Din seria “direct in ochi”, avem doi lei africani:

Este editorial é do suplemento Jóias da Vogue Rússia de Dezembro de 2009, me chamou atenção a casquete da Victoria Grant, fui pesquisar, a moça é londrina… novidade né? lúdica lúdica lúdica…

Mas, pesquisando um pouco mais descobri que ela já trabalhou com alguns estilistas brasileiros, como Priscilla Darolt , Animale e Tereza Santos.

As fotos do editorial são de Matt Irwin e o styling de Simon Robins.

+ http://www.victoriagrant.co.uk/

Pisoiul (care a comentat aici), parcă îmi citise gândurile. Am vrut să scriu și despre violența non fizică, numai că el a dat drumul la o idee care în realitate nu e de loc o gluma verbală.

Este după părerea mea mai usturătoare decât o palmă peste ochi. Pentru că prin cuvinte sunt aruncate cuțite ce rămân înfipte în inimă, în corp, în minte poate pentru mai mult timp. Pentru că lasă urme care nu pot fi acoperite de fondul de ten sau ochelarii de soare. Pentru că subjugarea mentală, ajunge să fie transformată în realitatea trăită. Apăsarea, tortura zilnică ajung să devină realități. Dacă-i spui unei femei zilnic, de ț-șpe mii de ori pe zi că e proastă, că e urâtă, că nu face aia bine, că ailaltă e așa … ajunge să credă. Se identifică. E ca o poezie memorată, întipărită care ucide personalitatea și caracterul. Manipularea celui lipsit de putere transformă pe cel de lângă el în victima și leguma propriilor temeri. Pentru că el ascunde neputința lui, ucide ceea ce este mai bun decât el din frică, din egoism, din temeri ascunse față de propria-i persoană. De aici până la o cafteală nu mai e decât un pas. Dacă oponentul contraatacă. Dacă nu este atât de proastă pe cât vrea el să o facă să fie iar jocul lui manipulator e eșuat, recurge la instinctele primare de dominare: bătaia.

Și totuși, noi suntem oameni. Ar trebui să ne diferențiem de animale măcar prin conștiință. Animalele se luptă pentru supremație și dominație. Dar se luptă cu adversari pe măsură, de același gen. Și odată cu victoria, lupta încetează. La oameni nu-i la fel. Ei se luptă doar cu cei pe care-i cred mai slabi decât ei și din păcate, o fac constant. Asta dacă cineva, nu se trezește și spune ca nu e poveste!

Din seria “direct in ochi”, avem un urs brun si un strut african:

Non so neanche se il nome è scritto giusto. Matteo non me ne ha mai parlato… a me che sono il suo papà!?!?

Insomma mio figlio ha un amico immaginario da quando aveva 2 anni e io non ne sapevo niente, niente!!

Ho sempre desiderato un amico immaginario e ricordo perfettamente che nonostante la mia sconfinata fantasia non sono mai riuscito a visualizzare accanto a me nè un alieno nè un animale parlante. Così ho riposto la possibilità di vivere questa straordinaria esperienza nell’infanzia dei miei figli… e lui, il mio primo rampollo, cresciuto a pane e creatività cosa mi combina??? Trova Bambi e non me lo presenta, nè (soprattutto) mi ci fa giocare…

Ma da dove vengono gli amici immaginari? C’è una specie di pianeta tutto particolare dove dimorano in attesa che qualche pupo nostrano li “evochi“? Oppure vivono in mezzo a noi, opportunamente mimetizzati, e solo i bambini con i loro occhi speciali possono individuarli e parlarci?

Gli amici immaginari sono proprio una strana razza di amici. Di solito compaiono al fianco di primogeniti in crisi per l’arrivo di un fratellino o di una sorellina oppure vicino a quei bambini un pò troppo timidi… li sanno prendere per il verso giusto, ecco qual’è il loro segreto. Gli amici immaginari ci sono solo quando c’è bisogno di loro, non sono per niente invadenti. Conoscono le regole di ogni gioco senza che nessuno gliele spieghi prima, sanno essere propositivi e fedeli al tempo stesso… insomma sono proprio in gamba.

In giro non se ne parla molto; in passato soprattutto si pensava che la comparsa di un amico immaginario fosse sintomo inequivocabile di traumi psicologici, di esperienze dolorose non risolte. Oggi, fortunatamente, questa triste visione è notevolmente cambiata. Di fatto la comparsa di un amico immaginario in giro per casa non è fonte di preoccupazione per la famiglia, semprechè gli altri componenti rispettino la regola d’oro che prevede di non parlare con lui, di non dargli da mangiare nè di preparargli un letto per la notte. Insomma un amico immaginario per un bambino piccolo è un vero e proprio tesoro, molto, molto intimo…

Certo è che se Bambi scorrazzerà (atteso che sia una cerbiatto o un qualcosa di deambulante) ancora per casa nostra fra 8/10 anni allora magari toccherà intervenire in qualche modo, ma in fondo c’è tempo, tanto tempo… lasciamo che Matteo giochi con lui come gli pare, nella massima libertà, consapevoli che non c’è niente di più bello e appagante che le creazioni della propria immaginazione…

Vă plac animalele? Dar cele mici ?:)

Pentru că sunt sigur că majoritatea adoră să se joace sau să aibe un animăluţ acasă sunt curios care vă place mai mult ?

Eu n-am unul acasă, dar cred că singurul pe care l-aş putea ţine în casă fără să am sentimentul că l-aş îngrădi între 4 pereţi ar fi un hamster….deşi preferaţii mei sunt căinii

O selecţie….>>

Sursa: http://thedesigninspiration.com

Din seria “direct in ochi”, avem o lama, un babuin si o nutrie:

Un sondaj amuzant despre pretul tigarilor la richie aici.

Un filmulet foarte tare de la Onion news via richie despre Pervatasaurus :

Un articol demn de Atlasul de Mitocanie Urbana!

O ciocolata mai speciala!

Cine vrea sa mearga cu richie in Death Valley e binevenit. Eu m-as duce sa vad indienii

Heaven can wait si the worst day since yesterday, o muzica ce mi-a placut de la richie:

Foto: quasiote

nu implica neaparat castrarea.

Depinde ce fel de metoda s-a folosit la sterilizare. Este posibil ca animale sterile sa se imperecheze dar fara sa fecundeze. Deci fara sa faca pui.

Asta inseamna ca animalul poate sa aiba testicule , si totusi sa fie steril!!

Ar fi bine ca lumea sa fie mai informata. Caci aud multe bazaconii la tv, si nimeni nu lamureste..

Iar media are putere sa informeze si sa explice. Nu numai sa anunte o veste sau alta. Ci sa clarifice notiuni, situatii. Parerea mea!

Oh, m-am ingrasat un pic cam mult, abia mai ajung sa-mi ating spatele…

Plimbarile de dimineata ma ucid…

Cand iti spun sa taci, sa taci!

Nu cred ca am antrenamentul necesar!

Nu pot sa sufar aceste pahare mici.

Sunt atat de dragut, ca nu cred ca voi fi pedepsit.

Ar trebui s-o pornesc la treaba, dar imi lipseste energia…

Hei, da-mi mingea inapoi!

Am spus: la culcare!

Ce catel dragut…

Un somn pe cinste!

E bine sa ai prieteni cu aceleasi gusturi.

Când eram un căţelus, te binedispuneam cu năzdrăvăniile mele şi te făceam să râzi. Ziceai că sunt copilul tău, şi indiferent de câte perechi de pantofi ţi-am distrus şi de câte perne am smotocit, am devenit prietenul tău cel mai bun. Ori de câte ori făceam vreo năzbâtie, imi arătai degetul arătător şi imi spuneai: “Cum ai putut…?”, însă apoi te aplecai spre mine, mă rostogoleai şi mă mângâiai pe burtică…Educarea mea a durat ceva mai mult pentru că tu erai foarte ocupat, însă într-un final, împreună, am reușit. Îmi amintesc acele nopţi în care mă strecuram lângă tine în pat, şi cu boticul lipit de tine, îţi ascultam confidenţele şi visele secrete. Erau clipe în care credeam că viața e perfectă.Împreună făceam plimbări lungi, fugeam prin parc, călătoream cu maşina, ne opream să mâncăm împreună o îngheţată (eu doar cornetul pentru că “îngheţata era rea pentru căţeluşi”, imi spuneai). Mergeam împreună chiar şi la mare…Cât moţăiam eu la soare în timp ce te aşteptam să te întorci acasa la sfârşitul zilei!

Treptat, ai început să petreci tot mai mult timp la locul de muncă şi în afara casei pentru că îţi căutai un partener uman. Te aşteptam cu rabdare şi te consolam când veneai cu inima zdrobită de dezamăgiri. Nu ţi-am judecat niciodată deciziile şi ţopăiam de bucurie de fiecare dată când te întorceai acasă. Şi m-am bucurat când te-ai îndrăgostit…Ea, acum soţia ta, nu este o “iubitoare de câini” (nu îi plac), şi totuşi eu am primit-o cu drag în casa noastră. Am încercat întotdeauna să îi demonstrez afecţiunea şi supunerea. Eu eram fericit pentru că vă vedeam fericiţi. Curând au apărut “puiuţii umani” şi eu m-am bucurat alături de voi. M-a fascinat duioşia lor, mirosul şi culoarea lor rozulie… Vroiam să îi îngrijesc aşa cum îi îngrijeaţi voi… Doar că voi eraţi îngrijoraţi că aş putea să îi rănesc.Şi îmi petreceam timpul închis în cealaltă cameră, sau în cuşca de câini. Numai eu ştiu cât îi iubeam! Şi am devenit un “prizonier al iubirii”.

După ce au început să crească, am devenit prietenul lor. Îi lingeam în timp ce ei se urcau pe spinarea mea. Se agăţau de blana mea şi mă trăgeau, imi băgau degetele în ochi, îmi cercetau curioşi urechile şi îmi dădeau sărutări pe nas. Eu îi adoram, şi le adoram mângâierile, pentru că ale tale erau din ce în cemai rare. I-aş fi apărat cu preţul vieţii mele dacă ar fi fost necesar. Mă strecuram în patul lor şi le ascultam preocupările şi visele secrete. Aşteptam răbdător la fereastră să aud maşina ta când te întorceai de pe strada. A fost o perioadă în care dacă cineva te întreba dacă aveai câine, scoteai o fotografie cu mine din portofel şi le povesteai mandru despre mine. Au trecut câţiva ani şi apoi le răspuneai doar “da” şi schimbi repede subiectul. La început eram “câinele tău” iar apoi doar “un câine”.

Acum ti-e greu sa-mi faci capricii şi te plângi de fiecare cheltuială necesară pentru întreţinerea mea.

Ţi s-a oferit şansa să te muţi cu serviciul în alt oraş. Te vei muta cu familia ta într-un apartament în care nu este voie cu animale de companie. Ai luat această decizie pentru că aşa este mai bine pentru “familia ta”, însă îmi amintesc că a fost un timp când eu eram singura ta familie. Am fost încântat de plimbarea cu maşina până am ajuns…La adăpostul de animale! Mirosea a câini, a pisici, a teamă, a disperare…Ai completat documentele şi ai spus: “ştiu că veţi găsi o casă bună pentru el”. Au ridicat din umeri şi te-au privit cu tristeţe. Ştiau destinul ce-l aşteaptă pe un câine de o anumită vârstă, chiar având “pedigrí”. A trebuit sa îl indepărtezi de mine pe copilul tău atunci când, prins de gâtul meu implora strigând: “Nu, tati, nu îi lăsa să îmi ia câinele! M-am întristat pentru ei, pentru lecţia pe care le-ai dat-o atunci despre prietenie, loialitate, iubire, responsabilitate si respect pentru orice formă de viaţă. Tu m-ai mângâiat uşor pe cap evitându-mi privirea, şi ai refuzat să păstrezi ca amintire zgarda şi lesa mea. Aveai o întâlnire la care trebuia să ajungi, aşa cum aveam şi eu una…

După ce ai plecat, tinerii spuneau că probabil tu ştiai de mutarea asta cu mult timp în urmă dar că nu ai încercat să îmi cauţi altă familie care să mă vrea. Unul dintre ei, dând din cap a spus: “Cum ai putut…?”

Altfel, erau foarte drăguţi cu noi atunci când programul lor le permitea. Ne dădeau desigur de mâncare, însă mi-am pierdut apetitul după câteva zile. La început, întotdeauna când trecea cineva pe lângă cuşca mea, mă uitam sperând că eşti tu, că te-ai răzgândit, şi că totul a fost doar un vis urât…Am sperat ca printre oamenii ăia se va găsi unul care mă va lua să mă ingrijească, să mă salveze. Când mi-am dat seama că nu puteam concura cu puiandrii drăguţi care atrageau toată atenţia, m-am retras într-un colţ şi am aşteptat… La sfârşitul zilei am auzit paşii cuiva care venea după mine…M-au dus până la sfârşitul coridorului, într-o cameră separată. O cameră suspicios de liniştită. M-a ridicat pe masă şi în timp ce îmi mângâia urechile îmi spuse:“Nu-ţi fie teamă”. Inima mea a început să zvâcnească intuind ceea ce se va întâmpla. “Prizonierului iubirii” i s-au sfârsit zilele. Aşa cum era normal pentru mine, am simţit durerea acestei femei. Sarcina ce-i fusese încredinţată o apăsa chiar dacă încerca să o disimuleze. Ştiam acest lucru la fel cum ştiam atunci când fiind un căţeluş îţi cunoşteam toate stările tale.

Mi-a pus cu grija un garou pe laba din faţă. I-am lins lacrima de pe mână, aşa cum te lingeam şi pe tine când căutai alinare. Cu multă profesiune mi-a pus acul în venă. Am simţit înţepătura şi lichidul rece împrăştiindu-se în corpul meu. Imediat am început să mă simt adormit… Privind-o în ochi i-am şoptit:
“Cum ai putut…?”

Probabil pentru că înţelegea limbajul meu de câine, spuse: “Îmi pare rău”. Mi-a explicat că aceasta era munca ei şi că voi merge într-un loc mai bun, unde nu voi mai fi ignorat, nici abandonat. Un loc plin de lumină şi iubire, care nu se aseamănă deloc cu această viaţă pământească. Cu ultimele fărâme de energie am încercat să îi transmit printr-o bătaie de coadă că acel: “Cum ai putut…?”

Nu îi era dresat ei, ci ţie… Îţi era adresat ţie, bunul şi iubitul meu stăpân. Gândul meu era pentru tine. şi la tine mă voi gândi şi te voi aştepta mereu. Fie ca toţi cei dragi ţie să te iubească şi să-ţi fie loiali, cel puţin pe cât te-am iubit şi ţi-am fost eu.

Nu te voi uita niciodată…

Nota autorului

Dacă “Cum ai putut?” ti-a adus lacrimi in ochi pe măsură ce ai citit-o, aşa cum mi-a adus şi mie pe masura ce o scriam, este pentru că aceasta este povestea a milioane de animale de companie care mor in fiecare an în adăposturile de animale din toată lumea. Oricine este binevenit să distribuie acest eseu în scopuri necomerciale, atâta timp cât este atribuit în mod corespunzător dreptul de autor.
Vă rog sa-l folositi pentru a ajuta la educarea publicului larg, pe site-uri web, în buletine de stiri, la adăposturile de animale şi in cabinetele medicale veterinare.

Spuneţi oamenilor că decizia de a adopta un animal de companie este foarte importantă şi pe viaţă, că animalele merită toată dragostea şi atenţia noastră. Dacă nu îl poţi îngriji, este de datoria ta să îi găseşti altă familie care să o facă. La orice adăpost de animale puteţi găsi sfaturi bune în acest sens. Orice fiinţă vie este preţioasă. Te rog, fa ceva pentru a opri sacrificiile şi sprijină campaniile impotriva abandonului fiinţelor necuvântătoare.

Mulţumesc.

Jim Willis

via Tomata

Voi pe cine ati salva? Eu animalele, clar. Cine ma cunoaste ar sti raspunsul inainte sa termin intrebarea.

Avem deja vreo… nu stiu, miliarde de oameni in lume. Cred. Avem UNICEF pentru copii. Corupte sau anapoda cum sunt, avem si guverne care se ocupa de noi. Oamenii au gura sa ceara ajutor, si urechi ca sa auda cererile. Medicina, fie ea si extrem de scumpa, e foarte avansata.

Pe cand animalele… sa fim sinceri, cate specii au disparut si cate sunt pe cale de disparitie? Cui ii pasa de animale cand sunt atatia copii cu SIDA de care trebuie sa ne ingrijim? Deci clar, as alege animalele.

Per i possessori di animali esotici, quali rettili e insetti predatori di grosse dimensioni, una delle pratiche più comuni è il cosiddetto live feeding, ossia il nutrire gli animali con prede ancora vive.

Il gesto può sembrarci disumano e crudele, ma determinate specie tenute in cattività hanno spesso il bisogno di alternare il cibo preparato (già morto) con diete a base di animali vivi, in modo da non perdere il proprio equilibrio motorio e l’istinto predatorio. Se una preda viva è inserita nella gabbia, viene ricreata una situazione parzialmente similare a quella che l’animale esperirebbe nella natura. Per questo, molti allevatori ricorrono al live feeding per mantenere inalterate le peculiarità etologiche della specie in questione.

Hranit in exces, se ingrasa si poate dezvolta probleme serioase de sanatate, hranit prea putint si isi va cauta mancarea prin gunoi sau va manca absolut orice care pare a avea gust. Unii caini in schimb mananca pana li se face rau, iar altii isi vor alege mancarea ca un copil mofturos. Astfel ca e greu sa va dati seama cata mancare sa le dati, iar un caine nu va refuza niciodata ceva gustos.

Mancare la liber

Practica de a lasa castronul mereu plin cu mancare nu este una buna pentru ca cainele dvs se poate ingrasa atat de mult incat sa devina obez. Este bine ca cainele dvs sa aiba un anumit program de hranire.

Liniile de ghidare de pe pachetul de hrana pentru caini

Fiecare pachet de hrana pentru caini va avea anumite specificatii in ceea ce priveste cantitatea de mancare pe care trebuie sa i-o dati cainelui dvs, in functie de greutate si varsta.

Hrana facuta in casa

Gatirea hranei pentru catei in casa (nu cruda) este cea mai buna modalitate de a va hrani cainele, dar cu siguranta nu este usor. Si calcularea cantitatii exacta de hrana de care are cainele dvs nevoie este si mai greu, pentru ca nu va avea vointa de a lasa in urma mancare atunci cand este plin. Insa pentru a va ajuta, exista calculatoare pe Internet care calculeaza cantitatea de hrana pe care ar trebui sa o consume cainele dvs.

Un rechin a uimit vizitatorii unui acvariu din Noua Zeelandă când a muşcat burta unei femele rechin, pentru a scoate patru pui de rechin din pântecul acesteia.

Vizitatorii au alertat îngrijitorii acvariului, care nu ştiau că rechinul era însărcinat.

Dar când a ajuns la acvariu au văzut femela rechin cu o gaură mare în burtă şi patru pui înotând lângă ea, a scris New Zealand Herald.

Îngrijitorul Fiona Davies a spus că “cezariana” a salvat vieţile puilor de rechin. În naşterile naturale, care au loc cel mai des noaptea, puii ar fi fost mâncaţi de rechini adulţi sau de pisicile de mare înainte ca îngrijitorii să ajungă la ei.

“A trebuit să muşte o anumită parte a burţii pentru a-i scoate afară fără să îi omoare pe pui sau pe mamă”, a spus Fiona.

Când îngrijitorii au mutat mama-rechin, au descoperit alţi patru pui în burta ei.

Micuţii rechini au fost duşi la o “creşă” din acvariu şi vor fi eliberaţi în sălbăticie.

Mama-rechin se simte foarte bine şi este monitorizată.

Sunt, in fiecare an, de doua ori pe an, indignata. De doua ori pe an, desi exista patru posturi, insa “impatimitele postirii” nu au auzit de ele… in mod miraculos.

De ce sunt indignata? Pentru ca trebuie sa aud mereu in jur:  “ah, eu nu pot manca azi ciocolata, e post” sau “oh, pastele astea contin 2% ou, eu nu pot”. Toate acestea in public, fatis, ca sa auda toata lumea si ca sa “aflam” cu totii cine sunt virtuoasele. Carora parca li se impune in mod implacabil sa nu manance aceste alimente, caci asa se exprima: “nu pot” manca.

Cand de fapt crestinismul sustine postul ca purificare spirituala si doar in subsidiar “alimentara” si cand de fapt acelasi crestinism spune clar ca postul trebuie tinut in mod intim, secret, asa incat numai tu si Dumnezeu sa stiti de el… Pana si marii sfinti, fiind pofititi la alimente “de dulce”, nu refuzau, desi posteau, tocmai ca sa nu “sminteasca”, asa cum se spune in terminologia respectiva. Deci, de ce noi ne facem reclama sus si tare ca postim? Chiar credem in mod onest ca divinitatii ii pasa ce punem in gura? Sau cat la suta ou contine turta dulce?

Nu postesc. Nu reusesc. Reusesc ca si regim alimentar, fara nici o problema. Insa acesta nu se cheama post. Se cheama “dieta”, cel mult. Faptele bune nu imi reusesc precum le doresc. Incerc, dar nu sunt multumita de rezultate. Sunt vegetariana. Pentru animale, dar in subsidiar si pentru sanatate. Asa si postul, trebuie sa fie pentru spirit, abia in subsidiar pentru organism. Sau cel putin asa il inteleg eu.

Doliu într-un orăşel din Marea Britanie, unde cel mai îndrăgit rezident a murit în urma unui accident de maşină. Localnicii din Dorking sunt extrem de afectaţi, deşi este vorba de o veveriţă – ce-i drept, una specială.
Localnicii au adus flori şi felicitări în curtea bisericii din oraş, unde a fost îngropată Albi.

Veveriţa era complet albă, din cauza unei mutaţii genetice. Simpaticul animal – foarte blând, de altfel – trăia de ani buni în libertate prin parcurile din oraş.

Admiratorii lui Albi schimbă impresii pe Facebook despre favorita lor şi i-au dedicat chiar şi o poezie.

Mai jos, o oda adresata celei mai iubite fiinte! Cat de nebun sa fii?

]]> http://mariuscump.wordpress.com/2009/11/19/imagini-socante-prajit-si-mancat-de-viu-vezi-video/ Thu, 19 Nov 2009 21:24:40 +0000 Marius http://mariuscump.wordpress.com/2009/11/19/imagini-socante-prajit-si-mancat-de-viu-vezi-video/

Cruzimea de care dau dovada acesti oameni este de neimaginat. Crapul este pe jumatate prajit in timp ce capul si branhiile sunt acoperite cu o carpa uda, pentru a-l tine in viata. Apoi este acoperit de sos si servit, in timp ce isi traieste ultimele clipe de viata.

Numai pe YouTube, filmul a strans 120.000 de vizualizari intr-o saptamana. Cu adevarat de neimaginat este cum pot respectivii oameni care apar in imagini sa rada si sa faca glume, in timp ce se infrupta dintr-un peste care se chinuie inca sa respire prin branhii.

Scandalizata de imagini a fost si organizatia Peta, care le-a catalogat drept “dizgratioase”.

“Orice persoana decenta ar trebui sa fie socata atunci cand cineva abuzeaza si apoi rade de un animal pe moarte”, a spus un purtator de cuvant al organizatiei care lupta pentru drepturile animalelor, citat de TheSUN.

Chinezii au fost, de altfel, criticati extrem de dur si in trecut pentru obiceiurile alimentare extreme. Unele restaurante chinezesti servesc chiar si creier de maimuta. Alte feluri de mancare includ sobolani, caini, serpi, soparle si pui de soarece.

sursa: Stirileprotv.ro