Ioan 13. Lucrarea publică a Mântuitorului s-a încheiat, iar el se retrage cu ucenici pentru a sărbători Paştele. Mântuitorul va pleca în curând, dar „ai lui” sunt încă în lume şi trebuie să înveţe o ultimă lecţie. Cea mai grea – lecţia dragostei. Pentru aceasta, Hristos însuşi li se face pildă, iubindu-i până la sfârşit (eis telos). Exemplul lui Hristos începe în smerenie (dovedită prin gestul care urmează) şi se încheie în moarte (cu acel tetelestai, „s-a sfârşit”, care trimite la telos, „sfârşit”). Este pilda pe care şi ei, ucenicii, trebuie să o dea celorlalţi, după cum avea să mărturisească în alt loc unul dintre ei: Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.

În timpul cinei, după ce diavolul strecurase deja în inima lui Iuda gândul trădării, Isus se ridică de la masă, lasă deoparte haina exterioară şi se încinge cu un ştergar lung (folosit de regulă în asemenea momente). Apoi începe să spele picioarele ucenicilor săi, trecând cu ligheanul pe la fiecare.

Ucenicii sunt probabil petrificaţi de această scenă la care participă fără voie. Dar nu şi Petru. Când îi vine rândul, întreabă: „Doamne, tu să-mi speli mie picioarele?”, arătând astfel că nu este dispus să accepte gestul de smerenie făcut de Isus. La prima vedere, s-ar putea crede că este preocupat de imaginea Învăţătorului, ca şi când ar spune: „Nu pot îngădui să te smereşti chiar atât de mult în raport cu mine.”

Asta numai în aparenţă. Dacă trecem dincolo de coajă, descoperim că refuzul lui Petru îşi are originea în altă parte. Gestul i se pare inacceptabil pentru că îl smereşte inevitabil şi pe El. Când maestrul vrea să se aplece asupra ta, ştii că o face contrar uzanţelor vremii şi ţi-e ruşine să i te supui. A-l lăsa pe unul mai mare decât tine să-ţi slujească înseamnă o smerire, dacă realizezi că tu ar fi trebuit să fii în locul lui. Dar nu eşti, iar acest eşec te umple de ruşine. Dacă Isus ar fi renunţat să-i spele picioarele lui Petru, orgoliul învăţăcelului ar fi fost menajat. Petru ar fi răsuflat uşurat că, deşi picioarele îi sunt încă murdare, cel puţin a ieşit „cu faţa curată”. Totuşi, sentimentul de uşurare l-ar fi îndepărtat de esenţa lecţiei pe care trebuia s-o înveţe: smerirea şi slujirea altora până la capăt (eis telos, până la moarte).

Prin răspunsul pe care i-l dă (Ce fac eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea), Isus îi pune în vedere lui Petru că situaţia nu a scăpat de sub control. Învăţătorul, spre deosebire de ucenic, ştie ce face şi are un scop precis. Luciditate. Calm. Stăpânire.

În loc să-l liniştească pe apostol, remarca îl face să-şi piardă şi mai mult cumpătul (În veci nu-mi vei spăla picioarele). Petru îşi apără orgoliul rănit cu şi mai mare îndârjire. E acelaşi Petru care acţionează visceral, conform primului impuls. Totuşi, Isus nu tolerează asemenea vanităţi. Replica Mântuitorului este radicală şi necruţătoare: „Dacă nu te spăl eu, nu vei avea parte cu mine!” În subtext, mesajul lui Isus înseamnă: „Dacă nu accepţi această lecţie de smerenie, nu poţi rămâne în părtăşie cu mine. Eul tău mare trebuie smuls din rădăcini, altminteri, părtăşia ta cu mine devine imposibilă.”

Petru se întoarce la 180 de grade (Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile, şi capul), ceea ce nu înseamnă că a priceput mai mult. E acelaşi Petru mânat de primul impuls, de credinţa că spălarea este valoroasă doar ca act exterior. Desigur, Petru vrea părtăşia cu Isus. Îl iubeşte (sau cel puţin aşa crede) până la moarte. Acum are impresia că părtăşia cu Isus vine prin acceptarea mecanică a ritualului. Zelos cum îl ştim, cere, suplimentar, spălarea mâinilor şi a capului.

Când oare îl va înţelege Petru pe Isus aşa cum se cuvine? Mântuitorul îi explică răbdător: „Voi v-aţi îmbăiat, n-aveţi nevoie decât de o curăţire a picioarelor, pentru că umblarea prin lume vă murdăreşte. Sunteţi curaţi în principiu, dar s-au adunat anumite impurităţi care trebuie înlăturate. Dincolo de ele, aveţi inimile curate, sunteţi bine intenţionaţi, chiar dacă în entuziasmul vostru greşiţi adesea.”

Ucenicii sunt curaţi, dar nu toţi. Unul dintre este viciat în interior. Este vorba de Iuda, în inima căruia şarpele se cuibărise deja de ceva vreme. Lui Iuda spălarea picioarelor nu-i este de niciun folos, deoarece, când inima e afectată de putregaiul păcatului, o spălare a picioarelor înseamnă, ca să ne păstrăm în domeniu, cam cât o frecţie la un picior de lemn.

Dintre ucenici, cel mai bine îl cunoaştem pe Simon Petru. Probabil e decanul de vârstă, fiindcă îşi permite să vorbească adesea în numele celorlalţi. Are tot felul de iniţiative (bune şi rele), iar firea lui impulsivă uneori îl face să fie pe val, iar alteori să se afunde (la propriu).

Uneori e sceptic, ca atunci când Isus le cere ucenicilor să arunce mrejele în mare, pentru a pescui. Deşi nu este ireverenţios (fiindcă Isus are deja un oarecare prestigiu social) îşi îngăduie să-l prevină subtil pe învăţător că specialitatea lor e pescuitul, după cum a lui este învăţătura (Toată noaptea ne-am chinuit şi n-am prins nimic.) Totuşi, statutul (de inferior) oblige! „La cuvântul tău voi arunca mreaja”. Când mrejele aruncate stau să se rupă, maestrul-pescar îşi dă seama că încă mai are multe de învăţat. Realizează că are de-a face cu un personaj neobişnuit, care ştie şi poate mai multe decât ar sugera exteriorul. Când eşti atât de aproape de cineva care îţi cunoaşte autosuficienţa şi scepticismul (drapate, desigur, sub aparenţa unor obiecţii respectuoase), şi care ţi le răstoarnă cu mărinimie şi graţie, ce mai poţi spune? Te simţi inadecvat şi mărunt. Sau un mare păcătos şi-l implori pe Necunoscut să plece, ca să poţi respira, să fii „tu însuţi”, cu defectele şi păcatele tale.

Numai că Necunoscutul nu pleacă. Necunoscutul îi spune „Nu te teme. De acum înainte vei ‛prinde’ oameni” [În paranteză fie spus, câţi oameni n-aţi întâlnit care fac din recunoaşterea păcatului propriu o justificare pentru a rămâne departe de Dumnezeu?]

Învăţătorul îl anunţă pe Simon că mai are de învăţat. Că îl aşteaptă o chemare mai înaltă. Că urmează schimbări majore. Transformarea lui Petru va fi radicală. Iar procesul va presupune şi descoperirea unor adevăruri necruţătoare.

Suntem la Cezareea lui Filip, la Banias, într-o zonă infuzată de păgânism. Într-un asemenea context, departe de Ierusalim (centrul religiei iudaice), Mântuitorul le pune ucenicilor o întrebare despre identitatea sa (Cine spun oamenii că sunt Eu?). Oamenii au răspunsuri multiple (Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia, unul dintre profeţi). Dar ei, ce cred ei? Petru ţâşneşte cu răspunsul: „Tu eşti Hristosul, fiul Dumnezeului celui Viu.” Este o mărturisire de mare curaj, la care este imposibil să ajungi intuitiv. Cu adevărat, nu „carnea şi sângele” i-au descoperit lui Petru acest fapt. În gândirea semitică, expresia „carnea şi sângele” denumeşte persoana umană (mai ales din perspectiva limitărilor şi neputinţelor ei). Nu un muritor i-a revelat lui Petru această idee, nici propria lui intuiţie, ci Dumnezeu din cer. (Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât Tatăl…). Ferice de Petru, fiindcă sursa revelaţiei sale nu este una pământească. Urmează celebrele cuvinte de învestitură: „Tu eşti Petru, şi pe această piatră…”.

Câteva versete mai jos, aflăm că Hristos începe să le vorbească despre suferinţa, moartea şi învierea sa. La auzul unui asemenea mesaj, Petru ia din nou iniţiativa. Îl trage deoparte pe Isus şi îi spune: „Să te ferească [Dumnezeu], Doamne! Aşa ceva nu ţi va întâmpla!”

Este acum momentul ca Petru să ia cunoştinţă de un adevăr necruţător, şi anume că el, cel învestit cu o responsabilitate uriaşă („Ţie îţi voi da cheile împărăţiei”), a devenit acum nu o piatră în edificiul lui Dumnezeu (Biserica), ci o piatră de poticnire (skandalon), în calea lui Mesia. Replica „Pleacă [înapoia mea], Satan!” seamănă izbitor de mult cu cea din Mat. 4:10, când Isus îi spune Ispititorului: „Pleacă, Satan! Este scris…”. În contextul de faţă, Petru este pus „la locul lui” („după Mine”). Intervenţia lui este respinsă în mod dur, fără menajamente. După cum scria Denis de Rougemont într-o carte celebră, „într-o zi Biserica a fost calificată drept a fi ‛Satana’ de către Isus Însuşi. Aceasta a fost la câteva clipe după însăşi constituirea ei, şi în însăşi persoana celui pe care Isus o alcătuise: Apostolul Petru.”

[P.S. Pe site-ul Humanitas, printr-o eroare a webdesignerului, cartea lui Denis de Rougemont este asociata cu o coperta de DVD (un documentar BBC despre feline!) Nu este deci coperta adevărată! E drept că Diavolul răcneşte ca un leu, dar nici chiar aşa! ]

Intotdeauna am fost fascinat de modul in care sunt transformate vietile oamenilor.

Uneori avem impresia ca cineva nu se va putea schimba niciodata si drept urmare se va duce direct in iad. Iar fata de altcineva putem baga mana in foc ca va merge in cer, ca doar e om bun si simpatic. Dar, in realitate, s-ar putea sa fim socati de modul in care priveste Dumnezeu lucrurile.

Cand un om se intalneste cu Isus Hristos cel inviat, in acea clipa se intampla o minune. Omul incepe sa devina ca Isus!

Toma…scepticul, indoielnicul, necredinciosul, a negat invierea lui Hristos si a cerut sa i se aduca dovezi serioase pentru a crede. I se parea ca apostolii au halucinatii cauzate de durerea si dezamagirea mortii lui Hristos. Dupa ce s-a intalnit cu Hristos cel inviat, Toma nu a mai fost niciodata la fel. Nu stim multe despre activitatea lui. Dar stim ca a fost apostolul care a dus Evanghelia pana in India. Acolo a murit ca martir, strapuns cu lancea.

Iacov…fratele Domnului, a crezut ca Isus inebunise cand pretindea ca e Fiul lui Dumnezeu. Iacov era un om neprihanit si totusi nu credea in misiunea si divinitatea “fratelui” sau. Dar, dupa inviere, Iacov s-a intalnit cu Isus Hristos cel inviat si nu a mai fost niciodata la fel. Isus nu mai era ”fratele meu care delireaza”, ci era “Domnul meu.” Iacov a devenit unul din stalpii Bisericii din Ierusalim, unde a fost omorat cu pietre.

Pavel…fariseul educat, prigonitorul nemilos, si-a inceput “cariera” aruncand in inchisoare atat femei, cat si copii, pentru “vina” ca erau ucenicii lui Isus. Pe drumul Damascului, s-a intalnit cu Isus Hristos cel inviat si niciodata nu a mai fost la fel. Devine apostolul neamurilor, predica Evanghelia in tot Imperiul Roman si moare decapitat la Roma.

Ce putere i-a putut schimba pe acesti oameni?

Petru moare crucificat cu capul in jos; Andrei moare crucificat; Matei este ucis cu sabia; Iacov, fiul lui Alfeu, moare crucificat; Filip moare crucificat; Simon moare crucificat; Tadeu este ucis cu sageti; Bartolomeu moare crucificat; Iacov, fiul lui Zebedei, este ucis cu sabia.

Cum de au acceptat moartea toti acestia? Ce i-a determinat sa moara si sa nu se lepede de Isus Hristos?

INVIEREA…

Puterea invierii Lui ne poate schimba si pe noi.