(Familia, 2004)
În timpul acestui binemeritat hiatus dintre stagiuni, să ne amuzăm puţin cu unul din cele mai crase exemple de comoditate din lumea muzicii. Muzica e, nu-i aşa, o lume aparte, cu trăiri excepţionale şi uneori cu acces la realităţi situate cu mult deasupra rigorii atât de banale şi bunului simţ, elementar nu numai pentru editori şi muzicologi, dar chiar pentru orice om, cică. Iar cum pe meleagurile noastre informaţiile circulă uneori, nu se ştie de ce, cu altă viteză, se putea auzi din când în când pe la radiourile noastre vorbindu-se încă pînă prin anii 1990 despre fermecătoarele Concerti armonici de Pergolesi. Adică la vreo zece ani după restabilirea adevărului, ca-ntr-o poveste poliţistă, de către muzicologul olandez Alfred Dunning.
Mai bine de 200 de ani, toată lumea muzicală (inclusiv Stravinsky) a admirat verva italiană a acestui set de şase concerte anonime, atribuite lui Giovanni Battista Pergolesi, popularul autor al micii opere comice „Slujnica stăpână” (o apariţie destul de frustă şi „democratică” în contextul stilului sever şi nobil al barocului târziu). Din păcate pentru generaţiile de adepţi ai potrivelii, adevărul e altul şi e mult mai interesant. Mai ales când ne gândim un pic la surprinzătoarea condiţie anonimă a autorului unor lucrări de mare valoare şi succes.
Iniţial, cele şase Concerti armonici au fost atribuite de fapt editorului, violonistului şi impresarului italian Carlo Ricciotti (c1681-1756), doar ulterior fiind incluse în ediţia lucrărilor lui Pergolesi şi reintitulate (de ce?) Concertini. Admiraţia (pentru Pergolesi) cu care au fost înconjurate apoi timp de vreo sută de ani a fost încununată de însuşi Stravinsky prin includerea în suita „Pulcinella” a unei Tarantella bazate pe ultima parte din Concerto armonico nr. 2.
Dar, în 1980, muzicologul olandez Alfred Dunning a dat peste partitura originală a acestor concerte în biblioteca palatului din Twickel, Olanda. Prefaţa era scrisă chiar de către enigmaticul autor. Iat-o: „Partitura concertelor mele, gravată de signor Ricciotti. Aceste concerte au fost compuse la date diferite între 1725 şi 1740. Când au fost terminate, le-am dus la adunarea muzicală organizată la Haga de dl. Bentinck, de mine şi de câţiva domni străini. Ricciotti a cântat la vioara I. Ulterior, i-am permis să facă o copie a acestor concerte. Când toate cele şase (copii – n. n.) au fost gata, el a cerut permisiunea să le graveze. În faţa refuzului meu, a obţinut ajutorul d-lui Bentinck, la a cărui insistenţă intensă am cedat în cele din urmă, cu condiţia ca numele meu să nu apară nicăieri pe exemplarele copiate şi ca el (Ricciotti – n. n.) să-şi pună numele său pe ele (în calitate de copist? – n. n.), ceea ce a şi făcut. Dl. Bentinck a vrut să-mi fie dedicate mie; am refuzat categoric, după care i-a spus lui Ricciotti să i le dedice lui. Astfel au fost publicate aceste concerte, împotriva voinţei mele. Unele din ele sunt suportabile, unele amestecate, altele nefericite. Dacă n-ar fi fost publicate, le-aş fi corectat poate greşelile, dar alte treburi nu mi-au lăsat răgazul de a mă distra cu ele şi aş fi provocat ofense (prejudicii – n. n.) editorului lor”. Semnat: Unico Willem van Wassenaer. A se vedea documentarea cercetărilor lui Dunning în „Contele Unico Willem van Wassenaer. Un maestru demascat, sau enigma Pergolesi-Ricciotti rezolvată” (Buren, 1980).
Cazul e cu atât mai stupefiant prin modestia acestui aristocrat care a preferat anonimatul, deşi era mult superior atâtor veleitari produşi de individualismul epocii moderne. Mai e de conceput în zilele noastre un caz măcar asemănător? Întrebare fără rost.
Familia van Wassenaer există şi azi şi e una din cele mai distinse din Olanda, cu ascendenţa urmărită până la 1200. Iniţial aparţinea nobilimii de ţară, dar puterea şi influenţa i-au sporit în timpul rebeliunii anti-spaniole din 1568-1648. Unico Willem s-a născut la 2 noiembrie 1692 la Delden, Olanda, într-o familie ce cuprindea generali, amirali şi alţi potentaţi ai republicii olandeze. Era al şaptelea copil, dar numai cinci au ajuns la vârsta matură. Şi-a petrecut copilăria în casa familiei din centrul oraşului Haga şi la castelul din Twickel. Tatăl său, Jacob van Wassenaer (1645-1715) a fost ambasador la Berlin (1699-1702) şi Düsseldorf (1707-1709), dar nu se ştie dacă fiul său l-a însoţit. Din 1710-1713 îl găsim pe viitorul conte-compozitor studiind dreptul la universitatea din Leiden. Castelul din Twickel a fost vizitat în aprilie 1714 de electorul Hanovrei, revenit în 1727 în noua sa calitate de rege al Angliei cu numele de George I.
Mai mulţi membri ai familiei, printre care şi Unico Willem, au luat lecţii de clavicembal cu faimosul (pe atunci) Quirinus van Blankenburg. Dincolo de bogăţie, Wassenaer a crescut într-o atmosferă artistică. Agnes, sora tatălui său, care a ajutat la creşterea copiilor după moartea mamei lor, picta şi se ocupa de muzică şi horticultură. Johan Hendrik, fratele mai mare al compozitorului, avea la Haga o substanţială colecţie de artă, ce includea lucrări de Rembrandt şi Jan Steen (majoritatea au fost vândute în anii următori), precum şi o vastă bibliotecă (în prezent păstrată la Twickel).
La moartea tatălui său, Unico Willem a moştenit domeniul Twickel şi titlul de cavaler de Overijssel, întrucât fratele mai mare nu s-a căsătorit niciodată. Cum era obiceiul, a pornit apoi în călătorie (1717-1718); itinerariul nu e cunoscut, dar rutele tipice includeau Parisul, Italia, Viena şi Praga. Deşi nu s-au găsit dovezi că a studiat muzica la nivel profesionist, peste nivelul lumii bune de atunci, faptele sale ulterioare îl arată muzician pregătit. Traseele lui de tinereţe au multe contingenţe muzicale. Curtea de la Düsseldorf, unde şi-ar fi putut însoţi tatăl ambasador, era în legături cu Steffani, Corelli, Ariosti, Antonio Draghi şi Handel. Iar biblioteca lui muzicală cuprindea mai târziu opere de Destouches, Lully, Campra şi compoziţii instrumentale de Handel, Bononcini, Corelli, Telemann, Tartini, Geminiani, Locatelli şi Senaillé, multe copiate de conte însuşi.
Ducând o existenţă aparent obişnuită pentru un aristocrat, Wassenaer s-a căsătorit în 1723 şi a avut trei fii care au crescut în aceeaşi ambianţă artistică. Unul din ei, Jacob Jan, a compus o operă pentru iubita sa, o cântăreaţă franţuzoaică, şi se zice că Wassenaer a fost foarte dezamăgit că fiul lui nu s-a însurat cu acea cântăreaţă. Activitatea lui diplomatică, începută în anii 1720 în continuarea celei a fratelui său, a inclus misiunile de ambasador la Paris (1744) şi Köln (1746), precum şi cea de reprezentant al Olandei la congresul de la Breda. În afară de asta, a deţinut şi funcţii militare şi comerciale, ajungând să fie respectat şi în Franţa, atât ca diplomat, cât şi ca muzician. A murit la 9 noiembrie 1766, în vârstă de 74 de ani, şi a fost înmormântat la Haga.
Se presupune că Wassenaer a compus cele şase Concerti armonici la Haga, unde le putea cânta cu prietenii, printre care se numărau Ricciotti şi contele van Bentinck (1704-1774). Ricciotti era cunoscut şi sub numele Charles Bachiche, fiind poreclit Bacciccia, şi aparţinea unei companii franceze de operă ce a activat la Haga între 1702 şi 1725, ajungând chiar directorul ei. După ce a publicat în 1740 concertele lui Wassenaer păstrându-le anonimatul, ele au fost tipărite în 1755 de John Walsh, editorul londonez al lui Handel. Walsh, negustor modern, a considerat că anonimatul nu e destul de comercial şi le-a atribuit lui Ricciotti.
Se pare că prietenii lui Wassenaer şi mulţi muzicieni ghiciseră însă cine e autorul concertelor şi au lansat părerea că nu e potrivit pentru o persoană de acest rang să se ocupe cu compoziţia. Deşi artele înfloreau pe atunci, nobilii luând lecţii de muzică şi unii chiar compunând (de ex., Frederic cel Mare şi alţi prinţi germani, apreciaţi şi de Bach), persista o mentalitate ce asocia compoziţia cu atmosfera frivolă a teatrelor de operă (când era deja celebru, lui Handel i s-a refuzat mâna unei aristocrate londoneze fiindcă n-a vrut să renunţe la muzică, iar mama fetei nu voia s-o dea „unui lăutar”).
Mai degrabă, trebuie să vedem drept motivaţie a anonimatului modestia ieşită din comun a acestui conte olandez care în timpul liber pe care i-l lăsau lumea bună şi misiunile diplomatice compunea o muzică în care reunea demnitatea lui Corelli şi eleganţa viitorului rococo.

P. S. Poate vom mai auzi în continuare şi de faimosul „Adagio de Albinoni”, un apocrif lacrimogen pentru vioară, orgă şi corzi total atipic pentru practicile barocului, compus pe la începutul secolului trecut de către muzicologul Remo Giazzotto pornind de la câteva note din basul unei sonate a lui Tommaso Albinoni.

Cuvânt înainte Edmund Bordeaux Szekely de origine din Cluj (mai multe detalii despre autor 1 si 2), la anul 1923 facand cercetari la Vatican si Viena, traduce cateva texte din limba arameica in engleza. Nu este relatat cu ce scop, motiv, sau cum a ajuns sa faca aceste cercetari la Vatican si Viena. Alti spun ca aceste manuscrise sunt doar o imaginatie a lui Szekely. Manuscrisele de mai jos ar fi de origine eseniana tinute in secret de Vatican si de Biblioteca regala a Habzburgilor la Viena.

Download aici

Am citit recent pe blogul Proortodoxia, articolul :  http://proortodoxia.wordpress.com/2008/05/20/cercetatorii-au-dovedit-ca-bolile-pot-fi-vindecate-cu-ajutorul-rugaciunii/#comment-138 , care face mult prea frecvent referire la minuni petrecute în bisericile pravoslavnicilor.

Cu tot respectul cuvenit, îndrăznesc să  spun aici că noi, ortodocşii români, nu trebuie să dăm totdeauna mult credit celor spuse în bisericile ruseşti care sunt  închinate partriarhiei de Moscova.  Pentru că în felul acesta negăm indirect drepturile noastre legitime româneşti, în primul rând acela de a fi moştenitori  ai sintagmei–sigiliu  Nova Roma*, sintagmă afirmată de conciliul  de la Constantinopol din anul Domnului 381. Lucrările acelui conciliu, realmente un think tank dacă spunem lucrurilor  folosind termenii cei mai moderni, au fost supervizate de Sfîntul Ierarh Grigore Teologul (ori Bogoslovul, dar această denumire este folosită abia după inventarea limbii artificiale şi sacre chemată  slavonica de către sfinţii cărturari bizantini Fotie, care aşeză principiile gramaticale, apoi fraţii Chiril şi Metodiu, care implementară acele principii ale umanismului bizantin).   Partriarhia  de Moscova, să nu uităm, pur şi simplu a furat ** de la noi sintagma–sigiliu  Nova Roma.  Motivele de putere pur politică, la început numai peste Rusii, apoi peste întreaga lume, au fost evidente. Să amintesc unele fapte vechi, în primul rând apocriful lui Filofei. Scrisoarea călugărului Filofei din Pskov adresată fiului Sofiei (ori Zoe -Sofia, fiica lui Toma Paleologul, frate al lui Constantin al XI -lea Paleologul, ultimul împărat la Constantinopol, se creează mitul că Rusia moscovită preia drepturile Paleologilor), Marele Cneaz Vassili al  III- lea (1479 – 1533) care la 1510 cucerea oraşul Pskov, îi precizează acestuia şi semnificaţiile Rusiilor  unite:  “Două Rome au căzut. Cea de a treia Romă s-a ridicat acum.” Scrisoarea este de fapt un text apocrif!  Pentru noi contează în mod absolut această această subliniere. Dar mai  contează, în sens relativ,  starea de spirit în Rusii care ducea la crearea acelui document apocrif, mărturisind pentru starea ignară a călugărului generic Filofei. În anul Domnului 1589, este foarte surprins de această  stare de spirit ignară şi agresivă, –acum este tot la fel!–,  patriarhul Ieremia al II-lea de la Constantinopol, care  călătorea  în Rusii pentru a colecta ajutoare. Clerul rus profită. Îi cere imediat să recunoască o biserică autocefală la Moscova, capitală pe care să o declare “Cea de a treia Romă”. La început, marele teolog şi cărturar   Ieremia al II-lea rezistă la aceste presiuni lipsite de elementară civilitate.  El ştia mult mai multe decât ruşii pravoslavnici. Anume că  epitetul “a treia Romă” avea  o semnificaţie apocaliptică!  Dar muscalii pravoslavnici insistă în ignoranţă, fără să realizeze că vor chema Apocalipsa bolşevică peste ei. Grecul Ieremia al II-lea cedează aparent, însă redactează un document conţinând de fapt numai venin prin recunoaşterea patriarhului Iov la Moscova – “a treia Romă”. Abia prinţul nostru Dimitrie Cantemir îl lămureşte în 1721 pe imperatorul Petru cel Mare despre adevărata semnificaţie din actul scris de patriarhul grec Ieremia al II-lea de la Constantinopol la anul 1589. Incontestabil,  Petru cel Mare detesta prostia, şi  desfinţează imediat prin ukaz  patriarhatul apocaliptic de Moscova.  Stalin reînfiinţează în anul 1941, nu prin ukaz  publicat ci în mod tacit***, patriarhatul apocaliptic de Moscova. Ortodocşii români nu trebuie să acorde credibilitate  patriarhatului apocaliptic de Moscova.  Iar pentru că a fost investit cu funcţia de locţiitor al catedrei episcopale din Cezareea Cappadociei, unde a predicat pe vremuri Sfîntul Ierarh Vasile cel Mare, – teolog şi filosof, un geniu mai mare decât Albert Einstein–, patriarhul BOR este îndreptăţit să vorbească şi pentru pravoslavnicii ruşi.

*Denumirea Nova Roma se atribuie oraşului Constantinopol. Dar ea nu a fost dată de Constantin cel Mare, fondatorul oraşului la  anul Domnului 330 şi el însuşi decedat la  anul Domnului 337, ci de conciliul bisericesc din 381 AD, care a funcţionat ca un grup de reflecţie (think tank) din Romania Orientală.

** În acel grup de reflecţie, conciliul bisericesc din anul Domnului 381 AD, chiar se gîndea extrem de intens asupra unei situaţii de criză din Balcani. Astfel, la anul Domnului 378  muriseră  în bătălia de la Adrianopole “ultimii romani autentici”  din Balcani alături de împăratul Valens. Dar imperiul roman trebuia menţinut, aşa gîndea şi Sfîntul Ierarh Vasile cel Mare, care murea la anul Domnului 379 (vezi şi lucrarea lui G.F. Reilly, Imperium and Sacerdotium According to St. Basil the Great. Washington, DC, 1945). Colegul său la facultatea de filosofie din Atena, Sfîntul Ierarh Grigore Teologul, îndeamnă conciliul  din 381AD să lucreze pentru salvarea imperiului roman.  Aşa apare sintagma – sigiliu  Nova Roma chiar la acel conciliu.  Să interpretăm prin analogie semnificaţia sintagmei. Dacă Roma adevărată era în Latium, atunci Nova Roma se găsea  în Novum Latium. Această sintagmă – sigiliu  Nova Roma era de fapt recunoaşterea fenomenului ‘socii’- alizării traco – daco- moesilor şi ilirilor din Balcani (vezi şi denumirea Romanaţi, ca teritoriu şi populaţie). Moscova expansivă nu a îngăduit niciodată menţinerea unui Novum Latium în spaţiul carpato–  danubiano – pontic.   După ce Suvorov trece Bugul, începea  rusificarea  masivă şi forţată a populaţiei majoritare româneşti locuitoare  a teritoriului dintre  Bug şi Nistru. De altminteri oştenii suedezi care l–  au însoţit pe regele Carol al XII în anul 1709 în campania  militară pe istmul baltico–  pontic vor mărturisi că atunci populaţia majoritară între Bug şi Nistru era românească. În arhivele din Stockholm se păstrează acele documente doveditoare ale drepturilor noastre istorice asupra teritoriului dintre Nistru şi Bug. Nu întâmplător mareşalul Antonescu ţinea să negocieze armistiţiul cu URSS  tocmai la Stockholm, şi sub medierea diplomaţilor suedezi, care ştiau ce documente se află în arhivele lor, după cum, bineînţeles, ştiau şi sovieticii. Dar copii bine autentificate ale acelor documente se păstrează de asemenea în cancelariile din Londra şi Washington DC. Astfel, Winston Churchill, despre care– i greu să bănuim că era simpatizant al mareşalului Antonescu, scrie în memoriile sale pentru care a primit premiul Nobel la Stockholm, că anglo –americanii recunoşteau drepturile istorice ale românilor pînă la rîul Bug. Deci, în acord cu textul lui Winston Churchill, marea greşeală a lui Antonescu nu a fost trecerea Prutului, nici măcar trecerea Nistrului, ci trecerea Bugului!

***pentru mobilizarea energiilor ruşilor pravoslavnici în lupta contra “ocupanţilor fascişti”.  

Titus Filipas

După ce Marele Cneaz Ivan al III- lea (1440 -1505), Gosudarul ori „Cel care a strâns Rusiile”, se căsătoreşte cu Zoe -Sofia, fiica lui Toma Paleologul, frate al lui Constantin al XI -lea Paleologul, ultimul împărat la Constantinopol, se creează mitul că Rusia moscovită preia drepturile Paleologilor.

Căsătoria lui Ivan III cu Zoe avusese loc pe data de 12 noiembrie 1472. Fixarea datei nu era întâmplătoare. Ea ne arată cât de bine funcţiona la acea dată spionajul Moscovei. Cu o lună mai devreme, mai precis pe data de 14 septembrie 1472, avusese loc în Moldova căsătoria voievodului Ştefan cel Mare cu prinţesa Maria de Mangop, din familia imperială a Comnenilor. În felul acesta se stabileşte legitim o continuitate legală între Moldova Comnenă şi Moldova Muşatină. Cel puţin un spion al Moscoviei fusese impresionat de fastul nunţii în cetatea de scaun de la Suceava şi a raportat Gosudarului ce a văzut. Nouă, ne povesteşte frumos despre acestea Mihail Sadoveanu în romanul „Fraţii Jderi”, volumul al doilea.

Scrisoarea călugarului Filofei din Pskov adresată fiului Sofiei, Marele Cneaz Vassili al III- lea (1479 – 1533) care la 1510 cucerea oraşul, îi precizează acestuia şi semnificaţiile Rusiilor unite: “Doua Rome au căzut. Cea de a treia Roma s-a ridicat acum.” Scrisoarea păstrată este de fapt un text apocrif. Dar nu aceasta contează, ci starea de spirit în Rusii, care ducea la crearea acelui document apocrif, mărturisind pentru starea ignară a călugărului generic Filofei.

În anul 1589, este surprins de această stare de spirit agresivă patriarhul Ieremia al II-lea de la Constantinopol, ce călătorea în Rusii pentru a colecta ajutoare. Clerul rus profită. Îi cere imediat să recunoască o biserică autocefală la Moscova, capitală pe care să o declare “Cea de a treia Roma”. La început, marele teolog şi cărturar Ieremia al II-lea rezistă la aceste presiuni lipsite de elementară civilitate. El ştia mult mai multe decât ruşii. Anume că epitetul “a treia Roma” avea o semnificaţie apocaliptică. Dar muscalii pravoslavnici insistă în ignoranţă. Grecul cedează aparent, însă redactează un document conţinând de fapt numai venin prin recunoaşterea Patriarhului Iov la Moscova – “a treia Roma”.

Abia prinţul nostru Dimitrie Cantemir îl lămureşte în 1721 pe imperatorul Petru cel Mare despre adevărata semnificaţie din actul scris de patriarhul grec Ieremia al II-lea de la Constantinopol la anul 1589. Incontestabil, Petru cel Mare detesta prostia. Prin ukaz, el desfiinţează imediat patriarhatul.

Eugen Ionescu povestea că un mare intelectual francez vorbea compătimitor despre românul Paul Goma „care nu are suprafaţă”, spre deosebire de rusul Soljeniţîn. Stalin reînfiinţează, în anul 1941, patriarhatul de la Moscova. Dizidentul anti- stalinist Soljeniţîn nu protestează în vreuna din cărţile sale pentru a denunţa patriarhatul apocaliptic de Moscova reînfiinţat de Stalin. Superficialitatea lui Soljeniţîn?

Titus Filipas

După ce Marele Cneaz Ivan al III- lea  (1440 -1505),   Gosudarul ori „Cel care a strâns Rusiile”,  se căsătoreşte cu Zoe -Sofia, fiica lui Toma Paleologul, frate al lui Constantin al XI -lea Paleologul, ultimul împărat la Constantinopol, se creează mitul că Rusia moscovită preia drepturile Paleologilor. Căsătoria lui Ivan cu Zoe avusese loc  pe data de 12  noiembrie 1472. Fixarea datei  nu era întâmplătoare.  Ea ne arată cât  de bine funcţiona la acea dată spionajul Moscoviei. Cu o lună mai devreme, mai precis pe data de 14 septembrie  1472, avusese loc în Moldova căsătoria voievodului Ştefan cel Mare cu prinţesa Maria de Mangop, din familia imperială a Comnenilor. În felul acesta se stabileşte legitim o continuitate legală între  Moldova Comnenă şi  Moldova Muşatină.  Cel puţin un spion al Moscoviei fusese impresionat de fastul nunţii în cetatea de scaun de la Suceava, şi a raportat Gosudarului ce a văzut. Nouă, ne povesteşte frumos despre acestea Mihail Sadoveanu în romanul  „Fraţii  Jderi”, volumul al doilea.Scrisoarea călugărului Filofei din Pskov adresată fiului Sofiei, Marele Cneaz Vassili al  III- lea (1479 – 1533) care la 1510 cucerea oraşul, îi precizează acestuia şi semnificaţiile Rusiilor  unite:  “Două Rome au căzut. Cea de a treia Romă s-a ridicat acum.” Scrisoarea păstrată este de fapt un text apocrif. Dar nu aceasta contează, ci starea de spirit în Rusii care ducea la crearea acelui document apocrif, mărturisind pentru starea ignară a călugărului generic Filofei. În anul 1589, este surprins de această  stare de spirit agresivă patriarhul Ieremia al II-lea de la Constantinopol, ce  călătorea  în Rusii pentru a colecta ajutoare. Clerul rus profită. Îi cere imediat să recunoască o biserică autocefală la Moscova, capitală pe care să o declare “Cea de a treia Romă”. La început, marele teolog şi cărturar   Ieremia al II-lea rezistă la aceste presiuni lipsite de elementară civilitate.  El ştia mult mai multe decât ruşii. Anume că  epitetul “a treia Romă” avea  o semnificaţie apocaliptică. Dar muscalii pravoslavnici insistă în ignoranţă. Grecul cedează aparent, însă redactează un document conţinând de fapt numai venin prin recunoaşterea patriarhului Iov la Moscova – “a treia Romă”. Abia prinţul nostru Dimitrie Cantemir îl lămureşte în 1721 pe imperatorul Petru cel Mare despre adevărata semnificaţie din actul scris de patriarhul grec Ieremia al II-lea de la Constantinopol la anul 1589. Incontestabil, Petru cel Mare  detesta prostia. Prin ukaz, el desfiinţează imediat patriarhatul.  Eugen Ionescu povestea că un mare intelectual francez vorbea compătimitor despre românul Paul Goma „care nu are suprafaţă”, spre deosebire de rusul Soljeniţîn. Stalin reînfiinţează, în anul 1941, patriarhatul de Moscova. Dizidentul anti- stalinist Soljeniţîn nu protestează în vreuna din cărţile sale  pentru a denunţa patriarhatul apocaliptic de Moscova reînfiinţat de Stalin.  Superficialitatea lui Soljeniţîn?Titus Filipas