La sfârşitul secolului XIX,  după ce ideologia lui Volney îşi va fi împlinit menirea de „germen de nucleaţie” pentru literatura română modernă la începutul veacului,  Alexandru Vlahuţă îi rezuma  efectele  : “Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,/ Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,/ Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,/ Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,/  Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,/  Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire,/   Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,/  Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale.” (în “Unde ni sunt visătorii?”).  Jalea este  mimată. Calitatea Limbii Române din poezia lui Alexandru Vlahuţă  este sursă de infinit optimism. Şi nu era atacat  poetul craiovean Tradem, cum se aude. Se statua numai că spiritul lui Volney  devenise caduc în  literatură.  Limba Română evoluase enorm. Apoi, versurile citate din Alexandru Vlahuţă pot fi interpretate ca lectura românească a principiului al doilea al termodinamicii, sub forma fenomenală a morţii termice a universului. Şi bună parte din teatrul lui Barbu Ştefănescu Delavrancea poate fi văzută tot în umbra acestui principiu termodinamic. Titlul piesei Apus de Soare, care trimite în primul rând la ideea unui crepuscul civil, este de fapt şi aluzie la teoria lordului William Thomson, primul baron Kelvin (1824-1907), despre moartea entropică a Soarelui, o teorie care îl inspiră pe Herbert G. Wells în Maşina Timpului. În general, oamenii de litere români care creau în jurul anului 1900 erau mai culţi şi mai bine informaţi decât credem noi. 

În “poemul  termodinamic”  al lepădării  de Volney,   –după un veac de acţiune programatică asupra literaturii române –, Alexandru Vlahuţă schiţa prima ideologie autentic românească: Sămănatorismul. Fără  spaima de nihilismul  din Rusia care nega sursa divină a valorilor, Sămănatorismul  ori  „fundamentalismul literar românesc” recicla  vechi  reprezentări ontologice,  încercând să-i regăseasca pe Magii căutători  ai sursei valorilor  ajutaţi de “steaua [care] sus răsare/ ca o taină  mare”. Sămănătorismul  vroia  într– un mod expres ‘compatibilitatea cu tradiţia’. Sămănătorismul este un program care incorporează intuitiv principiul  ‘retro-compatibilităţii’ (Backward Compatibility, Compatibilité  à rebours). Nu incorporase explicit şi o regulă     de compatibilitate ascendentă  (Forward Compatibility), de compatibilitate  cu viitorul sau “Compatibilidad futura”, cum traduc spaniolii termenul englezesc, o  compatibilitate care asigură perenitatea codului. Din cauza aceasta, Sămănătorismul  degenerează  în  ceea ce  Radu Stanca  va numi  Păşunism. Totuşi Sămănătorismul rămâne cu meritul incontestabil că  asigură  evoluţia  naturală a limbii române  în vremea de tranziţie  ideologică  din jurul primului război mondial.

Înclin să cred că Sămănătorismul  era atât  anti- rusesc, cât şi anti- occidental. De asemenea cred că pentru a păstra evoluţia naturală a Limbii  Române, ‘retro-compatibilitatea’  proprie Sămănatorismului trebuieşte  păstrată la  construirea reprezentărilor noi ce respectă perenitatea codului.   Este ceea ce acum,  în teoria socială a construirii judecăţilor de valoare, se cheamă ‚ancorare’  (am tradus aici “anchoring”,  termenul englezesc consacrat), adică înţelegerea unei informaţii noi este posibilă numai prin construirea unei continuităţi spre memorie.

Tocmai plecând de la programul sămănătorist a fost creat frumosul cântec legionar: “A venit aseară mama, din sătucu-i de departe”. Să  călcăm  pe  urmele sămănătoriştilor,  atât de huliţi de ideologia anti-românească  de azi  care denunţă  apologia violenţei din „Balade şi idile” (sic!). Traducând limbajul românesc medieval într-un limbaj modern, trebuie să explicăm că “Puterea fără de trup” este Valoarea, imaterială şi imponderabilă, valorile alcătuind un “set de valori”  însemnând  “cetele de puteri fără de trupuri”.  Putem cita în sprijinul tezei viziunea  „Imnului” poetului George Bacovia:  „Mă ridică  din erori/Idealuri ce-au apus.” Sunt valorile din Romania cerească  – alt nume pentru Bizanţul atemporal.   

Titus Filipas

Islamisation : une presse collabo… (Merci à Belgique et Chrétienté pour ce texte mais aussi pour la justesse de leur combat !)

Edwy Plenel, ancien directeur du journal Le Monde, mais aussi ancien militant de la Ligue Communiste Révolutionnaire (LCR), s’exprime régulièrement dans la page Forum du journal Le Soir.

Sa dernière livraison remplit une demi-page du journal verspéral (le vendredi 28 mars) et s’en prend avec férocité au pape Benoît XVI. Et pour quelle raison ?

Parce que le souverain pontife a baptisé Magdi Allam, ce journaliste bien connu en Italie qui a abandonné l’islam pour se convertir au catholicisme et qui a accompagné sa conversion d’une déclaration publique dénonçant les fondements de l’islam. Voilà donc ce qui choque notre journaliste : qu’un musulman se convertisse au catholicisme.

Curieusement, le même journaliste est totalement silencieux à propos des nombreux européens de souche qui se convertissent à l’islam. C’est pourtant là un phénomène réellement préoccupant. Mais, il est vrai, les préoccupations des européens moyens sont bien éloignées des préoccupations de M. Edwy Plenel que les fièvres révolutionnaires et subversives de sa jeunesse n’ont visiblement jamais quitté.

L’islamisation de l’Europe est en marche. Edwy Plenel a déjà choisi le camp des collabos…

——–

Comparons des choses comparables… 

S’il avait tenu les mêmes propos sur le grand mufti ou sur un quelconque barbu haineux…,  nous pourrions déjà plaindre sa future veuve !

Et s’il avait tenu de tels propos dans les années 50 (quand les Belges savaient/pouvaient/osaient encore faire respecter les valeurs de notre pays et de notre civilisation)…, idem !  

Signé : Le collectif “Contre tous les Julien Lahaut… d’hier et d’aujourd’hui” !