Fuse si se duse si targul asta, ca si Kilipirim (am adaugat poze cu ce am luat de-acolo).
Multa lume, muuuuuuuulte edituri (mi se pare mie sau n-au mai fost niciodata asa multe?).
Carti peste carti peste albume si reviste, lansari, oameni interesati, guri-cascate.

Strategia grupului cu care am mers la Gaudeamus a fost sa incepem vizita cu etajul 2, apoi sa coborim la 1, apoi la parter (unde era inghesuiala mare). Strategia asta, ca orice strategie, are si bune si rele: 1) te oboseste rau – la et. 1 si 2 sunt multe edituri mici, si noi aveam entuziasm (initial) incat sa ne oprim la fiecare; 2) nu-ti vine sa iei carti interesante, cu gandul de a pastra bani pentru editurile “grele” de la parter, si dup-aia nu mai urci dupa ele. Partea buna a strategiei a fost ca am vazut mai toate editurile – daca mergeam direct la parter, probabil de-acolo plecam acasa. Zic ca a fost o strategie buna, in cele din urma (pentru mine si buzunarul meu, cel putin).

Cu ocazia aceasta, la et. 2 am descoperit Ed. Militara, care nu avea carti militare, un stand de Inventica unde liceeni foarte destepti isi aratau roboteii (pentru binele lor, sper sa nu dea la Automatica mai incolo, deja stiu mai multe decat ar puitea invata in facultate). Tot acolo erau standurile facultatilor – multe facultati (Buc, Oradea, Arad, Constanta etc.), fiecare cu carti si specializari. Cateva standuri aveau chestii handmade sau jocuri (mi-am luat jocul cu bile de sticla).
Mai era un stand mare, de-o parte si pe alta a etajului, cu primele editii in italiana ale unor carti. Nu cred ca erau de vanzare, se tineau in sertare cu partea de sus din geam (ca la biblioteca), deci habar n-am ce cautau la Gaudeamus, le-ar fi stat mai bine intr-o expozitie tematica.

La un moment dat, ni s-a luat de uitat (aproape terminasem si et. 1) si am coborit la parter. Inghesuiala era si sus, dar jos… oho! Oamenii era politicosi, nu se suparau cand ii mai impungeam cu cutia hexagonala a jocului. Multe lansari, de la cartile Hertei Muller la cea a Andreei Marin. Destui oameni “de vaza” sau cunoscuti de la TV. Si, bineinteles, multi studenti, cascatori, pretini de-ai organizatorilor si iubitori de carte. Bani sa fi fost, carti erau de toate pentru toti, pe toate domeniile si pe toate buzunarele. Apropo, exista ed. Pavel Corut, stiati? Amatorii de paranormal sa lase OTV, sa treaca pe carti. Chiar si religioase – exista edituri destule cu specific.

LE: datorita strategiei prezentate mai sus, am dat de editura Antet, la etajul 2; multe surprize bune aici – am gasit aici utopiile renascentiste, pe langa multe texte istorice/sociale/filozofice/religioase interesante. Incep sa cred ca editurile mai putin cunoscute pot ferici biblioteca chiar mai mult decat alea mari (Max Weber sare de 20 ron la Humanitas).

Legat de editurile mari: Nemira iarasi cu reduceri (5-10 ron la SF-uri, social-politic, am mai luat niste K. Dick si un John Banville), dar mai mici reducerile ca la Kilipirim. “Eleganta ariciului” avea -25%, iar la Kilipirim era -30%. Ma rog, cine stie ce calcule si-a facut Nemira, vedeti ca reducerile mai sunt pana pe 4 dec.
I-am vizitat mai ales cu ocazia lansarii “Festinului ciorilor” de R.R. Martin.

La Humanitas si RAO n-am putut intra, prea multa lume. Polirom nu stiu unde era.
De la Corint-Leda (reduceri de 25%) am luat “Programatorul Divin” si “Cartea fara nume” (pe care am devorat-o imediat si acum imi pare rau ca nu am luat si continuarea). Un stand maricel, bine organizat; i-am apreciat si la BookFest din primvara. Ar fi mai bine ca Humanitas sa renunte la standul “cutie cu 2 intrari/iesiri” (asa mi-l amintesc asta primavara)  si sa aiba un stand ca si Corint – cu vreo 4 deschizaturi, sa ajunga tot omul sa intre.

As vrea sa pot spune ca am vizitat ALL si ed. Trei, Tritonic, Arta, dar as minti, desi le-am dat roata de multe ori. Am petrecut vreo 40 de minute strecurandu-ne prin multime, tragand cu coada ochiului in stanga si in dreapta, ca sa gasim Millenium. Organizatorii nu stiau daca au venit sau daca sunt impreuna cu altii. Noroc cu cei de la SRSFF, care ne-au indicat locatia corecta. Pana la urma am gasit Millenium si pe dl. Ursu (definitely not bad and most definitely not ugly, but bear indeed Ei, din spusele dansului, editura a dorit sa fie  “incognito” la Gaudeamus, si s-a adapostit sub umbrela ed. Vremea. Au fost lansate noile antologii SF (scurta prezentare aici), aparand alaturi de mai vechile carti Dune (cele scrise de fiul lui Frank Herbert).  “Hyde Park” a Lorenei Lupu era la loc de cinste (una din putinele non-SF, din ce mi-au vazut ochisorii). Nu am inteles strategia, de vreme ce erau destui doritori de Millenium, inclusiv dintre organizatori, dar i-am gasit, si asta conteaza.  Unii ie fericiti cu autografe

Profit de ocazie sa ma plang ca unele carti nu au nimic scris pe spate. Asta e treaba celor ce scot cartile! De ex, cum fac cei de la Curtea Veche cu beletristica (daca nu ma insel, Jaques Salome sau Dale Carnegie aveau ceva pe spate, cel putin pe editiile mai vechi).

De ce imi doresc ceva pe coperta a 2-a: Cand imi atrage atentie o carte de care n-am auzit nimic, niciodata (si-mi atrage atentia prin titlu, sau prin numele autorului), o rasfoiesc un pic, si INEVITABIL ma uit pe spate. Nu doar pentru pret.
Poate apare o scurta prezentare a cartii (si mi se pare interesanta).
Poate e o mini-biografie a autorului (o mai fi scris ceva mai cunoscut, a avut o viata interesanta etc).
Poate pomeneste vreun premiu (la SF am mare incredere in Hugo, Nebula etc., nici o carte premiata nu m-a dezamagit pana acum).
Poate apare vreo critica (nu dau crezare la “Hilarious!” “Magnificent!” by some obscure newspaper, dar iau in considerare o fraza bine articulata despre roman/autor).
Poate apare vreun citat fain (da, obisnuiesc sa iau carti – desigur, cand sunt mai accesibile ca pret – pe baza unor citate sau a 2-3 randuri citite prin carte).

Deci, dragi editori, va rog mult sa puneti ceva pe spatele cartilor. Fie si numai o poza cu autorul
Din acest punct de vedere, imi plac romanele Nemira, cartile de la Cotidianul – prima pagina cuprinde o biografie scurta si alte titluri ale autorului. Denota atentie fata de cititor (ii extindem orizontul in privinta unui scriitor). Atrage interesul cand esti intr-o librarie/biblioteca inconjurat de mii de carti. In special cand autorul e putin cunoscut. Ok, poate Asimov sau Kafka nu mai au nevoie de prezentare, dar ilustrii necunoscuti care aspira la recunoastere merita cateva randuri tiparite in plus.
O alta chestie pe care mi-ar parea bine s-o gasesc prin carti: semnul de carte. Daca nu e, nu-i bai, gasesc o cartela de metrou pentru ea (sau tin minte numarul paginii). Dar sunt dragute semnele de carte

Acesta a fost Gaudeamus… aglomerat si agitat, ca de obicei; parca mai vizitat, ceea ce ma bucura

O parte din cartile luate apar aici, unde gasiti si alta cronica.

Mi-a placut si postarea Metropotam-ului, mi se pare ca au surprins foarte bine targul in poze.

Iata cosul meu (mai mult Nemira si Leda si mai e si Heidi, cartile de albine ptr tata n-au ce cauta aici si astea par putine rau, asa incolonate):

29 noiembrie

Iulia a venit azi la scoala la mine si m-a intrebat ce carte de Aristotel sa-si ia, in caz ca ar vrea sa se apuce serios de filozofie… se da la mine, si stiu asta,si ea stie ca stiu asta, si eu stie ca ea stie. Nu stiu ce sa fac. I wish I could not think.
(dupa un “Since I’ve been loving you” de la Zeppelin)
Totul e control, totul e durere. In noaptea cand am facut dragoste cu Iulia l-am omorat pe vechiul Andrei in mine; am ucis tot ce aveam bun si totusi m-am nascut din nou. Inainte si dupa nu ascultasem niciodata caseta cu Led Zeppelin pe care Catalina mi-o daduse. Intamplarea – sau mana oarba a destinului – a facut ca sa nu mai dau de Zep niciodata, prin ce bairam sau bar mi-am uzitat coaiele de-atunci. A fost minunata atunci; stralucea. Cand o femeie stie ca e in preludiu, ochii ii lumineaza ca focurile marea, si obrajii ii rumenesc; creste, ca o floare. Iar cand, ca in cazul Iuliei, acolo erupe ceva ce n-a fost niciodata vazut sau atins, un zagaz uitat si nefericit, o mina de diamante interzise, depasesti timpul. Nu exista cuvinte pentru cum am sarutat-o, pentru ca ce-a fost intre noi doi depaseste alfabetele astea futute; am fost uluit sa o simt dand atat de mult, si totusi fiind atat de naturala. Totul, cocaina, exmatricularea pe care o simt batandu-mi repezit la usa, lumea de minciuni si gelozie de afara, lumea de minciuni si gelozie de dinauntru, pe care am creat-o noi, totul s-a sters. Nimic nu mai exista intre noi; nici macar teama. Andrei nu mai exista, iar ea era perfecta, era ce-mi dorisem eu mai mult.
Macar de-as sti ca am fost un one night stand. Stiu ca n-am fost, ii citesc durerea in cearcanele ei, si ma sperii si mai tare. Sunt ce-am fost? Am fost ceva vreodata, sau totul e un vis al unui om mai putin fericit ca mine? Si, BTW, in viata viitoare in care ma fac zeu ucid pe Led Zeppelin. Melodia aia ma ucide si ma omoara de-a dreptul.

30 noiembrie

E o tipa Andreea de care am dat la noi in liceu la cercul de filozofie supermisto. Cu ea ma intelegem cel mai perfect, stam mult de vorba, am schimbat casete (ea mi-a dat Black Sabbath si Burzum, eu Rage si Cradle o/ good, ole filth). Radem la aceleasi bancuri, avem pana si aceleasi gesturi, dar… no spark…. yet. E si o mare mincinoasa: 1) ca cica as if primul tip sub 20 de ani cu care ar fi (?!?); 2) ca e rationala (vax albine imi rupe splina si joaca tontoroi pe muzica zulu de lulu: cand am dus-o sus la clasa a vrut sa ma tina de mana, nu mai zic ca ea a vrut sa schimbam numere de telefon…Mi-a zis o chestie care m-a interzis: ca niciodata n-a fost iubita asa cum a iubit ea.

ALEXANDRU DRAGOMIR

 Oriunde se vorbeste – chiar si cu tine insuti, chiar si in porunca sau in rugaciune – este locul dialogului : pe strada, la telefon, in Parlament, la confesional, intre indragostiti. Aici nu am insa in vedere dialogul agonic, sofistic sau pe cel interdisciplinar, ci heuristic si peirastic (peirastikos), asa cum este el definit de Thrasyllos si de Aristofan din Bizant. Propun o simpla definitie de lucru a dialogului :  dialogul este dezbatere in comun, prin argumente logice, a unei teme (probleme), cu scopul rezolvarii ei. Chiar si din aceasta definitie de lucru rezulta ca dialogul ideal este irealizabil. Aproape orice dialog este pindit de la inceput de doua vicii : viciul obiectului – tema este prost pusa sau este prea vasta – si viciul interlocutorilor : fie 1) sint de rea-credinta, fie 2) au o funciara lipsa de deschidere pentru dialog : agonistii, clericii, atotstiutorii, superiorii, resentimentarii.* Ce se intimpla pe parcursul dialogului, ce elemente survin, facind dialogul cu neputinta ? 1) lipsa de disciplina : intreruperi, prolixitate, contradictii, patima, mirlanie; 2) argumente ad hominem (atac la persoana); 3) afectivitati nemarturisite (pica, invidia); 4) argumente logic gresite; 5) neintelegerea argumentelor celorlalti sau nerabdarea; 6) abateri de la tema, voite sau nu. Dialogul este favorizat si debilitat de citeva elemente istorice. Primul element : vorbirea a fost dublata (daca nu inlocuita) la un moment dat de scris. Care a fost urmarea, pentru dialog, a aparitiei scrisului se poate afla din dialogul Phaidros (sf 274 si urm.) al lui Platon. Al doilea element : in epoca noastra mai ales, vorbirea devine pletorica si se degradeaza in vorbarie. In sfirsit, vorbirea pierde astazi trenul in favoarea imaginii si “actiunii”. Practic, la TV si in presa aflam actiuni : filme de actiune, sport, evenimente, iar in politica decizii, masuri luate, terorism, orice, dar nu vorbe.( Talk-skow-ul este o replica debila la toate acestea.) De unde non-eficienta, astazi, a dialogului. Sa revenim putin la conditia dialogului. Dialogul se bazeaza pe argumente logice, rationale. El este eminamente legat de ratiune, si anume de afirmatia ca ratiunea este egal impartita la oameni. Cu toate acestea nu consensul si nu numarul interlocutorilor care intervin intr-un dialog este criteriul adevarului, ci evidenta, certitudinea, 2 + 2 = 4. Certitudinea pare a fi un criteriu garantat de subiect ( cogito ergo sum ) fundat ontologic. Deosebirea dintre certitudinea ontologica ( de tip Descartes ) si cea logica ( de tip Aristotel ) consta in faptul ca cea logica e apriorica (cf. Rene Thom ). Certitudinea logica a argumentelor este pusa in scris ( in maniera formalizata ), si nicidecum in vorbit, ceea ce inseamna ca dialogul ideal este irealizabil. Ar exista, asadar, o analogie intre dialogul viciat si limbajul natural si dialogul pur si limbajul pur. Dar cum limbajul pur nu se poate obtine in vorbire, dialogul pur e cu neputinta.

 * NEDIALOGABILI = clerul de orice religie, dar sigur cel ortodox; comunistii si extrema dreapta; posesorii adevarului; fanaticii de orice fel; prostii care se cred destepti; mincinosii.

 O scurta comunicare reprodusa din volumul “Crase banalitati metafizice” / Humanitas

Pentru ca ceea ce scriu se reduce in principal la ceea ce gandesc l-as cita pe Aristotel care spunea asa “in noi actioneaza ceea ce este muritor, latura divina gandeste.” M-am intrebat adesea de ce oamenii ajung sa uite ca au acesta latura divina, ca sunt frumosi si pot fi liberi prin divinitate, ca sunt inzestrati cu o insusire cu totul exceptionala… ratiunea. Femei si barbati laolalta, purtatori iliciti de creier isi ascund gandurile, nu spun ce simt, ce cred de teama sa nu fie pusi la zid de ceilalti. Unii mai curajosi stau in grupuri mici uneori de cate doi sau trei, sunt liberi si isi pot pune gandurile pe tava fara sa fie balmati. Secretele sunt celel mai interesante, incitante pentru ceilalti dar pentru ele ai nevoie sa ai incredere in cineva si apoi le poti impartasi. Interesant e ca de mic esti invatat sa nu ai incredere in necunoscuti si cazi in plasa celor apropiati in care ai incredere si te dezamagesc teribil. Libertatea de a te juca cu gandurile tale, de a le controla si de a le impartasi celorlalti iti poate aduce fericire sau nefericire. Deci trebuie sa avem grija cui spunem ce gandim.

A apărut, în revista Luceafărul de dimineaţă (numărul 37 din 11 noiembrie 2009), traducerea capitolului al III-lea din volumul Baudelaire et l’expérience du gouffre (Paris, Pierre Seghers éditeur, 1947, pp. 33-44).

Îl reproducem în continuare, însoţit de şapoul care a precedat acest fragment important din opera lui Fondane, precum şi de coperta ediţiei originale, din anul 1947.

Este prima traducere în limba română a acestui text.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

Benjamin Fondane | Baudelaire et l’expérience du gouffre | coperta ediţiei originale |

Traducerea de faţă face parte din programul „Restitutio Benjamin Fondane“, program iniţiat în urmă cu doi ani, prin care ne-am propus să aducem în conştiinţa publicului român opera franceză a autorului, în ediţii adnotate şi comentate. Prima în limba română, această traducere a fost realizată după volumul din 1947, publicat postum de Geneviève Fondane, cu ajutorul lui Cioran şi al lui Jean Cassou. Cartea a apărut la Éditions Seghers, sub titlul Baudelaire et l’expérience du gouffre.

Tradus à la lettre, acest text ar fi ininteligibil: Fondane nu a avut timp să-şi revadă manuscrisul, frazele lui sunt febrile, ritmate de o necesitate internă, nu de una exterioară şi formală, a unei simple analize. După cum scrie Jean Cassou, în prefaţa cărţii, este vorba, aici, de „ardoarea unei drame spirituale“, nu despre vreo savantă algebră care ar utiliza conceptul de angoasă ori pe cel de disperare. Ne-am străduit, în traducerea noastră, să restituim, înainte de toate, gândul lui Fondane. Acest capitol al III-lea, tradus integral aici, este continuarea celor două apărute în vara anului 2008, în revista Observator Cultural, în rubrica „Restitutio Benjamin Fondane“ (redeschisă de curând în lunarul ieşean Timpul). Am lăsat la o parte, în aşteptarea apariţiei acestui volum în limba română, întreg aparatul de note, comentarii şi interpretări pe care l-am pregătit odată cu traducerea noastră. În speranţa că această aşteptare nu ne va fi înşelată, iar apariţia traducerilor operelor lui Benjamin Fondane nu va mai rămâne multă vreme sub semnul interdicţiei.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

Benjamin Fondane

Baudelaire

şi

experienţa abisului 

Capitolul III

Prezentare şi traducere din limba franceză

de

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

De ce ridică oamenii în slăvi „spiritul critic“, încât ajung să creadă că nu doar este un bine, un har, ci chiar Binele, Harul prin excelenţă? Însuşi harul poeziei li se pare meschin în comparaţie cu acesta; dar ce spun? – mai cu seamă harul poeziei. Dacă nu le-ar fi dat, odată cu harul poeziei, şi un spirit să-l potrivească, să dispună de el, să-l ţină în mâini, poezia li s-ar arăta drept cel mai insipid dintre lucruri. Este ceea ce chiar spun oamenii; dar, în străfundul lor, gândesc: cel mai groaznic. De ce „groaznic“? nimeni n-a mai zis aşa ceva până acum; dar gândul te duce la nebunie, la dezordine, la beţie. La ceva care nu este „omenesc“. Numai odată cu spiritul critic coboară asupra noastră „omenescul“: odihnitor, împăciuitor, liniştitor. El aşază între noi şi poezie o stavilă, un dig, un parapet. Acum, doar acum putem sorbi – fără risc – din potirul său. Nu mai avem de-a face doar cu roadele harului (despre care vom vorbi mai departe), ci cu roadele unei reguli. Chiar dacă harul continuă să dăinuiască – ceea şi trebuie, căci, altminteri, nu ar mai exista poezie –, el nu ne mai înspăimântă: nu mai este chiar aşa de îngrozitor, câtă vreme a fost deja domesticit, purificat, câtă vreme a fost făcut potabil. Nu mai este o forţă oarbă, capricioasă, venind nu se ştie de unde; nu ne mai împărtăşeşte taine şi semne; nu mai are nicio putere; este, desigur, o minune, dar pe măsura noastră, aruncată într-o cuşcă, într-un acvariu: ne uităm la ea; dar şi ea ne priveşte: la urma urmei, dintre noi doi – minunea suntem noi.

*

Am spus că, mai mult decât oricine – strigând în gura mare, ba chiar exagerând –, Baudelaire făcea caz de ataşamentul său faţă de estetica tradiţională şi principiile ordinii. Dar însăşi exagerarea acestui ataşament faţă de nişte principii care detestă orice exagerare nu încetează să pară suspectă. Manifestarea unei conştiinţe cam prea sensibile la realitatea acestei probleme să nu fie, oare, tocmai dovada unui beteşug ascuns? Într-adevăr, Baudelaire este cel dintâi care să-şi fi dat seama de un lucru – neconştientizat deloc până la el de tradiţia franceză –, şi anume că, proclamând manifestul drepturilor şi al limitelor sale, tradiţia aceasta nu înţelegea să apere un statut strict poetic, ci ceva mai obscur, fără vreo legătură nemijlocită cu esenţa însăşi a poeziei, iar scopul său era poate de a garanta altceva decât poemul, chiar împotriva riscurilor şi primejdiilor a ceea ce, pentru moment, am putea numi „viaţa“. Postulatul ascuns al acestei tradiţii – ascuns de vreme ce-i venea prin mijlocirea filosofiei prime a unei tainice porunci căreia, la rându-i, această tradiţie trebuia să i se supună – era faptul că raţiunea este singurul bun în lumea făpturilor care să nu atârne de noi, singura susceptibilă de a ridica o stavilă în faţa primejdiei vieţii, primejdie cu atât mai reală, cu cât se înstăpânea, zi de zi, tot mai mult, asupra a ceea ce conştiinţa naivă se vedea silită să expulzeze din sine. Lume pură de acte virtuale, de abstracţii şi de identităţi, conştiinţa se golise într-o asemenea măsură de orice „viaţă“, încât ajungea o nimica toată, o regulă nerespectată, prezenţa unui cuvânt neobişnuit pentru a strecura în ea, dintr-o dată, un val, o mişcare sugerând ceea ce era cel mai de temut: năvala detestabilă a arbitrarului. Ajunge un singur cuvânt, „mizerabil“, pe care Racine voia să-l întrebuinţeze în locul cuvântului „năpăstuit“, iar pe Boileau îl şi apucă greaţa şi panica. Ce s-ar întâmpla, aşadar, dacă primejdia care i se înfăţişează poetului ar fi adevărată, dacă i s-ar arăta sub forme mai concrete, mai nemijlocite, dacă poetul ar fi mai ameninţat ca oricând, de vreme ce primejdia se găseşte chiar în străfundul lui şi îl ispiteşte? Văd de departe groaza care a apucat-o pe Frina, expertă în materie de amoruri, professor publicus ordinarius al mângâierilor savante, când, pe nepusă masă, cuprinsă de o greaţă irezistibilă, a simţit că ceva mişcă în pântecele ei, pântece până atunci sterp. Creaţia îşi spune cuvântul, fără să-i pese de Principii, punând în pericol armonia formelor. Cum să nu fie conştient poetul de un asemenea pericol? Cel dintâi impuls al lui este să facă faţă la ceva; crede că şi poezia – ba tocmai ea – este chemată să-i facă faţă. Acolo unde Boileau nu vedea decât un haos în care doar poezia era un punct neclintit şi ferm, Baudelaire are impresia violentă, îngreţoşată, a unui antagonism, a unui conflict între forţe egale. Ne aflăm, aici, în faţa unei imense şi dezgustătoare materii, o materie lamentabilă, plângăreaţă, neliniştită şi sfâşiată, lipsită de orice voinţă, fără ochi, cu străluciri tenebroase şi furioase – iar, dincolo, în faţa unui spectacol de lumini cu acrobaţii fără plasă de salvare, în care ordinea, complexitatea, ierarhia se aliază pentru a lăsa impresia calmului şi siguranţei. Da, în viaţa de zi cu zi, până şi calmul, până şi ordinea par zbuciumate, neliniştite, au ceva chinuit, neîmplinit; iar dincolo, în artă, neliniştea însăşi, ca şi tensiunea au ceva împăcat şi reconfortant. Se înţelege de la sine că, în spatele decorului, găsim lemnul necioplit, pânza prinsă grosolan în cuie, borcanul cu clei, sforile împrăştiate pe jos – ceea ce Baudelaire numeşte „inevitabila înşelătorie a artei“ –, dar nu ne vine la îndemână să ne închipuim agonia, insomnia, înjosirea, groaza şi murdăria, în toată puterea cuvântului. Până şi când vorbim de „spatele decorului“, tot la cel artistic ne gândim, la spatele unui decor, iar nu la viaţa întâmplătoare care îi serveşte de suport; un lucru este viaţa, cu totul altul este arta. Şi nu cumva este ea o apărare împotriva vieţii, un refugiu, o evaziune? Nu cumva este ea superioară vieţii?

Dar, pe vremea lui Baudelaire, nu mai era posibil să te încrezi în arta ca sumă a unor mijloace; revoluţia romantică, deşi nu decapitase cuvintele, regulile, făcuse măcar atât: zdruncinase credinţa în drepturile lor divine; termenul „năpăstuit“ nu mai avea niciun fel de putere pentru a goni diavolul, după cum nici termenul „mizerabil“ nu ne-ar fi putut da pe mâna lui. Credinţa dezamăgită şi înşelată trebuia să fie transferată asupra unei esenţe mai adânci, trebuia să fie descoperit în artă un centru mai puţin vulnerabil la tulburările din afară. Hugo avea dreptul să se bucure că salvase, în sfârşit, cuvântul „mizerabil“, dar problema, de fapt, nici nu se mai punea. În spatele acestor probleme legate de cuvinte, de reguli, de mijloace, se afla, în secolul al XVII-lea, o filosofie, un idealism latent căruia i-a venit clipa să fie dat în vileag; în lipsa unei lumi exterioare, stabile şi legitime – de n-ar fi decât aceea a limbajului –, arta nu se mai poate sprijini decât pe ea însăşi. Şi când zic „pe ea însăşi“ tocmai asta zic: că, de-acum înainte, va ajunge să recurgă la o „filosofie a artei“. Iar această filosofie nu va trebui căutată prea departe; ea există deja: pluteşte în aerul timpului. Desigur, este încă plină de întunecime când iese de sub condeiul lui Hegel: „Vieţii îi este cu neputinţă să atingă conceptul“; dar oricine poate ghici despre ce anume este vorba.

Filosofia, spune Hegel, exprimă Ideea; arta – oglindirea sensibilă a Ideii; cea dintâi reprezintă împăcarea adevărului şi a realului doar în gândire, cea de-a doua împacă realul cu adevărul „în însăşi manifestarea reală“, într-o judecată fără concept. Atât filosofia, cât şi arta au drept ţintă atingerea, prin metode diferite, a unui aceluiaşi ţel, pe care Schopenhauer, deşi neînduplecat duşman al lui Hegel, îl definea în aproape aceiaşi termeni ca şi rivalul său: „Opera de artă nu este decât mijlocul menit să uşureze cunoaşterea Ideii, cunoaştere care duce la plăcerea estetică“. Fără îndoială, ar fi naiv să vrei cu orice preţ să încerci să înţelegi cum anume este posibil ca o împăcare a adevărului cu realul în idee şi o împăcare în însăşi manifestarea reală – adică o împăcare fără concept – ar putea fi unul şi acelaşi lucru, ajungând la acelaşi rezultat; şi cum, anume, o împăcare în idee a adevărului cu realul şi o împăcare în sensibil a realului cu adevărul mai pot avea o ţintă comună? Ar fi poate mai bine să nu stăruim prea mult asupra acestui talmeş-balmeş. Dar dai dovadă că eşti o fiinţă înzestrată cu raţiune dacă, tocmai dimpotrivă, începi să bănuieşti că filosofii nu taie firul în patru chiar degeaba, ci, dimpotrivă, crezi că trebuie să fi urmărit totuşi, ei, o ţintă cât de cât limpede, şi să aştepţi răbdător ca ei înşişi să-ţi divulge taina lor. Iat-o, de altfel, căci Schopenhauer nu prea ştie să ţină un secret: „În starea aceasta (starea estetică) suntem eliberaţi de nefericitul nostru eu.“ (Dann werden wir des leidigen Selbst entledigt (Die Welt als Wille und Vorstellung, III, § 38). Acest lucru, şi nimic altceva, ni se spunea când era vorba despre „manifestarea Ideii“: că trebuia să alungăm, pur şi simplu, nefericitul nostru eu. Dar nu este cazul să ne aşteptăm ca tocmai Hegel să ne explice motivul pe şleau; n-are chef să pună punctul pe i. Doar pentru că eul nu intră în concept, spune el, doar de aceea trebuie alungat fără milă; deoarece se pune de-a curmezişul inteligenţei. Schopenhauer este însă mai direct, mai curajos: el ne destăinuie că eul este sediul voinţei, al setei de existenţă, al vieţii fenomenale, aşadar al suferinţei şi al nesiguranţei universale. Scopul urmărit de Idee este slăbirea voinţei; dacă, din nenorocire, arta s-ar întâmpla s-o aţâţe, prin chiar acest fapt arta ar deveni duşmanul Ideii. Dar, slavă Domnului!, arta nu aţâţă câtuşi de puţin voinţa; ea ştie prea bine că de negarea voinţei şi a setei de a trăi atârnă însăşi existenţa şi manifestarea Ideii; ba încă arta însăşi este manifestarea acestei Idei; face, prin urmare, tot ce-i stă în putinţă – şi nu este de lepădat – pentru a ne elibera de al nostru leidige Selbst.

Desigur, nu în aceşti termeni se va exprima poezia franceză, de la Malherbe (care nu are nici cea mai vagă bănuială despre aşa ceva), până la Mallarmé (care ştie lucrurile foarte limpede), dar aceasta este gândirea care stă la temelia nenumăratelor acte rituale impuse poetului pentru a-i evita acestuia contactul cu „impurităţile“ eului; şi, oare, nu încearcă ea să scape de fulgerul şi trăznetul lui Platon şi ale Sfântului Augustin, care, pe bună dreptate, îi reproşau poeziei că nu este decât un aţâţător al voinţei, o exprimare a „eului“? Bineînţeles, această estetică nu este câtuşi de puţin originală; o regăsim la Atena, la Roma, la Alexandria, peste tot unde civilizaţiile anchilozate, sleite, cu instinctul vital istovit, desacralizaseră în întregime şi natura, şi gândirea, în beneficiul unei gândiri şi al unei naturi profane de la un capăt la altul, negăsind altă cale de a se sustrage terorii vidului decât călirea conştiinţei. Mai regăsim această estetică peste tot în Europa, începând cu Renaşterea. Dar nu este mai puţin adevărat că, în această estetică universală, poezia franceză s-a remarcat în mod special, croindu-şi un chip deosebit, printr-o adeziune exclusivă, printr-o supunere oarbă şi un acord fără cea mai mică urmă de rezervă mentală faţă de această viziune a spiritului care răspunde (aşa cum, din bun început, a ghicit) celor mai stricte exigenţe ale raţiunii. Vreau să vorbesc, printre altele, despre această tendinţă a gândirii noastre de a-i prefera, misterului, limpezimea, şi de a face ca universul să fie redus la nivelul înţelegerii omului de rând. „Literatură de a priorist, aşadar franceză prin excelenţă şi carteziană“, scrie André Gide referindu-se la Mallarmé.

Nu este cazul să examinăm aici motivele care au făcut ca secolul al XVII-lea francez să dea la iveală, în lumea Literelor, aceşti fioroşi a priori, investiţi cu puteri depline; nu este nici cazul să vedem dacă această hotărâre a avut urmări binefăcătoare sau dezastruoase asupra celor trei secole ulterioare de poezie franceză, nici dacă aceste urmări vor fi fost mai fericite în acele ţări care, deşi supunându-se aceleiaşi doctrine, au făcut-o cu mai puţin fanatism şi, eventual, chiar cu inima strânsă. Cu doctrina însăşi ne răfuim noi aici, descotorosind-o de toate acele consideraţii istorice care îi vor fi determinat amplitudinea, forţa, împrejurările, slăbiciunile şi excesele. Nu ne este necunoscut faptul că doctrina aceasta a trecut prin tot felul de crize şi de revoluţii, că nu şi-a păstrat mereu aceeaşi înfăţişare, fie sub armura feudală, fie sub libertăţile burgheze. Actele rituale pe care ea le comandă s-au schimbat, fără îndoială, de mai multe ori, stavilele au fost interiorizate şi nu este prea uşor să recunoşti un acelaşi spirit în estetici aparent atât de diferite precum regula celor trei unităţi, pe de o parte, şi scrierea automată din zilele noastre, pe de alta. Şi totuşi, nimic nu s-a schimbat în privinţa fondului; şi aici, şi acolo, tot „nefericitul eu“ al lui Schopenhauer urma să fie alungat, cu toate că acea epocă a clasicismului îl alungase de pe margine, în vreme ce epoca noastră o face din chiar străfundul ei.

S-ar putea ca acei critici literari care nu prididesc să-i reproşeze artei secolului al XIX-lea înclinaţia spre „individualism“ să mă contrazică spunându-mi că teoriile filosofilor nu fac nici cât o ceapă degerată, şi că niciodată lor nu le-a păsat de ceea ce gândeau despre artă un Hegel sau un Schopenhauer, ba chiar un Aristotel; dar ei nu mă conving. Îi cred pe cuvânt când spun că nu l-au citit nici pe Hegel, nici pe Schopenhauer, şi că niciodată n-au fost tulburaţi de problemele acestor Domni; nu le putem pune la îndoială sinceritatea. Dar nenorocirea face ca ideile filosofilor să plutească în aer, acolo unde ei înşişi le aruncaseră sau de unde le culeseseră (nu se ştie prea bine de ce anume este în stare aerul, şi, mai cu seamă, aerul timpului). Descoperim la critici – cu această diferenţă, totuşi, că ideile lor, câtuşi de puţin înrădăcinate în raţiunea pură, sunt mai degrabă sentimentale – descoperim deci aceeaşi oroare faţă de „nefericitul nostru eu“ şi aceeaşi aplecare spre experienţa medie, aceeaşi exigenţă a universalului şi a „valorilor veşnice“. Dacă sunt îndeobşte mai îngăduitori decât filosoful este pentru că sunt mai prost echipaţi decât acesta, mai sensibili la „succes“ şi, uneori, din fericire, mai artişti. Ei nu-şi dau seama de contradicţie şi nu au habar de pericolul de care se tem; doar simt că supunerea oarbă la exigenţele logicului nu este lipsită de pericole; au înţeles că trebuie să-ţi păstrezi supleţea, să faci adâncă plecăciune în faţa „adevărurilor veşnice“, dar că nu este cazul să priveşti cu lupa dacă aceste adevăruri sunt îndeplinite întocmai. Şi poetul, la rându-i, se mişcă în acest mediu elastic, ghidându-se mai degrabă după „instinctul“ său decât după raţiune şi lăsându-le filosofilor grija de a se pune de acord cu Ideea. „Mă tem, Doamne iartă-mă!, că poetul trebuie să fie cât de cât prostănac“, spunea cel mai inteligent dintre poeţii ruşi, Puşkin; şi să nu fie, oare, de mirare că poetul cel mai important dintre toţi datorită inteligenţei sale critice, după cum ni se spune, este de aceeaşi părere, ba chiar o şi proclamă? „Or, marea poezie, spune Baudelaire (Œuvres posthumes, Compte rendu du Prométhée délivré, de M. de Senneville), este, prin chiar natura ei, prostănacă (subliniat de Baudelaire), ea crede şi tocmai acest lucru îi conferă forţă şi o încununează cu glorie. Nu cumva să confundaţi vreodată fantomele raţiunii cu fantomele imaginaţiei; cele dintâi sunt nişte ecuaţii, iar acestea din urmă fiinţe şi amintiri.“

Dar nu toată lumea poate avea norocul de a fi prostănac, pur şi simplu. Se întâmplă uneori ca un mare artist, cu toate că prost (de vreme ce aceasta este condiţia esenţială a marii poezii), să fie şi cât se poate de inteligent. El vede limpede încotro îl îndreaptă experienţa lui adâncă (instinct, inspiraţie, harul Domnului, şi altele asemenea), dar tot aşa de limpede vede şi că ea nu se potriveşte cu ideea pe care şi-o face despre această experienţă. E deştept; are deci scrupule. E deştept; nu poate deci suporta contradicţia, şi nici să se vadă ţinând partea ba a poeziei, ba a ceea ce crede el că ar fi ea. E deştept; aruncă deci o privire lipsită de candoare în tainele meseriei lui: „I se arată, oare, publicului – azi înnebunit, nepăsător mâine – şmecheriile meseriei? I se explică, oare, retuşurile şi variantele improvizate…, ori în ce măsură instinctul şi sinceritatea se amestecă în rubricile şi în şarlatanismul indispensabil amalgamului operei? I se dezvăluie, oare, toate zdrenţele, fardurile, scripeţii, lanţurile, pocăinţele, mâzgăliturile începuturilor, pe scurt toate ororile care alcătuiesc altarul artei?“ Iată la ce triste constatări ajunge un poet care n-are norocul de a fi prostănac şi care ar da tot ce are mai de preţ pentru a fi astfel, şi căruia îi este ruşine de dorinţa lui. Ar vrea să înlăture acest conflict; dar, pe măsură ce se străduie să-l înlăture, îl şi provoacă. În acest dialog tăcut al sufletului cu el însuşi se duce o sumbră bătălie între ceea ce crede poetul şi ceea ce, în străfundul lui, se ruşinează de faptul de a crede. Inteligenţa nu poate să-şi lase acasă arme, dovezi, raţionamente când înfruntă un adversar înrăit, de partea căruia se află dreptul, dacă nu chiar, întotdeauna, şi forţa. Ajunge ca poetul să se aplece spre „lucrul extrem“, ajunge ca el să simtă ivindu-se în el „clarvăzătorul“, starea de transă, „idioţenia“ şi, deîndată, va şi începe să cultive în el acest fel de rezistenţă pe care i-o pune la îndemână inteligenţa sa „firească“. Dar pe măsură ce este dus de val, iar rezistenţa îi este învinsă, creşte în el conştiinţa mijloacelor potrivite ca s-o fortifice ori măcar, la nevoie, să-i simuleze prezenţa. Este clipa în care se face simţită nevoia urgentă a filosofiei, clipa în care i se cere „filosofiei artei“ să vină în ajutor fără să i se pună condiţii. Desigur, ajutorul acesta nu va fi negociat; cum ai apucat să-i pronunţi numele, filosofia şi apare, darnică în sfaturi şi consolări pe care le-a mai servit şi altor navigatori în pericol. Într-un asemenea moment ne oferă Baudelaire, liniştit până una, alta, textul acesta luat cu împrumut – fără să-l numească – de la Poe, text pe care nu ne vine la îndemână să-l denumim un „plagiat“, Baudelaire crezând atât de puternic în aceste idei, încât, după spusa lui Valéry, îşi închipuia că ar fi chiar ale sale: 

„«Intelectul pur ţinteşte Adevărul, Gustul ne arată Frumuseţea, Simţul Moral ne predică Datoria. Este drept că simţul valorilor medii are conexiuni lăuntrice cu cele două extreme şi că nu-l separă de Simţul Moral decât o diferenţă atât de neînsemnată, încât Aristotel nu a pregetat să aşeze în rândul virtuţilor câteva dintre operaţiile sale mai delicate. Totodată, ceea ce îl exasperează cel mai mult pe omul de gust în spectacolul viciului sunt sluţenia acestuia şi lipsa lui de proporţii. Viciul atacă dreptatea şi adevărul, răscoleşte intelectul şi conştiinţa; dar, în măsura în care jigneşte armonia, ca disonanţă, el va răni îndeosebi anumite spirite poetice; şi nu cred că ar fi prea scandalos să considerăm că orice abatere de la morală, de la frumosul moral, este un fel de greşeală împotriva ritmului şi a prozodiei universale.» Şi mai departe: «În felul acesta, principiul poeziei constă… într-un entuziasm, într-o răpire a sufletului; entuziasm total independent de pasiune… Căci pasiunea este ceva firesc, prea firesc pentru a nu introduce un ton aspru, strident în domeniul Frumuseţii pure; este prea familiară şi prea violentă pentru a nu scandaliza dorinţele pure, gingaşele melancolii şi nobilele disperări care îşi duc traiul pe plaiurile supranaturale ale Poeziei.»“

Să fie, oare, Baudelaire cel care vorbeşte în felul acesta? Sau Poe? Ori poate Hegel? Ori însăşi Raţiunea? Se înţelege de la sine că este greu să te pronunţi. Tonul este atât de solemn, atât de dogmatic, ba chiar este citat şi Aristotel! Sper că nu ni se va mai face reproşul că, ­à propos de poezie, vom fi pomenit şi filosofia idealistă; nu ni se va mai spune, sper, că gândirea ieşită din experienţa poetului nu are nimic de-a face cu aceea a metafizicienilor!… Căci ce altceva vrea să spună acest text atunci când alungă entuziasmul şi pasiunea „firească“, dacă nu că arta trebuie să ne elibereze de nefericitul nostru eu? Şi ce, anume, exprimă acest text, de la un capăt la altul, dacă nu tocmai convingerea că este „o oglindire sensibilă a ideii“?

Fără îndoială, poetul ştie prea bine că domeniul său implică dorinţe, melancolii şi disperări; el ştie că începutul poeziei se află „în entuziasm, într-o răpire a sufletului“; dar – adăugând că dorinţele, melancolia şi disperarea trebuie să fie nobile, iar nu fireşti, că entuziasmul şi răpirea sufletului trebuie să evite pasiunea şi violenţa, precum şi „tonalităţile aspre, stridente“, toate sluţeniile şi lipsa de proporţii ale „eului“, din teama de a nu scandaliza ideea şi a vătăma ritmul prozodia universale – ce mai păstrează el, oare, din acest ritm şi din această prozodie? Avem de-a face aici cu o impresie atât de înţeleaptă, cu o impresie atât de pură a ortodoxiei filosofice, încât admiraţia acordată acestui text nu mă surprinde câtuşi de puţin; ceea ce mă surprinde însă este faptul că toată lumea a acceptat cu atâta uşurinţă că acest text ar fi fost scris de Baudelaire; că s-a crezut cu atâta uşurătate că el exprima gândirea sa autentică; dar nici descoperirea „plagiatului“ n-a descurajat pe nimeni, n-a deschis ochii nimănuia. Autorul Florilor Răului să vorbească despre viciu ca despre o „greşeală“ împotriva ritmului!, despre sluţenie şi lipsa de proporţii ca despre un păcat împotriva prozodiei!, căzând în genunchi în faţa Simţului Moral!, ba chiar citându-l pe Aristotel! Chiar şi cu mai puţin te-ai putea îndoi. Însă, pe de altă parte, sare în ochi că acest text nu este unic în felul său; nu doar că Baudelaire ţine la el, şi încă atât de mult, încât îl publică de două ori – şi în Art Romantique, şi în studiul său despre Poe –, dar se şi grăbeşte să reia acest punct de vedere îngroşându-l din ce în ce, cu o furie care depăşeşte mult ţinta pe care îşi propusese s-o atingă. Oricât de „insolit“ ar fi textul, nu-i poţi pune la îndoială sinceritatea decât atacând întreg „complexul critic“ al lui Baudelaire şi nemaivăzând în el decât cea mai extraordinară edificare a sinelui de către sine, fără să-i înţelegi, din capul locului, prea bine ţelul: apărare? disimulare?

Trebuie, prin urmare, să-i acorzi încredere. Dar gândul ne dă ghes cu încăpăţânare: de ce, oare, Baudelaire nu numai că a făcut loc, în opera lui, unor elemente contradictorii, antagonice, ireductibile la gândirea ortodoxă pe care o propovăduieşte (sluţenia, lipsa de proporţii, pasiunea, entuziasmul şi violenţa – toate fireşti), ci – iar acest lucru este cel mai important – a ţinut să-şi justifice gestul, ba încă într-un fel care să nu lase nici urmă de îndoială, fără a renunţa, totuşi, la prima sa atitudine, încărcându-şi astfel umerii cu cele mai groaznice neajunsuri. Însuşi viciul, această dublă greşeală împotriva moralei şi a gustului, se lăfăie în acest text, se justifică şi încearcă să atingă primatul spiritual; şi nu doar firescul acţionează aici, în pofida Ideii, ci şi sălbatecul, vreau să spun firescul în libertate şi nevinovat de libertatea sa. Iar mai grav este că faptul că avem de-a face cu un fel de convingere şi cu un accent personal de care duce lipsă atitudinea ţeapănă şi academică pe care o luase cu împrumut de la Poe. Desigur, poeţii sunt nişte fiinţe frivole. Ei nu pot să-şi ascundă mereu prostia. Li se întâmplă să dea glas la ceea ce filosofii n-ar fi spus niciodată: gânduri stranii, enigmatice, fără să bănuiască măcar contradicţiile pe care acestea le ascund, fără măcar să-şi dea seama că au dărâmat ceea ce tocmai edificaseră mai adineaori cu atâta osteneală şi cu atâta curaj. Iată ce scrie Gérard de Nerval: „Inspiraţia a intrat în mine ca o muză cu vorbe aurite; a dispărut ca o Pitie, scoţând urlete de durere.“.

Iar Baudelaire, la fel de liniştit, poate să scrie, de pildă: „Beţia artei este mai potrivită decât orice altceva să arunce un văl asupra groazei Abisului.“ Ce înseamnă asta? Nici Hegel, nici Kant, nici Schopenhauer nu ne-au vorbit de vreun abis, şi cu atât mai puţin de unul care ar continua să existe după împăcarea adevărului cu realitatea; „realitatea fără concept, ne spune Hegel, este neantul“. Niciunul dintre ei nu s-a gândit că Muza cu vorbe aurite (oglindire limpede şi sensibilă a Ideii) ar fi putut să se transforme într-o Pitie, de vreme ce gemetele nu se pot ridica nicidecum până la concept. Însăşi ideea unei metamorfoze a Frumuseţii li s-a părut de neconceput; căci ce raport, ce trăsătură comună poate fi găsită între Muză şi Pitia, între realitate şi neant? Dacă un asemenea raport ar putea fi conceput, ce ar mai rămâne, oare, din adevăr şi din frumos?

După cum se vede, filosofia este incapabilă să admită existenţa Abisului, a Pitiei; cât despre poet, el este incapabil, în pofida „bunei sale voinţe“, de a le înlătura din drama lui. Nu că s-ar crampona de ele; îi provoacă oroare, iar, pentru a se păzi de ele, recurge la vrăji, la incantaţiile Ideii, pe care o învaţă pe dinafară şi pe care o tot repetă ca un papagal savant. Dar, când ai ajuns într-o asemenea stare, incantaţiile Ideii se dovedesc neputincioase. Aşa cum îi stă în obicei, filosofia aduce depline consolări, liniştindu-i şi îmbărbătându-i, doar acelora a căror încredere nu fusese pusă la încercare de cine ştie ce rană ascunsă; dar dacă încrederea a fost cumva zdruncinată, atunci niciunul din aceste „farmece“ nu va putea s-o refacă. Nu este mai puţin adevărat că lipsa de încredere în farmece „revoltă intelectul şi conştiinţa“. Ce-i mai rămâne, aşadar, de făcut poetului inteligent care nu se poate împiedica să fie poet, dar nu se poate împiedica nici să fie inteligent? S-ar putea să-i fie cu neputinţă să se hotărască să-şi jignească intelectul şi conştiinţa, oricum ai lua-o, iar criza să rămână fără soluţie. Dar s-ar putea, de asemenea, ca faptul să fie posibil, de n-ar fi decât în parte şi din când în când. Ni s-a spus mereu şi de către toată lumea că, orice am face, cunoaşterea intuitivă este larvară, bolborositoare, „leşinândă“, incapabilă de a se ridica până la concept; dar nu ni s-a spus că, dacă din întâmplare ar putea să se ridice până acolo, nu i s-ar îngădui s-o facă. Trebuie neapărat ca ea să rămână larvară, trebuie ca ea să cadă la pământ în faţa conceptului; prea multe forţe au interesul să menţină această neputinţă, fie prin persuasiune, dacă se poate, fie prin constrângere, dacă este necesar. Cum ar putea, aşadar, poetul ameninţat cu ridicolul, cu blamul sau cu azilul de nebuni, să nu-şi invoce ortodoxia? Dar cum să dea glas la ceea ce nu resimte? În felul acesta, el înlocuieşte convingerea de care duce lipsă prin ridicarea vocii, golul sentimentului adevărat – prin accese de isterie; nu mai este vorba de a se convinge pe sine însuşi, cât mai ales de a-i convinge pe ceilalţi. Atunci, şi numai atunci, forţată să ascundă falia devenită prea vizibilă între a fi şi a părea, conştiinţa se dezice de încercarea disperată a unei schimbări a sinelui, dar se agită să nu lase la vedere nimic din ce-ar putea-o diminua, exagerând în ochii celorlalţi o putere în care n-a încetat să creadă ea însăşi şi care atinge proporţiile mitului [1].

Trebuie să fii nespus de inteligent ca să duci la capăt o asemenea întreprindere. Iar Baudelaire este cât se poate de inteligent. Şi, fără îndoială, tot sub semnul mitului va trebui să luăm în considerare, în forma lui cea mai subtilă, spiritul critic al lui Baudelaire.

Notă:

[1] Întrebuinţăm aici cuvântul mit în lipsa altuia mai potrivit. Dar el trebuie luat în sensul laic, profan, al unei forţe lipsite de conţinut, pur imaginară – adică exact contrarul mitului în sensul sacru. 

Referinţa originală:

Benjamin Fondane – Baudelaire et l’expérience du gouffre, Paris, Pierre Seghers éditeur, Préface de Jean Cassou, chap. III, pp. 33-44.

 Gratias agimus.

Cei care sunt mai prejos se revolta pentru a fi egali, iar cei egali se revolta pentru a deveni superiori. Aceasta este starea de spirit care da nastere unor revolutii!!!

Nimeni nu poate zice cu certitudinde ce anume este omul. Nu voi incerca sa filosofez si nici sa incerc sa dau un raspuns pentru ca nimeni nu poate raspunde la aceasta intrebare care dateaza din vremuri stravechi, inainte de Platon sau Aristotel.
Insa voi medita un pic asupra intrebarii: Ce este viata?
Nici aici nu poate nimeni da un raspuns deoarece nimeni nu stie exact. Din punctul meu de vedere viata este ca o destinatie secreta care iti este trecuta pe biletul de “tur- retur” inca de cand plecam cu primul autobuz spre aceasta lume. De ce spun ca este secreta, pt defapt este “in alb”. Nu stii exact unde te vei trezi, ce vei face, unde vei ajunge. Partea cu “unde vei ajunge” este subiectiva pentru ca nimeni in afara de tine nu va putea sa iti traseze linia vietii. Ce vei face inseamna cum iti vei conduce tu insuti propria ta viata si deci acolo “vei ajunge”.
Viata este o chestie scurta, ceva efemer daca facem comparatie cu alte lucruri de pe pamant.
Cine ne da viata si cine ne-o ia? Acum depinde de fiecare in ce anume crede: Dumnezeu, Buddha, Allah, in tine insuti, in extraterestrii, in forte care nu au legatura cu spiritualitatea insa tu crezi ca ele exista sau poate chiar in Destin(soarta) luat ca atare.
In fine, toti ajungem la un capat al ghemului, stiti voi, atunci cand se termina ata…SI cand trebuie sa ne intoarcem de unde am venit pt biletul nostru a expirat. Unii chiar cred ca se vor intoarce acolo de unde au primit primul bilet si ca vor capata altul pe o alta ruta sau chiar pe aceeasi care au primit-o si prima data.
Poate din aceasta cauza se intorc la noi sub forma de spirite, o alta chestie subiectiva.
FIecare dintre noi este liber sa aleaga in ce crede, daca este sau nu viata dupa moarte, daca Dumnezeu chiar exista, daca noi chiar avem dreptul, conditia,resursele necesare si nu in ultimul rand rostul sa ne indoim de tot ce este in jurul nostru.

Anul trecut, la Editura ART, a aparut o alta carte splendida, “Cea mai frumoasa istorie a fericirii”. Cartea este scrisa sub forma unor dialoguri, sustinute de Alice Germain cu trei personalitati diferite. “In acest dialog pe trei voci,  fericirea isi spune povestea de la nasterea sa, in filosofia Greciei antice, pina la afirmarea ei politica in 1789, trecind prin reprezentarea ei paradiziaca in sinul credintei crestine. Daca filosofia isi propune sa gindeasca fericirea, istoria ii urmareste evolutia, ‘secularizarea’ progresiva si pregnanta tot mai mare in societatea contemporana. Andre Comte – Sponville, filosof care a consacrat numeroase lucrari ideii de fericire, povesteste cum din Antichitate, destinul fericirii a fost impletit cu cel al filosofiei. Jean Delumeau, profesor onorific la Colege de France, specialist inistoria mentalitatilor religioase, arata cum fericirea a luat in Occidentul crestin forma unui paradis menit sa ne consoleze de toate spaimele omenesti si sa ne induca speranta unei bucurii vesnice. Arlette Farge, director de cercetare la CNRS, istoric, specialista in comportamentele populare din sec. al XVIII-lea, descrie placerile Secolului Luminilor, secol al voluptatii si explica in ce mod a devenit fericirea un scop politic, o cautare colectiva, in sinul unei Republici de cetateni luminati” spune Alice Germain in prolog. cartea incearca sa raspunda la intrebari pe care ni le punem cu totii, implicit sau explicit, mai des sau mai rar, dar intrebari care nu ocolesc viata nici-unuia dinte noi. “Care este sursa fericirii? Un obiect (banii ?), un loc (paradisul ?), un moment (un miine luminos ?), o persoana (Dumnezeu, ceilalti, noi insine ?) … Reusita, iubirea, sanatatea, placerile, frumusetea ? Despre asta este vorba in carte. Fiecare dintre noi are propriul sau imaginar al fericirii, populat in cele mai diverse moduri. Aspiratiile noastre diverg sau converg in doze diferite de la om la om. De-asta si suntem atit de diferiti; si de-asta si drumurile noastre catre ideea proprie de fericire, sint atit de intens personale.

1) LA ORIGINILE INTELEPCIUNII. “La inceput a fost Socrate; si cu el, primii pasi ai filosofiei, pentru care singurul element de interes, unicul obiect este omul, cu viata, originea, destinul si …fericirea lui”. Da fapt, filosofie a existat cu mult inaintea lui Socrate. Meritul sau este de a fi deplasat centrul de greutate al filosofiei de la intrebari de genul ‘ce este fiinta’ sau ‘ce este natura’ la celebrul ‘cunoaste-te pe tine insuti’. – Spune A.C. – Sponville : “A te cunoaste pe tine insuti nu inseamna a te contempla narcisist. Inseamna a cauta sa stii ce esti, dar si ce trebuie sa fii; inseamna a te intreba cum sa gindesti, cum sa traiesti, cum sa fii fericit”. Ne miscam in principal pe doua coordonate : intre hedonism si stoicism; cautind in grade diferite calea de mijloc de ansamblu, proprie fiecaruia dintre noi. “Suporta si abtine-te” spun stoicii. Usor de spus, foarte greu de facut. “Sa te bucuri cit mai mult cu putinta, dorind cit mai putin cu putinta” spun adeptii lui Epicur. Pare ceva mai simplu, dar de fapt, este la fel de greu. Nu toti stim sa ne bucuram  de ceea ce merita cu adevarat. Avem scari de valori complet diferite. Tocmai de aceea Aristotel constata ca “pentru a fi fericiti, trebuie sa fim virtuosi, liberi, sa ne luam viata in miini, dar ca in acelasi timp avem nevoie ca patria noastra sa nu fie impilata sau sfisiata de razboaie civile”.

 Trebuie sa-mi fac o autocritica severa.Am calomniat bietele vrabii. Nici vorba sa fie mofturoase sau satule. Din timp in timp, isi face aparitia un cotoi, care se ascunde dupa niste ghivece mari cu plante ornamentale si sta la pinda pofticios! Ce sa fac eu in cazul asta ? Bineinteles, nimic. Vrabiile mele sint de fapt vrabiile cerului, iar motanul, nu se stie al cui e. Acesta nu-i razboiul meu. Este razboiul firii, impus de bunul Dumnezeu.

Zilele trecute am citit (aici) o observatie cu privire la faptul că în Madrid a existat o demonstraţie împotriva liberalizării avorturilor la care au participat 1 milion de oameni. Acesta este un lucru extrem surprinzator intr-un stat perfect secular şi cu un conducator agnostic de culoare roşiatică. Acest lucru aduce în prim-plan o discuţie care trece dincolo de pragul imediatului şi se plasează în praful filosofiei sau al antropologiei filosofice, şi anume cea referitoare la ideea de persoană! Despre aceasta problematica s-a scris mult. Nu vreau să fac decât câteva reflecţii.

1. Dacă opriţi pe stradă oameni oarecare şi îi rugaţi să vă definească ideea de persoană ei vor propune, desigur fiecare prin cuvinte diferite, o definiţie care poate fi sintetizată în modul următor: persoana este o fiinţă raţională care se evidenţiază printr-o conştiinţă liberă şi o identitate proprie. Din punct de vedere psihologic şi filosofic cam toată lumea este de acord cu această definiţie. Rădăcinile ei pot fi reparate in filosofia antică şi în gândirea lui John Locke şi David Hume. În filosofia antică, omul (pe atunci conceptul de persoana nu se referea la om) era definit drept o fiinţă raţională şi socială. John Locke defineşte persoana drept o fiinţă care se identifică prin conştiinţa de sine, în timp ce Hume a mers mai departe explicând că această conştiinţă de sine este totalitatea unor experienţe care constituie, astfel, identitatea.

Din punct e vedere teologic această definiţie este extrem de problematică, întrucât ea nu ar putea fi aplicată Persoanelor divine, căci s-ar cădea în triteism sau monofizitism. Astfel putem observa că deşi cuvântul persoană este utilizat atât pentru a defini omul cât şi divinitatea, definiţa persoanei larg răspânită în zilele noastre se referă doar la persoana umană, deci este o definiţie reductivă.

Din punct de vedere pur uman, dar şi psihologic, această definiţie este chiar monstruoasă. CE se întâmplă cu oamenii care îşi pier conştiinţa de sine şi nu mai sunt conştienţi de propria identitate? Îşi pierd calitatea de persoane? La umbra deasă şi ignorantă a unei astfel de concepţii se poate legaliza eutanasia şi avortul (avortul este deja legalizat în nenumărate ţări).

2. Date fiind aceste lacune, putem afirma că definiţia propusă nu este, de fapt, o definiţie, ci o descriere a unor anumite aspecte personale. O definiţie a persoanei ar trebui să fie astfel formulată încât să includă şi persoanele care nu mai eţin uzul raţiunii. Mai mult, o definiţie a persoanei ar trebui să fie la fel de valabilă şi pentru desemnarea Divinităţii. În acest sens, cred că ultima definiţie a persoanei a fost dată e Boeţiu: persona est rationalis natura, individua substantia. Persoana este o substanţă indiviuală de natură raţională. În cadrul acestei definiţii pot fi incluse persoanele Sfintei Treimi, îngeri şi oamenii. Desigur, această definiţie are lipsurile ei. Practic absolutizarea ideii de rationalis natura ne duce la definiţia de la care am început această discuţie.

3. Definirea persoanei ca animal rational poate fi corectă, dar insuficientă. Ea considera lumea animala genul proxim şi raţiunea diferenţa specifică. De ce pentru a menţiona genul proxim trebuie să privim în jos şi nu în sus? În loc să consierăm lumea animală drept gen proxim, de ce nu am consiera îngerii gen proxim, sau chiar pe Dumnezeu? Astazi genul proxim este elevat tot mai mult spre diferenţa specifică, în timp ce persoana umană este coborâtă tot mai jos spre genul proxim. Asistăm, de fapt la o inversiune teribilă în care genul proxim devine diferenţa specifică, iar diferenţa specifică devine gen proxim. Din aceste motive astăzi animalele primesc tot mai multe drepturi, în timp ce oamenii (în special bătrânii şi embrionii) sunt decăzuţi din ele.

4. Trebuie căutată o şi redescoperită o definiţie a persoanei care să includă atât divinitatea cât şi fiinţele umane. Astfel omul s-ar relaţiona mai mult cu Dumnezeu, nu cu animalele.

5. Pentru a defini persoana cred ca cel mai bine s-ar putea face recurs la o asa-numită “fenomenologie a iubirii”. Astfel, Peroana= fiinţă capabilă să iubească şi să fie iubită. Atâta timp cât un copil nenăscut încă poate fi iubit, el este o persoană umană. În cadrul Divinităţii, persoanele Sfintei Treimi nu se disting în mod substanţial, fiind toate trei iubire, ci în mod funcţional, adică prin modul în care îşi manifestă iubirea. Astfel modalitatea prin care iubirea primită şi dăruită se manifestă ar putea fi noul “principiu de individuare” . Persoanele umane se deosebesc unele de altele tocmai prin acest mecanism care se răsfrânge, apoi, asupra tuturor sferelor umane.

6. Dictonul lui Descartes ar putea fi schimbat puţin şi ar suna cam aşa: Sunt iubit, deci exist ca să iubesc.

De 3 zile aceeasi poveste! Oriunde te-ai duce, orice ai asculta, privi ori citi nu auzi decat de faimosul interimat ministerial. De multi ani am lasat deoparte orice implicare/opinie politica, nu sunt un cetatean model din urmatoarele considerente:

1. nu ma duc la vot – prin urmare nu-mi exercit dreptul “democratic” si cetatenesc pentru care  a curs sange, sudoare si cerneluri.
2. nu  ma intereseaza cine ne guverneaza – daca nu ar fi atat de mediatizat Base pb. as fi ca tata Marioara din fundul satului care ar intreba ce mai face domn’ Presedinte Iliescu; nenorocul face ca ma aflu in oras si aflu fara sa vreau…
3. nu am nicio culoare politica - nici galben, nici rosu, cu atat mai putin verde
4. nu fac deloc politica - nici macar la coltu’ blocului ori in piata, nici macar la “birtul” [cult] numit Gelateria Lebada (unde imi pierd mai toate serile libere)
5. nu stiu cati senatori si deputati mai sunt si nici macar cine sunt reprezentantii Republicii de la Ploiesti
6. nu stiu legile tarii - nu stiu ce se mai voteaza, ce s-a votat, ori ce se vrea a se vota… je m’en fiche! Oricum sunt complet inutile atata tp. cat sunt atat de usor interpretabile.
7. nu cred in nicio teologie politica – am flirtat doctrinar cu liberalismul (ba unde mai pui ca am fost si membru vreo 4 ani), unii prieteni ma considera de stanga chiar socialist, insa tot e o apa si un pamant in Romania; in plus fiecare doctrina are minusurile ei majore
8. nu am niciun politician preferat

Prin urmare, va sa zica ca sunt un plebeu prost ce nu-si merita numele de “cetatean”; un mate goale, coate fripte ce-si declina cu lasitate orice implicare in propri-ai cetatea… daca as fi trait pe vremea lui Aristotel as fi fost de mult azvarlit cat colo, undeva dincolo de ziduri. Da’ mi se rupe de cetatea mea si dupa cum spuneam intr-un articol mai vechi (vezi-l aici) as prefera sa fie de vanzare poate asa o sa ne mandrim si noi cu ceva.

Si totusi… nu pot sa-mi abtin un ras isteric la vederea listei ce cuprinde cei 8 ministrii cu trasaturi napoleoniene!

Emil Boc – interimar la Ministerul Educatiei – mic dar inteligent: “Lectia nr.1: Cum poti fi mic, nu stii nimic, dar ajungi prim ministru”
Radu Berceanu – interimar la Ministerul Agriculturii – de la transporturi la cucuruz si retur pe autostrada Transilvania
Gheorghe Pogea – interimar la Ministerul Muncii – simbolul viu al “invataturilor” Manifest-ului partidului Comunist
Gabriel Sandu – interimar la Ministerul Intreprinderilor Mici si Mijlocii – saracul de el, bine ca nu mai sunt atat de multi abonati cred ca au apeluri gratuite in retea
Elena Udrea - interimar la Ministerul Mediului – de acum turistii or sa vina sa o vada pe Lenuta, cea sprintena ca o gazela si frumoasa ca Afrodita, intr-o comuniune profunda cu planeta mama… Gaia [ de unde si expresia: "Lua-o-ar Gaia, ca-i frumoasa a dracu!"]
Adriean Videanu – interimar la Ministerul Sanatatii – “am intalnit si edili sanatosi!”
Catalin Predoiu - interimar la Ministerul Afacerilor Externe – “dreptatea e dincolo de noi…”
Sorina Placinta – interimar la Ministerul pentru Relatia cu Parlamentul - va spuneam eu ca e placinta?!? nu ati vrut sa ma credeti; ramane bomboana cea mai dulce de coliva numita Cabinetul Boc… desertul campionilor!

Adica mon cher eu nu inteleg un lucru… de ce mai avem nevoie de “cetateni” ?!? De ce si-au stricat oamenii flecurile de la pantofi pentru a ajunge la urnele de vot? Vad ca nici nu mai conteaza cine pe cine a votat, deja nu mai putem vorbi despre o democratie. Tirania majoritatii a fost inlocuita de tirania unei autocratii oligarhice (tinzand catre plutocratie) ce-si imparte dupa bunul plac “osul de ros”!

Am ajuns sa fim demni de Cartea Recordurilor la categoria: “Republica democratica cu cei mai multi ministrii poli-calificati/poli-ministeriali”. Eu cred ca daca mai remaniem 2-3 ministrii Boc ajunge singurul Prim Ministru din lume fara cabinet! De fapt la ce ne mai trebuiesc ministrii? Nu ar putea sa fie El Capitan Base’ si Presedinte si Prim Ministru si Ministru de Resort in orice?!? Haideti dragi concetateni sa facem cumva ca Romania sa redevina Monarhie Totalitara – si cu putin noroc divina – luminata de Tridentul lui Poseidon.

Imi si imaginez cum se poate uita un cetatean al unui alt polis la noi ca la un spectacol de circ. Am ajuns de “balegar” si cred ca ne vom mai adanci in el doar asa putin, doua degete peste marul lui Adam that is.

Pentru cei care mai au spirit civic si cetatenesc nu le pot spune decat:

]]> http://l0v3s.wordpress.com/2009/10/06/omul/ Tue, 06 Oct 2009 15:38:46 +0000 l0v3s http://l0v3s.wordpress.com/2009/10/06/omul/ http://raulsandu.wordpress.com/2009/09/22/celulele-stem-explicate-simplu-i/ Tue, 22 Sep 2009 20:40:01 +0000 raulsandu http://raulsandu.wordpress.com/2009/09/22/celulele-stem-explicate-simplu-i/

Într-o zi din 1995, Chrostopher Reeve (actorul care l-a interpretat pe Superman), un călăreţ experimentat, a fost catapultat de pe calul său la pământ în timp ce participa la o competiţie. A aterizat în cap şi şi-a fracturat coloana vertebrala , măduva fiind zdrobită la ieşirea din craniu. Astfel, Reeve a devenit sursa de inspiraţie pentru cercetările în domeniul celulelor stem, cu speranţa ca un grup de astfel de celule să fie implantate şi să repare distrucţiile măduvei spinării.

Ce este însă o celulă stem?

Celula stem este o celulă care are capacitatea de a se diferenţia şi da naştere altor tipuri de celule (engl. stem=tulpină, deci mai multe celule diferite se pot forma dintr-o celulă stem). Astfel, celulele stem se pot dezvolta în celule mature care au forme şi funcţii caracteristice, precum celule ale inimii, pielii sau nervilor.

Celulele stem au proprietatea de a se divide, rezultand 2 celule stem identice, dar si proprietatea de a se diferentia in alte tipuri de celule.

Clasificarea celulelor stem

În funcţie de originea lor, celulele stem pot fi embrionare sau adulte. Celulele stem embrionare pot proveni de la embrioni, fetuşi sau de la embrioni clonaţi în laborator (o să vedem mai încolo ce presupune clonarea terapeutică). Celulele stem adulte îşi au originea în organismul matur şi ajută la menţinerea şi repararea ţesuturilor în care se găsesc. Drept urmare, ele dau naştere în special celulelor precum cele din ţesutul din care provin.

În funcţie de tipurile de celule care se pot dezvolta dintr-o celulă stem, acestea din urmă se pot clasifica în: celule stem totipotente, celule stem pluripotente şi celule stem unipotente.

Astfel, după ce spermatozoidul se uneşte cu ovulul şi rezultă celula-ou sau zigotul, aceasta se numeşte totipotentă, adică are potenţialul de a genera toate tipurile de celule şi ţesuturi ce vor forma embrionul. La mamifere, doar zigotul şi celulele ce rezultă din următoarele câteva diviziuni au capacitatea de a genera toate tipurile de celule. După a cincea zi de la fecundare, celulele ce alcătuiesc embrionul sunt pluripotente. Celulele stem unipotente sunt celule capabile să se diferenţieze doar pe o singură linie; ele se găsesc la adulţi şi au rol în procesele de reparaţie.

În poză, sunt reprezentate primele stadii ale dezvoltării embrionului uman. Fertilizarea (unirea dintre spermatozoid şi ovul) are loc în treimea externă a trompei uterine. În urma fertilizării, rezulta celula ou sau zigot, care pe măsură ce se deplasează spre uter, începe de asemenea să se divizeze. După primele 2-3 zile de la fertilizare, embrionul se prezintă sub forma unei aglomerări de celule, stadiu care se numeşte morulă (embrionul seamană mai mult cu o mură, sau cu o minge de golf, alcătuit cam din 50 de celule). După aceasta, celulele se vor organiza în 2 straturi (în acest stadiu embrionul se numeşte blastocist): unul extern care se numeşte trofoblast, din care se va forma placenta, şi un strat intern, masa de celule internă, din care se vor dezvolta structurile corpului. Prelevarea de celule stem are loc în această fază, şi din această masă de celule internă.

Observaţie: tocmai de aceea celulele stem de după a 5-a zi sunt pluripotente şi nu totipotente, pt că ele nu se pot diferenţia şi în celulele stratului extern al blastocistului care va forma placenta. Deci, o celulă luată din masa internă nu este capabilă să se dezvolte în o altă fiinţă umană.

În a 7-a zi, blastocistul se va implanta la nivelul uterului.

În poza de mai sus sunt reprezentate mai clar primele stadii de deyvoltare embrionară. Blastocistul e alcatuit din celule dispuse in două straturi: unul exterior din care se va forma placenta şi unul interior, masa de celule internă, din care sunt recoltate celulele stem.

De ce sunt importante celulele stem?

Ei bine, ele sunt iportante tocmai datorită faptului că sunt celule nespecializate şi deci nu au nici o funcţie specifică unui organ anume. În anumite condiţii însă, celulele stem pot fi induse să se transforme în celule cu funcţii speciale, precum celulele cardiace sau celulele producătoare de insulină din pancreas. Astfel că, celulele stem au devenit speranţa a milioane de persoane care suferă de diferite boli. Doar în SUA, 16 milioane de oameni (incluzând sute de mii de copii) suferă de diabet. Peste 4,5 milioane au Parkinson, peste 5,5 milioane au boala Alzheimer şi aproape 5 milioane au insuficienţă cardiacă. Însă toate aceste cifre nu pot descrie imensa suferinţă a unui copil afectat de diabet zaharat de tip I care într-un final îşi va putea pierde vederea sau membrele, sau suferinţa unei mame ce nu-şi poate recunoaşte copilui din cauza bolii Alzheimer.

Cum s-a ajuns la descoperirea celulelor stem?

Încă din antichitate, filosofi precum Anaxagora sau Empedocle, membrii ai şcolii pitagoreice, credeau că urmaşii rezultă din unirea unor seminţe de la părinţi.

Empedocle (490-430 î.C) stânga şi Aristotel (384-322 î.C) dreapta.

Aristotel a propus 2 modele de dezvoltare: în primul, un individ în miniatură e ar fi prezent în corpul mamei şi începe să crească atunci când e stimulat în mod adecvat. Cea de-a doua teorie propune ca embrionul începe ca o masă nediferenţiată apoi noi părţi sunt adăugate în timpul dezvoltării. Această a 2-a teorie a lui Aristotel constituie de altfel un concept rudimentar despre celulele stem.

Hipocrate, părintele medicinii, şi mai târziu Galen au intuit că seminţele de la ambele sexe contribuie la formarea copilului.

Hipocrate (460-370 î.C) stânga şi Galen (129-200 d.C) dreapta.

În evul mediu, puţine informaţii au fost aduse în domeniul medicinei. Apoi, odată cu decoperirea microscopului de către olandezul Anton van Leeuwehoek, lucrurile au început să fie mai clare. Cercetători precum Karl Ernst von Baer sau Edouard van Beneden au descris în detaliu primele faze în dezvoltarea embrionilor la diferite animale.

Anton van Leeuwenhoek (1632-1723) stânga şi Karl Ernst von Baer (1792-1876) dreapta

Descoperirea ADN-ului din a doua jumătate a sec.XX (1953) a dus la o şi mai mare apropiere de ideea de celulă stem.

O altă idee ce a dus la descoperirea celulelor stem a fost observarea faptului că multe animale (şopârle, salamandre) sunt capabile să îşi regenereze diferite părţi ale corpului atunci când acestea sunt distruse.

Studiul teratoamelor au dus deasemeni la speculaţii despre celulele stem. Teratomul este o tumoare alcătuită din celule străine de locul în care se dezvoltă. Astfel se poate dezvolta ţesut respirator în testicule de exemplu, sau dinţi, păr în ovare (greacă teratos=monstru). În imaginea de mai jos vedem un ovar secţionat, în interiorul căruia s-a dezvoltat un dinte. Pe la mijlocul sec.XX, oamenii de ştiinţă, observând diferite teratoame, s-au gândit că acestea trebuie să provină din acelaşi tip de celule din care se formează şi ţesuturile normale din jur (ovarian, testicular), deci celulele testiculare de exemplu, şi dinţii provin din acelaşi tip de celule, au un strămoş comun.

Celulele stem după 1990

Izolarea celulelor stem embrionare s-a întâmplat simultan în două laboratoare: o echipă de la Universitatea de Medicină John Hopkins din Baltimore, SUA, au cultivat celule stem de la fetuşi avortaţi; o a doua echipă, de la Centrul de Cercetare al Primatelor Wisconsin au utilizat resturi de blastocişti de la clinicile de fertilizare in vitro.

Echipa de la Universitatea de Medicină John Hopkins din Baltimore a fost condusă de John Gerhart. Ei au prelevat celule germinale (cele care prin diviziuni succesive vor duce la formarea spermatozoizilor sau ovulelor) din gonadele fetuşilor avortaţi, iar în noiembrie 1998 au anunţat că au reuşit să inducă multiplicarea acelor celule care s-au dezvoltat până la stadiul de blastocist.

În paralel, James Thomson şi echipa sa de la Centrul de Cercetare al Primatelor din Wisconsin au reuşit să izoleze celule stem embrionare umane. Ei au anunţat acest lucru pe 6 noiembrie 1998. Pentru aceasta au utilizat resturi de blastocişti de la clinicile de fertilizare in vitro.

Cultivarea celulelor stem

1. Surse de celule stem:

-din maduva osoasa: se pot diferentia in toate tipurile de cel. sangvine, cel. ce alcatuiesc peretii vasculari, cel. ale inimii.

-din sangele periferic de la adulti: in cel epiteliale ale tubului digestiv si pielii.

-celule stem embrionare: pot da orice tip de celula.

-din lichidul amniotic, din cordonul ombilical, din muschi.

-prin clonare terapeutica. Clonarea terapeutică reprezintă dezvoltarea embrionilor pentru a fi utilizaţi în tratamentul bolilor. Metoda presupune ca informaţia genetică a unei celule somatice (de exemplu, o celulă din piele) să fie transferată într-un ovul din care ADN-ul a fost eliminat. Când ovulul e pus într-un mediu de cultură, începe să se multiplice, iar când atinge stadiul de blastocist, cercetătorii izolează şi cultivă celulele stem din masa interioară.Clonarea terapeutică e diferită de clonarea reproductivă, care ar presupune plasarea ovulului clonat într-un uter.

2. Creşterea şi menţinerea celulelor: celulele care cresc în laborator se numesc culturi celulare. Cultivarea celulelor stem presupune în mare 3 etape: recoltarea din sursele mai sus menţionate, multiplicarea lor fără însă a le induce să se diferenţieze, iar în final, când avem destule celule cât să ne ajungă, se stimulează cu diferiţi factori de creştere pentru a se diferenţia pe linia dorită.

Odată recoltate, celulele trebuie menţinute în condiţii speciale, în medii sterile. Mediile de cultură constau în celule embrionare de la şoareci. Motivul pentru care sunt necesare aceste celule de la şoareci este pentru a oferi celulelor umane un mediu lipicios şi care să ofere nutrienţi. Însă mediile de cultură cu celule de la şoareci sunt o problemă pentru că ele pot fi sursa unor infecţii virale sau altor microorganisme. Recent însă s-au dezvoltat alte medii de cultură formate din material proteic (martie 2005, Robert Lanza).

În cursul următoarelor zile, celulele embrionare încep să prolifereze. Ele pot prolifera astfel multe luni de zile, fără să se diferenţieze.

După ce sunt recoltate, celulele stem sunt multiplicate pe diferite medii de cultură, apoi în prezenţa factorilor de creştere, se vor diferenţia spre linia care ne interesează.

După ce celulele stem sunt înmulţite, ele trebuie determinate să se diferenţieze într-un anumit tip de celule de care avem nevoie. Acest lucru se întâmplă dacă expunem celulele la anumiţi factori de creştere, hormoni etc.

Mulţi factori de creştere sunt proteine ce se leagă de anumiţi receptori celulari acţionând ca o enzimă ce poate fosforila sau activa alte proteine. Fosforilarea este un proces ce funcţionează ca un comutator către alte procese. Astfel, celulele embrionare pot produce celule epiteliale sau neuroni dacă sunt expuse la EGF (epidermal growth factor) sau NGF (nerv growth factor), pot produce os, cartilaj, muşchi netezi şi striaţi în prezenţa LIF (factor inhibitor leucemic), pot produce celule adipoase în prezenţa TGF (transforming growth factor).

Articol scris de Raul Sandu. Il puteti citi si pe www.StiintaAzi.ro

Când eram prin liceu filosofam (a.k.a aberam) cam ca acuma. Doar că pe atunci luam şi note pe ceea ce scriam, şi chiar note de zece cu felicitări, însoţite de situaţia ridicolă în care trebuia să-mi citesc “capodopera” în faţa clasei. Când primeam înapoi lucrarea cu nota şi scria acolo “cea mai bună lucrare, felicitări!” ştiam că trebuie să mă ridic şi să citesc, să-mi luminez şi colegii în tainele filosofiei. Ha! Astăzi mai filosofez doar pe blog, într-un oarecare anonimat, şi fără să iau zece.

Am găsit zilele trecute una dintre lucrările cu pricina, şi e chiar una interesantă. E despre “fericire”. Şi mi-am zis să vă arăt şi vouă cum gândeam eu cea de atunci, o copilă de clasa a 12-a. Per total lucrarea e slăbuţă (zice eu cea de acum), dar am fost caracterizată drept “o persoană cu o gândire atât de limpede” încât am să-mi fac curaj să redactez aici manuscriul

So….se pornea de la următoarele citate:

“Războiul lăuntric al raţiunii împotriva pasiunilor a făcut ca cei care au voit să aibă pacea să se împartă în două secte. Unii au voit să renunţe la pasiuni şi să devină dumnezei; ceilalţi au voit să renunţe la raţiune şi să devină vite.” – B. Pascal

“Averea este darul trecător al împrejurărilor, iar fericirea este darul voinţei tale”. – Epictet

Şi acum ce am scris eu….să nu vă plictisiţi :

Aristotel considera că fericirea este un scop în sine, căutată pentru ea însăşi şi nu ca mijloc pentru a obţine altceva. Sigmund Freud afirma că : “Fericirea este un ideal irealizabil”, că oricât de echilibraţi am fi, mental şi spiritual, tot ce putem obţine sunt doar bucurii şi plăceri trecătoare. De aceeaşi părere este şi Epicur, acesta menţionând că toate lucrurile pe care noi le considerăm necesare la împlinirea fericirii: delicatese, petreceri şi orgii sau desfătările senzuale, toate acestea pot duce la mici bucurii, trăite episodic.

Pe de altă parte, Blaise Pascal afirma că oamenii sunt într-un proces continuu de căutare a fericirii, că tot ce pot găsi este incertitudine şi mizerie, însă sunt dependenţi de aceasta. Fiecare acţiune a unei persoane este executată de aceasta direct sau indirect pentru a fi fericită. Tot Pascal împarte oamenii în două categorii. În primul rând sunt cei care au ales să renunţe la pasiuni şi au optat pentru calea raţiunii. A doua categorie cuprinde acele persoane care au renunţat la raţiune şi doresc să trăiască pasiunea. Persoanele din ambele categorii au ales una dintre cele două opţiuni pentru a avea pace lăuntrică, pentru a fi împăcaţi cu ei înşişi, toţi având un scop unic, acela de a căuta fericirea prin diferite metode.

Epictet considera că fericirea nu este nicidecum sinonimă cu bogăţia, că aceasta din urmă este trecătoare şi materială, ca persoanele ce dobândesc bogaţie sunt independente de aceasta, pentru că nu acele persoane au creat-o, ci împrejurările. În schimb, fericirea depinde de voinţă, aşa cum Aristotel menţiona că fericirea depinde de virtute(de echilibrul între spiritual şi mental). El susţine că o persoană este fericită în momentul în care acea persoană crede cu tărie aceasta, când voinţa este într-atât de puternică încât poate să dobândească acest ideal. Epictet intră în opoziţie cu opinia lui Freud, deoarece el crede că fericirea este ceva ce poate fi îndeplinit.

John Stuart Mill, adeptul utilitarismului, afirma că fericirea reprezintă absenţa durerii din corp iar, opus, nefericirea este prezenţa acestei dureri în corp şi/sau în suflet.

Adepţii eudaimonismului susţin că fericirea se poate căuta doar cu ajutorul intelectului(căutare raţională) în timp ce adepţii hedonismului consideră că atingerea fericirii se poate realiza doar prin intermediul plăcerii. Toţi aceşti oameni se încadrează în cele două “secte” create de Blaise Pascal, cei “care au voit să renunţe la pasiuni şi să devină dumnezei” sunt adepţii eudaimonismului iar “cei ce au voit să renunţe la raţiune şi să devină vite” sunt adepţii hedonismului.

P.S. 1. A se observa asezonarea lucrării cu diferite nume de filosofi şi citate, ceea ce demonstrează că eu cea de atunci chiar citea aşa ceva.

2. Acum, cele două categorii ale lui Blaise Pascal mi se par cam drastice şi limitate. Există şi nuanţe de gri.

3. Şi, că tot veni vorba, voi sunteţi fericiţi?

What is a friend? A single soul dwelling in two bodies. Aristotel
Ce este un prieten ?( Un suflet care locuieste in doua trupuri )