L’Associazione Campi Lirica presenta il Galà dell’Operetta, Domenica 15 novembre 2009 alle ore 16.00 al Teatro Dante. Presentazioni, azioni sceniche, arie e duetti tratti dalle più celebri operette italiane ed europee: “L’Acqua Cheta”, “La Vedova Allegra”, “Cin Cin Là”, “Al Cavallino Bianco”, ”Il Paese del Sorriso”, “Il Paese dei Campanelli”, “La Principessa della Czarda”, “La Duchessa del Bal Tabarin”.Interpretati da Alessandro Pegoraro, Tenore -   Anna Ugolini, Soprano -Claudio Bianchi, Pianista. Balletto della Scuola di Danza Isabella di Quarrata diretta da Beatrice e Silvia Bartolozzi con la partecipazione straordinaria del direttore artistico M° Federico Betti. Ingresso  posto unico : intero 16, ridotto 14, sociCL 11

Release Date: 21/10/09
Genre: OST
Language: Korean
Bit rate: 320kbps

Tracklist:
01 – Kim Yong Wook -보석같은 사랑 (Feat. 캐스천)
02 – Arie – 보석비빔밥
03 – KMC – 말해줘요

Full OST: Assorted Gems OST

01. 보석같은 사랑 (Kim Yong Wook feat. 캐스천)
02. 보석비빔밥 – 아리(Arie)
03. 말해줘요 – KMC

Download

Credits: Jenpoo & the original uploader.

Stateam ieri in masina si ascultam la radio o bucata dintr-o arie care ii placea foarte mult mamei mele. Ma cuprinsese un fel de tristete obligatorie, nu neaparat autentica in intregime – nu putea fi autentica in intregime pentru ca era dublata de un simt al ridicolului foarte puternic, simt care imi dubleaza mie orice stare care da pe-afara, ca sa ma exprim plastic. Nu ma simteam in largul meu in starea aia, nu intelegeam de ce trebuie sa te intristezi cand asculti muzica pe care o asculta un om pe care-l adori, ma intrebam in timp ce aveam lacrimi in ochi daca nu cumva e si mult cliseu in impresionarile astea de ordin muzical. Dar, dupa ce s-a terminat bucata din arie, a inceput la radio muzica din “Indiana Jones and the Temple of Doom”. Nu stiu daca ati vazut filmul sau daca ati vazut alt film din seria “Indiana Jones”, nu stiu daca va place Indiana Jones ca personaj. Daca nu va place, eu zic sa va ganditi de mai multe ori la sistemul propriu de valori. Indiana Jones este un erou care mie una imi incanta mai toate cele. Muzica din film este victorioasa si usor caraghioasa deopotriva, ca si eroul filmului. Si, prin instalarea acestei noi muzici, s-a instalat si o noua dispozitie, asta ca sa mi se sublinieze cat de reala imi era tristetea anterioara si ca sa simt si zambetul mamei atunci cand imi spunea ca sunt ridicola in clipele in care adopt o stare fara ca ea sa ma inunde cu adevarat. Ei bine, muzica din “Indiana Jones” m-a inundat, mi-a umplut fiecare colt, m-a facut sa rad si m-a facut sa ma uit foarte atent pe strada, dat fiind ca ma deschisesem din nou dupa repriza nostalgica si indurerata. M-am si dat jos din masina, chiar daca ploua torential, pentru ca aveam starea mea obisnuita, starea in care imi place sa fac orice. Pentru ca mie, spre deosebire de multe alte femei, imi place sa fac cam orice. Din interes ingrozitor de real pentru reactiile mele la ceea ce fac, din interes real pentru cum sunt eu in diferite situatii. Un cult al personalitatii usor dement, dement in ideea ca nu imi place sa ma laud, rasfat, protejez ci imi place sa vad cum reactionez in orice situatie in care ajung. In viata mea care a incercat sa fie cuminte de dragul parintilor s-au intamplat, in pofida eforturilor, lucruri demne de cele mai incalcite filme. De la urmariri de masini pe viata si pe moarte pana la soldati cautandu-mi bombe in chiloti – s-au intamplat toate in cumintenia mea, cu toate ca nu le-am cautat si nu le-am vrut. Cuminte am ramas pe undeva, “nu stiu exact pe unde”, asa cum stiti ca spune cel mai bun prieten al meu. Cuminte e linia calauzitoare, sa zicem. Ca sa nu supar familia si sa dau de inteles in dreapta si-n stanga ca sunt un om pe care te poti baza. Eu nu iubesc mai mult un om pe care te poti baza dar vreau sa fiu eu unul, tot din respectul stiut fata de propria persoana.

Mergand pe strada in Berlinul de seara, cu ploaie torentiala si cu lumea care nu se grabea chiar daca ploua in halul in care ploua, m-am gandit foarte serios la multumire si nemultumire, la carcoteala fara sfarsit a romanilor in pofida entuziasmului initial legat de un loc. M-am intrebat ce si-ar dori romanii ca sa le fie si lor bine. Nu m-am intrebat rautacios si nu m-am exclus din intrebare pentru ca ma consider superioara lor ci pentru ca eu am avut intotdeauna foarte clar in minte ce imi doresc. Intotdeauna. Stiu, si sa ma ierte femeile din nou ca spun asta, cum femeile nu stiu decat foarte rar ce vor si cum isi irosesc viata intr-un “nu stiu ce” pe care-l asteapta si pe care-l cer fara cuvinte, un “nu stiu ce” care nu vine niciodata, justificandu-le astfel insatisfactia cronica. Ma tem ca nu doar femeile fac asa, deschiderea granitelor sexuale interioare a dus la imprumutarea unor lucruri nepotrivite de la un sex la altul. Eu una nu am fost niciodata atat de goala interior incat sa ma duc catre cineva sau catre ceva cu speranta de a fi umpluta. Tot asa, nu am venit la Berlin ca sa traiesc niste senzatii care sa ma dea pe spate si care sa ma faca sa simt ca fac ceva iesit din comun, ceva cu care pot sa dau peste nas, ceva cu care sa ma trezesc din amorteala. Viata mea nu a fost nici o clipa searbada, viata mea nu a asteptat niciodata o salvare exterioara. Realizand acest lucru, mi s-a conturat si mai bine profilul nemultumirii romanesti. Asteptarea unei salvari exterioare care nu doar sa te salveze ci sa te si trezeasca asa incat sa percepi cu toate simturile salvarea in cauza. Nemultumirea in propria situatie, iesirea temporara din ea doar pentru a constata apoi ca nu exista o situatie cu adevarat mai buna, cautarea periodica a unei iesiri doar pentru a confirma si reconfirma lipsa de superioritate a unei alte conjuncturi decat cea in care traiesti.

Va spun sincer ca nu am inteles, o spun fara pic de rautate, ce s-a intamplat cu romanii care au dat cu nasul prin Berlin, nu am inteles ce s-a intamplat cu romanii care au dat cu nasul prin alte tari, in general. Sunt femeile care se straduiesc sa para occidentale in speranta ca vor gasi un barbat occidental si sunt barbatii care se entuziasmeaza la valul de informatie care vine peste ei si care apoi se retrag obositi si inciudati, spunand ca experienta e consumata, cam asa cum zic eu ca se retrag barbatii dupa o noapte de sex prost. Atata agitatie, atatea fantezii ingramadite intr-o singura situatie, confruntarea cu propria incapacitate, clasificarea experientei de teama ca s-ar putea reveni asupra ei in termeni realisti, asa incat sa fie definite exact punctele slabe ale tale, ca erou principal in toata chestia.

Eu, ca erou principal in toata chestia, nu am de ce sa ma plang. Arhitectura Berlinului imi place la nebunie pentru ca stiu istoria fiecarei cladiri reci si fara haz, pentru ca despresia arhitecturala a acestui oras vorbeste atat de limpede despre depresia istorica a orasului. Or eu nu vreau chestii decorative, nu vreau casutele Amsterdam-ului in mijlocul Berlinului si nu vreau, in general, o atmosfera idilica. Pentru ca nu am venit aici in vacanta, nu vreau sa ma joc de-a Berlinul, eu traiesc aici. Si, daca tot traiesc aici, daca tot m-am hotarat sa fac treaba asta, nu am pretentii deplasate, nu ii arunc Berlinului pe umeri ceea ce nu trebuie sa duca. Stiam cum e si am venit in el pentru ca imi place felul lui de-a fi. Auster, depresiv, scindat si apoi reunit, plin de frustrare, plin de saracie, plin de rani cicatrizate greu. Plin de ratoni, plin de vulpi, plin de iepuri, plin de vulturi. Exista un respect pentru ritmul natural al lucrurilor aici, in Berlin, respect pe care nu l-am intalnit in nici un alt oras. Exista constientizarea faptului ca vindecarea de orice fel nu se poate grabi. Berlinezii nu musamalizeaza nimic. Nici cand vine vorba despre istorie, nici cand vine vorba despre intimitate. Se biciuiesc ironic, cu un zambet amar in coltul gurii, pentru tot ce nu au reusit sa fie dar nu suporta sa stea pe loc, nu suporta sa nu faca ceva, nu suporta sa nu faca treaba. Sunt constienti ca au pierdut mult, sunt constienti ca au mult de recuperat, sunt constienti ca nu au farmecul parizienilor sau londonezilor. Asa cum si eu sunt constienta ca nu am acest farmec. Ei stiu exact in ce punct se afla existenta lor si care sunt limitele acestei existente. Si eu stiu lucrurile astea. Nu vreau sa ma arunc intr-o baie de “joie de vivre” cand sufletul meu este chircit si durerea trecutului meu este nerezolvata. Nu vreau sa primesc lucruri cu care nu stiu, de fapt, ce sa fac. Nu vreau sa fac vinovat un oras (nu vreau sa fac vinovat pe nimeni, de fapt) pentru incapacitatile mele. Si nici nu vreau sa ma duc sa inghit detalii din Paris sau Londra, prefacandu-ma ca sunt degajata in aceasta inghitire – ca risc sa vomit totul si sa ma simt mai slabita si mai infometata decat atunci cand am ajuns acolo. Timpul lung petrecut in Paris, de exemplu, m-a facut sa imi subliniez inca o data limitele. Nu conteaza ca Parisul este spectaculos, nu conteaza ca are o vibratie spectaculoasa, nu conteaza arhitectura, nu conteaza senzualitatea – pentru mine nu conteaza toate astea, daca sunt sincera cu mine insami pentru ca nu vreau sa privesc zi de zi un oras care nu imi seamana, care nu face decat sa imi sublinieze incrancenarea si care ma forteaza sa ajung la nivelul lui fara sa ma poata ajuta in acest sens altfel decat prin simpla prezenta. Or simpla prezenta ca ajutor este un cliseu pe care eu nu il agreez pentru ca ii stiu lipsa de valabilitate. In Londra nu am stat destul, nu pot spune nimic dincolo de fascinatia initiala vecina cu un soc cultural in fata amestecului identitar de-acolo, in fata bunastarii care a ajuns la varf si care acum, firesc, decade. Multi expats de-aici, din Berlin, suspina dupa Londra dar recunosc virtutile indiscutabile ale Berlinului: “Berlinul este Londra mai sigura, mai ieftina si mai curata”. Eu nu as reduce la asta Berlinul, nu l-as transforma in metropola accesibila in care stai de nevoie doar pentru ca la Paris si la Londra ramai repede fara bani si poti fi injunghiat pe strada. Pe mine lucrurile astea nu ma intereseaza. Eu cheltui cam aceeasi bani peste tot, tocmai pentru ca placerile mele nu se schimba in functie de oras. Bucuresti, Berlin, Paris, Londra sau alte orase – “sera” mea, ca tot imi spunea un domn pe blog ca traiesc intr-o sera, are aceleasi nevoi, aceleasi placeri.

Berlinul pentru mine este primul oras in care ma misc autentic iar asta este cea mai importanta caracteristica a unui oras, la fel ca in cazul unei persoane langa care traiesti. Important este sa fii autentic in prezenta cuiva. Eu sunt autentica aici, mi s-au reglat toate interior pentru ca Berlinul traieste asa cum traiesc si eu. Si am stiut asta de la bun inceput. Nu am vrut o gura de oxigen care sa ma lase nauca si dependenta, eu am vrut sa fiu fidela firii mele,  nu am vrut sa scap de mine, nu am vrut sa uit de mine, nu am vrut sa devin un om mai cultivat datorita unui oras, nu am vrut sa ma incarc de frumusetea orasului ca sa ma simt un om mai bun. Am vrut sa ajung intr-un loc care functioneaza ca mine. Nu am vrut sa bifez experiente, nu am vrut sa consum Berlinul, nu sunt consumator de experiente, eu sunt doar consumator de produse.

Nu a existat fascinatia lucrurilor marunte care functioneaza aici, sunt un om care a trait foarte mult in alte tari, sunt un om care si-a depasit fascinatia pentru maruntisurile functionale ale Occidentului inca din liceu. Sunt un om care a avut norocul sau dibacia de a avea o viata intima atat de plina incat exteriorul a contat doar in masura in care bruia sau celebra aceasta viata, exteriorul m-a interesat doar in masura in care se mula neted sau aspru pe intimitatea mea. Nu a existat niciodata in mine o nemultumire de fond, o cautare infometata dupa orice care sa-mi satisfaca foamea, nu a existat nesiguranta, nu a existat nemultumire perpetua, a existat insa intotdeauna dorinta ca samburele meu sa stea intr-un pamant fertil. Nu mi-am cautat samburele niciodata, daca ma intelegeti. Nu am indoieli in privinta esentei mele dar am lipsa de confort cand samburele sta undeva aiurea.

Fiecare pas, fara urma de exagerare, pe care-l fac pe strazile Berlinului, ma umple de recunostinta. Nu m-am simtit nicaieri mai legata de mine decat aici, nu m-am simtit nicaieri mai activa in vibratia unei comunitati, in viata unui oras. Berlinul nu este un oras exuberant, spectaculos explicit, senzual explicit, nu este un oras care te copleseste ca o rafala de vant cald ci este un oras care-ti intra in oase ca vremea ploioasa. Ii simti toate articulatiile, toate miscarile, toate complexele, toate depresiile, toate eforturile – iar asta este cel mai mare compliment pe care mi-l poate face un oras. Cel de a-si lasa masinaria sa ma incorporeze.  De cand am ajuns aici nu m-a agresat absolut nimic dar m-au provocat zeci de lucruri in fiecare zi. De cand am ajuns aici nu am resimtit ciuda, furie, neputinta dar am simtit durere teribila cunoscand destine ale oamenilor de-aici si, mai ales, demnitatea acestor destine. M-au lasat fara grai gesturi de umanitate subtila, m-au mangaiat la propriu si la figurat oameni pe care-i credeam de gheata, orice om cu care am intrat in contact s-a pus la dispozitia mea zi si noapte si nu va ganditi la rahaturi de ordin administrativ, in alea eu nu am nevoie de ajutor, ca nu sunt tampita – ganditi-va la caderi emotionale, la caderi si ridicari ce tin de adaptare reala. Nu am fost grabita niciodata, am fost ascultata cu atentie intotdeauna, mi s-a spus ca nimic nu e nici o problema, simt si acum in tot corpul caldura momentelor in care ceva imi parea insurmontabil dar imi era reordonat si reprezentat in asa fel incat sa inteleg ca nu este insurmontabil. Pentru mine Berlinul va ramane primul loc din viata mea in care am putut sa fiu autentica, Berlinul va ramane orasul caruia ii voi purta cea mai puternica recunostinta, orasul care a sters mare parte din contorsionarile romanesti cauzate, in principal, de senzatia ca nu apartii prin nimic locului in care traiesti. Asa cum scriam cu multe, foarte multe luni in urma, am trait o mare parte din viata in pofida orasului in care locuiam. Berlinul va ramane orasul pe care-l respect si iubesc cel mai mult pentru ca a fost si este orasul cu care am trait.

Si revin la tema victorioasa si caraghioasa deopotriva din “Indiana Jones and the Temple of Doom”. Intotdeauna am fost asa: o fiinta cu manifestari ce pareau ridicole in mediul statut si putred romanesc, o fiinta care facea dreptate amuzandu-se in acelasi timp de proportiile hilare ale nedreptatii romanesti. Tristetea devastatoare nu m-a atins niciodata si nici nu cred ca o va face. Ca sa ma asigur ca nu se va intampla asta, am inteles pana si cum e cu moartea – doar ma stiti vanitoasa. M-am asigurat din toate partile. Durerea care sta si balteste in suflet nu ma caracterizeaza, ma ironizez din clipa in care incepe. Dintr-o combinatie de durerea crunta sanctionata fara mila de simtul ridicolului si eroism cu accente hilare a iesit o viata la Berlin. Si ce viata a mai iesit, ma scuzati ca indraznesc sa va spun. Dar va spun pentru ca m-am intrebat, asa cum am spus de la bun inceput, ce si-ar dori romanii cu adevarat ca sa considere ca viata lor a pornit, intr-adevar, pe un fagas bun.

* Jakarta Globe, 12 October 2009

In these fast-paced times where information is at your fingertips and news tend to overlap, Monocle magazine provides a breath of fresh air.

A news magazine dealing with international affairs, business, culture and design, Monocle purports to be a return to old-fashioned journalism.

Editor Andrew Tuck said the magazine intended to step back, reinvest in journalism and resources and print beautiful pages. “[Monocle] is all about going back to what made us love newspapers and magazines 20 or 30 years ago,” he said.

Launched in February 2007, the magazine is the brainchild of Tyler Brule, former editor of Wallpaper*, an international design and lifestyle magazine. With headquarters in London, Monocle is currently available in 82 countries worldwide with distribution figures reaching 150,000. The magazine’s reach includes Indonesia, Australia, Korea, America, Sweden, Norway, Japan and Brazil.

With a target readership of wealthy and well-read urbane professionals, Monocle prides itself on its exclusive world reports. By commissioning stories out of London, New York and Tokyo, it ensures coverage of the world’s different time zones and events.

Functioning more like a wire service than a periodical with its far-flung correspondents, the reporters are able to take the time to unearth stories untouched by other international media as they are free from the daily news grind. When Nairobi correspondent Steve Bloomfield was assigned to report on the growing influence of China on Africa, he wasn’t burdened with looming deadlines.

“We didn’t worry about what he was doing each day as long as he found a good story,” Tuck said.

That attitude, according to foreign editor Sophie Arie, gives reporters a better chance to do original reporting.

“We can’t write stories that the local media have done. We work on the basis that we distribute in many places in the world,” said Arie, who handles correspondents in Beirut, Bogota, Milan, Moscow, Nairobi, Stockholm, Sao Paulo, Washington and Tokyo.

Though it embraces aspects of old-school journalism — film photography is still used for 50 percent of its images — the magazine is a forward-thinking one. During tough economic times when many print publications have folded, Monocle has thrived by providing information on a multi-platform level.

Subscribers can also view films, slide shows and listen to audio on the Web, as well as view archived issues of the print version. Another source of alternative income for the magazine are Monocle shops in London, Los Angeles and a seasonal one in Palma, Majorca, which sell merchandise, including bags, watches by Japanese retailer Beams, jackets by Italian brand Aspesi, leather notebooks by Milanese brand Valextra and fragrances concocted by Comme des Garcons especially for the magazine.

“The traditional way that magazines make money is through newsstands and subscriptions. This is a new take on the media model. No one else has done it,” Tuck said.

A regular Monocle reader since it entered the Indonesian market in 2007, Hidayat Jati defined the stereotypical Monocle reader as being clad in Cuccineli cashmere while lying on a Scandinavian sofa, drinking organic coffee and pretending to worry about nuclear weapons.

Jati, a media executive for one of Indonesia’s largest publishing companies, said, “Their goal is to be like Wallpaper and Economist, which is ballsy, though a bit pretentious.”

That the magazine may be putting on airs is not a matter that concerns Tuck, who has confidence in the content of his pages, but is irked by the fact Monocle is perceived simply as a jetsetter’s journal.

“[For instance], if you look at the fashion pages, you don’t see million pound necklaces, dripping with jewels or expensive items. The fashion is calm, crafted, about quality and taste, not about money — like the magazine. Our readers are 20-year-olds who study foreign policy, are in the ministry or in the EU,” Tuck said.

Tuck doesn’t deny the readership is mainly from the upper echelons of society. Though it is not, he said, about the readers’ wealth, but their global state of mind.

“What they like about Monocle,” Tuck said, “is that we find the whole world interesting.”

Indeed, it is the forgotten pockets of newsworthy stories that add to the refreshing appeal of the magazine. Readers are more likely to come across a story of how the police chief of Karachi spends his day dealing with the threat of terrorists than a general overview of the Al Qaeda insurgency in Pakistan.

The magazine is all about looking for new angles and in-depth dispatches, such as their last issue entitled “Weapons of Mass Seduction: Why Soft is the New Hard,” which reports on winning friends and influencing opinions through music, sport, design and your very own news channel.

As opposed to doing another story on the genocide that afflicted Rwanda, the October issue of Monocle features how the country is rapidly thriving and becoming East Africa’s communication hub.

“We go away from cliches and set ideas people have of parts of the world that daily news reinforces,” Arie said.

News for the monthly publication, according to Arie, is not simply about telling the bad news that is reported in daily publications, but identifying people who find ways to cope and can add to a reader’s sense of a certain place, giving them an additional understanding.

But even the magazine’s most thorough reports can’t please everyone all the time. Jati is one reader who professes he can’t take their supposedly serious pages of politics or business too seriously.

“At times, it can be too bourgeoisie, sterile, safe, too ‘manicured’ and not enough humor. But I still like it overall,” he said.
To learn more, go to www.monocle.com

Monocle is available in Jakarta at Aksara bookstores

We miss India.Arie and we want her to get back to writing great poignant songs like this one, even if the topic is not really interesting to us. At any rate, her next album better be fly because Testimony: Vol. 2 Love & Politics was a sad excuse for one.

Live from the Hard Rock Live

The Hard Rock Seminole Hotel & Casino was the hotspot for big card hands last night as the dealer sent this journalist home with more riches than he imagined working in with only twenty dollars for parking, a maxed out credit card, and debit card recently replenished by unemployment. I walked into the Hard Rock Live! arena to the bittersweet songs of Michael Jackson flowing throughout the energized venue. The tickets sold out and the awaiting crowd inside paid homage to Michael Jackson in dance. The venue playlist spanned Jackson’s career from his earliest days with the Jackson Five through to his last recordings on “Invincible.” One surprise track of Jackson’s that played over the crowd was “Another Part of Me” which premiered in the late 1980’s Walt Disney 3-D action adventure movie “Captain EO” at Disney’s EPCOT Center exhibit “Journey Into Imagination.” The music interrupted by the cheers from the crowd as one woman became possessed by the King of Pop and danced furiously without missing a beat in front of the sold out arena. The classy venue served up a fine spirit for the guests to sip. The audio popped off, the crowd bubbled, and a new face walked alone to front and center stage with her acoustic guitar strapped to her glass figure body.

Porsche Smith is a new singer/songwriter hitting the circuit now increasing her fan base seven fold as the recently proclaimed grand prize winner of John Legend’s “Be Legendary Radio One” Competition. Porsche is one music visionary whose self written music and performance is purely from the heart. Her one song set was a flush of hearts to astonished crowd seemingly ready to Simon Cowell the new singer off the stage. This natural and undiscovered artist received a well deserved applause from the audience reassuring an awaiting John Legend that his contest winner was the best choice and a person who will carry his name and reputation well and proudly. Her poise and bravery to step so calmly onto the Hard Rock Live! stage and opening for John Legend is one huge pill to swallow. I can only imagine she is resting well this morning knowing that she climbed and conquered her own Mount Everest and the most spectacular view ever. I will be definitely be paying close attention to Porshe Smith as she continues to adventure forward in, what I hope will be, a long and enriched career as a music artist. As fast as Porsche entered onto the stage she exited but she excited accomplished and one step closer to her goal to play and share good music from the heart for those who are open to listen.

The stage cleared and the crowd hustled to their feet when the lights went down signaling the arrival of my favorite spice, India.Arie. Rob Lewis (Musical director, Music arranger, Record producer, Music composer, Keyboardist) listed off a resume fit for a queen with his booming voice and the crescendo of his keys. The anticipation of India.Arie’s appearance on stage ended when the spot light popped highlighting a very colorful India.Arie wearing a flowing gown with a top that accented her curvaceous body and warm inviting smile. The connection between artist and fan was instant and India.Arie walked forward, mic in hand, with the greatest of ease. Her voice filled my ears with such delight and her presence on stage warmed me deep within. My yearning of wanting to see India.Arie live on stage started when I first exposed in 2001 to her first music video titled “Video.” Since that time India.Arie has proven herself to the music industry as a force to be reckoned with and really earned mediocre recognition that I truly believe she well deserves. It just proves to me that the state of the music industry in 2001 and currently still doesn’t understand the definition of good music. India.Arie is nothing less than masterful and pure.

India.Arie accepted the invitation to join the John Legend tour this summer and since then has added such depth and beauty to every show. Her forty minute set could have extended longer. Her fans were very vocal with thunderous appreciation after each song including “The Heart Of the Matter” where India.Arie metamorphosed from singer to elegant pixie. She walked up center aisle through the adoring crowd wearing a brilliant colored dress and a pair of waving wings that tinted delicate shades of color onto her bare bronze skin. The lightning of flashes strobed and captured the singer in a flip-book like motion with her hands reaching out and making contact with fans who stretched out as she walked by. My experience at this show was well worth the wait to encounter her live performance. It was less then one month ago that India.Arie fell ill, but she was in full health for this show and she laid down a full house at the Hard Rock Seminole Hotel & Casino.

John Legend. Need I say more? John Legend was the sure bet as the ace in the hole for the evening and how could he not be? Center arena became center stage when John Legend was illuminated in before the dazzled crowd. He opened his set with the most soulful and alluring rendition of Bob Marley’s “Redemption Song” adding new meaning to Bob Marley’s album “Legend.” John was accompanied by an army of security who more or less reminded me of the defensive line of the 2009 Pittsburgh Steelers. The fans reached out as far as they could hoping to feel so much as a breeze when Legend passed by. He reached back connecting with every hand that broke through the security wall and making his way slowly to the stage. The fans elevated the temperature to sweltering and I was taken back by the enormity of John Legend’s voice bellowing out into the galvanized arena. It’s a whole new respect and admiration for John Legend, who has come miles from his days in his University of Pennsylvania co-ed a cappella group, “Counterparts.” His success, since his discovery by the cousin of Kanye West, has inspired a nation to take note that good music isn’t a thing of the past, but is here now and it’s coming to a city near you very soon. John Legend is touring in support of his latest release “Evolver” which is his third release and has once again grasped his fans in frenzy of sold out venues. Commandeering such a feat is becoming more difficult during a time of economic uncertainties, but John Legend has created a tour line up perfect for the fans feeling the financial squeeze and providing his fans with the perfect medicine. A night of feel good music during a not so feel good time. John Legend closed the night out at Hard Rock Seminole Casino & Hotel with a royal flush on the stage.

The John Legend tour is not to be missed as it continues touring around the U.S. throughout the North East and making it’s way West before heading to Ontario, Canada.

   În aceasta luna, în ziua a treizecea, pomenirea celor între sfinti Parintii nostri Alexandru, Ioan si Pavel cel Nou, patriarhii Constantinopolului.

   Iata ce putem citi la http://www.calendar-ortodox.ro/luna/august/august30.htm

   „In urma Sinodului de la Nicea, Sfantul Alexandru, care avea deja aproape 70 de ani, a continuat sa apare Credinta Ortodoxa in fata intrigilor lui Arie si a acolitilor sai. Unii au spus chiar ca sfântul Alexandru ar fi facut mai multe calatorii apostolice în Tracia, Macedonia, Tesalia si in insulele grecesti pentru a predica credinta Sinodului ortodox de la Niceea.

   Convocat la Nicomidia pentru ca sa-si explice credinta, Arie (Arius) a reusit sa-l însele pe împarat semnând o marturisire de credinta în care se multumea sa spuna ca Fiul lui Dumnezeu este nascut înainte de toti vecii. Profitând deci de aceasta marturisire de credita, Arie a cerut atunci reintegrarea sa in Biserica. Sub presiunea lui Eusebiu de Nicomidia, împaratul a primit favorabil cererea sa si a cerut Episcopilor reuniti la sinodul din Tir sa o examineze (335). Acest sinod, compus in principal din partizani de-ai lui Arie, s-a intors cu rautate împotriva Sfântului Atanasie cel Mare (praznuit la 18 ianuarie împreuna cu Sfântul Chiril, amândoi arhiepiscopi ai Alexandriei, si la 2 mai – aducerea moastelor), pe care l-au tratat de vrajitor, de bruta si de semanator de discordie. Luând cunostiinta de toate acestea, sfântul Atanasie s-a îmbarcat în secret pe o corabie cu destinatia Constantinopol, unde a încercat in zadar sa vorbeasca cu împaratul, în timp ce sinodul de la Tir îl condamna la exil în Treves (orasul german Trier de azi). Arius a incercat sa revina la Alexandria, insa la aceasta veste o razmerita a izbucnit în osar contra lui, astfel încat împaratul la chemat la Constantinopol ca sa se împartaseasca cu sfântul Alexandru. Eusebiu de Nicomidia si ai sai au facut tot felul de presiuni asupra sfântului arhiepiscop ca sa slujeasca o Sfânta Liturghie in care sa se împartaseasca cu Arie ereticul. Atunci sfântul Alexandru s-a retras in biserica Sfânta-Irina si, îngenunchiind în fata sfântului jertfelnic, s-a rugat zi si noapte cu aceste cuvinte: “Doamne, daca Arie trebuie sa fie împacat cu Biserica, atunci slobozeste pe robul tau cu pace. Dar daca ai mila de Biserica Ta si nu vrei ca mostenirea Ta sa se faca de rusine, atunci ia-l pe Arie, pentru ca oamenii sa nu ia erezia drept Adevarata Credinta”. Sâmbata, cu o zi inainte de duminica in care ar fi trebuie sa se petreaca aceasta slujba, pe când se gasea în piata lânga coloana de porfira ridicata de Constantin, Arie a fost brusc chemat de nevoile firesti, si pe când era la closet, matele au crapat în el, si acolo a si murit, în locul în care-si fac oamenii nevoile firii, lipsindu-se astfel si de împartasanie si de viata. Când a aflat aceasta veste, Sfântul Alexandru a dat slava lui Dumnezeu, nu pentru moartea aceluia, ci pentru ca Domnul si-a arata înca o data puterea Sa peste dorinta mai-marilor lumii acesteia. Totusi, cu aceasta tulburari nu au luat sfârsit, si sfântul Alexandru a trebuit sa continue sa lupte pentru Ortodoxie. A adormit în pace câteva luni dupa moartea Sfântului Constantin (337), la vârsta de 98 de ani, lasând în scaunul de la Constantinopol pe Sfântul Pavel (praznuit la 6 noiembrie).”

   Tot in aceasta zi, pomenim dupa cum am spus si pe Sfântul Pavel, patriarhul Constantinopolului despre care aflam din aceeasi sursa ca:

   „Sfântul Patriarh Pavel al IV-lea zis cel Tânar era originar din Cipru. El a fost mai întâi citet, si, stralucind cu cuvintele si faptele sale virtuoase, a fost ales Patriarh, impotriva vointei sale, in cea dea doua Duminica a Postului Mare din anul 780, dupa o lunga perioada în care tronul de patriarh a fost neocupat, din cauza tulburarilor ereziei iconoclaste. Sub presiunea împaratului persecutor Leon al IV-lea Kazarul, Pavel a trebuit sa semneze un document in care declara ca nu va accepta cultul icoanelor. Dar împaratul a murit la putina vreme dupa hirotonirea lui, asa încât a putut sa retracteze cele semnate cu forta. Totusi, erezia continua sa se raspândeasca, iar el, batrân si bolnav, se vedea neputincios a-i face fata, asa încât a preferat sa renunte la slujirea de Patriarh si sa se retraga la Manastirea lui Flor, fara sa o previna insa pe imparateasa regenta, Sfânta Irina (cf. 7 august ). Decum au aflat, împarateasa si fiul ei Constant al VI-lea s-au dus la sfântul episcop si l-au întrebat de ce a plecat. Fericitul Pavel, în lacrimi, le-a raspuns: “Nu ar fi trebuit sa accept sa fiu in fruntea unei Biserici care se separa de impartasirea cu celelalte scaune patriarhale”. Plini de intristare si de amaraciune, suveranii au trimis o ambasada de patricieni si membrii ai Senatului, ca sa încerce sa-l convinga sa revina. Dar el le-a raspuns cu hotarâre: “Daca nu adunati un Sinod Ecumenic care sa corecteze eroarea care este în mijlocul nostru, atunci nu este nicidecum mântuire pentru voi”. Si cum ei il intrebau de ce a acceptat sa semneze cu împaratul eretic, Pavel le-a raspuns: “Tocmai din aceasta cauza plâng si ma tânguiesc acum si m-am horarât sa ma pocaiesc, rugându-l pe Dumnezeu sa ma pedepseasca pentru ca nu am predicat adevarul de frica nebuniei voastre”. A adormit cu pace doua sau trei luni dupa aceasta (784), aducând mare doliu la palat si printre ortodocsi, caci toti il admirau pentru virtutea si credinta sa. Iar datorita acestei hotarâri si mustrari a lui, împarateasa si patriarhul ce i-a urmat, Sfântu Tarasie (cf. 25 februarie), au inceput pregatirea celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, care a restabilit cultul icoanelor în anul 787.”

   Ce diferenta intre Sfantul Alexandru si adunatura ce promoveaza erezia ecumenista:

VIDEO Elogiu ECUMENISMULUI in discursurile conferinței prilejuite de aniversarea a 10 ani de la vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România

   Sfantul Alexandru fost unul din adevaratii stalpi ai ortodoxiei. Ce diferenta intre acesta si IPS Bartolomeu Anania, cel declarat de unii a fi un stalp al ortodoxiei contemporan. Este insa unul fals. Ortodoxia nu este un ceai dansant, politica sau intalnire intre barbati cu sortulete. N-a fost niciodata asa ceva si cu atat mai putin de acum incolo. Vin vremuri cumplite si avem nevoie de stalpi ai ortodoxiei care sa indrume turma. Stalpi de piatra, indestructibili. Stalpi reali. Pe unii deja ii stim, altii vor apare. 

   Un adevarat stalp este insa cel ce respecta si lupta pentru adevarurile scrise in Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti. Pe acela sa-l urmam. Sa ne ferim insa de falsii stalpi, cei de paie, ce-i cu glasul abia auzit, cei cu dublu limbaj, ce azi vorbesc de bine pe papa, maine vorbesc de bine ortodoxia iar poimaine o iau de la cap si promoveaza ecumenismul “bun”.

   De aceea tot strig: un astfel de ierarh trebuie sa spuna clar si raspicat care este crezul sau si daca este cel ortodox atunci tot clar si raspicat sa renunte la ratacirile ce le-a promovat pana acum. Si atunci este demn de urmat. Daca nu face aceasta, atunci sa cautam un stalp vrednic.

   O mare greseala este ca in jurul unui fals stalp sau slab stalp sa ingramadim drept credinciosii, sa-l alegem reprezentant si sa cream astfel o asa zisa rezistenta impotriva Patriarhului si a oamenilor sai (unii masoni) care promoveaza pe fata ecumenismul zis si rau. Iar daca acest stalp fals promoveaza ecumenismul zis si bun iar teologii din jurul sau ascund acest lucru sau si mai rau, cauta sa promoveze acest ecumenism zis si bun, atunci situatia devine dramatica …

   Cititi va rog si articolul:

IPS BARTOLOMEU ANANIA 2008: ecumenismul „bun”, impartasirea a doi preoti greco-catolici, Virgil Ardelean

   Ce diferenta intre Sfântul Pavel, patriarhul Constantinopolului, cel ce s-a pocait, si Patriarhul Daniel.

   Patriarhule Daniel, pocaieste-te si lupta impotriva maleficei masonerii si a produsului sau ecumenismul. Esti bolnav, ce mai astepti? Cum iti salvezi sufletul? Ce vei spune la Judecata?

   Cititi va rog si articolul:

APEL catre toate blogurile ortodoxe: sa transam chestiunea Patriarhului Daniel

Sinaxa clericilor şi monahilor Ortodocşi din Grecia, Aprilie 2009 [1]

„Toţi cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut în dogmele cele binecinstitoare şi urmăm în toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească credem că: Singura cale mântuitoare pentru oameni [2] este credinţa în Sfânta Treime, în opera şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, Sfânta Biserică. Hristos este singura lumină adevărată [3]; nu există alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care pot să ne mântuiască: „Şi nu este întru alt întru nimic mântuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi” [4]. Toate celelalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu-L mărturisesc pe Hristos „venit în trup” [5], sunt făcături omeneşti şi lucrurile diavolului [6], nu conduc la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi la naşterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi rătăcesc pe oameni şi îi conduc la pierzare. Noi, creştinii care credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu nici o altă religie: nici cu aşa-numitele religii monoteiste (iudaismul şi islamul), care nu cred în Sfânta Treime.

De două mii de ani, Biserica întemeiată de Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas statornică şi neclintită în Adevărul mântuitor învăţat de Hristos, predat de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Nu a fost îngenuncheată de cumplitele prigoane ale iudeilor, iniţial, şi ale închinătorilor la idoli, mai apoi, în primele trei secole; a arătat o mulţime de martiri şi a ieşit biruitoare, dovedind originea ei dumnezeiască. După cum minunat spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai puternic decât Biserica… Dacă porţi război împotriva vreunui om, fie ai învins, fie ai fost învins; dar dacă porţi război împotriva Bisericii, vei fi învins fără să te dumireşti, căci Dumnezeu este mai tare decât toate” [7]. După încetarea prigoanelor şi triumful Bisericii asupra vrăjmaşilor din afară, adică a iudeilor şi a închinătorilor la idoli, s-au înmulţit şi s-au împuternicit vrăjmaşii dinăuntru ai Bisericii. Au apărut diferite erezii, care au încercat să perimeze (răstoarne) şi să falsifice credinţa predanisită, aşa încât credincioşii să fie zăpăciţi şi să slăbească încrederea lor în adevărul evanghelic şi în cele încredinţate. Marele Vasilie schiţând situaţia bisericească, creată de erezia lui Arie, care a dominat timp de patruzeci de ani şi administrativ, zice: „Dogmele Părinţilor sunt dispreţuite, predaniile apostolice sunt socotite de nimic, invenţiile oamenilor mai noi înlumesc Bisericile; aşadar, oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc; înţelepciunea lumii are întâietate îndepărtând lauda Crucii. Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt introduşi lupi grei care sfârtecă turma lui Hristos” [8].

Ecumenismul

Ce s-a întâmplat cu vrăjmaşii din afară, religiile, s-a întâmplat şi cu cei din interior, ereziile. Biserica – prin marii şi luminaţii Sfinţi Părinţi, a definit şi a îngrădit credinţa Ortodoxă prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale referitoare la anumite învăţături îndoielnice, dar şi prin conglăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) asupra întregului de teme al credinţei. Suntem mai siguri când îi urmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei le-au aşezat. Cuvintele „Următori Sfinţilor Părinţi” şi „Nu muta hotarele pe care le-au aşezat Părinţii noştri” constituie o linie sigură de drum şi supapa de siguranţă a credinţei şi vieţuirii noastre ortodoxe. Prin urmare punctele de bază ale mărturisirii noastre sunt următoarele:
1. Păzim neclintite şi nefalsificate toate cele legiuite de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate câte ei leau primit şi condamnăm toate câte ei le-au condamnat, ferindu-ne de contactul cu toţi cei care inovează în chestiunile credinţei. Noi nici nu adăugăm, nici nu desfiinţăm vreo învăţătură, nici nu o schimbăm. Sfântul Ignatie al Antiohiei, purtătorul de Dumnezeu, scria deja în Epistola sa către Sfântul Policarp al Smirnei: „Tot cel ce se pronunţă împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ţi fie lup în piele de oaie, care lucrează stricarea oilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: „Dacă cineva va binevesti vouă, altceva decât aţi primit, să fie anatema”, observă că Apostolul „nu a zis că dacă propovăduiesc împotrivă sau leapădă totul, ci chiar şi ceva foarte mic dacă v-ar binevesti în afara celor primite, chiar dacă de întâmplare vor fi mişcaţi, anatema să fie” [9]. Sinodul al VII-lea Ecumenic, proclamând hotărârile lui împotriva iconomahilor către clericii din Constantinopol, scrie: „Am urmat Predaniei Bisericii Universale şi nu am făcut nici destindere (scoatere), nici prisosinţă (adaos), ci învăţându-ne apostoliceşte, ţinem Predaniile pe care le-am primit, primind şi îmbrăţişând întotdeauna câte Sfânta Biserică Universală de la începutul vremurilor a primit oral şi prin scris… Căci adevărata şi prea dreapta judecată a Bisericii nu acceptă nimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Drept aceea, noi, urmând legilor părinteşti şi primind harul de la unicul Duh, am păzit toate cele ale Bisericii fără a tăia sau a împuţina cu ceva” [10].

Împreună cu Sfinţii Părinţi şi cu Sfintele Sinoade lepădăm şi anatematizăm toate ereziile care s-au ivit în cursul istoric al Bisericii. Dintre ereziile vechi, care supravieţuiesc până azi, condamnăm arianismul (supravieţuieşte la minciuno-martorii lui Iehova) şi monofizitismul, cel radical al lui Eutihie şi cel moderat al lui Sever şi Dioscor, conform hotărârilor Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon şi învăţăturii hristologice a marilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli, precum a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschinul, a Marelui Fotie şi a imnelor din cult.

2. Proclamăm că papismul este pântecele ereziilor şi al rătăcirilor. Învăţătura despre „Filioque”, adică a purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul, este contrară celor pe care Însuşi Hristos le-a învăţat despre Sfântul Duh. Întreaga ceată a Părinţilor – şi în sinoade şi în parte – consideră papismul ca erezie, pentru că în afară de Filioque, a introdus o mulţime de alte rătăciri, precum primatul şi infailibilitatea papei, azima, focul curăţitor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu, graţia creată, răscumpărarea iertărilor (indulgentiae); a schimbat aproape toată învăţătura şi practica în legătură cu Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie şi celelalte taine şi a transformat Biserica într-un stat lumesc.

Papismul actual s-a abătut mult mai mult decât papismul medieval de la învăţătura Bisericii, aşa încât el nu mai constituie continuarea vechii Biserici Apusene. A introdus o mulţime de noi exagerări în „mariologie”, precum învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu ca „împreună-mântuitoare” (co-redemptrix) a neamului omenesc. A încurajat „Mişcarea Harismatică” a grupărilor protestante, chipurile pnevmato-centrice. A înfiat metode spirituale orientale de rugăciune şi meditaţie. A introdus noi inovaţii în dumnezeiescul cult, precum corurile şi orgile muzicale. A prescurtat şi distrus cu totul Dumnezeiasca Liturghie. În spaţiul Ecumenismului a pus bazele religiei mondiale (pan-religia), recunoscând prin Conciliu II Vatican „viaţa duhovnicească” a celor de alte religii. Minimalismul dogmatic a condus şi la o împuţinare a cerinţelor morale, dată fiind legătura dintre dogmă şi morală, având ca urmare căderile morale ale înalţilor prelaţi şi dezvoltarea între clerici a deviaţiilor morale ale homosexualităţii şi ale pedofiliei [11]. Continuând să susţină „Uniaţia”, această caricatură a Ortodoxiei, prin care ca printr-un cal troian îi înşeală şi îi atrage pe credincioşi, torpilează dialogul şi demistifică aşa-numitele sincere dispoziţii pentru unire.

În general, există o schimbare radicală a papismului şi o întoarcere spre protestantism după Conciliul II Vatican, precum şi o înfiere a unor diferite mişcări „spirituale” ale „Noii Ere”. Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului – Mistagogul, papismul a provocat Bisericii cea mai mare stricăciune din câte au provocat toate ereziile şi schismele împreună. Noi ortodocşii avem comuniune cu papii dinainte de schismă şi pe mulţi papi îi sărbătorim ca sfinţi. Papii după schismă sunt eretici; au încetat să mai fie succesori în tronul Romei, nu au succesiune apostolică, pentru că nu au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Din acest motiv, pe orice papă „nu doar că nu-l avem în comuniune, dar îl numim şi eretic”. Din cauza blasfemiei împotriva Sfântului Duh prin învăţătura despre Filioque, L-au pierdut pe Sfântul Duh, iar toate la ei sunt lipsite de har. Nici o taină a lor nu este validă după Sfântul Simeon. „Deci blasfemiază inovatorii şi departe de Duhul sunt, blasfemiind împotriva Duhului Sfânt, şi cu desăvârşire nu este întru ei Duhul Sfânt; pentru care şi cele ale lor sunt fără har, după cum harul Duhului l-au nesocotit şi l-au subminat… pentru care şi Duhul Sfânt nu se află întru ei, şi nimic duhovnicesc întru ei şi toate cele de la ei sunt goale şi noi şi contrarii Predaniei dumnezeieşti” [12].

3. Aceleaşi sunt valabile, într-un mai mare grad, pentru Protestantism, care ca un copil al papismului a moştenit multe erezii, iar pe de altă parte a adăugat mult mai multe; respinge Predania, acceptând doar Sfânta Scriptură (sola Scriptura), pe care o răstălmăceşte; desfiinţează Preoţia ca Har tainic special, cinstirea Sfinţilor şi a icoanelor; subestimează persoana Născătoarei de Dumnezeu; respinge monahismul; din Sfintele Taine acceptă doar Botezul şi Dumnezeiasca Euharistie, denaturând şi în acestea învăţătura şi practica Bisericii; învaţă predestinaţia absolută (calvinism) şi îndreptarea (mântuirea) doar prin credinţă, iar, în cele din urmă, partea lui „progresistă” a introdus preoţia femeilor şi căsătoria homosexualilor, pe care îi primeşte şi în Preoţie. Însă, în principal, este absentă eclesiologia, pentru că nu există sensul de Biserică, aşa cum îl deţine Predania Ortodoxă.

4. Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-i priveşte şi pocăinţa, aşa încât să fie o adevărată unire şi pace; unire cu adevărul şi nu cu rătăcirea şi cu erezia. Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia canonică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor anterior, săvârşit în afara Bisericii, fără întreita afundare şi ridicare a celui ce se botează în apa sfinţită printr-o rugăciune specială şi de către un preot neortodox, nu este botez. Sunt lipsiţi de Harul Sfântului Duh, care nu există în cadrul schismelor şi ereziilor, şi, prin urmare, nu avem nimic comun care să ne unească, precum zice Marele Vasile: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii… cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut” [13]. Pentru aceasta este netemeinică şi nesigură noua încercare a ecumeniştilor de a impune concepţia că avem botez comun cu ereticii, şi pe inexistenta unitate baptismală să susţină unitatea Bisericii, care există – chipurile – acolo unde există botezul [14]. Însă cineva intră în Biserică şi devine membru al ei, nu prin orice botez, ci prin singurul şi unicul Botez săvârşit de preoţii care au Preoţia Bisericii.

5. Atâta vreme cât ereticii continuă să rămână în rătăcire, respingem comuniunea cu ei, şi în mod deosebit rugăciunile în comun. Sfintele Canoane, în întregul lor, interzic nu doar coliturghisirile şi rugăciunile în comun în biserici, ci şi simplele rugăciuni în comun în spaţii private. Poziţia severă a Bisericii vis-a-vis de eretici provine dintr-o adevărată iubire şi dintr-un sincer interes pentru mântuirea lor şi dintr-o grijă pastorală ca nu cumva credincioşii să fie atraşi în vreo erezie. Cine iubeşte, arată adevărul, nu-l lasă pe celălalt în minciună; altfel, iubirea, concordia şi pacea cu el sunt prefăcute şi false. Există un război bun şi o pace rea. „Căci mai vrednic de laudă este un război decât o pace care desparte de Dumnezeu” – spune Sfântul Grigorie Teologul [15]. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: „Dacă vezi că se vatămă buna-cinstire, nu da întâietate împăcării în detrimentul adevărului, ci împotriveşte-te cu vitejie până la moarte… netrădând nicidecum adevărul”. Iar în altă parte recomandă accentuând: „Să nu acceptaţi nici o dogmă nouă sub pretextul iubirii” [16]. Această poziţie a Părinţilor şi-a însuşit-o şi marele luptător şi mărturisitor al Credinţei Ortodoxe înaintea latinilor, Sfântul Marcu al Efesului Evghenicul, care îşi încheie propria Mărturisire de Credinţă la Florenţa prin următoarele cuvinte: „Toţi Dascălii Bisericii, toate Sinoadele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei care cugetă diferit (cu alte credinţe) şi a sta departe de împărtăşirea cu ei. Deci, să dispreţuiesc eu toate acestea, şi să urmez celor care, sub pretenţiozitatea unei păci fabricate, poruncesc unirea? Celor care au violat sfântul şi dumnezeiescul Simbol şi Îl introduc pe Fiul ca a doua cauză a Sfântului Duh? Căci pe celelalte ale răutăţilor le las, avându-le pe cele de acum, din care şi numai una ne era nouă de ajuns ca să ne despărţim de ei. Să nu pătimim aceasta vreodată, Mângâietorule Bune, nici astfel însumi să cad în gânduri necuviincioase, ci, având învăţătura Ta şi a fericiţilor bărbaţi cei insuflaţi de Tine, să adaug către părinţii mei, aceasta, dacă nu alta, aducând-o de aici: buna-cinstire“ [17].

6. Până la începuturile secolului XX, Biserica a avut în mod ferm şi constant o poziţie de respingere şi de osândire în faţa tuturor ereziilor, precum este clar formulată în Sinodiconul Ortodoxiei, care se citeşte în Duminica Ortodoxiei. Se anatematizează ereziile şi ereticii, fiecare în mod particular; iar ca să nu rămână niciuna în afara anatemei, la sfârşit există o anatematismă generală: „Tuturor ereticilor anatema”. Din păcate, această poziţie unică, fermă şi neoscilantă a Bisericii de până la începutul secolului XX a început treptat să fie abandonată, după Enciclica emisă de Patriarhia Ecumenică în 1920 „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, care, pentru prima oară, caracterizează în mod oficial ereziile ca biserici, care nu sunt înstrăinate de Biserică, ci sunt casnice (intime) şi rude. Recomanda „să se reaprindă şi să se întărească înainte de toate iubirea între Biserici, neconsiderându-ne unele pe altele ca străine şi ale celorlaţi, ci rudenii şi apropiate (casnice) în Hristos şi împreună-moştenitoare şi in corpore ale făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos“ [18]. Se deschise deja drumul pentru înfierea, constituirea şi dezvoltarea în spaţiul Bisericii Ortodoxe a ereziei Ecumenismului, această panerezie, iniţial o invenţie protestantă, iar acum avizată şi de catolici, erezie care înfiază şi legiferează toate ereziile ca biserici şi atacă dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mai mult, a fost dezvoltată, se învaţă şi se impune de către Patriarhi şi episcopi o noua dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie. Conform acesteia, nici o Biserică nu este îndreptăţită să-şi revendice exclusiv pentru ea caracterul de Biserică universală şi adevărată. Fiecare este un fragment, o parte, dar nu Biserica întreagă. Toate împreună constituie Biserica. Toate hotarele (definiţiile) pe care le-au pus Părinţii au căzut; nu mai există nici o linie de definire şi de demarcaţie între erezie şi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Şi ereziile sunt biserici, şi desigur multe, precum cea papală (catolică), se consideră acum ca biserici surori, cărora împreună cu noi Dumnezeu le-a încredinţat grija pentru mântuirea oamenilor [19]. Există şi în cadrul ereziilor harul Atotsfântului Duh, drept pentru care şi botezul lor, precum şi toate celelalte taine sunt valide. Toţi câţi s-au botezat, oricărei erezii ar aparţine, sunt mădulare ale trupului lui Hristos, ale Bisericii. Blestemele şi anatemele sinoadelor nu mai sunt valabile şi trebuie radiate din cărţile liturgice. Ne-am adăpostit în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi ne-am vândut substanţial – şi aceasta doar prin aderarea noastră – propria conştiinţă de sine eclesiologică. Am desfiinţat dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, dogma despre „un (singur) Domn, o (singură) credinţă, un (singur) Botez” [20].

7. Acest sincretism intercreştin, a fost dezvoltat acum şi într-un sincretism interreligios, care pune semnul egal între toate religiile şi theosevia, cinstirea de Dumnezeu cea una, de-Dumnezeu-descoperită în Hristos, cunoştinţa dumnezeiască şi viaţa în Hristos. Este atacată, în consecinţă, nu doar dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în relaţie cu ereziile, ci şi dogma de căpetenie despre unica Revelaţie în lume şi unica mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos în relaţie cu religiile lumii. Este cea mai mare rătăcire, cea mai mare erezie din toate veacurile.

8. Noi credem şi mărturisim că doar în Hristos există posibilitatea mântuirii. Religiile lumii şi ereziile duc la pierzare. Biserica Ortodoxă nu este doar Biserica adevărată; este Biserica cea Una. Doar ea a rămas fidelă Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor, şi, prin urmare, doar ea reprezintă adevărata Biserică Universală a lui Hristos. După Cuviosul Stareţ Iustin Popovici, Ecumenismul este numele comun pentru falsele biserici ale Europei Apusene. Numele lor comun este panerezia [21]. Aceasta panerezie a fost primită de mulţi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, clerici, monahi şi laici dintre ortodocşi. O învaţă „cu capul descoperit”, a aplica şi o impun în practică, împărtăşindu-se în felurite chipuri cu ereticii, prin rugăciuni în comun, schimb de vizite, colaborări pstorale, aşezându-se radical pe ei înşişi în afara Bisericii. Poziţia noastră inspirată de hotărârile canonice sinodale şi de exemplul Sfinţilor este evidentă. Fiecare trebuie să-şi ia în serios responsabilităţile sale.

9. Desigur că există şi responsabilităţi colective, iar în principal cele ale ierarhilor şi teologilor noştri cu mentalitate ecumenistă în faţa pleromei ortodoxe şi a turmei lor. Acestora le declarăm întru frica lui Dumnezeu şi cu iubire că această poziţie a lor şi deschiderile lor în activităţile ecumeniste sunt condamnabile din orice parte am privi, pentru că:
a) pun la indoială realmente Credinţa şi Predania noastră ortodox-patristică;
b) seamănă îndoială în inimile turmei şi îi clatina pe mulţi, conducandu-i spre divizare şi schismă şi
c) atrag o parte a turmei în rătăcire şi prin aceasta într-un dezastru duhovnicesc.

Proclamăm, aşadar, că din aceste motive, cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, oricare ar fi poziţia pe care o ocupă în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, sunt în opoziţie cu ei. De aceea, poziţia lor trebuie osândită şi respinsă de către întregul ierarhilor şi al poporului credincios. Mărturisirea de credinţă este semnată de următorii în mod doveditor şi verificabil”.

Au semnat-o si o vor semna mult mai mulţi:

Archmandrite Joseph, Abbot of the Sacred Monastery of Xiropotamos, Holy Mountain
Protopresbyter fr. George Metallinos, Professor Emeritus of the Athens University School of Theology
Protopresbyter fr. Theodore Zisis, Professor Emeritus of the Thessaloniki University School of
Theology
Archmandrite Mark Manolis, Spiritual Superintendent of the “Pan-Hellenic Orthodox Union”
Archmandrite Athanasius, Abbot of the Sacred Monastery of Stavrovounion, Cyprus
Archmandrite Timothy Sakkas, Abbot of the Sacred Monastery of the Paraclete, Oropos
Archmandrite Cyril Kehayioglou, Abbot of the Sacred Monastery of the Pantocrator, Melissohori, Langadas
Archmandrite Sarandis Sarandos, Parish Priest of the Holy Temple of the Dormition of the Theotokos, Amarousion
Archmandrite Maximus Karavas, Abbot of the Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais
Archmandrite Gregory Hadjinikolaou, Abbot of the Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Archmandrite Athanasius Anastasiou, Abbot of the Holy Monastery of the Great Meteora
Archmandrite Theocletus Bolkas, Abbot of the Sacred Hermitage of Saint Arsenios the Cappadocian, Chalkidike
Archmandrite Chrysostomos, Abbot of the Sacred Coenobium of Hossios Nicodemus, Pentalofos, Goumenissa, etc.

(Din considerente de spaţiu am scurtat lista semnăturilor, mai ales că aceasta poate fi consultată – actualizată la zi pe internet – la adresa indicata în nota 1).

______________________________________
1 Text preluat din Saptamanalul Uniunii Panelenice, “Orthodoxos Typos”, nr. 1785 din 29 mai 2009, pp. 1 si 7) si tradus din limba greaca de monahul Leontie. Semnaturile in limba engleza au fost preluate de pe adresa: http://oodegr.com/english/oikoumenismos/omologia_pistews.htm
2 A se vedea opera lui Ghenadie al II-lea Scholarios, patriarhul Constantinopolului, Despre singura cale de mantuire a oamenilor (in greceste), in Gheorghios Scholarios, Apanta ta evriskomena, Oevres Completes de Georges Scholarios, vol. I-VII, Paris 1928-1936, ed. L. Petit – X. Siderides – M. Jugie, vol. III, 434-452.
3 Ioan 8:12: „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în intuneric, ci va avea lumina vieţii”. Idem 3: 19: „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina”.
4 Fapte 4: 12
5 I Ioan 4: 2-3: „Tot duhul care mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este; şi tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este”.
6 A se vedea Cosma Etolianul, Invataturi, in I. Menounou, Cosma Etolianul, Invataturi (si Biografia), ed. „Tinos”, Atena, Invatatura I 1, 37, pag.142: „Toate credintele sunt mincinoase, false, toate ale diavolului. Acest lucru l-am inteles drept adevarat, dumnezeiesc, ceresc, sanatos (corect), desavarsit si pentru mine si pentru voi, cum ca singura credinta binecinstitorilor si ortodocsilor crestini este buna si sfanta, si a crede si a ne boteza in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh”.
7 Omilia inainte de surghiunire 1, EDL 33, 186 (in limba greaca).
8 Epistola 90, Catre preasfintii frati si episcopi din Apus 2, EDL 2, 20 (in limba greaca).
9 Gal. 1:9. Omilii la Galateni, cap. I, PG 61, 624.
10 Mansi, 13, 409-412.
11 Laxismul si decaderea morala chiar si intre clerici a fost semnalata chiar de la inceputurile secolului XV de catre Sfantul Simeon al Tesalonicului. A se vedea Epistola Dogmatica 16 in D. Balfour, Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (1416/17 – 1429), Opere Teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.218: „Si mai mult, ei nu privesc adulterul ca pe ceva ce implica iadul intreg, nici macar in randurile preotilor lor, ci dimpotriva, ei isi doresc cu nerusinare concubine si tineri pentru adulter si doresc sa slujeasca in fiecare zi”. Ibid,15 , pag. 216 : „De asemenea, ei nu au un mod de viata evanghelic; intrucat orice fel de lux si adulter nu reprezinta pentru ei ceva reprobabil si nici orice altceva ce este interzis pentru crestini”. Decaderile morale care se vad in ultimul timp chiar si in randul clerului ortodox sunt rezultatul liberalismului si secularismului ecumenist.
12 Dialog 23, PG 155, 120-121. Epistola despre fericiri 5, in D. Balfour, Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului (1416-17 – 1429). Opere teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.226.
13 Epistola I Canonica, Catre Amfilohie de Iconium, canonul 1.
14 In textul celei de-a 9-a Adunari Generale a Consiliului Mondial al Bisericii in Porto Alegre (Brazilia 2006) care a fost acceptat de catre reprezentantii Bisericilor Ortodoxe si a avut ca titlu „Chemati sa fie o Unica Biserica” (Called to be the One Church), in paragraful 8 se mentioneaza: „Toti cei botezati in Hristos sunt uniti in Trupul Lui”. In paragraful 9: „Faptul ca noi toti in comun apartinem lui Hristos prin botezul in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, dă posibilitatea bisericilor şi le cheamă să păşească împreună chiar şi atunci când nu cad de acord. Asigurăm că există un singur botez, precum există doar un singur trup şi un singur Duh, o singură nădejde a chemării noastre, un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Dumnezeu şi Tată al nostru, al tuturor (vezi Efes. 4: 4-6)”. Mitropolitul Ioannis (Zizioulas) de Pergam, în lucrarea Orthodox Ecclesiology and the Ecumenical Movement, Sourozh Diocesan Magazine (Anglia, august 1985, vol. 21, p. 23) a preîntâmpinat această poziţie scriind: “Within baptism, even if there is a break, a division, a schism, you can still speak of the Church. … The Orthodox, in my understanding at least, participate in the ecumenical movement as a movement of baptised Christians, who are in a state of division because they cannot express the same faith together, In the past this has happened because of a lack of love which is now, thank God, disappearing”. (În botez, chiar dacă există o ruptură, o despărţire, o schismă, poţi încă să vorbeşti despre Biserică. … Ortodocşii, cel puţin după părerea mea, participă la mişcarea ecumenică ca la o mişcare a creştinilor botezaţi, care se află într-o situaţie de despărţire, pentru că nu pot să exprime aceeaşi credinţă împreună. În trecut, aceasta se întâmpla din lipsa de iubire, care acum, slavă lui Dumnezeu, dispare.)
15 Cuvânt apologetic despre fuga în Pont 82, ÅÐÅ 1, 176.
16 Omilia 22 la Romani, 2, PG 60, 611. Omilia 2 la Filipeni,1, PG 62, 119.
17 Mărturisirea de credinţă expusă la Florenţa, în Documents relatifs au Concile de Florence, II, Oeuvres anticonciliaires de Marc d’Ephese, de L. Petit, Patrologia Orientalis 17, 442.
18 A se vedea I. Karmiris, „Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale” (în limba greacă), vol. 2, p. 958.
19 A se vedea Declaraţia Comună a papei Ioan Paul al II-lea şi a patriarhului Bartolomeu în timpul vizitei celui de-al doilea la Roma, pe 29 iunie 1995. Mai devreme, aceleaşi lucruri fuseseră proclamate şi de către Comisia Teologică Mixtă pentru Dialogul dintre ortodocşi şi catolici la Balamand (Liban) în 1993.
20 Efeseni 4:5.
21 Arhim. Iustin Popovici, Biserica şi Ortodoxă şi Ecumenismul (în limba greacă), Tesalonic 1974, p. 224.

Extras din Revista Gând şi Slovă Ortodoxe N.28

Im ersten Halbjahr 2009 stieg der Absatz an Produkten der Klassikindustrie um 23 %, wie der BVMI (Bundesverband der Musikindustrie) in Berlin mitteilte. Zuwächse kommen vor allen Dingen aus dem Buchhandel und dem Konzert-Direktverkauf. Die vom BVMI in Auftrag gegebene Studie räumt vor allen Dingen mit Vorurteil auf, Klassik sei nur etwas für die Bildungselite. So kommen 1/3 der Umsätze von Klassikfans mit Hauptschulabschluss und mittlerer Reife (lt. Konsumerpanel der GfK,; Medienkaufdaten von 25.000 Haushalten. (Quelle: Die Welt, 08.08.09)

Schön…., mehr als der Bildungshintergrund interessiert mich allerdings der alltägliche Umgang mit Freunden der klassischen Musik. Mir passiert es immer noch, dass ich aufgrund meines Musikgeschmacks gern mal in die Schublade “schrullige Ansichten” gesteckt werde. So what, ich liege ja voll im Trend, bzw. ich bin ja eher ein Trendsetter. Während die meisten sich gerade erst mit Anna Netrebko, Rolando Villazon und David Garrett annähern, bin ich schon ein bisschen breiter aufgestellt. Cecilia Bartoli, Simone Kermes, Magdalena Kozená, Ian Bostridge…. Das sind Interpreten, die mir ganz besonders gut gefallen und die ich bereits live erlebt habe oder über die ich mind. jede Menge gelesen haben. So lange bin ich noch gar nicht ein richtiger Liebhaber dieser Musikrichtung. Ich brauchte eine Weile bis ich richtigen Zugang gefunden habe und der ist mir so richtig über eine Künstlerin gelungen. So wie viele heute über Netrebko/Villazon Zugang gefunden haben, ist es mir über Cecilia Bartoli gelungen. Ich habe mal eine Arie ( Lascia la spina, cogli la rosa) von G.F. Händel gehört und war wirklich richtig angetan. Ich saß im Auto und habe es im Radio gehört, da ich die Ansage im Radio nicht richtig verstanden hatte (inhaltlich konnte ich nicht Titel und Interpret und Erklärung trennen…), habe ich übers Internet recherchiert und bin fündig geworden. Ich habe mir dann auch meine erste echte Klassik CD gewünscht und bekommen: Opera proibita. Arien von Georg F. Händel, Alessandro Scarlatti, Antonio Caldara. Gesungen von Cecilia Bartoli.

Mein nächstes Erlebnis war ein Weihnachtsoratorium, gehört im Lübecker Dom. Sopran gesungen von Simone Kermes. Und wieder war ich schwer angetan von der Leichtigkeit mit der sie die Töne hervorgebracht hat. So habe ich mich denn Schritt für Schritt, praktisch Interpret für Interpret an die klassische Musik herangetastet und heute ist sie fester Bestandteil meines Geschmacksrepertoires. Ich fange langsam an über das reine “finde ich schön, gefällt mir, schöne Stimme” hinaus auch Unterschiede in den Stimmen, Interpretationen wahrzunehmen und langsam bildet sich bei mir so etwas wie Geschmacksprofil heraus. Nichts desto Trotz bin ich noch meilenweit davon entfernt ein echter Kenner oder Experte zu sein. Das ist jedoch nicht mein primäres Ziel, mein oberstes Ziel ist der Genuß!

Und da bin ich schon in der Küche gelandet. Essen war für mich viele Jahre notwendig um meinen Hunger zu stillen. Selber Kochen eher Übel als Freude. Wieder war ein einprägsames Erlebnis Auslöser für nachhaltiges Interesse und hier sogar Auslöser für ein echtes Hobby.

Das Ereignis war eine Sendung. Das Kochduell, eine Kochshow auf VOX. Ist schon ein paar Jahre her. Zu der Show wurden zwei Zuschauergäste eingeladen, die im Wert von max. 10 € eingekauft hatten. Keine Vorgabe bei den Zutaten, ganz egal was, konnten auch die merkwürdigsten Zusammenstellungen sein. Zwei Köche hatten dann die Aufgabe gemeinsam mit jeweils einem Gast ein kleines Menü innerhalb von 15 min. zuzubereiten. Die Show war witzig, spontan, kreativ, lehrreich und dauerte nicht zu lang und die Moderatorin war angenehm zurückhaltend. Ein tolles Konzept. Es ging nicht um Rezepte, vielmehr um Kreativität und Grundkenntnisse der Zubereitung. Ich habe sehr viel gelernt und fing an selbst auszuprobieren. Mittlerweile auch gern gemeinam mit Freunden, in Kochkursen, für Gäste.

Und was hat jetzt das Kochen mit der Musik zu tun? Ganz einfach, ein thailändisches Grünes Curry wird einfach besser, wenn dabei Händel erklingt und während der Koloraturen die Karotten den perfekten Schnitt bekommen. Maßeinheiten oder Garzeiten spielen dann keine Rolle mehr, Kochen wird zum Gefühl und je länger der Ton, desto schärfer das Curry….

Das Rezept folgt.

Em geral, para as festas do réveillon, costumo ir à Ilha Comprida, município litorâneo do Vale do Ribeira, bem ao sul do Estado de São Paulo.

Trata-se de um local bastante privilegiado sob a ótica da natureza (inclusive a Ilha é declarada área de proteção ambiental [APA], de interesse especial, com reservas ecológicas e áreas de relevante interesse ecológico [ARIE]). Só para se ter uma idéia, são 74 km de praias. E, bem próximo dali, ao norte, está a estação ecológica da Juréia, verdadeiro santuário do que resta ainda de mata atlântica no Estado. Ao sul, Cananéia e a Ilha do Cardoso.

A minha hospedagem ocorre, sempre e sempre, na ótima Pousada Icaraí (sem dúvida a melhor do local), cujos proprietários são os adoráveis amigos Naia e Sady Previtalli, pais do Duda, pessoa conhecida de muitos dos convivas deste blog. Gente da melhor qualidade, que sabe acolher. Competentes. E, friso, hospitaleiros.

Na última vez que estive por lá – e isso já dista 8 longos meses – testemunhei algo que me causou forte indignação: simplesmente o Município estava apinhado de lixo, basicamente doméstico.

Justificativas, claro, as mais variadas. Mas talvez a principal seguia a linha de que, ao final de mais uma legislatura (2005/2008), os contratos de coleta de lixo com as empresas não haviam sido renovados. Ou seja, um descalabro.

Isso fez com que o lixo se acumulasse nas vias públicas durante dias – os caminhões de coleta simplesmente não “passavam”. Emergencialmente, o Prefeito que assumira colocou alguns veículos para tal fim, tentando dar conta do atendimento da demanda acumulada.

Diante de tal situação e do fato à sua porta, a alternativa encontrada pela comunidade foi a de que, ela própria, faria o serviço cuja obrigação, evidentemente, é do Poder Público – afinal, arcam com tributos, nem sempre de natureza leve, cuja receita também deve custear a prestação dessa atividade.

Os comerciantes locais, de praticamente todos os ramos, foram à luta e saíram a “catar” lixo.

Naia e Sady, por exemplo, munidos de rastelo, pá, sacos de lixo, dirigiram-se à praia, mais de uma vez, nas primeiras horas da manhã, acompanhados de outros, para limpá-la. Fizeram isso não só por seu amor incondicional à Ilha, mas também para garantir que nós, turistas, tivéssemos o máximo conforto possível – no caso, conforto sanitário.

É bom que se diga que, pelo fato da Ilha ser considerada uma APA, com todas as suas especificidades, os resíduos sólidos merecem tratamento diferenciado. Mas tudo isso, como se vê, não foi levado em consideração.

Não posso deixar de mencionar o que estabelece a Lei federal nº 9.985, de 18/7/2000, que, dentre outras providências, institui o Sistema Nacional de Unidades de Conservação da Natureza. Ali, quanto às APA’s (como dito, hipótese da Ilha Comprida), assim está definido:

“Art. 15. A Área de Proteção Ambiental é uma área em geral extensa, com um certo grau de ocupação humana, dotada de atributos abióticos, bióticos, estéticos ou culturais especialmente importantes para a qualidade de vida e o bem-estar das populações humanas, e tem como objetivos básicos proteger a diversidade biológica, disciplinar o processo de ocupação e assegurar a sustentabilidade do uso dos recursos naturais”.

O dispositivo legal não passou de letra morta.

Não há a menor dúvida que todos esses fatos são enquadráveis como crimes ambientais, conforme definidos na Lei federal nº 9.605, de 12/2/1998. Mas não tenho notícia de que qualquer pessoa tenha sido admoestada por isso.

Atualmente, segundo soube, a situação melhorou bastante, o que é uma boa notícia.

Seja como for, a Ilha Comprida necessita de um reforço no que toca a políticas públicas voltadas à coleta seletiva de lixo e ações que visem a sua reciclagem.

E mais: políticas educacionais voltadas, primeiro, à própria população, com o fim de se fazer compreender a importância do correto descarte de resíduos, aliada à vocação turística do Município; e segundo, informar e educar o turista, que, lamentavelmente, muito contribui para a degradação, em especial das praias.

Não podemos esquecer que a Ilha é um santuário, cercada por outros santuários. A luta pela sua preservação é algo que não pode, jamais, esmorecer.

E que não se repita, sequer tangencie, nem agora, nem nas próximas temporadas, nem em tempo algum, esses lamentáveis episódios. Conto com a responsabilidade e o bom senso das autoridades para o mais correto planejamento.

Afinal, a Ilha Comprida É o que a gente vê nas duas primeiras fotos deste post.

E que não pertence a ninguém em especial; não pertence a políticos nem a partidos políticos; ela é difusamente nossa.

Uma coisa só, para finalizar: não quero mais sentir a sensação (triste) que tive ao ver o “Seo” Dito (um ilha compridense e uma espécie de “faz-de-tudo” da Pousada Icaraí), enquanto gentilmente me ciceroneava pela Ilha para a busca das imagens aqui colocadas, com o olhar vago e perdido – sem pronunciar uma única palavra -, como a indagar: “o que está acontecendo com o local aonde nasci?”.

Como elas decidiram colocar aqui uma apresentação…

O meu nome é mariana, mas podem tratar-me por arie n___n~… não gosto muito de falar de mim, mas aqui fica uma pequena introdução para que me possam conhecer melhor.

A convite da criadora deste blog ~tatiana~ juntei-me ao kpopt. A minha tarefa é cuidar do top10 coreano e japonês e trazer-vos as performances semanais do inkigayo, music bank ou music core. Espero que gostem (:

Tenho 19 anos, o meu signo é caranguejo e cresci com várias influências asiáticas por parte da minha família. No entanto só entrei verdadeiramente no universo de entretenimento asiático há cerca de 6 anos, apesar de ser ávida fã de anime desde pequena (não que tenha crescido muito desde então :’D).

Sou aluna da Sheffield Hallam University, em inglaterra, há um ano. O meu curso é Negócios Internacionais com Chinês… embora um pouco aborrecido, mal posso esperar pelo estágio na china, onde finalmente poderei entrar em contacto directo com a ásia.

Se quiserem saber alguma coisa ou tiverem uma dúvida, podem sempre perguntar-me! Tentarei responder o mais rapidamente possível ^___^

~ tell me your wish ~

Dată la Sinaxa dreptslăvitorilor preoţi şi monahi din Volos (Grecia) în Aprilie 2009

Mănăstirile Meteor (Volos, Grecia)

Cei dintre noi care, prin harul lui Dumnezeu, am crescut în dogmele cele bine-cinstitoare şi urmăm întru toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolicească, credem că:

Singura cale de mântuire a oamenilor[1] este credinţa în Sfânta Treime, în lucrarea şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, ce rămân în Trupul Său, Sfânta Biserică. Hristos este singura şi adevărata Lumină[2]; nu sânt alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care să ne mântuiască: „Şi nu este întru nimeni altul mântuirea, căci nu este subt cer nici un alt nume dat între oameni, întru carele trebuie să ne mântuim noi.”[3] Toate celelalte credinţe, toate religiile care nesocotesc şi nu mărturisesc că Hristos „au venit în trup”[4] sânt plăsmuiri omeneşti şi lucrări ale Diavolului,[5] care nu duc la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi naşterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi înşală pe oameni şi îi duc la pieire. Fiind Creştini ce credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu orice altă credinţă, nici măcar cu aşa-zisele religii monotheiste, Iudaismul şi Mahomedanismul, care nu cred în Sfânta Treime.

De două mii de ani, Biserica cea întemeiată de Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas tare şi neclintită în mântuitorul adevăr învăţat de Hristos, predanisit de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Ea nu s-a plecat sub cumplitele prigoane ale Iudeilor, mai întâi, şi mai apoi ale idolatrilor, din întâiile trei veacuri; a adus o mulţime de mucenici şi a ieşit biruitoare, dovedindu-şi astfel obârşia dumnezeiască. După cum minunat a spus Sfântul Ioan Gură-de-Aur: „Nimic nu e mai puternic ca Biserica. . . dacă te lupţi cu un om, biruieşti sau eşti biruit; de te lupţi însă împotriva Bisericii, nu-i cu putinţă să câştigi, căci Dumnezeu e mai tare decât toate.”[6]

După încetarea prigoanelor şi biruinţa Bisericii asupra vrăjmaşilor săi din afară – adică asupra Iudeilor şi idolatrilor – vrăjmaşii din lăuntru ai Bisericii au început să se înmulţească şi să se întărească. O felurime de erezii s-au ivit, căutând să supună şi să măsluiască credinţa înmânată, încât credincioşii să se zăpăcească şi credinţa lor în Evanghelie şi predanii să slăbească. Arătând starea de fapt din Biserică ce ţinea de peste patruzeci de ani – chiar şi administrativ – pricinuită de erezia lui Arie, Marele Vasilie spunea: „Dogmele Părinţilor s-au nesocotit cu totul, apostoleştile predanii s-au vestejit, născocirile celor noi se urmează în biserici; pentru aceasta, oamenii s-au făcut cuvântători meşteşugiţi în loc să fie cuvântători-de-Dumnezeu; înţelepciunea lumii pare să dea la o parte lauda în Cruce. Păstorii sânt izgoniţi şi în locul lor se pun lupi grei, care sfâşie turma lui Hristos.”[7]

Ce s-a întâmplat cu vrăjmaşii din afară – religiile – s-a întâmplat şi cu cei din lăuntru – ereziile. Prin mari şi luminaţi Sfinţi Părinţi, Biserica a lămurit şi a întărit credinţa dreptslăvitoare, prin hotărârile Sinoadelor Locale şi Ecumenice în privinţa anumitor învăţături îndoielnice, cu împreună-glăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) în toate cele ale credinţei. Sântem, aşadar, în afara primejdiei de a greşi când urmăm Sfinţilor Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei le-au aşezat. Cuvintele „urmând Sfinţilor Părinţilor noştri” şi „neschimbând hotarele aşezate de Părinţii noştri” se fac o linie dreaptă, neclintită, şi o chezăşie pentru credinţa şi felul dreptslăvitor de viaţă. Astfel, poziţiile de căpătâi ale Mărturisirii noastre sânt următoarele:

1. Ţinem, fără schimbare şi fără clintire, toate cele statornicite de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate cele primite de aceştia şi osândim toate cele osândite de aceştia; încă, ne ferim de părtăşia cu cei ce înnoiesc în cele ale credinţei. Nici nu adăugăm, nici nu înlăturăm vreo învăţătură, nici nu o schimbăm. Aşa cum de-Dumnezeu-purtătorul Sfânt Ignatie al Antiohiei scria în epistolia sa către Sfântul Policarp al Smirnei: „Oricine grăieşte împotriva celor ce s-au hotărât – chiar de ar fi vrednic crezării, chiar de ar posti, chiar de s-ar păzi în feciorie, chiar de ar face semne, să îţi fie ca un lup în blană de oaie, ce caută stricarea oilor.” Sfântul Ioan Gură-de-Aur, tâlcuind cuvintele Apostolului Pavel „oricine va binevesti vouă afară de ceea ce aţi luat, anathema să fie,” observă că Apostolul „n-a zis “de vă va vesti ceva potrivnic” sau “de va răsturna toate”, ci “chiar de vă va binevesti şi cel mai mic lucru care nu vi s-a predanisit, chiar de vi-l va şopti doar, anathema să fie”.”[8] Cel de-al Şaptelea Sinod Ecumenic, vestind clerului Constantinopolei hotărârile sale împotriva iconoclaştilor, scria: „Am urmat predaniei Bisericii Soborniceşti, şi n-am făcut nici o înlăturare sau prisosinţă, ci, învăţaţi fiind în chip apostolicesc, ţinem predaniile ce le-am primit, cinstind şi primind toate cele primite de Sfânta Biserică Sobornicească din anii cei dintâi, nescrise şi scrise . . . căci adevărata şi dreapta judecată a Bisericii nu îngăduie înnoiri în lăuntrul său, nici încercări de a înlătura ceva. Urmând, aşadar, legile Părinţilor noştri, primind harul Duhului celui Unul, am păzit după cuviinţă, fără înnoiri sau scăderi, toate cele ale Bisericii.”[9]Împreună cu Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade, şi noi lepădăm şi anathematizăm toate ereziile ivite de-a lungul istoriei Bisericii. Din vechile erezii care au dăinuit până astăzi, osândim Arianismul (ce dăinuieşte în mincinoşii Martori ai lui Iehova) şi Monofizitismul – forma extremă a lui Evtahie şi cea mai moderată a lui Sever şi Dioscor – potrivit hotărârilor celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic de la Halkidon (Calcedon) şi hristologiei marilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli precum Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Damaschin, Marele Fotie şi din cântările noastre liturgice.
2. Proclamăm că Papismul este pântecele ereziilor şi rătăcirilor. Învăţătura lui „Filioque” – adică purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul – este potrivnică tuturor celor învăţate despre Sfântul Duh de Însuşi Hristos. Întreaga ceată a Părinţilor, în Sinoade şi în parte, socoteşte Papismul o erezie deoarece, în afară de Filioque, a zămislit o sumedenie de alte rătăciri, precum întâietatea (primatul) şi negreşelnicia (infailibilitatea) Papei, azimile (pâinea nedospită), focul curăţitor (Purgatoriul), neprihănita zămislire (imaculata concepţie) a Născătoarei-de-Dumnezeu, harul zidit (graţia creată), cumpărarea iertării (indulgenţele). . . a schimbat aproape toate învăţăturile şi obiceiurile în privinţa botezului, mirungerii, dumnezeieştii împărtăşiri şi a celorlalte Taine, şi a prefăcut Biserica într’un stat secular.
   Papismul din zilele noastre s-a abătut şi mai mult decât Papismul medieval de la învăţătura Bisericii, până într-acolo că a ajuns să nu mai aibă nici o legătură cu vechea Biserică Apuseană. A adus o puzderie de noi exagerări în „Mariologia” sa, precum învăţătura că Născătoarea-de-Dumnezeu este împreună-răscumpărătoare (coredemptrix) a neamului omenesc. A întărit „Mişcarea harismatică” a grupurilor Penticostale (aşa-zis adunate în Duh). A primit alte înnoiri aduse dumnezeieştii închinări, precum dansuri şi instrumente muzicale. A scurtat şi, în esenţă, a distrus Dumnezeiasca Liturghie. În ce priveşte ecumenismul, a pus temeliile unei pan-religii la Conciliul al Doilea de la Vatican, prin recunoaşterea „vieţii duhovniceşti” a oamenilor de alte credinţe. Minimalismul dogmatic a dus la o înmicşorare a cerinţelor etice, plecând de la legătura dintre dogmă şi etică (morală), ale cărei urmări sânt căderile etice ale unor clerici de frunte şi creşterea abaterilor etice, precum homosexualitatea şi pedofilia, în rândul clericilor.[10]
   Continuând susţinerea „Uniei” – acea caricatură de Orthodoxie, cu care îi înşală şi atrage pe credincioşi – Papismul zădărniceşte dialogul şi îşi contrazice aşa-zisa dorinţă sinceră de unire.
   Îndeobşte vorbind, în Papism s-a petrecut o schimbare adâncă şi o întoarcere spre Protestantism după Conciliul al Doilea de la Vatican, ajungându-se chiar la înfierea feluritor mişcări „duhovniceşti” ale „Noului Veac” („New Age”).
   Potrivit Sfântului Simeon al Thessalonicului, Mistagogul, Papismul a pricinuit mai multă vătămare Bisericii decât toate ereziile şi schismele la un loc. Noi, Dreptslăvitorii, avem părtăşie cu Papii de dinaintea Schismei şi îi pomenim pe mulţi ca sfinţi. Papii de după Schismă sânt eretici; au încetat să mai fie urmaşi ai Scaunului Romei; nu mai au succesiune apostolească, deoarece nu mai au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Pentru aceasta, cu fiecare astfel de Papă, „nu doar că nu avem părtăşie, ci îl şi numim eretic.” Din pricina hulei lor împotriva Sfântului Duh, prin învăţătura lui Filioque, au pierdut Sfântul Duh şi, astfel, toate ale lor sânt lipsite de har. Nici una din Tainele lor nu este lucrătoare, după Sfântul Simeon. „Înnoitorii, dară, hulesc şi se depărtează cu totul de Duh, hulind împotriva Duhului Sfânt, prin urmare toate ale lor sânt fără har, încât au siluit şi au înjosit harul Duhului. . . de aceea Sfântul Duh nu este printre ei şi nu este nimic duhovnicesc la ei, căci toate ale lor sânt noi şi stricate şi protivnice dumnezeieştii predanii.”[11]
3. Aceleaşi lucruri se aplică într-o măsură şi mai mare Protestantismului, care, ca odraslă a Papismului, a moştenit multe erezii, dar a şi adăugat mult mai multe. A lepădat predania, primind doar Sfânta Scriptură (Sola Scriptura), pe care o şi tâlcuieşte greşit; a desfiinţat preoţia ca un har tainic aparte, precum şi cinstirea Sfinţilor şi a icoanelor; a defăimat-o pe Preasfânta Maică Născătoare-de-Dumnezeu; a lepădat monahismul; dintre Sfintele Taine, primeşte doar botezul şi dumnezeiasca împărtăşire, dar schimbând învăţătura şi obiceiul Bisericii în ce le priveşte; învaţă deplina înainte-rânduire (predestinarea) (Calvinismul) şi îndreptăţirea doar prin credinţă. Şi încă, latura mai „progresistă” a adus preoţia femeilor şi căsătoria homosexualilor – ce sânt primiţi chiar şi la preoţie. Însă, mai presus de toate, duce lipsă de eclesiologie, căci înţelesul de Biserică potrivit Predaniei Dreptslăvitoare nu există la ei.
4. Singura cale prin care părtăşia noastră cu ereticii poate fi refăcută este dacă aceştia se vor lepăda de rătăcirile lor şi se vor pocăi, ca să poată fi o adevărată unire şi pace: o unire în Adevăr, şi nu în rătăcire şi erezie. Pentru aducerea ereticilor în Biserică, scumpătatea canonică cere ca aceştia să fie primiţi prin botez. „Botezul” lor de dinainte, săvârşit în afara Bisericii fără întreita afundare şi ridicare a omului ce se botează în apă anume sfinţită, săvârşit de un preot neorthodox, nu este nicidecum un botez. Lipseşte harul Sfântului Duh (Care nu rămâne în schisme şi erezii) şi, pentru aceasta, nu avem nimic care să ne unească laolaltă, după cum arată Marele Vasilie: „Cât despre cei ce s-au depărtat de Biserică, aceştia nu mai au harul Sfântul Duh asupra lor, căci curgerea sa a încetat pentru cei ce au încetat a avea urmarea (apostolicească). . . Cât despre cei ce s-au rupt, care acum au ajuns mireni, nu mai au putere nici să boteze, nici să hirotonească prin punerea mâinilor, fiind de acum neputincioşi să dea harul Sfântului Duh, din care au căzut.”[12]
   De aceea, noua încercare a ecumeniştilor de a ne face să credem că avem acelaşi botez cu ereticii este neîntemeiată şi şubredă, ca şi afirmaţia că prin această inexistentă unime de botez se poate susţine unimea Bisericii, despre care se zice că ar fi oriunde este botez.[13] Omul intră însă în Biserică şi se face mădular al ei nu prin orice botez, ci doar prin acel un singur botez, săvârşit întocmai pretutindeni şi de preoţi ce au preoţia Bisericii.
5. Câtă vreme ereticii vor stărui în rătăcirea lor, ne vom feri de părtăşia cu dânşii, îndeosebi la rugăciuni împreună. Sfintele canoane, în întregime, opresc nu doar împreună-slujirea şi rugăciunea laolaltă în biserici (cu ereticii), ci chiar şi rugăciunile împreună în locuri osebite de biserici. Poziţia neîngăduitoare a Bisericii faţă de eretici izvorăşte din dragoste adevărată şi grijă nemincinoasă pentru mântuirea lor, şi din grijă pastorală ca turma credincioşilor să nu fie cuprinsă de erezii. Tot cel ce iubeşte, vădeşte adevărul şi nu lasă pe celălalt în minciună; altminteri, orice dragoste şi înţelegere cu el ar fi doar măsluită şi mincinoasă. Sânt războaie bune şi păci rele. „. . .căci mai vrednic de laudă e un război decât o pace care ne desparte de Dumnezeu,” spune Sfântul Grigorie de-Dumnezeu-Cuvântătorul.[14] Iar Sfântul Ioan Gură-de-Aur ne povăţuieşte: „De vei vedea defăimată buna-cinstire, să nu alegi împăcarea în locul adevărului, ci să stai neclintit până la moarte. . . fără să trădezi nicicum adevărul.” Iar în alt loc, ne povăţuieşte cu tărie: „Să nu recunoşti nici o dogmă în afara celor legiuite, sub chipul dragostei.”[15] Această poziţie a Părinţilor a fost ţinută şi de marele apărător şi mărturisitor al credinţei dreptslăvitoare împotriva Latinilor, Sfântul Marcu al Efesului, care îşi încheia mărturisirea sa de credinţă de la Florenţa cu următoarele cuvinte: „Toţi dascălii Bisericii, toate soboarele şi toate dumnezeieştile scripturi ne îndeamnă să ne ţinem departe de cei cu alte credinţe şi să ne ferim de la părtăşia cu dânşii. Ar trebui, dar, să nesocotesc toate acestea şi să urmez celor ce caută unirea în chipul unei păci plăsmuite? Celor ce au măsluit sfinţitul şi dumnezeiescul Simvol (Crezul) şi l-au adus pe Fiul ca a doua pricină a Sfântului Duh? (. . .) Să nu fie nouă aşa, o, bunule Mângâietor, şi să nu cad vreodată în gânduri necuviincioase, ci, urmând învăţăturii Tale şi fericiţilor ce s-au însuflat de la Tine, să mă alătur Părinţilor, aducând, dacă nimic altceva, măcar atât: bună-cinstire.”[16]
6. Până la începuturile veacului al 20-lea, Biserica a avut o poziţie statornică şi neclintită de lepădare şi osândire a tuturor ereziilor, după cum se zice limpede în Sinodiconul Dreptei-slăviri, ce se rosteşte în Duminica Orthodoxiei. Ereziile şi ereticii sânt anathematizaţi, fiecare în chip anume; mai mult, pentru a nu lăsa prilej la ceva să scape de sub anathemă, la sfârşitul slujbei se află o anathemă obştească: „Tuturor ereticilor, anathema.”
   Din nefericire, această poziţie statornică, neclintită şi credincioasă a Bisericii a început, o dată cu cei dintâi ani ai veacului al 20-lea, să fie treptat părăsită, după enciclica dată de Patriarhia Ecumenică în 1920 „Către toate bisericile lui Hristos,” care, pentru întâia dată, a înfăţişat oficial ereziile drept „biserici” ce nu s-au înstrăinat de Biserică, ci sânt apropiate şi înrudite cu ea. Enciclica îndruma ca „dragostea dintre Biserici să fie, mai presus de toate, din nou aprinsă şi din nou întărită, fără ca acestea să se mai socotească unele pe altele străine şi depărtate, ci mai degrabă înrudite şi apropiate în Hristos, împreună-adunate şi împreună-moştenitoare ale făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos.”[17]
   Calea e acum deschisă pentru înfierea, întărirea şi propăşirea în sânul Bisericii Orthodoxe a unei născociri la început Protestante şi care are acum încuviinţare Papală – erezia Ecumenismului, acea pan-erezie ce primeşte şi legiuieşte toate ereziile ca „biserici” şi defaimă dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoliceşti. Odrăslită, propovăduită şi silită acum de Patriarhi şi episcopi, ea este o nouă dogmă în privinţa Bisericii, o nouă ecleziologie. Potrivit ei, nici o Biserică nu este îndreptăţită să pretindă doar pentru sine însuşirea de Biserică sobornicească şi adevărată. În schimb, fiecare dintre ele ar fi o bucată, o parte, şi nu Biserica întreagă; toate împreună alcătuiesc Biserica.
   Toate hotarele aşezate de Părinţi au fost răsturnate; nu mai este linie despărţitoare între erezie şi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Până şi ereziile sânt acum „biserici”; de fapt, multe dintre ele – precum cea Papală – sânt acum privite ca „biserici surori,” cărora Dumnezeu le-a încredinţat, împreună cu noi, grija mântuirii oamenilor.[18] Harul Sfântului Duh este acum şi în erezii, şi, prin urmare, botezurile lor – ca şi toate celelalte „taine” – sânt socotite lucrătoare. Toţi cei ce s-au botezat, neţinându-se seamă de erezia în care se află, sânt socotiţi acum mădulare ale Trupului lui Hristos, Biserica. Osândirile şi anathemele Sinoadelor nu mai sânt drepte şi ar trebui înlăturate din cărţile liturgice. Ne-am aşezat de acum în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi ne-am trădat, de fapt – prin însăşi încuviinţarea noastră de a lua parte – conştiinţa bisericească. Am înlăturat dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoliceşti – dogma lui „Un Domn, o credinţă, un botez.”[19]
7. Acest sincretism inter-creştin a crescut acum într-un sincretism inter-religios, care pune semnul egal între toate celelalte credinţe şi buna-cinstire cea una a lui Dumnezeu, de Dumnezeu descoperită prin Hristos, cunoaşterea dumnezeiască şi viaţa cea întru Hristos. Prin urmare, nu se atacă doar dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoliceşti în privinţa ereziilor, ci şi dogma de căpetenie despre Descoperirea cea una şi singura mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos, în legătură cu religiile lumii. Este cea mai cumplită rătăcire, cea mai mare erezie a tuturor veacurilor.
8. Credem şi mărturisim că doar în Hristos este putinţă de mântuire. Credinţele lumii şi ereziile duc toate la pierzanie. Biserica Orthodoxă nu este doar adevărata Biserică, este singura Biserică. Doar ea a rămas credincioasă Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor; doar ea, aşadar, întruchipează adevărata catholicească (sobornicească) Biserică a lui Hristos. Potrivit cuviosului Stareţ Iustin Popovici, ecumenismul este numele de obşte pentru bisericile mincinoase ale Europei Apusene; numele lor de obşte este acela de „a-tot-erezie” (pan-erezie).[20]
9. Mai sânt, de bună seamă, şi răspunderi obşteşti, de căpetenie în cugetul ecumenist al arhiereilor şi theologilor noştri, în faţa pliromei dreptslăvitoare şi a turmei lor. Acestora le spunem, cu frica lui Dumnezeu şi cu dragoste, că această poziţie şi deschiderea lor către toate îndeletnicirile ecumeniste sânt de osândit în toate privinţele, deoarece:
   a. pun la îndoială cu fapta predania şi credinţa noastră patristică şi dreptslăvitoare;
   b. sădesc îndoială în inima turmei lor şi îi neliniştesc pe mulţi, împingându-i spre dezbinare şi schismă, şi c. duc o parte a turmei în rătăcire şi, prin aceasta, la nimicire duhovnicească.

Declarăm, aşadar, că din pricinile mai înainte amintite, cei ce se mişcă în această nechibzuinţă ecumenistă, orice treaptă ar avea în trupul bisericesc, sânt potrivnici predaniei Sfinţilor noştri şi, prin urmare, stau împotriva acestora.
Din această pricină, poziţia lor trebuie osândită şi lepădată de întregul Arhiereilor şi al norodului credincios.

NOTĂ:
Toţi acei dintre clerici, monahi, monahii şi mireni doresc să ia parte la această mărturisire dreptslăvitoare, pot declara, în scris:
„Primesc Mărturisirea de Credinţă împotriva Ecumenismului şi iscălesc la ea.”
Pot trimite această declaraţie, arătând numele şi poziţia bisericească, monahală sau profesională la următoarea adresă:
Revista THEODROMIA, P.O.Box 1602, Thessaloniki 541 24, Greece; fax: +30.2310.276590; email palimpce@otenet.gr

Mărturisirea de Credinţă de mai sus a fost iscălită până acum (3 Iunie 2009) de următorii:

• Mitropolitul Serafim al Kitherei şi Antikitherei
• Mitropolitul Cosma al Etoliei şi Akarnaniei
• Mitropolitul Serafim al Pireului
• Mitropolitul Ieremia al Gortinei şi Megalopolisului
• Arhimandritul Iosif, Igumenul Sfintei Mănăstiri Xiropotamu, Sfântul Munte
• Protoiereul Gheorghios Metallinos, profesor emerit al Şcolii Universitare de Theologie din Athena
• Protoiereul Theodoros Zisis, profesor emerit al Şcolii Universitare de Theologie din Thessalonic
• Arhimandritul Marcu Manolis, proistamen (conducător) duhovnicesc al „Uniunii Orthodoxe Pan-Ellinice”
• Arhimandritul Athanasie, Igumenul Sfintei Mănăstiri Stavrovunion, Cipru
• Arhimandritul Timothei Sakkas, Igumenul Sfintei Mănăstiri Parakliti, Oropos
• Arhimadritul Chiril Kehaghioglu, Igumenul Sfintei Mănăstiri Pantokrator, Melissohori, Langadas
• Arhimandritul Sarandie Sarandos, parohul Sfintei Biserici a Adormirii Născătoarei-de-Dumnezeu, Amarusion
• Arhimandritul Maxim Karavas, Igumenul Sfintei Mănăstiri a Sfintei Paraschevi, Milohori, Ptolemais
• Arhimandritul Grigorie Haginikolau, Igumenul Sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi, Ano Ghazea, Volos
• Arhimandritul Athanasie Anastasiu, Igumenul Sfintei Mănăstiri Marea Meteoră
• Arhimandritul Theoclit Volkas, Igumenul Sfintei Sihăstrii a Sfântului Arsenie Cappadokianul, Halkidiki
• Arhimandritul Hrisostom, Igumenul Sfintei Chinovii a Cuviosului Nicodim, Pentalofos, Gumenissa
• Arhimandritul Theodor Diamantis, Igumenul Sfintei Mănăstirii Panaghia Molivdoskepasti, Koniţa
• Arhimandritul Palama Kirillides, Igumenul Sfintei Mănăstiri a Naşterii Maicii Domnului, Kallipetra, Veria
• Arhimandritul Lavrentie Gratsias, Sfânta Mitropolie a Florinei, Prespei şi Eordeei
• Arhimandritul Meletie Vadrahanis, Sfânta Mitropolie a Florinei, Prespei şi Eordeei
• Arhimandritul Pavel Dimitrakopulos, Sfânta Mănăstire a Schimbării la Faţă a Mântuitorului, Muţiala, Veria
• Arhimandritul Ignatie Kalaitsopulos, Sfânta Mănăstire a Sfinte Paraschevi, Milohori, Ptolemais
• Arhimandritul Simeon Gheorghiades, Sfânta Mănăstire a Sfintei Treimi, Ano Ghazea, Volos
• Arhimandritul Augustin Siarras, Sfânta Mănăstire a Sfintei Treimi, Ano Ghazea, Volos
• Arhimandritul Amvrosie Ghionis, Sfânta Mănăstire a Sfintei Treimi, Ano Ghazea, Volos
• Gheronda (stareţul) Grigorie Ieromonahul, Sfânta Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte
• Gheronda (stareţul) Evstratie Ieromonahul, Sfânta Mănăstire Marea Lavră, Sfântul Munte
• Gheronda (stareţul) Filipp Ieromonahul, Coliba Marelui Athanasie, Mănăstirea Sfânta Anna Mică, Sfântul Munte
• Ieromonahul Athanasie, Sfânta Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte
• Ieromonahul Nicodim, Sfânta Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte
• Ieromonahul Nifon, Sfânta Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte
• Ieromonahul Hrisosotom Kartsonas, Coliba Sfântului Gheorghe, Mănăstirea Sfânta Anna Mică, Sfântul Munte
• Ieromonahul Onufrie, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sfântul Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte
• Ieromonahul Hrisanth, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sfântul Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte
• Ieromonahul Azaria, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sfântul Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte
• Ieromonahul Gavriil, Sf. Chilie Panaghia Gorgoepikoos, Sfânta Mănăstire Pantokrator, Sfântul Munte
• Ieromonahul Panteleimon, Sf. Chilie a Sfântului Panteleimon, Sfânta Mănăstire Pantokrator, Sfântul Munte
• Ieromonahul Tihon, Sf. Sihăstrie Pantokrator, Melissohori
• Protoiereul Lambros Fotopulos, parohul Sfintei Biserici a Sfântului Cosma Etolul, Amarusion, Attica
• Protoiereul Ioannis Fotopulos, parohul Sfintei Biserici a Sfintei Paraschevi, Attica
• Protoiereul Athanasios Minas, Lutraki, Corinthia
• Protoiereul Eleftherios Palamas, Sfântul Hristofor, Ptolemais
• Protoiereul Konstantinos Migdalis, parohul Sf. Biserici a Sfântului Constantin, Volos
• Protoiereul Photios Vezinias, profesor, Sfânta Mitropolie a Lagadasului
• Protoiereul Antonios Vusdekis, parohul Sf. Biserici a Sfântului Nicolae, Nikea, Pireu
• Preotul Dionisios Tatsis, pedagog, Koniţa
• Preotul Dimitros Psarris, parohul Sf. Biserici a Atotputernicilor Arhangheli, Sesklon, Aesonia
• Preotul Efthimios Antoniades, Sfânta Mitropolie a Larisei
• Preotul Anastasios Gotsopulos, parohul Sf. Biserici a Sfântului Nicolae, Patre
• Preotul Gheorghios Papagheorghiu, Sfânta Mitropolie a Dimitriadei
• Preotul Peter Hirsch, Petrokerasa, Halkidiki
• Preotul Theophanis Manuras, parohul Sf. Biserici a Sfântului Athanasie, Velestino, Magnesia
• Ierodiaconul Theolog Kostopulos, Sf. Mănăstire a Sfintei Treimi, Ana Ghazea, Volos
• Preotul Pashalis Ghinudis, Sfânta Mitropolie a Larisei
• Preotul Gheorghios Diamantopulos, Lavrion, Sfânta Mitropolie a Mesogeei
• Preotul Vasilios Kokolakis, parohul Sf. Biserici a Cinstitei Cruci, Holarghos, Attica
• Preotul Petros Pantazis, parohul Sf. Biserici a Schimbării la Faţă, Halandriu
• Ierodiacon Iraclidie Kleanthus, Sfânta Mitropolie a Tamasei
• Ierodiacon Antonie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohoriu
• Gheronda (stareţul) Theolipt Monahul, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte
• Gheronda (stareţul) Gavriil Monahul, Chilia Sfântului Hristodul, Karies, Sfântul Munte
• Gheronda (stareţul) Ilarion Monahul, lângă Arsanaua Konstamonitului, Sfântul Munte
• Gheronda (stareţul) Daniil Monahul, Sf. Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte
• Gheronda (stareţul) Acachie Monahul, Sf. Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte
• Gheronda (stareţul) Ştefan Monahul, Sf. Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte
• Gheronda (stareţul) Pavel Monahul, Sf. Chilie a Sfinţilor Apostoli, Schitul Xenofont, Sfântul Munte
• Gheronda (stareţul) Onufrie Monahul, Sf. Chilie a Naşterii Maicii Domnului, Sf. Mănăstire Pantokrator, Sfântul Munte
• Gheronda (stareţul) Nectarie Monahul, Sf. Chilie Izvorul Tămăduirii, Sf. Mănăstire Kutlumusiu, Sfântul Munte
• Gheronda (stareţul) Isaac Monahul, Sf. Chilie a Zămislirii Născătoarei-de-Dumnezeu, Sf. Mănăstire Stavronikita, Sfântul Munte
• Monahul Arsenie Vliagoftis, Sf. Sihăstrie a Sfântului Arsenie Cappadokianul, Halkidiki
• Monahul Gheorghie, Sf. Chilie a Naşterii Maicii Domnului, Sf. Mănăstire Pantokrator, Sfântul Munte
• Monahul Hristofor, Sf. Chilie a Sfinţilor Apostoli, Schitul Xenofont, Sfântul Munte
• Monahul Maxim, Sf. Sihăstrie a Daniileilor, Katunakia, Sfântul Munte
• Monahul Dosithei, Kathisma Sf. Mănăstiri Kutlumusiu, Sfântul Munte
• Monahul Spiridon, Chilia Sfântului Nicolae, Sf. Mănăstire Kutlumusiu
• Monahul Damaschin Aghioritul, Sf. Chilie a Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Mănăstire Karakallu
• Monahul Savva Lavriotul, Sf. Mănăstire Marea Lavră, Sfântul Munte
• Monahul Theofil Aghioritul, Sf. Chilie Sambri, Sfântul Munte
• Monahul Paisie, Sf. Chilie a Sfinţilor Arhangheli „Savvaion,” Sfântul Munte
• Monahul Heruvim, Sf. Chilie a Sfinţilor Arhangheli şi Sfântului Ioan Cucuzel, Sfântul Munte
• Monahul Nicodim, Sf. Chilie a Sfântului Nectarie, Kapsala, Sfântul Munte
• Monahul Dosithei, Sf. Mănăstire a Schimbării la Faţă a Mântuitorului, Sohos, Langada
• Monahul Hariton, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte
• Monahul Nicodim, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte
• Monahul Averchie, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte
• Monahul Prodrom, Coliba Cinstitului Înainte-mergător, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfântul Munte
• Monahul Arsenie, Sf. Colibă a Cuviosului Gherasim, Schitul Sf. Panteleimon, Sf. Mănăstire Kutlumusiu, Sfântul Munte
• Monahul Evstratie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori
• Monahul Arsenie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori
• Monahul Ignatie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori
• Monahul Mihail, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori
• Monahul Nectarie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori
• Monahul Rafail, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori
• Monahul Mardarie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori
• Monahul Dionisie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori
• Monahul Dimitrie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori
• Monahul Pahomie, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori
• Monahul Luca, Sfânta Sihăstrie Pantokrator, Melissohori
• Monahia Mariam, Igumena Sf. Mănăstiri a Sfântului Lavrentie, Fili
• Monahia Hristonimfa, Sf. Mănăstire a Sfântului Lavrentie, Fili
• Monahia Lavrentia, Sf. Mănăstire a Sfântului Lavrentie, Fili
• Nikolaos Vasiliadis, theolog şi scriitor, Frăţia Theologică „Sotirios”
• Despina Anastasiadu Gheorguda, Nipiaghogos, educatoare, consilier educaţional primar
• Panaghiota Antsu, filolog şi theolog, Thessalonic
• Gheorghios Gheorgudas, doctor în theologie, consilier educaţional primar
• Ioannis Dekliomis, theolog, Thessalonic
• Stefanos Ziogas, profesor de filologie, Thessalonic
• Dimitrios Karaghiannidis, antrenor, Thessalonic
• Vasilios Kermeniotis, profesor, Ptolemaida
• Agathi Kiriakidu-Theodosiu, filolog, Thessalonic
• Gavriil Lampsidis, jurnalist, Thessalonic
• Sotirios Lisikatos, theolog şi filolog, Thessalonic
• Hristina Bulaki-Zisi, profesor-asistent primar la Şcoala de Theologie A.P.Th.
• Dimitrios Mavridis, matematician, Thessalonic
• Konstantinos Nusis, filolog şi theolog, Volos
• Lavrentios Ntetsiortsio, publicist şi scriitor, preşedintele Uniunii Filo-orthodoxe „Cosmas Flamiatos,” Eghion
• Andreas Papavasiliu, doctor în theologie, inspector primar de educaţie secundară, Cipru
• Panaghiotis Simatis, profesor de theologie, secretarul Uniunii Filo-orthodoxe „Cosmas Flamiatos,” Eghion
• Konstantinos Stavrinidis, Athena
• Marina Stravaku, filolog, Thessalonic
• Afrati Strakali-Tzoanopolu, filolog, Thessalonic
• Malamati Strakali-Papaioannu, filolog, Thessalonic
• Dimitrios Zisis, consilier educaţional şi theolog, Kastoria

[1] Vezi tratatul lui Ghennadie II Sholarios, Patriarhul Constantinopolei, „Despre singura cale de mântuire a oamenilor,” în Gheorghios Sholarios „Apanta ta evriskomena, Oevres Completes de Georges Scholarios,” vol. I-VII, Paris 1928-1936, ed. L. Petit – X. Siderides – M. Jugie, vol. III, 434-452.

[2] Ioan 8:12 „Eu sânt lumina lumii; cela ce urmează mie nu va umbla în întunerec, ci va avea lumina vieţii.” Şi Ioan 3:19 „Lumina au venit în lume, şi au iubit oamenii mai mult întunerecul decât lumina.”

[3] Faptele Apostolilor 4:12.

[4] 1 Ioan 4:2-3 „Tot duhul carele mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, dela Dumnezeu este, 1Jn 4:3 Şi tot duhul carele nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, dela Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni, şi acum iată în lume este.”

[5] Vezi Didahiile (Învăţăturile) Sfântului Cosma Etolul, în I Menunos, „Învăţăturile şi viaţa lui Cosma Etolul,” ed. Tinos, Athena, didahia A1, 37, p. 142: „Toate credinţele sânt mincinoase şi măsluite, toate sânt ale Diavolului. Aceasta am înţeles-o ca fiind adevărată, dumnezeiească, cerească, dreaptă, desăvârşită, pentru mine şi pentru voi, cum că credinţa binecinstitorilor şi dreptslăvitorilor creştini este bună şi sfântă, şi că trebuie să credem şi să ne botezăm în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”

[6] „Omilie înaintea surghiunului” 1, ??? 33, 186. <

[7] Epistolia 90, „Preasfinţilor fraţi şi episcopi din Apus” 2, ??? 2, 20

[8] Galatieni 1:9. Omilii la Galateni, cap. 1, PG 61, 624.

[9] Mansi, 13, 409-412.

[10] Decăderea şi nepăsarea morală, chiar şi în rândul clerului, era observată încă de la începutul veacului al 15-lea de către Sfântul Simeon al Thessalonicului (vezi „A 16-a epistolă dogmatică” în D. Balfour, Simeon al Thessalonicului (1416/17-1429) „Opere theologice,” Analekta Vlatadon 34, Thessalonic 1981, p. 218: „Şi încă, că ei nu socotesc curvia ca pe ceva ce duce la Iad, nici măcar în rândurile preoţilor, ci dimpotrivă, au fără nici o părere de rău ibovnice şi tineri pentru a curvi, deşi slujesc în fiecare zi.” Ibid., 15, p. 216: „Şi nici nu urmează o viaţă după chipul Evangheliei; căci toate bogăţiile şi curviile nu le socotesc ceva de ruşine, nici pe toate cele ce sânt oprite Creştinilor.”) Decăderea morală ce se vede în ultima vreme chiar şi printre clericii orthodocşi este roada secularismului şi liberalismului ecumenist.

[11] Dialogul 23, PG 155, 120-121. Epistolie despre fericiri 5, în D. Balfour, Simeon Arhiepiscopul Thessalonicului (1416/17-1429), „Opere theologice,” Analekta Vlatadon 34, Thessalonic 1981, p. 226.

[12] Întâia Epistolă Canonică, Către Amfilohie al Iconiei, Canonul 1.

[13] În textul cele de-a noua adunări generale a Consiliului Mondial al Bisericilor din Porto Alegre, Brazilia, în 2006, care a fost acceptat de reprezentanţii bisericilor orthodoxe, cu numele „Chemaţi să fim Biserica cea Una,” la paragraful al 8-lea se spune: „Toţi cei botezaţi în Hristos sânt uniţi în numele Său.” La paragraful al 9-lea: „Faptul că toţi aparţinem, împreună, lui Hristos, prin botezul în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, dă bisericilor posibilitatea şi le cheamă să păşească împreună, chiar şi atunci când nu sânt de acord unele cu altele. Sântem încredinţaţi că există un singur botez, tot aşa cum există un singur trup şi un singur Duh, o singură nădejde în chemarea noastră, un singur Domn, o singură credinţă, un singur Dumnezeu şi Părinte al tuturor (vezi Efeseni 4:4-6).” Mitropolitul Pergamului, Ioan (Ziziulas), în lucrarea sa „Eclesiologia orthodoxă şi mişcarea ecumenică,” apărută în revista Eparhiei Surojului (Anglia, August 1985, vol. 21, p. 23), a netezit drumul pentru această poziţie, afirmând: „În cadrul botezului, chiar dacă are loc o rupere, o dezbinare, o schismă, se poate încă vorbi de Biserică. . . Orthodocşii, cel puţin după înţelegerea mea, iau parte la mişcarea ecumenică ca la o mişcare a creştinilor botezaţi ce se află în stare de dezbinare deoarece nu pot exprima împreună aceeaşi credinţă. În trecut, lucrul acesta s’a petrecut datorită lipsei de dragoste care acum, mulţumită lui Dumnezeu, dispare.”

[14] Apologie pentru fuga în Pont 82, ??? 1, 176.

[15] Omilie la Romani, 22, 2, PG 60, 611. Omilie la Filippiseni, 2, 1, PG 62, 119.

[16] Mărturisirea de credinţă arătată la Florenţa, în Documents relatifs au Concile de Florence, II, Oeuvres anticonciliaires de Marc d’Eph�se, par L. Petit, Patrologia Orientalis 17, 442.

[17] Vezi I. Karmiris, „Monumente dogmatice şi simvolice ale Bisericii Orthodoxe Soborniceşt”, vol. 2, p. 958.

[18] Vezi declaraţia comună a Papei Ioan-Paul al II-lea şi a Patriarhului Vartholomeu din cadrul vizitei celui din urmă la Roma, pe 29 Iunie 1995. Acelaşi lucru a fost declarat mai devreme de către Comitetul Theologic Mixt de Dialog între Orthodocşi şi Romano-Catolici, la Balamand, în Liban, 1993.

[19] Efeseni 4: 5.

[20] Arhimandrit Iustin Popovici, Biserica Orthodoxă şi Ecumenismul, Thessalonic 1974, p. 224.

sursa: Sfânta Mănăstire Dervent

Politică Ecumenistă...

După dispariţia dictaturii comuniste, Biserica şi neamul au de înfruntat alţi doi duşmani, mult mai vicleni şi mai periculoşi pentru sufletul nostru:
- societatea civila de import (inspirată şi finanţată din exterior, ca şi comunismul) şi
- ecumenismul inchiziţional, dar cu faţă umană (deci tot ca şi comunismul).

Când Engels a trimis la tipar cartea „Manifestul Partidului Comunist” (scrisă împreună cu Marx), a avut un dialog cu prietenii şi atunci a concluzionat cam aşa: tendinţa omului este de a fi egoist şi de aceea realizarea proprietăţii comune va duce la un dezastru. A intuit deci utopia şi dezastrul (numai în ultima clipă), însă orgoliul, teama de a nu-şi strica imaginea care deja se formase despre el, nu l-a lăsat să mai dea înapoi. Aşa este şi cu ecumenismul: toate sectele şi “bisericile” creştine au interesele lor, egoismele lor, care nu se vor împăca niciodată cu o teologie comună, care nu mai e a lor, ele pierzându-şi astfel identitatea. În plus, au şi interese (egoisme) materiale la care nu vor să renunţe. “Bisericile” neortodoxe nu vor cere niciodată „restitution in integrum” a credinţei şi dragostei dintâi, ci restituirea doar a clădirilor, a patrimoniului material. Dragostea pentru interes este mult mai mare decât interesul pentru dragoste! Şi aşa a fost de-a cursul întregii istorii. Oare n-am învăţat nimic din istorie?!

Apoi, dacă ecumenismul a ajuns să-i dezbine pe ortodocşi, pe cei dreptcredincioşi, de ce mai continuaţi?! Oare până când veţi mai mângâia obrazul lui Arie!? Căci nu faceţi decât să grăbiţi împlinirea proorociilor privind răcirea credinţei. Dacă-i iubim pe sectanţi, atunci să le spunem adevărul, căci adevărul îi va face liberi, iar iubirea fără adevăr este falsă. Se spune că se discută cu celelalte “biserici” creştine doar cele ce ne unesc, nu şi cele ce ne despart. Or, dacă avem ceva ce ne uneşte, aceea e temelia Hristos.

Biserica ce s-a construit pe aceasta Temelie de către alte minorităţi creştine sau secte este din paie şi nu trece proba focului (Duhului Sfânt). De aceea nu avem ce dialoga (negocia!) cu alte “biserici”. Iar dacă temelia comună e Hristos, să dialogăm (negociem!) cu Hristos, să ne rugăm la Hristos pentru ei. Nu-i judecăm noi, nu-i trimitem în iad, nu facem jihad, ci, din contra, ne rugăm la Domnul Hristos să-i mântuiască şi pe ei.

Se fac multe lucruri bune în Biserică, dar dacă nu se fac şi cele ce ne menţin credinţa curată, ci ecumenicizăm totul… În acest sens, noi, ortodocşii de rând, oile, ne simţim părăsiţi de păstori. Facultăţile scot pe bandă rulantă sute şi mii de teologi (ecumenişti), dar nu există o preocupare serioasă pentru a forma duhovnici, de care avem atâta nevoie. Intelectualii creştini, asociaţiile ortodoxe, marii duhovnici chiar, şi toţi cei care-şi înmulţesc talanţii, simt că, deşi există bunăvoinţă, nu există timp pentru noi. Nu ne bagă nimeni în seamă. Numai când greşim! Sau când suntem prea critici! Atunci toţi îşi fac timp pentru noi! Când vedem că păstorii noştri dialoghează permanent cu toţi ereticii şi politicienii, dar de noi nu se interesează decât când greşim, devenim geloşi, asemenea fratelui rămas acasă (fratele fiului risipitor). Şi n-ar fi nimic dacă fii risipitori (ereticii) s-ar întoarce acasă. Dar nici vorbă de aşa ceva. Ei preferă roşcovele spirituale din UE şi SUA. În majoritatea cazurilor, revenirea unora la ortodoxie se datorează sfinţilor, bunilor duhovnici şi oilor cuvântătoare, nu ecumeniştilor. Dacă dialogul ecumenic trebuie continuat (Ortodoxia fiind o şansă pentru viitorul Europei, dar şi pentru a forma un front comun în faţa globalizării), atunci să o facă preoţii şi ierarhii români aflaţi peste graniţe şi o comisie specializată din ţară. Nu toţi ierarhii, nu tot clerul, nu toţi credincioşii. Suntem toleranţi, ospitalieri, dar nu ne amestecăm, nu slujim împreună până nu avem aceeaşi credinţă, cea dreaptă. Şi sfinţii închisorilor se simt părăsiţi sub ecumenism, cum au fost şi sub comunism. Sunt ignoraţi pentru că, mulţi dintre ei, au fost legionari (patrioţi, iubitori de neam)! Pentru ei nu se fac pogorăminte cum se fac pentru eretici. Căci ecumenismul respectă corectitudinea politică, transformând-o în corectitudine teologică, în ideologie teologică, dacă se poate spune aşa ceva.

Cu alte cuvinte, Biserica nu face politica sa, dar face politica altora. Ecumenismul este deci o ideologie utopică, are şi un limbaj de lemn (nu este ierarh numit în ultimii 15 ani care să nu declare în cuvântul de înscăunare că va face totul pentru întărirea ecumenismului!), îi adună ca un magnet pe toţi yesmanii (oportuniştii, caprele) şi îi manipulează pe puţincredincioşi într-o direcţie evident (!) nefirească.

Hotărârii Sf. Sinod de a urma calea ecumenismului îi lipseşte ecumenicitatea (şic!), adică nu are consensul întregii Biserici – Trupul lui Hristos (sinod, cler şi popor dreptcredincios). Putem repeat cuvintele lui Mircea Vulcănescu (cel ce a spus “Să nu ne răzbunaţi”) de acum 60 de ani: „Încă o dată minunata îndărătnicie a credincioşilor ortodocşi întru păstrarea comorii de mult preţ” se dovedeşte a fi un formidabil răspuns lumescului ,,duh al înnoirilor”. Căci: „chiar dacă noi înşine sau înger din cer ar binevesti peste ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie!”” (Gal. I, 8 )”.

Când papa s-a convins că ecumenismul a luat-o pe un drum fără întoarcere (chiar făcut cu forţa, inchiziţional), a numit biserica catolică ca fiind singura biserică adevărată, dând astfel drumului înfundat al ecumenismului şi un punct final: papa de la Roma! Apoi trimite “Opus Dei” în România (oficial, căci practic era aici de mult). Probabil vor un papă ortodox! Nu slav, nu grec, ci latin, adică român şi… controlat de Opus Dei (Apropo… cei care iau măsuri împotriva antiecumeniştilor sunt posibili colaboratori ai Opus Dei sau… membri). Se crede probabil că un papă ortodox infailibil ar revigora credinţa în Occident şi, în acelaşi timp, Biserica Catolică ar câştiga o parte din Ortodoxie (eficient, nu?). Desigur, vor promite că vor renunţa apoi la erezia infailibilităţii, la Filioque şi la celelalte, dar tradiţia lor este de a nu-şi ţine promisiunile în întregime. Dacă iubeşte Ortodoxia, atunci orice papă poate schimba macazul fără probleme, că este infailibil!

[În “Biserica” Catolică papa este “vicarul” (înlocuitorul) pe pământ al Fiului (Hristos) din cer. Iar dacă Duhul Adevărului purcede şi de la Fiul (Filioque), adică purcede şi de la papa (!) - înlocuitorul Fiului, atunci papa este infailibil, tot ce spune el este adevărat, căci este de la Duhul Adevărului. Erezia Filioque a erodat fundamentele “Bisericii” Catolice timp de un mileniu şi jumătate de la formularea ei şi până la proclamarea infailibilităţii papei (1870), indulgenţele, inchiziţia, primatul papal şi multe alte erori fiind urmarea materializării aceluiaşi Filioque. Aşa cum Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut Trup, prin Naşterea lui Hristos, tot aşa “Eroarea s-a făcut trup”, s-a materializat deplin în 1870, prin papa – “infailibilul”, “vicarul” lui Hristos].

Se mai poate face totuşi ceva? De curând Părintele Iustin Pârvu s-a întâlnit cu PF Daniel. Poate se vor mai întâlni şi alţi mari duhovnici cu Patriarhul nostru. Speranţa noastră este ca aceste întâlniri să nu fie asemenea celei dintre Moise şi Faraon, ci aceleia dintre Sfântul Francisc de Assisi şi papa (poate nu întâmplător Părintele Arsenie a pictat şi un sfânt catolic – Francisc de Assisi – la Biserica Drăgănescu!), adică sperăm să fie ascultaţi şi duhovnicii noştri aşa cum sunt ascultaţi reprezentanţii altor culte şi cum sunt ascultaţi politicienii. Cum ne vom da seama dacă au fost ascultaţi? Simplu. Biserica Ortodoxă Română (ierarhii în primul rând, dar şi cler, mireni) va renunţa la ecumenismul agresiv şi îşi va asuma trecutul său colaboraţionist. Poporul îi va ierta deoarece Biserica a fost victimă, nu călău. Dacă nu, politicienii vor controla permanent viaţa eclezială prin dosarele CNSAS şi prin mass-media, urmarea fiind persecuţia antiecumeniştilor, subminarea valorilor tradiţionale (Sfânta Tradiţie, învăţătura Sfinţilor Părinţi) şi relativizarea credinţei, pentru ca România să corespundă cerinţelor iluministe ale UE şi ale globalizării. Adică: răcirea credinţei şi, într-un final, apostazia. Cine îşi asumă acest risc (pentru el şi pentru păstoriţii lui), de fapt, nici nu este credincios, ci doar un ideolog teolog care-şi doreşte scaunul mai mult decât crucea şi decât mântuirea, asemenea lui Lucifer!

Ioan Cişmileanu