Atâtea rachete nucleare stau aţintite pe mine. E verificat.

Un oficial rus le-a interzis funcţionarilor din subordine să mai folosească sintagma “criză financiară”, în caz contrar riscând să fie demişi, relatează cotidianul rus Kommersant, citat de AFP. Vladimir Laptev, şeful administraţiei din regiunea Noguinsk, situată la 50 de kilometri est de Moscova, a emis o directivă prin care funcţionarii municipali au interdicţie de a folosi această expresie în discursuri publice. “Am creat toate condiţiile pentru o activitate normală. Există firme care fac disponibilizări şi, sub pretextul crizei financiare, nu îşi mai respectă obligaţiile”, a declarat Laptev. Potrivit oficialului rus, directiva nu încalcă dreptul funcţionarilor la libertatea de exprimare. “Este ceva de genul interdicţiei adresate angajatelor de a veni la serviciu în fuste scurte”, a explicat el. “Dacă un funcţionar va folosi cuvântul «criză» riscă să fie concediat. Dacă a spus din greşeală, va fi privat doar de o primă”, explică Laptev.(Mediafax)

Problemă rezolvată. Cum spunea Stalin? “Hitler există doar dacă spun eu că există”. Ce a urmat să ştie. Şi uite aşa e anulată regula de aur formulată de nea Stere: ai buca dreaptă, ai buca stângă… deci ai cur.

Deci aveam o bănuială. Acum e clar că aşa e. Şi să nu-mi ziceţi că Times nu merită luat în serios.

La români furia se naşte spontan şi trece cu bere şi OTV. Aşa a fost şi cu tema asta.

De o săptămână naţia s-a avântat în studii aprofundate de oftalmologie. Şi în contemplarea statuii ciorditorului de la Ciorogârla. Aşa că legea lu’ securică nu mai stresează pe nimeni. Aia cu înregistrarea datelor legate de convorbirile telefonice şi alte alea. Gata, acum avem subiecte mai fresh, mai cu zvâc. La legea aia ne-a indignat, deci ne-am făcut datoria şi acum o dăm pe oftalmologie. Şi îi lăsăm pe bulangii să-şi facă de cap.

Uite aşa nu ne mai freacă la destin nici halul în care se mişcă legea bugetului, nici legea timpanului vigilent. La povestea cu bugetul e simplu: în vreme ce americanii şi fârtaţii europeni bagă bani într-o veselie în propriile economii, guvernul bocciu, mai competent şi mai târât prin lupte, o ştie pe aia cu “foamea căleşte”. La povestea cu bugetul, lăsând discuţiile complicate, filosofia e simplă: ai mai mulţi bani, cheltui mai mulţi. Iar ăştia n-au. Şi nici nu-i duce capul sa facă. Să crească veniturile la buget. Iar cea mai sănătoasă metodă pentru a creştere veniturile e să faci economia să râgâie de bunăstare. Dar desigur, e criză, e moştenire grea, bani puţini… şi ăştia trebuiesc corect direcţionaţi că o campanie electorală costă şi… dacă nu dai… nu ai. Devenind serioşi trebuie să notăm că atunci când un executiv strânge aberant şi excesiv băierile pungii e semn că se întâmplă două lucruri: pute a inflaţie cu curul mare; nu ai de unde finanţa deficitul pentru că nimeni nu te creditează. În cazul nouă ambele sunt valabile. De aici şi disperarea Bocului pogeac de a ţine deficitul într-o ţintă de 2%.  Dar când ai un Pogea la finanţe… ce puşca vânătorului te poţi aştepta ? Nu extind discuţia asta, merită făcută separat.

Revenim. Deci cee bun e un glaucom scăpat din zeghe. Este ? Uiţi şi de buget şi de legea lu’ timpan. Ei, uite că eu nu uit. Şi promit să dau zilnic la ţurloaie.

Deci chestia asta a câştigat “finala românească”. De care m-am lipsit. Da’ tot am aflat cine a câştigat. Să mai explic de ce plâng după banii plătiţi pe abonamentul la TVR ? Şi de ce muzica românească pe care o ascult e veche de cel puţin 20 de ani. Cu foarte mici excepţii.

Sursă foto: http://anarchy.wordpress.com/2006/12/30/eu-flag-competition-make-a-new-eu-flag/

Deci, bre, suntem băgaţi în UE ca piciorul în rahat. Adică adânc, dar în scârbă.  Mare şmecherie UEala asta. Ca omu’ de la munte. Cum te prinde, cum te euro în cur.Ne-am vârât deci. Mai o căpşună, mai un rahat cu fistic, mai o mastică de Bologna, o ridiche de Leicester sau o plachie de crap de Sena. Că UE, UE, da’ cu păstrarea “identităţii” , nu? Că identitatea am făcut-o pastă de hrean se vede, nasc pui de românaşi şi se butează robii lui Dumnezeu Alfonso, Michelle, Julio şi dracu’ mai ştie cum. Nume den letopiseţi. Dar păstrăm specificul. Adică năravurile. De fapt în afară de faptul că mă taie la fumat la cafea ce mare şmecherie ne-a adus UE ? ( da, Ciupi, ca în Life of Brian, în afară de drumuri, apeducte, educaţie etc.   ). Şi cât de uniune e ?

Generoasă în intenţii UE nu reuşeşte să depăşească faza unei adunări de ambiţii. Ca la nunţile alea la care ăi de la mesele de lângă budă îi înjură pe ăi de la masa naşului. Şi toată lumea aşteaptă doar strigarea darului ca să scape de panaramă. Căt de uniune e aici se poate vedea. Mare Britanie se încăpăţânează  în a-şi păstra moneda proprie ( Asemeni Suedia, Danemarca… ) şi în afara spaţiului Schengen. De altfel simplul fapt că a fost nevoie de o denumire aparte ” spaţiul Schengen” e grăitor. Atunci când spaţiul geografic al uniunii ar fi coincis cu această zona de liberă circulaţie o denumire particulară ar fi fost inutilă.

În privinţa tratatului constituţional lucrurile sunt şi mai încurcate. Pe timpul preşedinţiei franceze a UE, Sarko a încercat să dea un nou impuls tratatului de la Lisabona, uitând că Franţa are un merit special în blocarea propunerii anterioare.  În privinţa situaţiei din Gaza UE are iar poziţii ciudate şi contradictorii. Şi în niciun caz unitare. Ba bâlbele preşedinţiei cehe ( ineptă şi neinsipirată, emiţând declaraţii pe care să le retracteze după o oră şi explice după alte două). În privinţa crizei economice, a chestiunii extinderii sau a reformării instituţiilor comunitare, există dezacorduri majore. Iar asta ar fi perfect normal şi democratic dacă toate aceste dezacorduri ar veni din nevoia de armonizare şi dintr-o solidă conştiinţă europeană. Nu e cazul. E vorba de interese particulare. Ale unui grup, corporaţii, găşti. Lobbyştii de la Bruxelles tind să îi depăşească în voracitate şi alte metehne pe cei de la Washington.

Sigur că aderarea la spaţiul UE aduce cu sine şi integrarea într-un  sistem de valori, într-un canon cultural sau într-o zonă cu aspiraţii democratice. Până una alta aderarea ne-a adus doar o mai lesne preumblare de colo-colo şi ne-a uşurat aplecarea din şale peste tufa de căpşuni.

Şi, uite aşa, îmi amintesc o discuţie de acum nişte ani cu un admirabil politician austriac, dispărut dintre noi. Îmi spunea: UE e o idee frumoasă. E ca un bloc de marmură de excelentă calitatea picat pe mâna unui sculptor inept şi complet lipsit de gust. Şi în loc să fie o adunare a lui Shakespeare, Goethe, Voltaire şi Cervantes e doar un cont în care se ţin de-a valma franci, mărci, lire sau pesetas.

Un rus. O vodcă. Încă una. Încă una. Încă zece. Şi s-au dus dracu’ americanii. Deci în 2010 se sparge şi Uniunea Sovietivă Aialaltă. Aveam eu bănuiala că Obama are pată de gorby pe scalp. Hai consumaţi cu prudenţă si citiţi aici.

Un bou mă întreabă despre întâmplările din Grecia: tu cu cine ţii ? L-am băgat rapid în pizda distinsei sale mame. Dar întrebarea e simpotmatică. Privim la întâmplările de acolo ca la un spectacol. Reacţionăm, ca la tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, microbistic. Iar ceea ce ni se serveşte la televizor devine divertisment. Indiferent despre ce e vorba. Şi iar mă gândesc la SIM city-ul în care trăim.

Ce au ăia a împărţi prin Elada pare a intui prietenul Constantin Gheorghe. Şi chiar aşa, voi cu cine ţineţi ?

Una veche, da’ bună la uichendu’ omului.

Vasile Vasile a fost răpit în seara de 8 decembrie de către extratereştri. Ieşise din bodega lui Talibanu’ ca să meargă până la “tauletă”. Ceea ce în cazul respectiv însemna în buruieni, la gard. Vasile nu şi-a dat seama că fusese răpit decât mult mai târziu, când s-a trezit.

S-a trezit cu capsa pusă, iar faptul că se găsea într-o cuşcă nu era de natură să îl înveselească prea tare. A stat aşa vreme de câteva ceasuri. A pipăit barele metalice care alcătuiau peretele de zăbrele al cuştii. A constatat apoi că celula lui nu avea pardoseală, ci doar pământ reavăn, afânat. Şi un miros curios, dar oarecum familiar.

– Ăştia a făcut puşcărie pe arătură! – a fost singura constatare amărâtă a lui Vasile.

Evident el nu realiza că fusese răpit de extratereştri. Dimpotrivă. Era ferm convins că fusese arestat. Pentru ce nu ştia, dar admitea în peto că ar fi putut exista multe motive. Foarte multe motive. Atunci a hotărât că “orice ar fi, nu recunosc nimic”. Apoi a adormit.
S-a trezit din nou atunci când a simţit un val de apă rece revărsându-se peste sălaşul personalităţii sale, peste rodul unui ADN bramburit şi anii lungi de alcoolism. A sărit în picioare ţopăind ca apucatul.
- Băăăă! Ce mama dracu’!
De dincolo de zăbrele îl privea o fiinţă ciudată, cu un singur ochi şi formă schimbătoare, plutind la jumătate de metru deasupra solului.
- Băi, dihanie! Ce-ai, eşti nebun? Nu mai da cu apă… dă-te dracu’…
Acestea fiind spuse, Vasile a hotărât că e supărat. Aşa că a adormit la loc. S-a trezit ceva mai târziu constatând că ii e foame. Cum nu găsea nimic care să-i potolească foamea, s-a aşezat într-un colţ şi a început să zbiere un cântec porcos. Până când a adormit la loc.Biruit nu de foame cât de neobişnuit de lunga şi chinuitoarea lipsă a alcoolului.
În dimineaţa următoare s-a trezit din nou sub răceala apei revărsate peste el. S-a ridicat şi a privit chiorâş spre fiinţa cu un singur ochi, aflată dincolo de zăbrele.
- Bă, ce mă-ta-n cur? Tu eşti cu capu’?
Fiinţa a părut ofensată. A făcut stânga împrejur depărtându-se.
- Aloo! Alo! Şefule! – a zbierat Vasile Vasile cuprins de subite regrete – Băi, nebunule! Mi-e foame, băi! Sau pileală ceva… măcar…
Fiinţa dispăruse. Vasile a mai tras o sudalmă, apoi a început să se adape din băltoaca formată de apa aruncată peste el. A urinat într-un colţ al cuştii şi s-a culcat la loc.
Dimineaţa următoare era pregătit. Atunci când a apărut fiinţa cu un ochi era deja treaz, la pândă. Fiinţa a apărut de nicăieri. Şi tot de nicăieri potop de apă a început să se reverse peste Vasile. Ud şi plin de draci a început să ţopăie şi să zbiere.
- Băi, chiorule! Termină-te, bă! Nebunule! Băăăăăi! Termină, du-te dracu’! Eşti diliu? Ce tortură mai e şi asta, bă? Ce, aveţi dambla pe aici?
Fiinţa îl privea impasibilă. Atunci când mini-potopul părea să se fi potolit, Vasile s-a apropiat de zăbrele şi, cu voce mieroasă, s-a adresat făpturii.
- Auzi… şefule… cum îţi zice matale?
Fiinţa continuă să îl privească indiferentă.
- N-auzi, bre? Cum te cheamă, damblagiu’ dracu’ ?
Apoi realizând că ciudatul său gardian ar putea suferi de un sever retard a hotărât să îşi articuleze întrebarea într-un mod care, credea el, era mult mai inteligibil, chiar şi pentru un “diliman-damblagiu” ca ciclopul din faţa sa.
- Băi! Eu Vasile. Va-si-le! Tu? Cum cheamă la tine?
Ochiul făpturii îl privea cu aceeaşi răceală superioară.
- Ka este numele meu – a rostit făptura.
- Ka? Bine, bă, Ka! Uite ce-i bă, io nu ştiu ce nebuneală aveţi voi pe aici cu apa, dar terminaţi-vă-ţi cu apa că m-apucă dracii, da? şi daţi şi voi de haleală, că mor de foame. Da, bă? Şi merge şi ceva tare, că aveţi musafiri…
Ka nu a mai răspuns. S-a întors şi a dispărut în tăcere. Lăsându-l pe Vasile în plin recital de înjurături. Pe care şi le zbiera însoţindu-le cu o ţopăială îndrăcită. Şi cu fluturarea organelor genitale în direcţia în care dispăruse Ka. După aceea Vasile Vasile s-a adăpat din nou din băltoacă. A micţionat în celălalt colţ al cuştii, a cântat un nou cântec porcos, scornit atunci, pe loc. Apoi a adormit din nou.
Iar în dimineaţa următoare s-a trezit din nou sub un val de apă rece. Un miros foarte familiar îi spunea totuşi că, de data asta, nu era vorba doar de apă. A sărit brusc pe ambele picioare din dotare şi s-a pus pe răcnit:
- Bă, tâmpitule! Nu mai da, bă, cu căcat! Ce mama dracu’aveţi!
Între timp Vasile părea să fi înţeles că părăsise planeta natală. Lucru care nu avea cum să-l streseze foarte mult. Deranjante erau doar fenomenele meteorologice matinale, în rest situaţia nu îl tulburapeste măsură.
- Păi, ce gura mă-tii! Dai cu căcat, ai? Băi, nene, e plină galaxia de nesimţiţi!
Ka însă îl privea cu aceeaşi expresie de agent fiscal. Vasile se plimba de colo-colo prin celulă, înjurând şi ţopăind printre băltoace şi grămăjoare de rahat.
- Eu aici nu mai stau. Păi, ce mama dracu’ vă căcaţi aici pe mine? Asta e prea de tot! Băi, şefu’ … nea Ka… ce-ai, bă? Eşti cu capu’?
Ka a rostit:
- Hrană. Hrăneşte-te!
- Daa? Aia să mănânci tu cu mă-ta! Fi-ţi-ar neamu’ al dracu’!
Apoi Vasile a continuat să-i sugereze lui Ka şi alte opţiuni alimentare, precum şi o listă de perversiuni la care era dispus să o supună pe mama fiinţei cu un ochi, precum şi pe alţi apartinători ai e.t.-ului.
Este lesne de imaginat că noul regim de viaţă nu îi pria deloc lui Vasile. Astfel că după o săptămână slăbise îngrozitor, era lipsit de puteri. Nu reuşea să se mai ridice pentru a se feri de valul de precipitaţii hidro-fecale matinale. Cu greu mai reuşea să articuleze câte un:
- N-n-u … mai… da cu … că-cat… în pizda… mă-tii!
După încă o săptămână Vasile era mort de inaniţie, sub un maldăr de rahat.

Ke îl privea cu severitate pe Ka. Ochiul îi scăpăra de furie. Tânărul Ka îl dezamăgise.
- Ai avut o misiune cum nu se poate mai simplă. Trebuia doar să îngrijeşti acel exemplar. Atât. M-ai dezamăgit.
Ka se simţea umilit. Ochiul îi tremura. Îngăimă ca o scuză:
- Nu… e vina mea… Am făcut tot ce trebuie… L-am udat… I-am pus fertilizator. Era o plantă ciudată aceea…

]]> http://moshemordechai.wordpress.com/2008/08/01/deficitul-de-dezastre/ Fri, 01 Aug 2008 11:13:04 +0000 Mordechai http://moshemordechai.wordpress.com/2008/08/01/deficitul-de-dezastre/

După ce vreme de patru ani votaţii noştri au fost extrem de ocupaţi cu bileţelele, cotonogeala şi porcăiala, conform regulii “rândul unu pălmuieşte rândul doi”, acum au descoperit cizma de cauciuc.

Apropierea campaniei electorale se dovedeşte mai eficientă decât enzima Q10 când e vorba de împrospătarea obrazului politicienilor noştri. Sau măcar unii dintre ei.

Bravii liberali şi-au luat în picioare cizmuliţele de cauciuc şi, de la Păcuraru şi Adomniţei până la Tăriceanu şi David, s-au avântat spre nordul Moldovei: la inundaţii ! Originalul nostru preşedinte aidoma. Başca un tur scurt prin Italia, pe unde ai noştri ar avea ceva necazuri. Câtă compasiune, ce de grijă… ţi se înmoaie inima văzându-i, nu alta.

Apropierea alegerilor face ca dezastrele, nenororcirile să aibă mare căutare. Ce minunat prilej de scoborâre din elicopter şi compătimit cu poporul la umbra sepepiştilor în floare. Şi dă-i compasiune, indicaţii preţioase şi multă grijă pentru popor. Şi dă-i cu mălaiul şi pateurile, să sâmţească dumnealui boborul că are conducători vânjoşi, dar grijulii. Mai scapă ei câte un ” bolşevicule”, câte un:” da’ ce? vrei să îţi construiesc hotel ?”, că oameni suntem cu toţi. Dar grija, grija e mare… curge grija de pe ei, ca apa prin sufrageriile sinistraţilor. Şi apoi cum să nu te topeşti vâzăndu-i cum ştiu ei, drăguţii, să se îmbrace potrivit cu nenorocirea… nu aşa, aiurea, la costum. Tricouri Lacoste şi pantaloni Dockers la inundaţii, Paul and Shark la alunecări de teren… Oameni pricepuţi, ce mai.

Şi cum campania de anul ăsta va fi mai complicată, funcţionând pe muzică uninominală, tare îmi e teamă că la toamnă ne pândeşte un deficit. Unde mai pui că în competiţie intră şi jijiul,cel priceput la construit barăci pentru sinistraţi.

Spuneam că în toamnă ne aşteaptă un deficit. Un enorm deficit de nenorociri. Pentru că sunt mulţi candidaţi, dar nu-s destule nenorociri. Şi toamna asta pare a fi una cu deficit mare de dezastre. Sau cel puţin aşa sper. Din păcate pentru ei. Din fericire pentru noi. Dar încă  nu e timpul pierdut, nu ? Că unde nu vrea Dumnezeu… poate vrea Zeus.

Dis de dimineaţă dau o tură prin piaţă. Mai fac şi din astea. Cu reflexe căpătate în alte vremuri (şi menţinute inutil până azi )am ajuns în piaţă la ora şapte. Oră la care pe acolo nu îmi putea da bineţe decât paznicul.

- Fetele e în angro după marfe, şefu’ ! Dupe ora opt !

Până “dupe ora opt” mi-a rămas vreme de o cafea, la o terasă din apropiere. Am băut un espresso italian, din cafea columbian. Cu o cutiuţă mica de lapte nemţesc. Şi un suc de portocale italienesc. Apoi m-am întors în piaţă.

În piaţă… “fetele veniseră din angro”. Marfa întinsă cu dichis pe tarabe. Colorată şi cu aparenţa prospeţimii. Am revăzut în minte lista de cumpărături. Mai întâi roşii. Mă uit la câteva tarabe. Toate au proptită câte o bucată de carton pe care scrie “roşi romîneşti”. O singură tarabă face excepţie. Acolo scrie: “Roşii Din Producţie Naţională Made in Romănia”. La prima tarabă mă agaţă ţigăncuşa voioasă de la care refuz să mai cumpăr de ceva vreme:

- Vă dau roşii, domnu’ ?

Să iau, să nu iau… întreb făcând cu ochiul:

- Astea nu-s româneşti, este ?

Hlizeşte.

- Nu, domnu’. Da’ ale mele e bune, e bulgăreşti. Astealalte are din alea turceşti sau italelneşti. Cele mai bune e alea olandeze, da’ le-a scumpit arabii la angro.

Iau nişte bulgăreşti socialiste şi ex- pactul de la Varşovia. Aflu că ardeii sunt greceşti. Cartofii turceşti. Ceapa din Tunisia şi Siria. Piersicile sunt italieneşti. Pepenii din Turcia, Grecia şi Ucraina. Prunele din Siria (!!!). Cireşele spaniole şi caisele din Africa de Sud (!). Vinetele din Israel.

Cu sacoşa plină de impresii geoaprozaristice o iau relaxat spre maşină. Trecând pe lângă chioşcul de Fornetti.

Câtă geografie a încăput într-o singură sacoşă. Ce faină o să fie o salată de vinete de Israel cu ceapă siriană. Ehei, Camp David…Mă urc în maşina mea franţuzească, făcuta la Mioveni.

Apoi, acasă, fac revista presei. Unde aflu de un nene din Oradea care e mare crescător de struţi. Cică ar şi exporta. Îmi amintesc şi de un fost IAS, nu departe de Constanţa. Acolo au reuşit să aclimatizeze kiwi. Şi cică producţia ar fi bunicică.  La fel şi cea de ginseng de Buzău…

Aşa că deschid televizorul corean. Schimb de pe MTV România. Dau pe Vh1Classic.  Fumez o ţigară englezească făcută loco şi aprinsă de la o brichetă chinezească, scoasă dintr-un pachet de ţigări împopoţonat cu avertismente ale Consilului CE.  Şi îmi dau seama cât de frumoasă e globalizarea. Chiar dacă eu nu mai pricep nimic din ea.

… da’ te faci de rahat. Şmecherie românească deja consacrată.

Avem ICR ? Avem. Are şef ? Are. E Patapievici ? E. Dăm cu banu’ gros să se spargă el şi gaşca de şmecheri iubitori de zeus în figuri ? Dăăăm. Ne fac ei de rahat ? Oho.

Acum hai să vedem care e faza. Cică ICR are birou şi la New York. Că de aia daţi cu sapa şi plătiţi taxe, bă contribuabililor, ca să aibă patapieviciu şi putorile lui birouri şi lefuri. Dacă au birou acolo… cu ce se ocupă ? Cu diverse chestii. Şi uneori cu ambalarea rahatului şi lustruirea bobului de mătreaţă. Acu’ noi, ăştia mai ignari, fără sâmţ estetic viguros şi apetenţă pentru arta de tip ” premiu la baraca de tir de la bâlci” ar trebui să ne ţinem fleanca şi să nu mai mârâim la graţioasa acţiune de promovare a “culturii româneşti” în lume. Da’ eu am o chestie… dacă dau banu’ mârâi, latru sau behăi după cum vrea muşchiu meu.

Ca să nu batem apa în piuă ia citiţi voi aici ce şi cum. nym-580_page11

Acum dacă tot am ajuns la faza hai să ne facem de căcat pe banii noştri vă anunţ că nea  Stere vrea şi el expoziţie la New York. Că face din briceag nişte omuleţi cu pula mare … o minunăţie. Şi vrea să-l ia cu el şi pe prietenul lui de şpriţ Mandela, care e meşter la desenat cu jetu ‘ de pişat pe pereţii cârciumii lu’ Talibanu.

Leonid şi Oleg se obişnuiseră deja cu locurile, cu obiceiurile. Oamenii pe aici erau prea nervoşi, prea agitaţi. Oleg – Alieg, aşa îşi pronunţa el numele – spunea : “Va’s’zică la armie ne-am bătut cu şeia talibani la afganistanu şela, dar dânşii ierea mai aşezaţi ca rumânii iştia, măi Leonea, măi”.

Nişte oameni ca ei găsiseră uşor de lucru. Acum, şeful lor, Colosal, îi trimisese după un rău platnic. Colosal era proprietarul celui mai fălos palat din urbe. Douăzeci de turnuleţe. Trebuiau să fie douăzecişiunu, dar Colosal avea alergia la numere impare. Bine, nu tocmai alergie, că nu ştia ce e aia. Pur şi simplu voia :”Să fie nomăru’ rhotund, mânca-ţi-aş”. Şi lui, şi nevestii-si, Lambada, ca să nu mai pomenim de odrasla lor, Armani, le plăceau cifrele rotunde.

Colosal era, aşadar, noul patron al lui Oleg şi Leonid. Iar ei, Leonea şi Oleg erau braţele sale înarmate.

Leonid şi Oleg au intrat relaxaţi în scara de bloc. Nişte berete negre, ca ei, nu se lăsau aşa uşor speriaţi de duhoarea grea de pe casa scării. La ei, la Kişinev, asta era ceva normal. Miros de urină şi duhoare de canal în bloc era semn bun: blocul era locuit. Doar muzica asta tâmpită, care răsuna de peste tot, nu le cădea lor prea bine. Rumânii ăştia nu aveau gust la muzică. Toată ziua numai cica-rica-cichicea, ca la talibani.

Au ajuns în faţa uşii. Uşă modernă, de tablă, cu briz-briz-uri aurite. Două picioare bine plasate în uşă au fost suficiente pentru a releva deficienţele de montaj, spulberând şi mitul urban al invincibilităţii uşii metalice. Înăuntru puradei speriaţi, o muiere stafidită mirosind a ţuică şi ceapă prăjită. În sufragerie unu’ prăpădit, fără dinţi în gură.

“Tu eşti, Cornel, bre?”. Ştirbu dă din cap. E speriat. Pata de umezeală de pe pantalonii de pijama sugerează că trăieşte un moment de profundă emoţie. “Păi, tu ai luat nişti parali di la domnu’ Colosal şi trebia să-ntorsi paralili de dauă săptămâni. Domnu’ Colosal s-o cam năcăjit di chestia asta…” . Pricăjitul îngăimă:”Săptămâna viitoare am o combinaţie şi-i dau… tot… tot… cinci mii cum am vorbit”.

“Pani nu aşa” e nemulţumit Oleg “Că Alieg n-a venit până aişa şi audi vorbi. Şi Leonea îşi iaşi rapidi din firi când audi di aiste… Is zaci mii. Că timpu treci şi timpu-i bani, nu?”
” Ze-ce?” Cornel lăţeşte pata de umezeală. “D-apai cum? Numa să întorci paralili pâni sâmbăti că-i nacaz. Matali nu ştii că bataia doari?”.

În pragul sufrageriei apare nevasta lui Cornel. Mai colorată la faţă, trecută, dar cu nişte sâni enormi:

“Domnii serveşte ceva?”. Leonid rânjeşte idiot. Oleg dă din cap că nu.

“Poate, totuşi… ceva?” insistă şi Cornel.

“Mii nu-mi trebe, dar la Leonea… îi cam placi pizda lu’ dumnealui.”

Cornel schimbă iute câteva priviri cu nevastă-sa. Cad de acord destul de repede. “De ce nu? Dacă domnu’vrea…” aprobă femeia. Leonea pleacă dus de mână de femeie. În drum dă câteva şuturi în fund puradeilor şi trânteşte plictisit o flegmă în capul babei care-i păzeşte. Închid uşa la dormitor.

“Poate….” încearcă timid Cornel “mai scădem puţin din datorie…”

Oleg e ocupat. A găsit o gondolă de plastic cu muzicuţă. Întoarce într-una din cheiţă, apoi cade în reverie ascultând muzica.

“Nu să poati” răspunde într-un târziu. Cornel stă nemişcat. Nu are curaj nici să clipească. Zgomotele din dormitor au încetat. Stă cu ochii înţepeniţi în televizor. Oleg mai aruncă şi el câte o privire. La televizor un politician. Interviu. E cu mâna în ghips. Un ochi vânăt. Povesteşte ceva despre un accident de maşină în care a fost implicat.

“Ăla este cel mai băiat deştept. Îi merge mintea, da’ să bagă pre tare în nişte chestii pericoloase. Nu are grijă la aspecte.” arată cu degetul spre politicianul din televizor.
A venit Leonid. În drum mai cârpeşte un puradel, mai dă un şut în cur unuia. După el vine şi nevasta lui Cornel. Deşelată. Descheiată la capot. Una din ţâţe i se revarsă. Enormă. O spumă albă i se prelinge din colţul gurii. Leonid rânjeşte. Oleg şi el. Cei doi se pregătesc de plecare.

“Sâmbati să fii cu banii că-i nacaz”.

“Da, sigur…” îngaimă Cornel. Din uşă Oleg mai aruncă o privire senatorului de la televizor. “Păcat din dânsu’… că-i băiat deştept” mai spune Oleg.

“Îl cunoaşteţi? ” întreabă Cornel cu voce pierită.

“D-apai cum” – hlizeşte Oleg. Hlizeşte şi huiduma de Leonid. “Doar că nevasta lu’dânsu nu-i pe placu lui Leonea? Nu, Leonea?” Leonea dă din cap rânjind.

Pleacă amândoi.

Fraţilor, mai ţineţi minte ? Acum ceva vreme vă invitam să cercetaţi şi votaţi pe Foreign Policy. Era un sondaj care încerca să afle care sunt cei mai cei intelectuali ai planetei. Ei bine… gata. S-a votat ! Rezultatele sunt gata. Mulţumesc prietenului Constantin Gheorghe, care mi-a atras atenţia asupra rezultatelor.

Mai ţineţi minte disputele noastre de atunci ? Că Eco, că Chomsky, că Bruckner, că… Canci ! Ce a ieşit e absolut adorabil. Nici măcar eu, în toată demenţa mea, nu puteam scoate ceva mai haios. Aşa ca mergeţi să vedeţi şi voi. Si după aia să vă aud. Hai că e o lume veselă.

Politrucul îmi altoieşte o leapşă direct la sistemul imunitar. Să mă învăţ minte şi să mă las de jocuri fără prezervativ. Leapşa lui propune o petiţie pentru eliminarea imunităţii parlamentare.

Băiat bun cum sunt… când mi se dă primesc. Aşa că am preluat leapşa şi vă dau de ştire că ea există. Nu înseamnă că o şi susţin. Din varii motive, pe care nu am să le înşir aici. Dar ăl mai viril motiv e că în epoca lui Băsescu asta e contraindicat. Şi că m-am cam plictisit să plătim despăgubiri pe baza unor decizii ale curţii strasburgheze, venite ca urmare a luptei anti-corupţie duse de golanii portocalii. Hai să rezolvăm întâi cu imunităţile lu’ Titi Carbid sau cum îi mai cheamă pe toţi ăştia care ies pe uşa pârnaiei după doar două ore cu scuze pentru deranj. Sau … nu întâi ci… totodată.

Aia e. Leapşa se dă mai departe cui are chef de ea. Sau…cui crede în enunţul ei.

Întâi citesc la Oana. Oana Dobre. Mă dau isteţ şi zic: nu mă las eu aşa uşor păcălit, glume de week end. Deşi ştiu că Oana nu exersează umorul dihorian. Dar mă dau prudent.

Pe urmă intru la Mile în blog. Citesc acelaşi text. Acu’ farsa pare elaborată. Şi nu vreau să pic de pescăruş. Că azi am avut telefoanele închise, televizorul scos din priză…

La final vine confirmarea. Şi rămân cu perplexitatea în erecţie. Ce mama dracu’ ? Ce puşca lu’ Iancu Jianu se întâmplă pe la antene ? Nu vând şi nu cumpăr elogii, dar Mile era vocea anetenei. Mile era o voce .., punct.

Da’ de ce cozorocu’ lu’ nea Stere vorbesc eu la trecut ? Că nu-i prohod. Ok. Asta e. Mile a demisionat de la antene nu din blogrollul meu. Şi cu asta basta.

Mile, nu-ţi zic “Baftă”, frate ! Că nici eu, nici tu nu suntem atât de idioţi încât să ne bazăm pe baftă ! Îţi spun în schimb: fă ce ştii tu că trebuie să faci, nu ce îţi spun alţii că ar trebui să crezi că trebuie să faci. Şi în rest… noi tot pe aici ne găsim.

Textul de mai jos e preluat de pe blogul Oanei.

Breaking News: Mile Carpenisan, reporter special Antena 1, si-a dat demisia. Vom reveni cu detalii.

Jurnal, prima stire

Cap video: Jurnalistul de televiziune Mile Carpenisan si-a dat astazi demisia din Antena 1, post la care era angajat de 10 ani. Intr-o vreme in care Europa isi schimba harta, Carpenisan a fost cel care a pus Antena 1 pe harta televiziunilor de success din Romania: transmisiunile sale din razboiul din Iugoslavia au propulsat postul tv inaintea rivalului Pro TV pentru prima data. Iar dupa asta, a devenit unul dintre jurnalistii pentru care mapamondul nu e decat o colectie de locatii in care atunci cand izbucnesc subiecte va fi primul ajuns si cu camera instalata.

Beta

In cei 10 ani de Antena 1, Carpenisan si-a predat de fiecare data la timp materialele. Astazi, a venit timpul sa-si predea legitimatia. Doar pe cea cu sigla Antenei, nu si pe cea de ziarist. Se desparte de postul in care munca i-a fost si viata, dar si risc de moarte- fara sa faca liste de motive, fara sa insire picaturile stranse in aproape jumatate de viata, care astazi au umplut paharul. Lasa, totusi, sa se inteleaga, ca ceea ce s-a strans in pahar a prins cu timpul un gust amar.

Sincron: De ce ai ramas in Antena 1 10 ani?

Pentru ca am crezut in ceea ce mi-a spus Sorin Oancea, si anume Antena 1 este viitorul meu. Pentru ca cel mai mult am respectat un om din Antena, si acela e Sorin Oancea si pentru ca am sperat ca Antena 1 va vedea candva ce am facut eu pentru aceasta televiziune.

Cei care vor, totusi, sa vada ce a facut Mile Carpenisan pentru Antena 1 au de parcurs un drum foarte scurt: pana la arhiva televiziunii din Baneasa. Acolo ii asteapta sute de casete video pe care Mile Carpenisan a filmat dezlantuirea stihiilor din oameni si natura: razboiul din Irak si cel din Kosovo, revolutia din Belgrad, rapirea ziaristilor romani in Bagdad, infruntarea dintre un reporter convins de adevarul spuselor sale si un presedinte fara prea multe convingeri, tsunami-ul din Indonezia, inundatiile din Banat si Moldova. Mii de transmisiuni in direct si de stiri care au creat si intretinut doua brand-uri de presa: Observatorul si Mile Carpenisan. Insa numai unul dintre acestea mai este, acum, proprietatea Antenei 1.

Sincron: Ai plecat tu din Antena 1 sau a plecat Antena 1 din tine?

Antena 1 mi-a curs prin vene, iar eu astazi mi-am taiat venele, dar nu m-am sinucis.

Cei care vor sa inteleaga de ce a plecat Mile Carpenisan din Antena 1 trebuie, insa, sa iasa din arhiva. Sa-I priveasca pe oamenii din jur, sa vada pe ce fotolii stau si cum s-au catarat acolo. Sa ii intrebe cum pot sa uite ca respectul nu are functie, jurnalismul nu are hormoni iar dreptatea nu are ranchiuna. Sa incerce sa inteleaga de ce au uitat ca si ei credeau, candva, mai mult in meserie decat in razbunari absurde. Si, in final, cine va avea toate curiozitatile astea, va afla ca Mile a castigat, azi, singurul razboi care conteaza: cu sine insusi.

Oana Dobre

Foto Alex Mazilu

Dacă tot ne-au băgat pe noi în ei şi pe ei în rahat, fraţii şengenari, alde UE, bre, au inventat şi un post de comisar. Să aibă şi românii unu’ care să ia leafă acolo. Şi au născocit postul de şef peste translatori. Multilingvism, deh.

Bun. Avem comisar. Avem multilingvism. Acum se ştie că unde pune românul mâna se cunoaşte sau iese lipsă la inventar. Aşa că poftiţi pe site-ul comisiei europene să vedeţi probă de muncă bine făcută. De un paregzamplu aici:

http://ec.europa.eu/policies/index_ro.htm#

Vreţi şi voi să vedeţi cum e cu politicile UE. Cum româna e una din limbile oficiale UE te-ai aştepta să dai peste belşug de informaţii în limba lu’ Bănel Niculiţă. Mai ales că şefu’ peste limbi e Orban al nostru. Da’ nu e chiar aşa. Că acolo e pe bază de ” de, en, fr” . Comisare, comisare… le-ai umplut de sânge şi multilingvismu’.

UPDATE: L-aţi auzit ieri pe Comănescu! croncănind despre grija pentru românii din străinătate, puirea de consulate şi alte rahaturi ? L-aţi auzit. Mănâncă rahat. Mult. Şi nici măcar proaspăt. Am scăpat de Cioroianu, îl avem pe Comănescu! , ne-am scos. La asta mă refer.

Acum chiar m-am enervat. Ieri vă spuneam despre pilda de gândire mononeuronală a ceneacilor, când ba îl somau, ba îl iertau pe Victor Ciutacu. Care n-avea cărare pe partea care trebuie şi nici fanta de la tonomat orientată spre Olimp. Bun. Am zis, au retractat, s-au făcut de căcat, noi am dus mâna la nas şi mergem la defilare.

Da’ nu se opreşte aici. Ar fi simplu ca prostia să dureze cinci minute şi pe urmă să treacă, precum ameţeala de la inhalat aurolac.  Noul duşman al poporului identificat, demascat şi tocat de ceneaci e prietenul Mile Cărpenişan. Care a făcut ce ? Şi-a împrumutat vocea pentru un clip electoral. Habar n-am al cui. Nu interesează.  Şi cum crima asta oribilă trebuie neapărat sanţionată s-a sesizat şi organul nou tocmit al gazetărimii, AJR.

Acu’ şi Mile e un penal şi un nenorocit. Păi, cum, Mile ? Adică bagi coarda vocală în vibraţie fără să-i ceri voie lu’  Tatulici ? Eşti în culpă. Adică îţi exerciţi vocalul fără patalama la mână de la organili de partid şi de stat ? Eşti în culpă.

Dacă pe viitor vrei să nu mai ai probleme, te duci tu, Mile, la CNA şi la Tatulici şi obţii hârtie la mână că ai voie să  vorbeşti cu vânzătoarea de la şaorma ca să obţii papa.  Pasul doi; meditaţii de la Tatulici &co de folosire a gurii & limbii spre catifelarea rectului olimpic.

Acum chiar nu îmi mai arde de bancuri şi devine necesar recursul la ginecologie. Adică nişte trimiteri cu direcţie bine precizată. Da’ de când îi fute grija pe toţi limbricii cum şi ce fel îşi foloseşte cineva vocea ? Chiar ce mai urmează ? Pas de defilare cu tablourile Conducătorului si ale elenelor ? O să vină ceneacii, tatulicii şi alţi marţafoi să ne spună când să respirăm, cum să râgâim şi ce miros trebuie să aibă băşina pe care o dăm pe cur ?  Chiar ce mai urmează ?

Nou ministru de interne al italiei, Roberto Maroni, are idei. Ia auziţi una:

Noul ministru italian de Interne, Roberto Maroni, vrea sa limiteze accesul in Peninsula al romanilor de etnie roma, scrie cotidianul La Repubblica, in editia electronica.

S-a reţinut, sper, Maroni îl cheamă pe imbecil. Şi culoarea ( că se pare ca la el culoarea contează ) i se potriveşte.

Sigur că nimeni nu e încântat de apucăturile ţiganilor noştri. Nu ale tuturor, dar ale multora. Da’ asta-i una, declaraţia cretinusconelui e alta. Păi nu voia madam iorpa să-i integreze ? Na, poftim !

Mai arunci câte una către nevastă în maşină, mai scapi câte una la semafor, dar maroniu cu pricina a scăpat-o hăt în lucernă. Şi nu trebuie neapărat să fii amorezat de ţigani ca să îi execuţi o flegmă cu boltă când scoate asemenea căcat pe botul cel maroniu.

Apropos, Comănescu ! Drepţi ! Marş la muncă ! Şi dă-i un brânci şi lu’ nen-tu Băsescu, că luaţi leafă degeaba paraziţilor. Iar când un dobitoc ajuns ministru italian de etnie cretină se dă Goebbles la concetăţenii voştri, să vă văd că lăsaţi băutura si vă puneţi cururile la muncă !

UPDATE: N-are legătură cu cele de mai sus, dar e de citit, reflectat şi dat cu basca de borduri.

Ca să nu avem reclamaţii: melomanii în căutare de Bach piratat au nimerit rău. Despre un altfel de concerte avem noi a vorbi.

De ceva vreme avem o problemă cu italienii. Mai exact ei au o problemă cu noi. Iar acum începem să avem noi cu ei. Pentru  a defini corect cadrul problemei vă recomand ( celor care aveţi acces acolo) o analiză extrem de recentă Stratfor asupra situaţiei din Italia. În care se vorbeşte despre situaţia crimei organizate din Italia. Şi ramificaţiile sale politice.

Doamna Renate Weber că “Frattini ar trebui să demisioneze pentru declaraţiile referitoare la libera circulaţie“. Evident, este vorba de Franci Frattini, vicepreşedinte al comisiei europene, comisar european pentru justiţie şi afaceri interne.

Doamna Weber are perfectă dreptate. Frattini trebuie să demisioneze. Pentru o sumă de motive. Tot aşa cum ar fi trebuit să demisioneze şi pe vremea când doamna Weber era consilier prezidenţial, iar fosta sa colegă Monica Macovei ministru de justiţie. Dar haideţi să nu dezgropăm morţii, deşi n-ar strica, poate, să luăm puţin la purecat şi declaraţiile de atunci ale lui Frattini. Şi să vedem cât de tare îi ieşea şi pe atunci buricul din cămaşa de comisar european.

Românii par să devină tema favorită a politicienilor italieni aflaţi în căutare de voturi. Ca şi cum românii sunt de vină că oraşele lor sunt sufocate de gunoaie. Ca şi cum românii sunt devină că în Italia crima organizată cunoaşte o perioada de înflorire. Ca şi cum românii ar fi vinovaţi că în Italia corupţia a atins proporţii înfiorătoare ( perfect comparabile cu ceea ce e pe la noi). Ca şi cum…

Am să rezist tentaţiei unie analize lungi şi complicate. Pentru că ar fi un demers inutil. Este evident că nu românii  sunt marea problemă a politicienilor italieni. Şi nici a Italiei. Ci propriul jeg, propria-le hoţie şi propria incompetenţă.

Desigur, în Italia se află mulţi români. Prea mulţi. Iar printre aceştia, nimeni nu se îndoieşte, există multă pleavă. Mulţi borfaşi, paraşute sau demenţi. Aşa cum printre mulţii italieni din România există mulţi pedofili, escroci şi mafioţi. Si unii şi ceilalţi şi-au părăsit ţara din acelaşi motiv: banii. Mai puţini- pentru românii aflaţi în Italia; mai mulţi- pentru italienii veniţi aici.

Venirea la putere în Italia a unor elemente fascistoide este un motiv de reală îngrijorare. Cu atât mai mult cu cât Italia se află detaşat pe primul loc la încălcarea dreptului comunitar. Dar, atenţie, fasciştii aceştia au fost votaţi de către italieni !  Sigur, putem vorbi despre dezinformare, manipulare etc. Dar aceasta este situaţia. Declaraţiile tot mai ostile, atitudinea vădit neprietenoasă a reprezentanţilor statului Italian faţă de români şi Romănia ar fi trebuit dur şi imediat sancţionate. Dar de către cine ?

Şi aşa ajungem la partea noastră de problemă. La cei care ar trebui să ne reprezinte. La cei plătiţi să ne reprezinte. La Comănescu – ministru în poziţie de drepţi; la Băsescu- mult mai ocupat cu căutarea de bodegi pe gustul său pe litoralul patriei; la Tăriceanu & co- ocupaţi până peste cap cu şpăguirea electoratului şi cu ciordeala pe ultima sută de metri. La toată gaşca de borfaşi şi imbecili care reprezintă astăzi statul român.

Şi astfel demersul doamnei Weber e lăudabil, dar perfect inutil. Frattini va demisiona oricum, pe el aşteptându-l, foarte probabil, postul de ministru de externe în noul guvern italian. Dar, aşa inutil cum e, demersul doamnei Weber trebuie salutat, aşa solitar şi izolat cum e. Şi privind spre cei care ne reprezintă la Bruxelles, zăresc acolo câţiva oameni care chiar muncesc, chiar îşi fac treaba pentru care i-am trimis acolo. Ma refer la Renate Weber, la Corina Creţu sau la la Adrian Severin. Şi poate de acolo ar trebui să înceapă aşteptata şi dorita primenire a clasei politice. Dar mă gândesc că tot europarlamentar cică ar fi şi Stolojan. Care e prea ocupat cu potlogăriile dâmboviţene ca să mai ajungă şi pe la Bruxelles, unde ar fi trebuit el să aibă acum treabă.

Şi aşa pare că am deviat de la concertele italiene. Dar nu e aşa. Pentru că dacă în urechi ne urlă doar alămurile italiene e doar pentru că lăutarii noştri sunt puturoşi şi imbecili.

Şi în încheiere un mic filmuleţ. Despre un orăşel italian. Şi adevărata problemă a italienilor.

Prietenul Karakas nu ne lasă lunea, când e mai greu şi mai lehamite. Şi ne trimite un link instructiv şi zooXXX. Din care aflăm că şi dacă eşti animal poţi fi zoofil.

Şi cum de foci nu ducem lipsă nici noi prin spaţiul carpato-danubiano- etc. aveţi grijă să nu picaţi de pinguini.

Perversă planetă.

Update: La zologia asta contribuie si Alandra cu un link. Care duce la o poză tare potrivită si cu vremurile şi cu năravurile.

LATER UPDATE;  Dacă tot vorbim de mari perversiuni vă anunţ că barilul de ţiţei a sărit de 120 de dolari. Americani. E drept şi ca dolarul s-a devalorizat, ajungând la echivalent monedă Botswana.

Mai întâi aflaţi ce se întâmplă dacă licuriciului WASP nu-i place îngheţata ta.

Apoi vedem promo-ul unui documentar ABC pe subiect. După care vă duceţi puţin pe youtube, la sursa filmuleţului şi citiţi şi comentariile de acolo. Aia e. Aşa stăm.

” -Păi, ce, bă, asta e politică ce faceţi voi ?

-Dar ce e, bă, Ţugurlane ?

- Prostia din capul vostru, aia e !”

( Marin Preda – Moromeţii / citat din memorie)

Părerea mea despre Cristi Diaconescu am spus-o. Despre candidatura sa la PGC asemenea. Aşa că nu revin, nici nu insist. Vom vedea dacă m-am înşelat. Şi nu peste mult timp.

Mă întorc, totuşi, la doctorul Sorin Oprescu. Pentru că, din punctul meu de vedere, în ceea ce priveşte candidatura sa, lucrurile nu sunt deloc nici lămurite, nici definitive.

S-a tot vânturat ipoteza unei eventuale candidaturi independente a doctorului, în cazul în care partidul din care face parte nu-i va acorda sprijinul aşteptat. Iar acest sprijin nu a venit. Previzibil. Motivele nu le mai enumăr. Am vorbit deja despre asta.

Întrebarea care rămâne este dacă ar trebui ca doctorul să îşi menţină hotărârea de a candida independent. Eu spun că da. Doctorul este obligat să o facă. Cu toate riscurile pe care le impune această candidatură. Pentru că doctorul are ceva de demonstrat. Şi o imagine de apărat. Pentru că lumea nu începe şi nici nu se sfârşeşte cu Vanghelie. Şi nici cu PSD. Iar candidatura doctorului poate avea şi o altă semnificaţie. Aceea a unui mini-referendum. A unei consultări populare, dacă vreţi, în care, de această dată alegătorii sunt chemaţi să spună limpede şi fără echivoc ce cred despre taberele din PSD. Să aleagă între Geoană şi Vanghelie, pe de o parte, şi Sorin Oprescu şi cei din jurul său, pe de altă parte. Cristi Diaconescu poate fi, din păcate, o victimă colaterală a acestei confruntări.

O candidatură independentă a lui Oprescu ar putea fi şi ar trebui sprijinită discret de toate acele forţe din PSD care se opun lui Mircea Geoană si vanghelizării partidului. Iar pentru Oprescu miza nici nu ar mai fi obligatoriu câştigarea alegerilor, ci un scor superior celui al candidatului oficial al partidului. Situaţie în care Geoană ar avea multe de explicat. Iar o demisie un gest necesar şi logic.

Iată de ce cred că doctorul este obligat să candideze independent. Pentru că, deja, miza nu mai este Primăria Generală a Capitalei, ci igienizarea PSD-ului.

Mai e ceva de adăugat despre acest partid ? Merge la fix cu Marean. Să le fie de bine.

Foto Alexandru Mazilu©

În celebra, de acum, confruntare televizată din campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din 2004, Traian Băsescu făcea o constatare pe cât de ipocrită, paradoxal, pe atât de corectă. Aceea că alegătorii se aflau, la atâţia ani de la revoluţie, în situaţia de a alege dintre doi foşti (?) comunişti. Nu comentez afirmaţia, nici contextul. Nici Anvers-ul.

În mecanismul electoral există un viciu profund care afectează profund opţiunile noastre şi dreptul nostru de a alege. Pentru că vom fi întotdeauna puşi în situaţia de a nu alege. Pentru că ceea ce ni se oferă nu este şansa unei autentice alegeri. Ci a unei opţiuni între două propuneri. Propuneri ale altora. Ale sistemului. De aici şi interesul tot mai scăzut al electoratului. Pentru că între el şi sistem şanţul e tot mai adânc.

În 2004 Traian Băsescu părea a fi tocmai un candidat anti-sistem. Iar asta a născut o adevărată isterie. Evident că nu era deloc anti-sistem. Ci chiar un produs al sistemului. Şi încă unul de proastă calitate.

La aproape patru ani de atunci suntem în aceeaşi situaţie. Oricât ne-ar displăcea Traian Băsescu trebuie să recunoaştem că este favorit cert pentru alegerile din 2009. Este singurul candidat cu forţă autentică. Nu vorbesc aici despre calitatea discursului, limbajul promovat sau onestitatea sa. Ci de capacitatea sa de a-şi mobiliza electoratul.

Adrian Năstase nu este o contra-ofertă validă. Nu am să înşir acum argumentele pe care îmi sprijin această afirmaţie, dar aceste argumente există. Sigur Adrian Năstase este un om politic important. Care are încă multe de spus. Care are cusururi şi calităţi. Dar nu este un contracandidat puternic pentru Traian Băsescu. Iar la acest moment nici nu văd vreun contracandidat valabil pentru actualul preşedinte. Şi, poate, tocmai asta îl face atât de puternic pe Băsescu.

Ne-am obişnuit să-l criticăm pe Băsescu. Şi pe bună dreptate. Ne-am obişnuit să criticăm clasa politică. Şi pe bună dreptate. Şi ? Dincolo de bătutul mărunt din buze şi înjurătura molfăită între gingii ce ne rămâne ? Vom merge din nou la urne pentru a răspunde ultimatului pe care ni-l oferă sistemul: X sau Y ?

Ceea ce vă propun este să gândim altfel. Nu cred că putem schimba ceva. Nu cred că putem deranja sistemul. Dar putem să vorbim. Să ne facem auziţi. Şi de asta suntem aici.

Aşa că luaţi-o ca pe o leapşă daca vreţi. Dacă nu, ca pe o invitaţie la reflecţie. Vă invit să propuneţi un candidat la preşedinţie. Dar insist în a vă ruga să nu mergem pe poteci bătătorite. Nu propuneţi aceleaşi nume de politicieni pe care le vânturăm toată ziua. Nu propuneţi eterne soluţii-miracol gen Ţiriac sau Pleşu. Haideţi să căutăm între cei 22 de milioane de cetăţeni pe acei oameni care ar merita şi ar fi în stare să transforme balamucul în care trăim în ceva care să poată fi numit ţară. Iar între concetăţenii noştri sigur ar trebui să existe mulţi asemenea oameni. Trebuie să existe un profesor de la care primiţi lumina cărţii şi pe care puţini îl cunosc. Ori un cărturar discret şi cuminte. Ori cine mai ştie ? Hai şi vă spuneţi propunerile şi poate argumentele. Aveţi, desigur, şi varianta propunerilor en legere, în celebra limbă caterincă. Pe care le-am făcut şi votat de 18 ani. Iar atunci, poate, nu sistemul e problema, ci noi.

Luaţi-o deci ca pe o leapşa, toţi cei din blogroll ( de la Andrei Crivăţ, Victor Ciutacu, Corina Creţu, Constanţin Gheorghe, Gabi Savitsky, până la Nenea Cosmos şi Vania – scuze dacă nu vă pomenesc pe fiecare în parte). Iar invitaţia vă este adresată şi vouă, mai ales vouă, cititorilor. Haideţi să ne alegem preşedintele. Noi.