. Raspunsul meu este: intotdeauna viata unui om este mai importanta decat o stire. Poate ca nu vei deveni un jurnalist celebru incercand sa ajuti un om, dar numele tau va deveni important. Pentru acel om si pentru Cel de Sus. Iar ca sa fii profesionist ca jurnalist, trebuie sa incerci sa-ti faci, fara cusur, meseria de OM. Cu respect, Adriana Oprea-Popescu,  reporter al Jurnalului National

Letting Go  

Leila_Data

Pirates of the Caribbean

Rating:  PG

a new edition of the Alternative School for Creative Thinking is just around the corner. another 15 to be selected and trained.

starting earlier, in order to catch up eurobest festival and dubai lynx as well, as a more efficient training for cannes lions in june 2009.

we are ready to go with hew hopes and dreams, with huge ambitions and passion for creative work. we are expecting you to join and keep up.

this is the best way you can be in touch with advertising and don’t get disappointed! you have to try it for yourself and then you will find the need to prove more and more. great speakers in the industry will guide your way, you will have many seminars to learn from and many briefs to train upon. this is the one chance to mix design, visual, creative media, PR, strategy and branding and become more efficient day by day.

interested? i bet you are.

this is us in 2008. ready to go to cannes lions.

we are expecting colleagues now.

see you soon.

anamaria, electric apple, 15 for Cannes

Zi speciala, ieri, la Ploiesti, cu ocazia vizitei facute la sala de gimnastica a clubului Petrolul, de catre Ana Maria Tamarjan. Sportiva care a contribuit substantial, la Beijing, la cucerirea de catre echipa nationala a Romaniei a medaliei de bronz in concursul pe echipe, a revenit, dupa mai bine de opt luni de zile, in sala unde acum multi ani facea primii pasi spre marea performanta. Gazdele, si ele in forma, s-au pregatit minutios pentru acest eveniment notabil. Numai micutele gimnaste ale clubului Petrolul, frumos imbracate, au fost timorate, la inceput, de prezenta Anei Maria Tamarjan, dialogul dintre cele doua tabere legandu-se cu greutate. “Sprijinul” acordat, la timp, de antrenoarele de la club care au contribuit la ascensiunea Anei Maria, le-am numit pe Doina Olaru, Camelia Radulescu si Gabriela Eftimie, a condus lucrurile pe fagasul normal, astfel ca a rezultat o intrerevedere reusita. Sportiva a primit flori de la tinerele aspirante la gloria sportiva care se pregatesc la Petrolul, in timp ce Ana Maria le-a tratat pe colege si invitati cu bomboane. “A fost o primire care m-a impresionat. Revin intotdeauna cu placere, aici, la Ploiesti, in sala unde am inceput drumul spre performanta” a spus, emotionata, Ana Maria Tamarjan.

Isi face casa la Ploiesti
Nascuta la Constanta, dar legata, de multi ani, in plan sportiv, alaturi de sora sa geamana, Andreea, de judetul nostru, Ana Maria Tamarjan doreste sa se lege definitiv de plaiurile prahovene. “Din banii castigati in urma Jocurilor Olimpice de la Beijing doresc sa imi construiesc, aici, la Ploiesti, o casa. Ma mai gandesc dar cred ca voi pune in aplicare acest proiect” a spus sportiva legitimata la clubul Petrolul Ploiesti.

Sampanie pentru Ana Maria
Cele doua surori gemene, Ana Maria si Andreea Tamarjan, au venit la evenimentul de ieri insotite de tatal lor, Gheorghe (foto). Acesta a adus o uriasa sticla de sampanie pentru a cinsti, cu cei prezenti, cucerirea bronzului olimpic cucerit de Ana Maria Tamarjan la Beijing alaturi de echipa Romaniei. “As vrea sa avem de 2-3 ori pe an astfel de prilejuri fericite” a spus parintele celor doua sportive.

Panait vrea sprijin local
Presedintele CS Petrolul Ploiesti, Liviu Panait (foto), a declarat, la ceremonia de ieri ca “este un eveniment foarte important pentru clubul nostru. Ana Maria Tamarjan este o sportiva foarte valoroasa si talentata careia ii prevad un frumos viitor in continuare. Avem nevoie, pentru astfel de sportive, de un sprijin mult mai consistent din partea factorilor locali. In alte orase unde exista o implicare deosebita, gen Bacau sau Constanta, sportul este o prioritate iar rezultatele se vad” spune seful clubului petrolist

“Sa fiu sanatoasa!”
“In primul rand, vreau sa fiu sanatoasa. Este cel mai important lucru pentru mine. Apoi, la toate concursurile unde particip eu vreau doar locul unu. Medalia de la Beijing este una grea, dar foarte muncita. Am concurat accidentata dar am strans din dinti pentru a ajuta echipa” a spus Ana Maria Tamarjan. Sportiva parcurge, acum, la Constanta, un cantonament de refacere dupa marea competitie de la Beijing.

Sursa InfoPortal

Doamneee!!! Iar m-am pierdut prin pozele din Erasmus: Slovenia, Italia, Praga, Geneva… Licenta asta…. in loc sa scriu la ea… :-<

Imaginile vor vorbi de la sine…

Pirano – Slovenia (grupul de 8 polonezi si 3 romance: Adam, eu, Kasia, Tomek, Natalia, Karolina, Andrzej, Anita, ?, Ramo)

Trieste – Barcolana 2007 din Piazza Unita

Trieste de sus de la Napoleonica

Italia, Val Dolina (Andrzej, eu, Ramo, Kasia si Anamaria) – nov 2007

Venezia anul asta de carnaval – februarie 2008

Gata, deja sunt melancolica… VREAU IAR IN ERASMUS!!!