by Mnemosina

Mi-e foame, din părul pleşuv scurs-a marea, verde ca o frunză de algă, cireşii valuri topindu-se din carnea ei în anotimp. Ai uitat cum bea ploaia din genele casei, mărunte cuie se strâng în jurul ferestrelor şi dansul, în izbânda lor, se numeşte dansul meu închipuit de zână -al tău, în cearcăne de subsoară, se duce să se-ntindă. E la început, soarele se urcă probabil din vene de lăstar, ciupeşte în corzile albe şi trece spre sfârşit cu talpa de ciment. Îmi vine timpul să scriu cu acele din ceas în cupele de argint- pe noi s-au suspus maroniile mănuşi, găurile negre si pânza viespilor dungate. Helloed stopped in a middle, rely on a cage, wrestler of a beat to set on, mi-e foame; din pumnii lor, s-a uitat ciocanul în blatul cafeniu, şi bea cu noi din vinurile noastre.

[de Mnemosina]

Lasă cartea în dungile ei de portocală

verde, ploaia se umple în ea de perlele Sionului

şi gândurile lor se beau cu vinurile mele.

Lasă cartea să împartă între chipul oaselor tale

chipurile lungi de smoală,

prinse draperii cu sfori de luminoase fire şi

oglinda iţită ca o gură între orele geamului.

Se termină cu noi, mă refer la noi; noi mişcăm

din pleoape ca mâinile din galbenele ghemuri,

aici s-a terminat părul tău de floare albastră,

aisi s-a pus câinele dormind între pernele

de pene.

Lasă cartea de dungile ei drepte, de casa ei- paiul

cuibului dând petale moi pe frunzele întâi

şi cartea lor, risipă- caldă în verdele sânge prăjit

la soare- se vede, aici, liniştea cum soarbe

din sunete.

Când înţeleg- copiii stau pup în iarbă, se murează
peste vârfuri subţirile lor glasuri şi m-apuc în tivul lor să
pun ac în ac firul verde, căptuşeala care o să ţină toate
anotimpurile în învelişul brun al toamnei.
Poate fi în umbra mea- răzbate ploaia satul acesta,
trec micuţele păsările din copac în copac şi liniştea îngână
acoperişurile inundate. Când îmi ceri mâna, lumina ţi se
sucombă pleoapelor, mă resemnez aurului ce-ţi adăposteşte
paşii, căruntului izvor ce-ţi curge înăutru.

Nicio minciună nu potriveşte mai bine adevărul- o dată în
cursul mic ce aduce începutul şi sfârşitul, se întind o dată
palmele reci către foc şi dogoarea lui nu vede nimic în care
să-mpungă cu tăişul ei.
O dată în cursul acesta mă prinde înţelepciunea în pieptul
tău, nu se mai numeşte nicio teamă care să-mi sape obrajii
- mă voi fi uitat acolo privind la ape cum spală malul şi
umflă peştii spunând că afară n-am fost niciodată suficient
de mici sau îndeajuns de mari să legăm punţile peste ele.

Ora 5 e abia pentru mâine- parolele word press sunt caudate. Caudal/ nu-mi place să pun degetele în taste la ordine, e o casă mare pe care n-o încui niciodată . Ora 5 e abia un puf de lumină, mâine o să fie un puf de crevete, un gust de usturoi în gură sau o sfoară de fum legată la mână în semn că timpul nu trece, chiar de ora 5 o să mai fie ‘abia mâine’. Aşadar, Omizile.

Nu ne întindem la soarele de lacrimi pe care soarele
de mare pe care soarele de pământ îl prinde în el.
Mi-am luat întâia carte pe genunchi.

Tu nu credeai că ştiu să citesc, pleoapa pe care o deschid
cu dinţii strânşi şi limba articulată de ei e o întâmplare veche.
Îmi retrăiesc primele cuvinte: sufletul îşi află din nou
rădăcina în ele, că mă întristez; eu pot să port adevărul lui
în articulaţiile mele, eu pot să ajung pe lună, nu ca Neil
nu ca Neil totuşi dar ca mine. Eu pot să vin mereu
din cenuşa bărcilor eu pot să muşc din orice măr fără să cad
- că sufletul , el îşi află mereu rădăcina în cuvinte.
Nu ne trebuie guma asta cu gust de pepene, până la soare
e doar un muc de lumină e doar o eşarfă scăpată de foc
- pentru firele ei de iarbă stau cu cartea lipită de piept.

Îmi verific coperţile să îţi arăt cum pâmântul ne uneşte
cum noi ne iubim încă din întâia lui sămânţă.