Röyksopp get away with being coffee table dance bores because they’re Norwegian. Stick them in the Home Counties, and they’ll be held in the same esteem as Groove Armada, Morcheeba, Apollo christing 440. “Didn’t you make a good record once?” an aging hipster will say. “Yeah, that one on the advert,” will be their chipper reply. “Oh, and the one that Robyn rescued.”

And she does rescue it. This would be a hi-NRG SAW-era Kylie record (OK at the time, but in 2009?) if it wasn’t for the “killingest pop star on the planet” and her ability to make the mundane sound heartbreaking. She could make the Liverpool FC year-end financial figures sound dramatic and devastating. But instead, it’s the story of a poor girl ignored by her cold, workaholic boyfriend. He’s like a robot. He may even be a robot. After all, as well as sounding like 1989 this sounds like The Future. It’s a wormhole.

It’s also the key to unlock Junior’s dynamic array of disco moves, which now appear to include The Robot. Fortunately, she doesn’t look like Peter Crouch. My brother looks like Peter Crouch.

Never know when you’ll return:

Really? The Novation Bass Station soft synth that came and went? Yeah!

The software version of that 90s classic was released in 2003 (making it a vintage itself-at least in software terms) to a collective ‘meh’. Computer Music magazine complimented it on its sound and CPU efficiency, but also said that it had arrived to the party a bit late, awarding it a rather dull 7/10.

The world moved on. Novation gave away a load of bundled Bass Stations with their Remote range of controllers and people went back to lusting after the latest greatest Super Saw Tarnce synth. So, who cares right? Well, you cares. If you want to get your hands on the industry’s best kept secret for bass that is.

You see, the Bass Station is basically a filthy factory for phenomenal low end. Sounding almost like a cross between an Arp and a Moog, it’s warm, aggressive, three-dimensional, and has a phat bottom (a bit like that chick from high school I can’t stop thinking about).

The front panel is ‘keep-it-simple-stupid’ and easy to get to grips with, even if you’ve never set sights upon the original (or a synth, period). You get two sweet sounding analog modeled monophonic saw/square oscillators, pulse width modulation, one LFO (can control pitch, pulse width and that all important cutoff), portamento (hello Electro!), multiple trigger options (Moog/Arp/303-don’t need to mention that it does 303 now do I? Everything does a 303), and two juicy filter types (12db for that ‘Japanese’/Roland sound, and 24 db for ‘American’/Moog).

Oscillator sync is available, and while it’s a bit convoluted, it’s perfectly capable and does a good job of widening the instrument’s sonic palette.

And that’s your Bass Station. Unless you’re producing Ambient Japanese Emotion Pop textures (in which case look out for the upcoming feature on Synplant-I got you covered, Kimosabe), this should take care of most of your synth bass needs. Trust me when I tell you that a vast majority of ‘classic’ electronic sounds are not all that hard to make (i.e. made accidentally by non-boffin knob fiddlers-ahem).

It’s also a supremely CPU friendly plug-in, so much so that you forget it’s even there. Those of you with older PCs will think they got a processor upgrade!

I am well chuffed that I rediscovered this gem of a mono-synth thanks to the Synth Odyssey! If you are lucky enough to have received it free with your Novation controller, don’t take it for granted. You already have it, get to know it, love it, and it will reward you with plenty of bottom end satisfaction.

If you would like to get your hands on one, my humble advice would be to get yourself a Novation controller. They are among the best in the business, and what makes them truly revolutionary is the superb Automap Pro software that will breathe new life into your synth and effects collection. So really, a win-win situation there!

And remember, the original Bass Station was used and abused by tons of legendary acts like Orbital, KLF, Apollo 440, Daft Punk, and the Chemical Brothers to name but a few. The first 40 or factory bank presets are sounds you’ve no doubt heard on countless 90s anthems, which is why you should make your own; the presets are the only thing that date the ‘Station.

For me, it’s an all-you-can-eat reminder of a time when music producers were obsessed with analog, knobs, filters and getting their hands on the best TB 303 emulation. My, how times have changed.

Now for some Bass Station action! No effects at all, just pure ‘Station!

Yes, that is a Bass Station in action! Listen to the harmonics and the filter action. Saw/Square combo. Very analog indeed!

Electric Baba. Lots of pulse width modulation for a dirty, almost digital sound.

From my chart topping remix of the Station X hit Dirty F@ck! Filthy bassline is all Bass Station!

And those are but a few examples of what this little synth can do! There are probably hundreds of Bass Station patches out there, what with the software being compatible with the hardware, but why not make your own? Go on, you know you want to.

A modern classic, now on your desktop!

Next: Do You Eat PlastiCZ?

(c) All Sounds lazy programmed and sequenced by P Brown

And for the story so far:

Fabfilter One

Muon Tau

(Apollo 440 – Ain’t talkin’ ’bout dub)

(Apollo 440 – Raw power)

(Apollo 440 – Krupa)

(Apollo 440 – Carrera Rapida)

(Apollo 440 – Altamont super highway)

(Apollo 440 – Crazy Horse [not official video])

(Apollo 440 – Lost in space)

(Apollo 440 – Stop the rock)

(Apollo 440 – Yo! future)

“Jesteśmy rock’n'rollowym zespołem XXI wieku, który tworzy taneczne płyty.”

Zespół powstał w Liverpoolu w roku 1990 z inicjatywy 4 muzyków: Noko, braci Howarda i Trevora Gray oraz Jamesa E Gardnera, który jednak zakończył swą przygodę z Apollo 440 3 lata później. Panowie w niedługim czasie przenieśli się do Londynu, by z początku, zarówno jako Apollo 440 jak i Steathsonic Orchestra (jak wielu artystów) zająć tworzeniem remiksów (m.in. przeróbki utworów U2, Puff Daddy czy Skunk Anansie).

Potem przyszedł czas na kilka singli promocyjnych, którymi trio zaczęło zwracać na siebie uwagę. Wśród nich znajdziemy: „Rumble” czy „Don’t Fear The Reaper”. Rok 1995 przyniósł długo wyczekiwany debiutancki krążek grupy- „Millenium Fever” – przyjęty dosyć ciepło, lecz z racji na to, że powstawał dosyć prymitywnych warunkach, nie ukazał wszystkich atutów zespołu. W niedługim czasie muzycy założyli własne profesjonalne studio o nazwie Apollo Control. Przy pracy nad drugim LP trio zostało bardzo mocno wspierane przez rzesze współpracowników: za mikrofonem (w miejsce Noko) stanął Mary Mary, na perkusji zagrał Kodish, na basie Rej, zaś DJ-em zespołu został Harry K. Stałą współpracowniczką jest też Elizabeth Gray (zbieżność nazwisk nieprzypadkowa), która swym sopranem dodała kolorytu takim utworom jak „Liquid Cool” czy Stealth Overture”. Druga płyta, „Electro Glide In Blue”, ukazała się w 1997r., a dzięki takim przebojom jak „Ain’t Talkin’ Bout Dub” i „Krupa” odniosła ogromny sukces i uznawana jest za najlepszą w dorobku Apollo 440. Po wydaniu „Electro Glide In Blue” przyszedł czas na wielką trasę koncertową (w Polsce zespół zagrał w 1998r.) i liczne występy takie jak ten z U2 w Izraelu.

Trio powróciło 2 lata po premierze drugiego krążka z „Gettin’ High On Your Own Supply”. Jak można się było spodziewać oczekiwania wobec zespołu były ogromne i tym oczekiwaniom panowie chyba nie sprostali. O wiele bardziej taneczny od poprzednika longplay nie zdobył już tak wielkiego uznania. Po kolejnej trasie koncertowej (która również zahaczyła o Polskę) zespół oddał się remiksowaniu, by w 2003r. powrócić z nową płytą. „Dude Descending A Staircase” wydaje się być lepszy, ale również nie zdołał przebić „Electro Glide In Blue”, stara się jednak łączyć eksperymenty z niego pochodzące z bardziej taneczną muzyką.

Apollo 440 to bez wątpienia gwiazda pokroju Chemical Bros. czy Underworld. W zaskakujący sposób łączą elementy rocka, hip-hopu, d’n’b, jednocześnie inspirując się bluesowymi i jazzowymi artystami. Jednak trio to przede wszystkim formacja elektroniczna, która nie zatraciła umiejętności tradycyjnego nagrywania instrumentów i improwizacji.

dyskografia:
“Millenium Fever” (1995)
“Electro Glide In Blue” (1997)
“Gettin’ High On Your Own Supply” (1999)
“Dude Descending A Staircase” (2003)

oficjalna strona internetowa: http://apollo440.co.uk/

Due to Depeche Mode concert cancellation I went to Apollo 440 show in Bydgoszcz. A few shots from this event here

God it’s a chilling thought that this ‘new’ incarnation of Suede is now 13 years old. I still remember the début live review where Richard Oakes, the new 17 year old guitarist, was described along the lines of looking like “an awkward teenager in Boots trying to buy condoms” and all I remember thinking as a 25 year old was, fuck; he looks sooo beautiful and perfectly cool to me. I wish I could have looked like that at 17. Or indeed 25. And obviously I wish I could look like that now at 38. But so does he probably. I only hope he’s fat and bald now so I can enjoy some retrospective solace.

And who the fuck is Tania Branigan? Well a quick Google tells me she’s migrated to The Guardian and seems to have dropped the frivolous world of rock and pop music journalism for serious political commentary. Well done Tania. And your hair’s better these days too.

 Friday means logging the first 10 tracks that play on my music player (set on “shuffle”).  This Friday I’ve introduced a variation; I’ve set WMP to only play the “soundtrack” genre.  Here we go:

1. “Main Title” – Andrew Powell “Ladyhawke“
2. “Headclobbers” – John Tesh “Tour de France…The Early Years“
3. “Looking for You (Guiseppe Tornatore Suite: Cinema Paradiso)” – Ennio Morricone “Yo-Yo Ma Plays Ennio Morricone”
4. “Paradise Lost” – Rick Wakeman “Crimes of Passion“
5. “Edge of the World” – John Scott “Greystoke: The Legend of Tarzan, Lord of the Apes“
6. “The Empath: Vian Lab/The Subjects/Cave Exit/Star Trek Chase” – Fred Steiner “Star Trek, vol. 2“
7. “In a Pile of Its Own Good” – Empire Studios “Age of Mythology”
8. “Will & Penny’s Theme” – Apollo 440 “Lost in Space“
9. “Stars” – Brian Eno “Apollo: Atmospheres and Soundtracks“
10. “Tower Music – Let Us Pray” – Wendy Carlos “Tron“

Now I’m in the mood to see “Earth” this afternoon…

“Apollo 440 (alternately known as Apollo Four Forty or @440) are an English musical band formed in 1990 in Liverpool by brothers Trevor and Howard Gray with fellow Liverpudlians Noko and James Gardner, although Gardner left after the recording of the first album. All members sing and add a profusion of samples, electronics, and computer-based sounds. The name comes from the Greek god Apollo and the frequency of concert pitch — the A note at 440 Hz, often denoted as “A440″. After relocating to the Camden area of London, Apollo 440 recorded their debut album, Millennium Fever, and released it in 1994 on their own Stealth Sonic Recordings label (distributed by Epic Records). They have successfully invaded both the pop charts and the dancefloor with their combination of rock, techno, and ambient. They also changed the writing of their name from Apollo 440 to Apollo Four Forty in 1996, though switched back for their latest album. The band had been most known for its remixes until the release of Liquid Cool in the UK. However, it was not until the success of the singles Krupa and Ain’t Talkin’ ’bout Dub that their own musical efforts were brought to international attention — particularly the latter contributed greatly to pushing Apollo 440 into the spotlight. They hit the British Top Ten in 1997 by sampling Van Halen for the single “Ain’t Talkin’ Bout Dub,” Currently, the band resides in Islington, London, having once again moved its headquarters (affectionately labelled Apollo Control)…”

‘Ain’t Talkin’ ’bout Dub’ is one of the catchiest songs I’ve heard in a long time (can’t believe I only discovered it recently)!

Enjoy the video below.

xx

yours in musical madness

Music

A partir de ahora cada día podre una canción los días que publique, debido a que soy un novato en esto de los blog los pondré en entradas nuevas y con videos de youtube.

Me gusta todo tipo de música así que no os asusteis sí un día pongo música clásica y otro house o cuaquier otra cosa, así que no llovera a gusto de todos siempre. Bueno pues aquí dejo la primera un clásico, vieja pero me encanta.

Autor: Apollo 440

Título: Stop the rock

Am ajuns în Bucureşti după aproape nouă ore de mers cu trenu cu un emo kid în compartiment care asculta muzică foarte tare în căşti. Avea vreo 3 playere si le tot schimba. Pe toate avea numa muzică ce mie nu-mi plăcea deloc. Aşa că o trebuit să ridic şi eu considerabil volumul în căşti, să nu aud muzica lui. După ce mi-am terminat ultimele 50 de pagini din cartea ce-o aveam începută am zis că mă pun să dorm. Din fericire am reuşit (cu mici întreruperi) aşa că drumul o părut ceva mai scurt decât în mod normal.

Marele plus o fost, pentru mine, că toate trupele o cântat piesle pe care eu voiam să le aud neapărat. Aşa că am plecat foarte mulţumită de la festivalul ăsta.

Am ajuns vineri foarte dimineaţă, am fost culeasă de pe peron şi am mers direct la cafea. Bucureştiu e un oraş groaznic. M-aş putea plânge un post întreg despre asta dar chiar nu are nici un rost. Sărim peste ce am făcut înafara festivalului propriu zis – pentru că e neinteresant pentru altcineva decât mine – şi trecem la ziua 1 de B’EstFest

Vineri 4 iulie

Voiam să văd Apollo 440, Alanis Morissette şi UNKLE.

Am ajuns pe la 7 şi ceva la Romexpo. Mi-o rupt biletu şi mi-o pus o brăţară roz şi urâtă. Bine că era din material şi nu din plastic. Mi-o plăcut că se mişcau foarte repede la poartă şi nu prea era coadă. Bravo lor.

Până m-am orientat eu puţin m-am trezit cu o ediţie specială Sunete şi un ghid oficial în mâini. Ghidu ăla m-o ajuntat să mă orientez spre scena care mă ineresa. Până m-am dezmeticit am auzit o piesă jumate NSK. Sunau bine, dar nu aveau public tare mare.

Apollo 440 începuseră deja să cânte. Erau pe la a doua piesă. M-am învârtit pe acolo, m-am hidratat, m-am întâlnit cu oameni mişto cu care trebuia să mă întâlnesc. Apollo 440 o cântat bine, solistul era foarte energic şi concertul cred că era mult mai reuşit dacă era la o oră puţin mai târzie. Era prea cald afară, lumea nu era încălzită şi nu se prea mişca. Cam pe la ultima piesă începuse agitaţia. Au cântat piese ultra cunoscute gen Stop the Rock sau Ain’t Talking ‘Bout Dub plus altele mai puţin familiare mie. Nu mi-o plăcut că parcă erau rupţi din anii ‘90 (vestimentar vorbind), mai ales că era foarte vizibilă treaba asta. În rest, numai de bine de ei

Am trecut la scena din dreaptă să o aştept pe Alanis. N-am fost niciodată fan în adevăratul sens al cuvântului dar tot timpu am ascultat-o cu plăcere. E ok, are muzică şi versuri frumoase, iar unele piese îmi plac chiar mult. Am auzit Ironic, Hand In My Pocket şi Head Over Feet. O sunat curat şi emoţional pe alocuri. Ea o fost foarte enrgică şi vocea foarte curată. Mi-o plăcut de ea

O urmat atracţia serii pentru mine, domnii de la UNKLE pe care eu îi îndrăgesc de ceva vreme (cam de când am laut primele contacte cu trip-hopu acu vreo 7 ani). Mă aşteptam la multişor din partea lor, deşi eram sceptică. Pentru că mă gândeam că featuringurile fac multe la ei. Mă bucur taaaare mult că m-am înşelat. O fost DEMENŢI! Extraordinari. O fost dintr-o altă lume, aterizaţi pe scena aia. Unu din chitarişti parcă era titrez. Vocalul era din alt film, erau în luma lor şi ne chemau pe toţi în ea. Am intrat foarte repede în starea respectivă şi am dansat tot, dar absolut tot concertul. La Restless am rămas mută. La fel şi la My Shadow şi la In a State. Pentru mine o fost concertul festivalului. Am plecat de acolo cu genunchii moi şi cu bătăi neregulate ale inimii. Târziu mi s-o stabilizat. Îmi pare rău că nu o fost sonoru mai tare, pentru că meritau să bubuie în tot Bucureştiu şi că nu s-o întors la bis (citeam pe undeva pe net că astea două îs legate una de alta şi că, la rândul ei, trupa o fost deranjată puţin de faptu că nu o avut mai mult sonor; nu ştiu dacă îs doar speculaţii sau nu).

N-am luat aparat foto cu mine că nu am vrut să am responsabilitatea asta şi pentru că era posbili să nu mă lase să intru cu el. O făcut emagicu destule aşa că pun link de la pozele oficiale.

Official pics day one – B’estfest

Sărim iar peste detaliile zilei caniculare.

Sâmbătă 5 iulie

Voiam să văd Manic Street Preachers şi Nouvelle Vague

Din păcate am ratat primele două piese Manic. De fapt le-am auzit dar de la distanţă, că atunci intram. Mi-o fost puţin ciudă, pentru că voiam să aud de aproape Motorcycle Emptiness şi You Stole the Sun From My Heart, dar m-am mulţumit cu Autumn Song şi If You Tolerate This Then Your Children Will Be Next ca piesă de final (asta din ce mi-era mie musai). Mi-a plăcut tare mult. Încă se ţin foarte bine pe scenă, sună deosebit de frumos, şi reuşesc să transmită mesajul pe care îl vor. O fost un concert foarte cald pentru mine (cald as in plăcut, că era cald afară, propriu zis nu mai are rost să zic) şi mi-o plăcut tare mult. M-o luat o nostalgie liceeană foarte plăcută

Nouvelle Vague o fost atracţia serii pentru mine. Fetele au fost excelente. Şi atât de diferite. Înger vs drac. Una din ele era super kinky, prin poziţia pe scenă, felul în care cânta, tot. Una părea cea mai cuminte de pe lume. O dat tare bine pe scenă. Şi o cântat mult (bine peste timpu alocat şi menţionat în program). Am auzit piese cu care eram obişnuită: Human Fly, Dance With Me, Love Will Tear Us Apart, Teenage Kicks, Guns of Brixton, Too Drunk To Fuck, Bela Lugosi’s Dead şi piese noi: Sweet Dreams, God Save the Queen. Am dansat, m-am simţit bine, mi-o plăcut tare mult. M-o deranjat că o avut vreo 2 sau 3 microfonii. Ce treabă-i asta?

Official pics day two – B’estfest

Bla bla bla până pe la 6

Duminică 6 iulie

Voiam să văd măcar o bucată din Kraak and Smaak, Stereophonics, Róisín Murphy şi Manu Chao.

Am ajuns pe la jumatea concertului Kraak and Smaak. Pe drum îmi zicea vară-mea că e curioasă cum e îmbrăcată tipa, pentru că o văzuse nu cu mult în urmă la BECK’SPERIENCE şi eu glumeam că poate e la fel. Gluma mea s-o cam adeverit, singuru lucru în plus fiind de data asta papucii. O sunat ok, dar nu m-o dat pe spate. Totuşi, nu-mi pare rău că am venit mai repede să-i prind. Tipa avea mişcare scenică ok. Dar eu eram nerăbdătoare pentru următoarele.

Stereophonics o sunat deosebit de bine. Kelly Jones arată wow. Pictures don’t do hime enough justice. Şi asta pe lângă că are atitudine pe scenă şi cântă foarte bine. M-am topit de tot la Maybe Tomorrow, una din piesele mele de suflet alltime. Senzaţia o fost întărită de faptu că atunci am reuşit să mă văd cu Cristi, în sfârşit. Mi-o plăcut tare mult băieţii.

Pe miss Róisín Murphy am aşteptat-o 45 de minute. Toată lumea o zis că asta e fiţă şi o acuzat-o pe ea. De fapt căzuse ceva mixer şi până nu o fost rezolvată problema nu s-o putut începe concertul. La bis nu s-o putut întoarce pentru că întârzia Nelly prea mult (fiind pe scene alăturate) aşa că nu o fost vina ei. Cine s-o mai uitat la concerte Róisín şi cine o văzut-o duminică ce show o făcut, poate intui că o interesează cum apare live.

O fost EXTRAORDINARĂ. O schimabat ţinută după ţinută. O fost plină de energie şi vocea i-o sunat perfect. O fost robot prins în corp uman. Instrumentiştii o sunat excelent, la fel şi fetele de la baking vocals, care pe lângă că o completau vocal perfect, o făceau şi cu mişcarea scenică. Excelente fetele. Am fost hipnotizată tot concertul. Un UNKLE în variantă feminină din punct de vedere al senzaţiilor care mi le-o transmis. Nu mă aşteptam să cânte ceva din perioada Moloko, aşa că m-am bucurat foarte tare când am auzit Forever More. La Overpowered am fost ca-n transă. Şi nu doar eu dansam. Toată lumea în jurul meu o făcea.

Unde mai pui că peste toate astea îi şi frumoasă.

În timp ce mai salutam lume pe acolo şi mă pregăteam să mă îndrept spre Manu Chao am auzit-o pe Nelly Furtado cântând I’m Like a Bird, singura piesă care voiam să o aud, de altfel.

Din păcate la Manu Chao eram foarte obosită. Mă dureau îngrozitor picioarele şi nu am reuşit să intru cum trebuie în atmosfera concertului. Am stat foarte cuminte mai la o parte de mulţimea cu mâinile pe sus. Publicu mi s-o părut extraodinar iar trupa de pe scenă o sunat foarte bine şi o făcut o atmosferă tare faină.

Official pics day three – B’estfest

Majoritatea trupelor o promis că se întorc. Se pare că le-o plăcut publicul român care în general o fost foarte receptiv.

Mi-o părut rău că nu am putut vedea Kaiser Chiefs şi chiar Cypress Hill din cauză de suprapunere cu chestii ce mă interesau mai mult. Dar asta e. Mă consolez cu faptu că pe la toate festivalurile mari trebuie făcute alegeri de genu ăsta. Data viitoare!

Marile minusuri o fost căldura foarte mare şi, din punctu meu de vedere, imposibilitatea de-a găsi un taxi care să nu-ţi facă gaură în buget după terminarea concertelor. Aşa am ajuns eu duminică noaptea să mă “plimb” cu o durere groaznică de picioare de la Romexpo la Victoriei. Noroc că noaptea e mai răcoare şi că am avut companie plăcută.

Mai stăteam măcar încă 3 zile În ciuda minusurilor o fost un weekend prelungit tare reuşit. M-am întâlnit cu prieteni pe care nu i-am văzut de mai bine de-un an. I-am văzut pe Roxi şi David chiar înaninte să facă marea mutare spre state (vă ţin pumnii). Am cunoscut multă lume frumoasă care până atunci făceau parte doar dintr-o lume virtuală: Dana, Oae, Sociopatul, Vlad şi alţii.

Drumu înapoi nu o fost aşa roz pentru că nu am putut dormi deloc. Am avut şi întârziere. Pe de altă parte, am citit o carte mişto, deci tot nu o fost timp pierdut.

Una peste alta, frumos la B’EstFest. Sper să fie aşa şi la anu!

Of, ca nu mai apuc sa ma scutur de corvoade si sa ma refugiez aici macar putin, man. Sucks. Dar hai, ma sustrag cinci minute si imi flexez degetele. E luni, nu? Desi ma simt ca vineri. N-ar fi ideal sa inceapa maine un weekend neprevazut in programe? Eh, mda, stiu. A fost cu BestFestul, de-aia sunt asa vraiste. Am cascat constant si mi-am intins spatele in jumatati de streching peste tastatura, muschii imi sunt intepeniti si cand cobor scarile nu am chiar niste frisoane, dar parca m-as adanci intr-un hamac acum si as inchide ochii.

Lucrez niste balarii. Asa ca am si jumatate de creier adormit. In pauze scurte de cateva minute, intre doua briefuri, am deschis cartea, nerabdatoare cu urmatoarele pagini din Foc in adancuri a lui Vernor Vinge. Un tip interesant, foarte interesant pana acum, in sfarsit, as putea zice. Castigator de premiu Hugo, romanul asta SF, de fapt o jumatate de cub de hartie, 928 de pagini pe un format A5, abia il tin in mana pe strada pentru ca este foarte voluminos. Un profesor universitar de matematica, mister Vinge, intelege concepte abstracte despre care stie sa vorbeasca intr-o logica cursiva pe gustul meu. In plus scrie misto, cu mixuri de fantasy, desi eu chiar nu sunt o fana a genului respectiv. Si-a repetat performanta din ‘93, castigand alte premii Hugo, in competitie cu nevasta-sa, alta scriitoare, rasplatita cu acelasi premiu de doua ori. Foarte cool asta. Doar ca nevasta-sa e fosta nevasta acum. Well shit happens.

Asa. A fost BestFest. Cum ar veni au inchis o parte din Romexpo intr-un tarc, pazit din toate partile de paznici in tricouri portocali, au instalat trei scene, cu una in plus fata de anul trecut, au adus chioscuri pentru jetoane de la Raiffeisen, corturi ale comerciantilor cu mancare, gratare pentru mici, carnati nemtesti si frigarui, tejghele pentru aprovizionare cu bere exclusiv Heineken, Coca-Cola si apa plata la pahar de hartie de 0,4 L, umbrele pentru echipele metropotam si compact, silent disco cu evantaie de plastic Rompetrol pe care le primeai gratis de la gagici zambitoare si, aaaa, a da Spalatorie de barbati de la Axe, banci si mese aglomerate de populatia cool si alti scapati pe acolo, niste saltele clicknet, raspandite pe kilometrul patrat de BestFest, o plaja improvizata cu sezloange si nisip si, sa nu uit, bude ecologice cu zona de chiuvete in fata la care curgea apa sapunita direct daca apasai cu piciorul pe butonul incorporat.

Am mers pe jos direct de la Scala, cu cartoiul, si in fata la casa de bilete 4, ne-am localizat cu Roca si Bog, ajuns cu un coleg. Ne-am salutat. Am incercat sa fiu friendly. Adica nici nu am incercat. Am fost normala, dar mai multe nu am stiut ce sa zic, asa ca am fost inconfortabila dupa. Bog mi-a lasat biletele pentru mine si Babe, apoi s-a anuntat ca intra deja cu prietenul lui si eu am zis bine, ce naiba sa zic. Mi s-a parut enervat. Sau sunt eu iarasi prea suspicioasa. In fine. Pe urma, am zis, hai sa intram si noi si am intrat. Ne-am luat jetoane si am impartit o portie de sausages nemtesti cu mustar si tot tacamul, cum se face. Apoi au aparut si Lux si Babe si tot felul de alta lume. Pentru ca era inevitabil sa nu ne ciocnim acolo de toata elita trendy cool, care nu s-a aflat intamplator in concediu in alte parti. Asa ca in urmatoarele ore si pe urma si a doua seara, ne-am salutat, schimbat priviri, ocheade, furisari sau comentarii cu Dana, Tudor, Maurice, Ana cu gagica-sa, Adina cu Roxa, Alina din Iasi cu fata aia cum o cheama, Bianca si her friend, A lina M usatoiu and so on. L-am intalnit si pe Mihai pe acolo, colege de la job si nici nu mai tin minte cine. Oricum cool, cum eram noi toti adunati acolo si faceam toti acelasi lucru.

Apollo 440. M-am ridicat de la masa la care stateam toate, cu Babe, Roca, Lux, Adina si Roxa si am avut chef deodata sa dansez nebuneste, m-am zbantuit, intram in feeling. Babe, cu o geanta pe umar, aproape apatica. Poate caldura. Era doar in jur de opt si soarele nu ajunsese la apus. Ne-au urmat si celelalte si m-am ondulat oarecum pana m-am simtit frustrata sa dansez singura, pentru ca eram acolo cu bunica-mea sau nu stiu cu cine. Dar mi-a trecut repede cand am plecat inapoi la prima scena cu Miss Platinum. V-am mai zis de ea, nu? Foarte, foarte funny. Eu cel putin, o iau ca pe o parodie cu profunzime. Am dansat si am tipat, ne-am zbuciumat cu Roca, am facut si poze. Cool. Jumate de ora. Pe urma hai, repede inapoi spre scenele gemene pentru ca urma Alanis Morissette si jumate dintre noi de-asta erau acolo. Impreuna cu saptezeci la suta din multimea adunata. Asa ca a fost inevitabil, zic iar, sa nu ne pierdem de data asta. Langa Adina si Roxa, care isi zambeau, se mangaiau imperceptibil si lovingly, s-au sarutat cuminte pe obraz, dar plin de caldura, pe versurile de atatea ori auzite ale unei Alanis ce performa incredibil la cativa metri in fata mea, am simtit din nou frustrarile fata de Babe, intr-un mod ascutit. Incoltita inca de temerile ei legate de imaginea homosexuala, deodata vizibila in mintea ei ca literele de neon, Babe era arici, in mijlocul unei multimi care se valurea melodioasa si care nu dadea oricum o unghie pe ce facem noi doua. Nici nu prea ne-am tinut de mana. Iar eu vroiam that love! Dragostea despre care se canta, care sta in picioare si infrunta orice i se opune! Dragostea care creste si care schimba lucrurile! Dragostea care devine cel mai important lucru si arde orice in jurul ei pana cand nimic nu mai exista ca sa ramana acel ceva pur. M-am intors neasteptat chiar si pentru mine si am plecat de acolo fara sa ma uit inapoi. Am iesit din multime, fara sa fiu urmarita de nimeni, in sens contrar celor care inca se strangeau spre scena. M-am strecurat printre cupluri si grupuri de friends, pana in mijloculi spatiului gol din spate spre cealalta scena, si m-am asezat pe ciment, langa rucsacul meu, asa de lonely, un sentiment care mi se parea ca sporeste proportional cu numarul mare de oameni adunati acolo pe metru patrat…

Fără live microblogging

Deşi speram să fac un pic live microblogging (SMS2Cirip.ro) a picat această posibilitate pentru că poate nu a mers sistemul celor de la cirip.ro sau poate pentru că după un anumit timp se dezactivează by default opţiunea. Şi asta din cauză că am omis cuvântul cheie din mesaj! Asta e, poate cu altă ocazie.

La mulţi ani lui DJ Vasile de la NSK!

Oricum … am ajuns în jur de 18.30 când, la scena Dacia, NSK se confruntau cu ceva probleme tehnice. Am făcut un tur al scenelor, după care am dat pe la chioşcurile de unde se puteau cumpăra jetoane ce ţineau loc de bani în zona festivalului şi m-am întors la scena Dacia unde mai performau încă NSK.

Lume nu prea multă, dar cei deja strânşi acolo intrau în ritmurile electro ale trupei! Reuniţi după ceva timp, băieţii au fost acompaniaţi la percuţie de către Ati (Blanoz Distruzos), iar la voce de o tipă pe numele ei Mara -mişto tipa ca mişcare scenică şi voce. Invitatul lor special a fost MC Bean (Blanoz Distruzos) care a încântat publicul cu un dub reggae în picioarele goale ca Cesária Évora când a concertat la Bucureşti.

Hello Alanis people over there, hello party people over here!

După intervenţia lui MC Bean, am plecat spre scena Heineken, unde Apollo 440 deja îşi începuse show-ul şi cântau Stop the rock. În formă solistul care a făcut un show mai mult decât bun. Puştoaicele se unduiau pe piesa nouă pentru fete , un adult pop cu influenţe electro, cu versuri plânse.

Personal mi s-a părut că aduce puţin cu Portishead. Cam pestriţă din punct de vedere al vestimentaţie trupa. Finalul show-ului a însemnat Talkin’ ‘Bout Dub, piesă la care solistul a făcut o reprezentaţie la bară, după care a coborât în mulţime. Mai pe larg aici.

I feel like I wanna get high!

După concertul Apollo 440 şi câteva beri foamea a dat ghes aşa că am lăsat-o pe Alanis Morissette undeva în spate şi am mers să îmi potolesc foamea. După asta, am stat civilizat la coadă la autografe şi poze cu Cypress Hill, evident. Lumea deja se strânseseră buluc la scena Dacia unde era anunţată trupa Cypress Hill. Prestaţia trupei a întârziat vreo 10 minute din cauza aceloraşi probleme cu care s-au confruntat cei de la NSK. Another body drops e piesa cu care Cypress Hill a antrenat publicul după cele 10 minute de aşteptare.

Au urmat How I could just kill a man şi alte piese care au pus publicul în mişcare, cu mâinile în aer evident. După aproximativ 30 de minute, B-Real a lăsat microfonul în seama lui SenDog şi i s-a alăturat lui Bobo la percuţie timp de două piese în spaniolă (prima îmi scapă, dar a doua a fost Latino Lingo), apoi fumător sau nu, publicul a simţit la propriu aroma ierbii (s-a simţit slab în zona în care eram eu, dar s-a simţit, iar B-Real trăgea mai mult ca sigur dintr-o ţigară de foi, nu dintr-un joint, având în vedere faptul că nici măcar poştă nu l-a făcut!), pe hituri ca I wanna get high, Hits From The Bong, aromă care l-a chemat în show şi pe Dr. Greenthumb cu Bobo la backing vocals. La cererea publicului, JulioG, acest Phane Buton al trupei Cypress Hill (cunoscătorii ştiu la ce mă refer), a băgat negativul pentru piesa Illusions şi oamenii s-au lăsat purtaţi de val. Şi dacă lumea s-a vindecat după atâta tratament special, a fost cazul să o ia din nou razna pe Insane in the man brain.

Ţin să îl contrazic pe Piticu şi să îi spun că a luat parte la un show semi-live/semi-playback. De ce zic asta? Într-un moment când B-Real făcea pe răstignitul, cu microfonul în aer, vocea lui se auzea în continuare deşi se vedea clar că nu spunea nimic în microfon. Păcat de sonorizare care a reuşit să scotă publicul din atmosferă.

Şi pe final toată lumea s-a simţit ca Rock Superstars, cu chitări pe negativ … bineînţeles. Per ansamblu, mi-a plăcut prestaţia lor, aşa semi-live cum a fost ea.

Am zărit pe acolo pe Micky de la Şuie, un membru al OCS, Raku, Dj Dox, Butch – care cred că era parte din staff-ul festivalului -, Naig’h'ba … şi cam atât.

Între concertele favorite puteai băga un Silent Disco, un mic, o baie la spălătoria de bărbaţi, iar dacă după atâta atmosferă te lovea inspiraţia puteai să laşi un mesaj pe message board-ul Radio 21.

Reacţii la acest post

Dacă ţi-a plăcut ce am scris, abonează-te prin Email pentru că vor urma şi alte posturi la fel de interesante.