Was würde uns der kleine Prinz antworten, wenn wir ihm sagen würden, dass seine Geschichte bisher in ungefähr 180 Sprachen und Dialekte übersetzt worden ist? Vielleicht würde er antworten:  Ach das ist ja nur ein Buch, die wahren Geschichten werden im Herzen aufbewahrt und da gibt es nur die eine Sprache: Die Sprache der Herzen.

Das ist wohl auch der Grund, weshalb der kleine Prinz alle Lebewesen versteht, gleich ob Mensch, ob Blume, ob Tier, denen er auf der Reise durch das Universum begegnet, der Reise von seinem kleinen Planeten mit den drei Affenbrotbäumen, den drei Vulkanen, der Rose und den 43 Sonnenuntergängen pro Tag : den einsamen König, den Eitlen, den Säufer, den Geschäftsmann, den Laternenanzünder und den Geographen, bis er auf die Erde gelangt. Dort trifft der kleine Prinz zunächst auf seiner Suche nach Menschen auf eine Schlange in der Wüste, eine Wüstenblume, sein Echo, Tausende von Rosen in einem einzigen Garten und schließlich den Fuchs, der sich vom reisenden Prinzen zähmen lassen möchte, damit ihn dieser richtig kennen lernt – im Gegensatz zu den Menschen und Jäger unter ihnen, die keine Zeit haben irgend jemanden oder etwas kennen zu lernen. Aber der kleine Prinz zieht weiter und trifft Menschen, zunächst einen Weichensteller, später einen Händler, schließlich den Erzähler dieser Geschichte, einen Piloten, der versucht, sein Flugzeug zu reparieren, mit dem er in der Wüste notgelandet ist.

Bevor es zu dieser Begegnung kommt, erzählt uns der Pilot umständlich, warum er dieses Buch nicht den Kindern aber doch wiederum den Kindern gewidmet habe. Dann erfahren wir von seiner Kindheit und den Versuchen, von Erwachsenen verstanden werden zu wollen. Weil Erwachsene nicht verstanden, was er malte, stellte der Junge recht früh weitere Malversuche ein und wird nun bei der Begegnung mit dem kleinen Prinzen wieder dazu animiert. Ob er es gern tut oder nicht wird so richtig nicht klar, auf der  Zeichnung von damals erkennt jedoch der Prinz, was sie bedeutet. So erzählt der kleine Prinz zunächst von dem kleinen Planeten, auf dem er lebte, von seinen Aufgaben, ihn täglich zu reinigen, damit keine neuen Affenbrotbäume aus den schlechten Samen wüchsen, die zwei tätigen und den erloschenen Vulkan zu fegen. Er erzählt von den vielen täglichen Sonnenuntergängen, die er erlebt, nur durch ein kleines Weiterrücken seines Stuhls auf dem kleinen Planeten und von der Blume, deren Entstehung und Entfaltung er beschreibt, von ihrer  Schönheit, aber auch ihrer Seele, wie er sie beschützt und schließlich doch verlässt, um seine große Reise anzutreten, von der er nun berichtet, bis zu jenem Moment, an dem sich der kleine Prinz vom  weisen Fuchs verabschiedet und der Fuchs ihm den Kernsatz der Geschichte mit auf den Weg gibt: „ Man sieht nur mit dem Herzen gut, das Wesentliche ist für die Augen unsichtbar.“

Nach diesen Episoden des kleinen Prinzen wird die Geschichte nun wieder vom Erzähler übernommen Die beiden suchen einen Brunnen, da das Wasser des Piloten zur Neige geht, und findet ihn. Der schwächer werdende kleine Prinz erklärt nun, dass seine Rückreise zu seinem Planeten bevor stehe, eine Schlange würde ihn beißen und er würde seinen Körper zurücklassen.

So geschieht es auch. Dem Piloten ist es inzwischen gelungen, das Flugzeug zu reparieren, und wir lesen, dass der Pilot Jahre nach seiner Begegnung mit dem kleinen Prinzen die Geschichte seinen Fliegerkollegen erzählt.

Ein poetische Geschichte steckt in diesem kleinen Büchlein – viele verschiedene Geschichten.

Geschichten, die von Moral handeln, vom Unverständnis der Kinder der Erwachsenenwelt gegenüber und umgekehrt, vom Vertrauen und schließlich davon, mit den Herzen zu sehen.

Das Buch ist mit den Zeichnungen des Autors ausgestattet, seiner ersten Zeichnung – Schlange, die einen Elefanten verspeiste (das ist das, was ich sehe) -  mit Bildern, die er für den kleinen Prinzen malen sollte und den Begebenheiten, von denen der kleine Prinz berichtete. Schön zu lesen und anzuschauen, wenn man mit dem Herzen……….

Warnung:

Was ich Euch hier über das Buch und dessen Inhalt erzählt habe, ist weder eine chronologische Angabe des Inhalts noch ist es chronologisch nach den darin erzählten Ereignissen geordnet. Bewusst habe ich auch keine Interpretationsversuche von Passagen unternommen, die in Zusammenhang stehen mit politischen Ereignissen, auf die der Autor in diesem Märchen anspielt. Dieser Beitrag sollte nur darstellen, wie ich das Buch gesehen und empfunden habe aus der Sicht eines Lesers, der der Ansicht ist, dass es auch für ihn geschrieben wurde.

Dank :

Fraza asta mi-a venit in minte azi, dupa ce mazgalind pe o hartie de plictiseala la un curs le-am cerut fetelor sa-mi desene o oaie sa-i tina de companie ratoiului meu. Nu au vrut. Oana i-a dat de mancare o rama. Monica a facut clasicul ei elefantel cu urechi uriase si Catalina a furat foaia.

Si mi-am reamintit de una din cartile mele preferate, “Micul print” de Antoine de Saint Exupery.

O carte care trebuie citita cu inima de copil si cu minte de adult. Pentru ca metaforele din spatele ei dun superbe. De aceea e poate una dintre cartile mele preferate.

Inca mai tin minte imaginele din cartea rasfoita de atatea ori… dar citatele, citatele raman intiparite in mintea de adult si sufletul de copil.

—————————————————————————————————————————————————————————————————————–

“Limpede nu vezi decat cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi vazut cu ochii. Fie ca e vorba de o casa, fie de stele, fie de pustiu, ceea ce le da frumusete ramane nevazut.”

”Oamenii mari nu pricep singuri nimic, niciodata si e obositor pentru copii sa le tot dea intr-una lamuriri.”

“Deocamdata tu nu esti pentru mine decat un baietel care seamana cu alti o suta de mii de baietei. Nu am nevoie de tine. Nici tu nu ai nevoie de mine. Pentru tine sunt doar o vulpe ca alte o suta de mii. Dar daca ma domesticesti, vom avea nevoie unul de altul. Vei fi unic in lume pentru mine. Voi fi unica in lume pentru tine… [...] Viata mea e monotona. Eu vanez gaini, oamenii ma vaneaza pe mine. Toate sunt la fel, toti oamenii sunt la fel. Deci ma cam plictisesc. Dar daca ma domesticesti, viata mea se va insenina. Voi cunoaste un zgomot de pasi diferit de toate celelalte zgomote. Ceilalti pasi ma fac sa ma ascund sub pamant. Pasii tai ma vor chema afara din vizuina, ca o muzica. Si apoi, ia priveste! Vezi campul acela de grau? Eu nu mananc paine. Graul este inutil pentru mine. [...] Dar tu ai parul auriu. Atunci totul va fi minunat cand ma vei domestici! Graul auriu imi va aminti de tine. Si-mi va placea cum bate vantul in lanul de grau…”

Isso mesmo, disse a raposa. Para mim não passas ainda de um rapazinho muito parecido com cem mil rapazinhos. E não preciso de ti. E tu também não precisas de mim. Para ti sou apenas uma raposa semelhante a cem mil raposas. Mas, se me cativares, teremos necessidade um do outro. Para mim serás único no mundo. E eu serei para ti única no mundo…

In “O Principezinho”, de Antoine de Saint-Exupéry.

O Principezinho renova-se aumentando a fantasia visual não deixando de ser um grande objecto de leitura. Uma boa oferta de Natal!

On The little prince’s planet the flowers had always been very simple. They had only one ring of petals; they took up no room at all; they were a trouble to nobody. One morning they would appear in the grass, and by night they would have faded peacefully away. But one day, from a seed blown from no one knew where, a new flower had come up; and the little prince had watched very closely over this small sprout which was not like any other small sprouts on his planet. It might, you see, have been a new kind of baobab.

But the shrub soon stopped growing, and began to get ready to produce a flower. The little prince, who was present at the first appearance of a huge bud, felt at once that some sort of miraculous apparition must emerge from it. But the flower was not satisfied to complete the preparations for her beauty in the shelter of her green chamber. She chose her colors with the greatest care. She dressed herself slowly. She adjusted her petals one by one. She did not wish to go out into the world all rumpled, like the field poppies. It was only in the full radiance of her beauty that she wished to appear. Oh, yes! She was a coquettish creature! And her mysterious adornment lasted for days and days. Then one morning, exactly at sunrise, she suddenly showed herself. And, after working with all this painstaking precision, she yawned and said:

“Ah! I am scarcely awake. I beg that you will excuse me. My petals are still all disarranged …”

But the little prince could not restrain his admiration:

” Oh! How beautiful you are!”

“Am I not? And I was born at the same moment as the sun…”
The little prince could guess easily enough that she was not any too modest–but how moving–and exciting–she was!

” I think it is time for breakfast. If you would have the kindness to think of my needs–”

And the little prince, completely abashed, went to look for a sprinkling-can of fresh water. So, he tended the flower. So, too, she began very quickly to torment him with her vanity–which was, if the truth be known, a little difficult to deal with. One day, for instance, when she was speaking of her four thorns, she said to the little prince:

“Let the tigers come with their claws!”

“There are no tigers on my planet. And, anyway, tigers do not eat weeds.”

“I am not a weed.”

“Please excuse me…”

“I am not at all afraid of tigers, but I have a horror of drafts. I suppose you wouldn’t have a screen for me?”

A horror of drafts–that is bad luck, for a plant. This flower is a very complex creature…

“At night I want you to put me under a glass globe. It is very cold where you live. In the place I came from–”

But she interrupted herself at that point. She had come in the form of a seed. She could not have known anything of any other worlds. Embarrassed over having let herself be caught on the verge of such a naíve untruth, she coughed two or three times, in order to put the little prince in the wrong.

“The screen?” said the Rose.

“I was just going to look for it when you spoke to me…”

Then she forced her cough a little more so that he should suffer from remorse just the same.

So the little prince, in spite of all the good will that was inseparable from his love, had soon come to doubt her. He had taken seriously words which were without importance, and it made him very unhappy.

” One never ought to listen to the flowers. One should simply look at them and breathe their fragrance. Mine perfumed all my planet. But I did not know how to take pleasure in all her grace. This tale of claws, which disturbed me so much, should only have filled my heart with tenderness and pity.” said the Prince

And he continued his confidences:

“The fact is that I did not know how to understand anything! I ought to have judged by deeds and not by words. She cast her fragrance and her radiance over me. I ought never to have run away from her… I ought to have guessed all the affection that lay behind her poor little stratagems. Flowers are so inconsistent! But I was too young to know how to love her…”

On the day he decided to leave the Rose..

“Goodbye.” He said to the flower. But she made no answer.

“Goodbye.”

He said again. The flower coughed. But it was not because she had a cold.

“I have been silly, I ask your forgiveness. Try to be happy…” said the Rose

He was surprised by this absence of reproaches. He stood there all bewildered, the glass globe held arrested in mid-air. He did not understand this quiet sweetness.

“Of course I love you. It is my fault that you have not known it all the while. That is of no importance. But you–you have been just as foolish as I. Try to be happy…. Let the glass globe be. I don’t want it any more.”

“But the wind–”

“My cold is not so bad as all that…. The cool night air will do me good. I am a flower.”

“But the animals–”

“Well, I must endure the presence of two or three caterpillars if I wish to become acquainted with the butterflies. It seems that they are very beautiful. And if not the butterflies–and the caterpillars–who will call upon me? You will be far away … As for the large animals–I am not at all afraid of any of them. I have my claws.”

And, naívely, she showed her four thorns. Then she added:

“Don’t linger like this. You have decided to go away. Now go!”

For she did not want him to see her crying. She was such a proud flower…

By Antoine de Saint-Exupery

Translated by Katherine Woods

“Ah, micule prinţ, am înţeles astfel puţin cîte puţin viaţa ta melancolică. Mult timp tu nu avuseseşi ca distracţie decît farmecul apusurilor de soare. Am aflat acest nou detaliu în a patra zi, dimineaţa, cînd tu mi-ai spus:
- Îmi plac mult apusurile de soare. Hai să vedem un apus de soare…
- Dar trebuie să aşteptăm…
- Ce să aşteptăm?
- Să aşteptăm ca soarele să apună.
Tu ai avut mai întîi o înfăţişare foarte surprinsă, apoi ai rîs de tine însuţi. Şi mi-ai spus:
- Mă cred întotdeauna la mine!
Într-adevăr. Cînd este miezul zilei în Statele Unite, în Franţa soarele apune, precum ştie toată lumea. Ar fi suficient să se poată merge în Franţa pentru un minut pentru a asista la un apus de soare. Din nefericire, Franţa este foarte departe. Dar pe mica ta planetă era suficient să tragi scaunul cu cîţiva paşi. Şi tu puteai vedea apusul de soare de fiecare dată cînd doreai…
- Într-o zi, am văzut apusul de soare de patruzeci şi trei de ori!
Şi puţin mai tîrziu ai adăugat:
- Ştii… cînd eşti aşa trist îţi place să te uiţi la apusurile de soare…
- Deci tu erai chiar aşa de trist în ziua cu cele patruzeci şi trei de apusuri de soare? Dar micul prinţ nu răspunse.”

(fragment din “Micul Print”, de Antoine de Saint-Exupery)

Immer nur das Herz, in der Lyrik, klagt ein Anonymus im “Kreis-Anzeiger” (die Homepage bietet zur Auswahl: Wetteraukreis, Vogelsbergkreis).

Doch wie ist es um die anderen Organe bestellt? Wer schrieb jemals eine Hymne auf Leber, Nieren, Nase und Ohren? Wann ist jemals etwas für Magen und Darm gedichtet worden? Und die Geschlechtsorgane, deren Gebrauch uns so große Freude bereiten, wo findet sich ihre entsprechende Bedeutung in der Lyrik? Die Augen, die uns diese Welt in ihrer ganzen Farbpracht erleben lassen, müssen sich ständig die Schmähung des französischen Dichters Antoine de Saint-Exupéry gefallen lassen, der behauptete: “Man sieht nur mit dem Herzen gut.” Womit wir wieder beim Herzen wären.

Der Frau oder dem Mann kann geholfen werden. Freilich dominiert die Herzschmerzlyrik unseren Kanon. Beschweren Sie sich bei Anthologisten, Lehrplanmachern und anderen Kanonisten. Denn es gibt alles – man muß es nur suchen. Selbst an vielleicht unvermuteter Stelle. Bei Paul Celan treffen sich zwei der von Anonymus/Anonyma vermißten Teile:

Mein Aug steigt hinab zum Geschlecht der Geliebten:
wir sehen uns an,
wir sagen uns Dunkles,
wir lieben einander wie Mohn und Gedächtnis…

(Corona)

Es gibt Walt Whitman, der den perfekten elektrischen Körper von Männern und Frauen besingt. Alle dem Auge sichtbaren, der Hand tastbaren Körperteile besingt, und am Schluß sagt:

O ich sage, das sind nicht die Teile des Körpers und Gedichte des Körpers allein, sondern der Seele,
o ich sage jetzt, diese sind die Seele.

Es gibt den Chilenen Pablo Neruda, der in seinen “Elementaren Oden” die Seeaalsuppe ebenso besingt wie: blaue Blume, Artischocke, Walt Whitman, Atom oder die nackte Schöne. Man kann bei den Tschechen nachlesen, zum Beispiel František Halas, der schreibt ein Herbstgedicht, das alles “Herbstliche” an “ihr” aufzählt: Ihr Kleid war herbstlich, und so weiter über Haar, Auge, Mund, Brust, Träumen, Nabel, Schoß, Lächeln… Und eine Hymne auf die alten Frauen, die nacheinander Augen, Hände, Haar, Schöße der alten Frauen besingt, jeweils in mehreren bildreichen Strophen, eine Hymne!

Man kann bei der amerikanischen Beats suchen, oder bei den alten Franzosen. Die erfanden im 16. Jahrhundert eine eigene Gedichtgattung: Blasons, Gedichte, die summarisch und detailliert Eigenschaften bestimmter Gegenstände aufzählen. Alle Art Gegenstände, körperliche wie geistige, aufs Detail kommt es an. Nicht zuletzt der menschliche Körper. Lothar Klünner hat 1981 eine Sammlung von “Blasons auf den weiblichen Körper” übersetzt und herausgegeben in dem wunderbaren Henssel Verlag (den es wohl auch nicht mehr gibt). Dort finden sich Gedichte von zehn Dichtern auf (Auswahl): Stirn, Ohr, Braue, Nase, Fingernagel, Brüstchen, Möschen, Popo… in jeweils langen detailreichen Gedichten.

(Zusatztip: Googlen Sie mal “Oden an die Hoden”)

M-am gandit sa va redau aici un pasaj frumos despre prietenie, vulpe si Micul Prinţ din “Micul Prinţ” de Antoine de Saint-Exupery. Asadar:

“Atunci apăru vulpea.
- Bună ziua, zise vulpea.
- Bună ziua, răspunse politicos micul prinţ, care se întoarse, dar nu văzu nimic.

- Sunt aici, zise vocea, sub pom, sub măr.
- Cine eşti tu? zise micul prinţ. Eşti foarte drăguţă…
- Sunt o vulpe, zise vulpea.
- Vino să te joci cu mine, îi propuse micul prinţ. Sunt aşa de trist…
- Nu pot să mă joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt domesticită.
- Ah! Pardon, zise micul prinţ.
Dar după ce se gîndi, adăugă:
- Ce înseamnă “domesticit”?
- Tu nu eşti de pe aici, spuse vulpea, ce cauţi tu?
- Caut oamenii, spuse micul prinţ. Ce înseamnă “a domestici”?
- Oamenii, spuse vulpea, au puşti şi vînează. E foarte neplăcut. Dar cresc şi pui de găină. Ăsta e singurul lor interes. Tu cauţi pui?

- Nu, spuse micul prinţ. Eu caut prieteni. Ce înseamnă “a domestici”?
- E un lucru uitat de mult, spuse vulpea. Înseamnă “a crea legături…”
- A crea legături?
- Bineînţeles, spuse vulpea. Tu nu eşti deocamdată pentru mine decît un băieţel care se aseamănă perfect cu oricare altul dintr-o sută de mii de băieţei. Şi eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu nu ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decît o vulpe ca o sută de mii altele. Dar dacă tu mă domesticeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi pentru mine unic în lume. Eu voi fi pentru tine unică pe lume…
- Încep să înţeleg, zise micul prinţ. Este o floare… cred că ea m-a domesticit.
- E posibil, spuse vulpea. Pe Pămînt se întîmplă tot felul de lucruri…
- Oh! Asta nu e pe Pămînt, spuse Micul prinţ. Vulpea păru foarte intrigată:
- Pe o altă planetă?
- Da.
- Există vînători pe planeta aceea?
- Nu.
- Sună interesant. Dar pui?
- Nu.
- Nimic nu este perfect, suspină vulpea.
Dar reveni la ideea sa:
- Viata mea e monotonă. Eu vînez pui, oamenii mă vînează pe mine. Toţi puii se aseamănă şi toţi oamenii sunt la fel. Deci mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă domesticeşti, viaţa mea va fi cu totul alta, luminoasă. Aş cunoaşte un zgomot de pas care va fi diferit de celelalte. Ceilalţi paşi mă fac să intru sub pămînt. Al tău mă va chema afară, ca o muzică. Şi încă ceva! Priveşte, vezi acolo cîmpurile cu grîu? Eu nu mănînc pîine. Grîul este inutil pentru mine. Cîmpurile de grîu nu înseamnă nimic pentru mine. Şi asta e trist! Dar tu ai părul blond, aurit. Atunci cînd tu mă vei fi domesticit va fi minunat. Grîul, care este auriu, îmi va aminti de tine. Şi îmi va plăcea zgomotul vîntului prin grîu…
Vulpea tăcu şi îl privi îndelung pe micul prinţ:
- Te rog… domesticeşte-mă! spuse ea.
- Aş vrea mult, răspunse micul prinţ, dar nu am prea mult timp. Am de găsit prieteni şi multe lucruri de cunoscut.
- Nu cunoşti decît lucrurile pe care le domesticeşti, spuse vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără de la negustori lucruri făcute de-a gata. Dar cum nu există negustori care să vîndă prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei un prieten, domesticeşte-mă.
- Ce trebuie făcut? spuse micul prinţ.
- Trebuie să fii foarte răbdător, răspunse vulpea. Te vei aşeza mai întîi ceva mai departe de mine, cam aşa, în iarbă. Te voi privi cu coada ochiului şi tu nu vei zice nimic. Vorbirea e izvor de neînţelegeri. Dar în fiecare zi te vei putea aşeza ceva mai aproape…
- A doua zi micul prinţ reveni.

- Ar fi fost mai bine să fi revenit la aceeaşi oră, spuse vulpea. Dacă vii, de exemplu, la ora patru după-amiaza, voi începe să fiu fericită de la ora trei chiar. Cu cît timpul va trece, cu atît voi fi mai fericită. La ora patru voi fi agitată şi neliniştită; voi descoperi fericirea! Dar dacă vii fără nici o socoteală, nu voi şti la ce oră să îmi pregătesc inima… trebuie ritualuri.
- Ce este un ritual? zise micul prinţ.
- E ceva cu totul uitat, spuse vulpea. Este ceva care face ca o zi sa fie diferită de alte zile, o oră de alte ore. Există un ritual, spre exemplu, la vînătorii mei. Ei dansează joia cu fetele din sat. Atunci joia este o zi minunată! Mă duc să mă plimb pînă în vii. Dacă vînătorii ar dansa nu se ştie cînd, zilele ar fi toate la fel şi eu nu aş avea deloc vacanţă.
Astfel, micul prinţ o domestici pe vulpe. Dar o dată şi o dată, ora plecării fu aproape:
- Ah! făcu vulpea… voi plînge.
- E vina ta, zise micul prinţ, eu nu ţi-aş fi dorit răul, dar tu ai vrut să te domesticesc…
- Bineînţeles, spuse vulpea.
- Dar tu o să plîngi! zise micul prinţ.
- Bineînţeles, răspunse vulpea.
- Atunci nu cîştigi nimic din asta!
- Ba cîştig, zise vulpea, gîndeşte-te la culoarea grîului.
Apoi adaugă:
- Mergi să revezi trandafirii. Vei înţelege că al tău este unic pe lume. Vei reveni să îmi spui adio, iar eu îţi voi face cadou un secret.
Micul prinţ plecă să revadă trandafirii.
- Voi nu sunteţi deloc la fel ca trandafirul meu, voi nu reprezentaţi nimic pentru mine, spuse el. Nimeni nu v-a domesticit şi nici voi nu aţi domesticit pe nimeni. Voi sunteţi precum era vulpea mea. Nu era decît o vulpe ca oricare alta dintr-o sută de mii. Dar eu mi-am făcut-o prietenă şi acum este unică în lume.
Trandafirii erau stînjeniţi.
- Voi sunteţi frumoşi, dar sunteţi goi de înţelesuri, le mai spuse. Nu e nici un motiv să mori pentru voi. Bineînţeles, pentru un trecător obişnuit, trandafirul meu este la fel ca voi. Dar el singur este mai important decît voi toţi la un loc, pentru că el este cel pe care l-am udat. Pentru că el este cel pe care l-am adăpostit cu paravanul. Pentru că el este cel căruia i-am omorat omizile (în afară de două-trei cît să aibă şi fluturi). Pentru că el este cel pe care l-am ascultat plîngîndu-se, ori lăudîndu-se, ori, uneori, chiar tăcînd. Pentru că este trandafirul meu.
Apoi reveni la vulpe:
- Adio, îi spuse el…
- Adio, spuse vulpea. Iată secretul meu. Este foarte simplu: nu vezi bine decît cu inima. Ceea ce este important nu se arată ochilor.
- Ceea ce este important nu se arată ochilor, repetă micul prinţ, ca să îşi aducă aminte.
- Timpul pe care l-ai petrecut cu trandafirul tău îl face atît de important.
- Timpul pe care l-am petrecut cu trandafirul meu…repetă micul prinţ, ca să îşi aducă aminte.
- Oamenii au uitat acest adevăr, zise vulpea. Dar tu nu trebuie să uiţi. Eşti răspunzător de tot ceea ce ţi-ai apropiat, de tot ceea ce ai domesticit. Eşti răspunzător de trandafirul tău…
- Sunt răspunzător de trandafirul meu… repetă micul prinţ, ca să-şi aducă aminte.”

I’m in the mood for a movie that touches my heart center.  The holiday season is almost here, and I need a jump start to help me balance the bad stuff in the news.  One of the reasons (one of about a million) that I love films is that a good one can reach us and resonate with all that is good and pure.  Here is one you may have seen years ago and forgot about it.  Or, if you haven’t seen it, you’ll smile for the rest of the day..or week. 

THE LITTLE PRINCE (1974)  is a musical adaptation of Antoine de Saint-Exupery’s book.  A wandering chld from Asteroid-B612 and a pilot stranded in the Sahara Desert share encounters that remind us that life is indeed fun and enchanting and filled with discoveries.  Lerner and Lowe provide the musical score.  Gene Wilder’s interpretation of the fox is amazing, and Bob Fosse’s dance as the Snake is a signature performance.  Give yourself a little present and see this film.

The pairing?  Get the book.  If you took French in high school or college, you may have read the book in its original French.  If not , then be sure to get the Katherine Woods translation of this little gem.  I believe that you will underline quotations in the book or copy them on stickies and post them near your computer or on your bathroom mirror.  

I really hope I made your day a happy one.

Em comemoração ao ano da França no Brasil, está em exposição na OCA (Parque do Ibirapuera) uma mostra voltada apenas à obra de Antoine de Saint-Exupéry, O Pequeno Príncipe.

Mesmo quem nunca leu o livro é capaz de dizer algumas frases que são utilizadas por muitos como citações, como:

• Tu te tornas eternamente responsável por aquilo que cativas.
• Só se vê bem com o coração, o essencial é invisível aos olhos.
• Amar não é olhar um para o outro, é olhar juntos na mesma direção.

Para quem não conhece, O Pequeno Príncipe é um romance de Antoine de Saint-Exupéry publicado em 1943 nos Estados Unidos. A princípio, aparentando ser um livro para crianças, tem um grande teor poético e filosófico. É o livro francês mais vendido no mundo, cerca de 80 milhões de exemplares, e entre 400 a 500 edições. Também se trata da terceira obra literária (sendo a primeira a Bíblia e a segunda o livro O Peregrino) mais traduzida no mundo, tendo sido publicado em 160 línguas ou dialetos.

Quando e onde?

Parque do Ibirapuera
Pavilhão Lucas Nogueira Garcez – OCA
Av. Pedro Alvarez Cabral, s/n° – Portão 03 – São Paulo – SP

De terça a sexta-feira, das 9h às 19h
Finais de semana e feriados, das 10 às 20h
(fechamento da bilheteria com uma hora de antecedência)
Fechado às segundas-feiras

R$ 18,00 (inteira) e R$ 9,00 (estudantes e professores com identificação
da instituição)
Entrada Franca para menores de 3 anos, maiores de 60 anos, público
especial e grupos de escolas publicas agendados.
Informações: (11) 3034-6424

Detalhe: Todas as terças-feiras, entrada franca.

Visite o site oficial da exposição, www.opequenoprincipe.com

Por Fernando Rossini

Perfection is achieved, not when there is nothing more to add, but when there is nothing left to take away.
—Antoine de Saint-Exupéry

Via Blogtailors

“- God dag, sa den lille prinsen
- God dag, sa sporskifteren.
- Hva holder du på med? spurte den lille prinsen.
- Jeg sorterer passasjerene i bunter på tusen i hver, sa sporskifteren.
- Jeg ekspederer togene som farer av gårde med dem, snart mot øst og snart mot vest.
Et lysende hurtigtog durte forbi som et tordenvær, så skuret til sporskifteren ristet.
- De har det svært travelt, sa den lille prinsen. – Hva er det de er ute etter?
- Det vet ikke lokomotivføreren engang, sa sporskifteren.
Et annet lysende hurtigtog kom durende fra motsatt kant.
- Kommer de tilbake igjen alt? spurte den lille prinsen.
- Det er ikke de samme, svarte sporskifteren. – Det er noen som har byttet plass med dem.
- Men har de ikke lyst til å være der de er da?
- Ingen har lyst til å være der han er, sa sporskifteren.
Og så buldret det tredje opplyste hurtigtoget forbi.
- Skal de der prøve å få tak i de første som reiste? spurte den lille prinsen.
- De skal ikke få tak i noen ting. De sitter og sover i toget, eller så gjesper de. Det er bare barna som klemmer nesene mot ruten.
- Det er bare barna som vet hva de er ute etter, sa den lille prinsen.
- De kaster bort tiden på en filledukke, og den kommer til å bli svært viktig for dem, og dersom noen tar den fra dem, så gråter de …
- Det er ingen sak for barna, sa sporskifteren.”

Fra: Antoine de Saint-Exupery, Den lille prinsen, oversatt av Inger Hagerup, Aschehoug, Oslo

((klikk her for å komme til forsiden av “t e r s k l e r”))

o essencial é invisível aos olhos

- Porque o que conta hoje em dia é apenas a aparência e primeiras impressões, mas, o que realmente interessa, ninguém é capaz de enxergar.

tu te tornas eternamente responsável por aquilo que cativas

- Porque eternamente é uma palavra forte! Forte até demais.

We all have them.  We all love them.  We remember them fondly.  Sometimes we read them.  Again.

Here are the ones I still can’t live without:

Marion Zimmer Bradley – I use to be an Arthurian NUT.  I read everything.  Tennyson.  TH White.  Mary Stewart.  The Boy’s version.  Took me forever to start The Mists of Avalon – and by the time I finished I couldn’t remember anything that came before it.

Lewis Carroll (Charles L. Dodgson) – The Alice books have informed almost my entire waking life.  I used to have the same recurring dream as a child: playing croquet with Alice and the Mad Hatter.  I never won.

Kurt Vonnegut – I read Slaughterhouse 5 as a teen and felt transformed – I wasn’t sure if it was science fiction or not, but it changed the way I read from thereafter.  Nothing was taken for granted again.

Virginia Woolf – More people know (or think they know) her life than they do her books.  No wonder really, her life reads like the very best sort of novel.  Perhaps that is why she was able to write so many brilliant, challenging works. Orlando is possibly her best-known work, but you should read Mrs. Dalloway or The Waves as soon as possible.

Douglas Adams – I don’t think my teens would have been the same without having read The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy (and its many sequels) – I was Sci Fi when Sci Fi wasn’t cool but I can’t help but think it really was, all along – and Mr. Adams might have been the reason why.

Antoine de Saint-Exupery – The Little Prince is not a child’s book.  It is a book for grown-up children.   There is an honesty and insight that you simply do not find in standard children’s fare.  I still own my first copy of it – worn as it is – and hope to share it with my nephews one day.

Jane Austen – I know she’s famous for all her films, but before she was a target for Hollywood plagiarists, Miss Austen wrote  a damn fine novel or two.  Many point to Pride and Prejudice, but I’ll point you in the direction of Persuasion – in many ways her simplest, least convoluted work, yet still full of the serious and playful insights into human nature that made her one of the all-time great novelists.  Did I say ‘made?’  There is no past tense with Austen.  Ever.

Voici mon secret. Il est très simple: on ne voit bien qu’avec le coeur. L’essentiel est invisible pour les yeux.

Le Petit Prince

- Antoine de Saint-Exupéry -

“A rock pile ceases to be a rock pile the moment a single man contemplates it, bearing within him the image of a cathedral.”
- Antoine de Saint-Exupery

“Te pillanatnyilag nem vagy számomra más, mint egy ugyanolyan kisfiú, mint a többi száz- meg százezer. És szükségem sincs rád. Ahogyan neked sincs énrám. Számodra én is csak ugyanolyan róka vagyok, mint a többi száz- meg százezer. De ha megszelídítesz, szükségünk lesz egymásra. Egyetlen leszel számomra a világon. És én is egyetlen leszek a te számodra…”

Antoine de Saint-Exupéry – A kis herceg

“Ciò che rende bello il deserto, disse il piccolo principe, è che da qualche parte nasconde un pozzo”

Antoine de Saint-Exupéry - Il piccolo principe

Sa ne fie clar, am vrut sa fac un fel de recenzie si nu a iesit nimic. Am vrut sa scriu despre – Cele o suta douazeci de zile ale Sodomei – dar singurul lucru frapant demn de a fi mentionat este ca, dupa parerea mea (ofcourse) autorul s-a plictisit scriind fluviul ala de 500 de pagini. Adica dupa mult sex, vine mult sex ciudat, dupa care nu mai e sex e tortura, dupa care se trece la crima. Ce paleta ingusta, vezi cum fantana realitatii are adancimea unei baltoace. Deci, nu e o carte grea pentru ca este o carte imorala, ci este o carte grea pentru ca imoralitatea plata plictiseste.  Si asa am incheiat ziua de ieri.

Azi m-am plictisit cu Citadela lui Saint Exupery (a scris Micul Print si a si desenat). De fapt la inceput mi-a placut. Adevaruri in imagini frumoase, fraze cam bogate, dar ilustrative. Pacat ca dupa 50 de pagini se repeta. N-am mai continuat, prefer sa raman cu imaginile bune.

Acum nu mai stiu ce sa citesc. Asa ca am zis sa scriu. Dar nu mai stiu nici ce sa scriu asa ca o sa ma intorc cumva la citit.

“Te egyszer s mindenkorra felelős lettél azért, amit megszelídítettél.”

Antoine de Saint-Exupéry – A kis herceg

Fa uns dies us vaig parlar del llibre el Petit Príncep, d’Antoine de Sant-Exupéry. A continuació us poso el passatge que més m’agrada d’aquest llibre, encara que, és difícil triar-ne un, doncs en conjunt, l’obra és una joia.

Fue entonces que apareció el zorro:

— Buen día – dijo el zorro.

— Buen día – respondió cortésmente el principito, que se dio vuelta pero no vio a nadie.

— Estoy aquí – dijo la voz –, bajo el manzano…

— Quién eres ? – dijo el principito. – Eres muy bonito…

— Soy un zorro – dijo el zorro.

— Ven a jugar conmigo – le propuso el principito. – Estoy tan triste…

— No puedo jugar contigo – dijo el zorro. – No estoy domesticado.

— Ah! perdón – dijo el principito.

Pero, después de reflexionar, agregó:

— Qué significa “domesticar” ?

— No eres de aquí – dijo el zorro –, qué buscas ?

— Busco a los hombres – dijo el principito. – Qué significa “domesticar” ?

— Los hombres – dijo el zorro – tienen fusiles y cazan. Es bien molesto ! También crían gallinas. Es su único interés. Buscas gallinas ?

— No – dijo el principito. – Busco amigos. Qué significa “domesticar” ?

— Es algo demasiado olvidado – dijo el zorro. – Significa “crear lazos…”

— Crear lazos ?

— Claro – dijo el zorro. – Todavía no eres para mí más que un niño parecido a otros cien mil niños. Y no te necesito. Y tú tampoco me necesitas. No soy para ti más que un zorro parecido a otros cien mil zorros. Pero, si me domesticas, tendremos necesidad uno del otro. Tú serás para mí único en el mundo. Yo seré para ti único en el mundo…

— Comienzo a entender – dijo el principito. – Hay una flor… creo que me ha domesticado…

— Es posible – dijo el zorro. – En la Tierra se ven todo tipo de cosas…

— Oh! no es en la Tierra – dijo el principito.

El zorro pareció muy intrigado:

— En otro planeta ?

— Sí.

— Hay cazadores en aquel planeta ?

— No.

— Eso es interesante ! Y gallinas ?

— No.

— Nada es perfecto – suspiró el zorro.

Pero el zorro volvió a su idea:

— Mi vida es monótona. Yo cazo gallinas, los hombres me cazan. Todas las gallinas se parecen, y todos los hombres se parecen. Me aburro, pues, un poco. Pero, si me domesticas, mi vida resultará como iluminada. Conoceré un ruido de pasos que será diferente de todos los demás. Los otros pasos me hacen volver bajo tierra. Los tuyos me llamarán fuera de la madriguera, como una música. Y además, mira ! Ves, allá lejos, los campos de trigo ? Yo no como pan. El trigo para mí es inútil. Los campos de trigo no me recuerdan nada. Y eso es triste ! Pero tú tienes cabellos color de oro. Entonces será maravilloso cuando me hayas domesticado ! El trigo, que es dorado, me hará recordarte. Y me agradará el ruido del viento en el trigo…

El zorro se calló y miró largamente al principito:

— Por favor… domestícame ! – dijo.

— Me parece bien – respondió el principito -, pero no tengo mucho tiempo. Tengo que encontrar amigos y conocer muchas cosas.

— Sólo se conoce lo que uno domestica – dijo el zorro. – Los hombres ya no tienen más tiempo de conocer nada. Compran cosas ya hechas a los comerciantes. Pero como no existen comerciantes de amigos, los hombres no tienen más amigos. Si quieres un amigo, domestícame !

— Qué hay que hacer ? – dijo el principito.

— Hay que ser muy paciente – respondió el zorro. – Te sentarás al principio más bien lejos de mí, así, en la hierba. Yo te miraré de reojo y no dirás nada. El lenguaje es fuente de malentendidos. Pero cada día podrás sentarte un poco más cerca…

Al día siguiente el principito regresó.

— Hubiese sido mejor regresar a la misma hora – dijo el zorro. – Si vienes, por ejemplo, a las cuatro de la tarde, ya desde las tres comenzaré a estar feliz. Cuanto más avance la hora, más feliz me sentiré. Al llegar las cuatro, me agitaré y me inquietaré; descubriré el precio de la felicidad ! Pero si vienes en cualquier momento, nunca sabré a qué hora preparar mi corazón… Es bueno que haya ritos.

— Qué es un rito ? – dijo el principito.

— Es algo también demasiado olvidado – dijo el zorro. – Es lo que hace que un día sea diferente de los otros días, una hora de las otras horas. Mis cazadores, por ejemplo, tienen un rito. El jueves bailan con las jóvenes del pueblo. Entonces el jueves es un día maravilloso ! Me voy a pasear hasta la viña. Si los cazadores bailaran en cualquier momento, todos los días se parecerían y yo no tendría vacaciones.

Así el principito domesticó al zorro. Y cuando se aproximó la hora de la partida:

— Ah! – dijo el zorro… – Voy a llorar.

— Es tu culpa – dijo el principito -, yo no te deseaba ningún mal pero tú quisiste que te domesticara.

— Claro – dijo el zorro.

— Pero vas a llorar ! – dijo el principito.

— Claro – dijo el zorro.

— Entonces no ganas nada !

— Sí gano –dijo el zorro – a causa del color del trigo.

Luego agregó:

— Ve y visita nuevamente a las rosas. Comprenderás que la tuya es única en el mundo. Y cuando regreses a decirme adiós, te regalaré un secreto.

El principito fue a ver nuevamente a las rosas:

— Ustedes no son de ningún modo parecidas a mi rosa, ustedes no son nada aún – les dijo. – Nadie las ha domesticado y ustedes no han domesticado a nadie. Ustedes son como era mi zorro. No era más que un zorro parecido a cien mil otros. Pero me hice amigo de él, y ahora es único en el mundo.

Y las rosas estaban muy incómodas.

— Ustedes son bellas, pero están vacías – agregó. – No se puede morir por ustedes. Seguramente, cualquiera que pase creería que mi rosa se les parece. Pero ella sola es más importante que todas ustedes, puesto que es ella a quien he regado. Puesto que es ella a quien abrigué bajo el globo. Puesto que es ella a quien protegí con la pantalla. Puesto que es ella la rosa cuyas orugas maté (salvo las dos o tres para las mariposas). Puesto que es ella a quien escuché quejarse, o alabarse, o incluso a veces callarse. Puesto que es mi rosa.

Y volvió con el zorro:

— Adiós – dijo…

— Adiós – dijo el zorro. – Aquí está mi secreto. Es muy simple: sólo se ve bien con el corazón. Lo esencial es invisible a los ojos.

— Lo esencial es invisible a los ojos – repitió el principito a fin de recordarlo.

— Es el tiempo que has perdido en tu rosa lo que hace a tu rosa tan importante.

— Es el tiempo que he perdido en mi rosa… – dijo el principito a fin de recordarlo.

— Los hombres han olvidado esta verdad – dijo el zorro. – Pero tú no debes olvidarla. Eres responsable para siempre de lo que has domesticado. Eres responsable de tu rosa…

— Soy responsable de mi rosa… – repitió el principito a fin de recordarlo.

]]>