Paradoxal, cu toate ca zilele de vara sunt mai lungi eu nu mai reusesc sa ies din criza de timp si sa fac tot ce imi propun. Asa ca am lasat blogul deoparte si amintirile din concediu pentru o perioada, ca sa fac fata “realitatii imediate”. Insa pentru ca mi-am propus ca lunar sa revin cu vesti din gradina, iata impresiile din gradina la sfarsitul lui cuptor.

Iulie a fost o luna dificila pentru gradina de legume. Asta pentru ca a plouat vreme de trei saptamani in fiecare zi, ca la ecuator. Arsita din timpul zilei si ploaile care au tot cazut l-au exasperat pe Gradinarul – sef, caci dupa un astfel de tratament gradina arata “oparita rau”. Fiind plecata in concediu intr-o tara cu o clima nu atat de capricioasa ascultam la telefon lamentarile si vestile din gradina, si incercam sa imi fac o idee asupra dimensiunii dezastrului :”s-au parlit rosiile si se coc toate odata, le forteaza soarele asta”, “ardeii sunt toti picati in vada”, “”nu mancam noi vinete din gradina anul asta” – repeta obsesiv Seful. Asa ca eram foarte curioasa sa vad care e situatia la fata locului.

Si iata ce am gasit.

Rosiile din gradina sunt intr-adevar “parlite” rau, toate frunzele de la baza s-au uscat. Din fericire rodul e neafectat, nu s-au patat si nici nu s-au manat.

“Prunisoarele” au ramas toate fara frunze, si s-au copt deodata. Desi gradinarul Sef a dat ordine stricte sa nu se mai jumuleasca balariile, in speranta ca macar la atat sa fie si ele bune, sa le mai protejeze de soare- nu cred ca peste doua saptamani o sa mai avem vreo rosie prunisoara in gradina.

Si pentru ca intr-adevar au inceput sa se coaca toate deodata, s-a declansat “Marea bulioniada”:

In acelasi ceaun le-am si fiert, dar n-am poze din timpul procesului tehnologic, pentru ca eram mult prea ocupata sa intorc porumbul care se cocea pe jar

In concluzie, pentru toamna ne punem speranta in rosiile din solar  si in cele sase fire de rosii obtinute din copili, care insa au inceput si ele sa se “parleasca” de caldura. Si unele , si altele.

In rest, in gradina, toate bune si frumoase, inclusiv “vinetele care se uscasera” si ”ardeii care cazusera toti in vada”. Din fotografii rezulta clar ca Gradinarului Sef ii cam place sa se planga. Dar si ca la noi ploua-ploua-ploua…in continuare…toate legumele fiind stropite din belsug de noroi.

“I need some water, ‘cause I’m getting so dry” este noul slogan al caniculei care ne loveşte crunt în acest weekend.

De câteva zile mă gândesc la ceea ce voi face în acest weekend şi mă întristează gândul că va trebui să rezist eroic pe metereze în lupta cu arşiţa sahariană.

 Mi se aprinsese beculeţul să fac rost de nişte bănuţi şi să merg la mare…mare distanţă de casă, m-am corectat mai apoi. Păi unde să merg la mare? Hai, cu chiu cu vai ajung acolo…problema a renunţat  a mai fi drumul, ci mai degrabă faptul că nu ai loc să arunci un ac, nici pe plajă şi nici în apa mării, asta evident dacă nu cumva eşti un mare amator de stat în apă ca într-o cutie de conservă. Bun! Deci, marea cade!

 Hai la munte…din păcate pentru mulţi dintre bucureşteni, Valea Prahovei rămâne cea mai accesibilă zonă montană. Şi ghici ce? Clar, va fi arhi aglomerat şi acolo. Şi decât să mă apuce nervii de la îmbulzeala şi goana după niscai verdeaţă şi răcoare…rămân în Bucureşti! Aceeaşi poveste în fiecare weekend.

Totuşi, se întrevede o mică luminiţă la capătul acestei perspective caniculare…Primăria Generală Bucureşti s-a autosesizat şi se străduieşte să lupte împotriva caniculei. Dacă ziua preţurile la piscinele de Doamne Ajută din capitală (vorbesc despre cele în care nu colcăie ciupercile şi paraziţii într-o veselie, peste tot) te ard la buzunar mai rău decât Sahara de afară, noaptea te poţi uda, căci nu poate fi vorba de “răcoreală” cu adevărat, la piscinele puse la dispoziţie de primăria capitalei, la următorele tarife: 10 lei pentru adulţi, 3 lei pentru copiii sub 14 ani şi gratis pentru cei mici. “Aha! Ce tare!”, ai tendinţa de a crede, schiţând un zâmbet de salvare…dar, serios acum, ce e aşa de tare? Te pot linişti spunându-ţi că vor fi forte mulţi oameni de părerea ta, care vor apela la această soluţie şi te vei trezi fără îndoială în poziţia “sardine style”, pentru că numărul acestor piscine este destul de mic, deci nu prea ai de unde alege. De asemenea, vor fi montate corturi de prim ajutor în zone cu trafic mare din Bucureşti. Aş putea fi cârcotaşă, dar mi se pare că aceste 2 găselniţe ale primăriei capitalei sunt  de bun augur şi pentru o bună parte dintre locuitorii care nu găsesc alte soluţii salvatoare, sunt bine-venite.

Mă întreb dacă există alte soluţii pentru a răcori canicula şi îmi vin în cap câteva idei:

-          Un “Ice Park”-cum sunt bulele pentru tenis, în care să existe un patinoar, băutură cu gheaţă, un fel de splash wheel-un dispozitiv prevăzut cu un sistem în care să bagi un bănuţ şi să cadă deasupra ta un fel de fulgi de nea

-          “Oază de răcoare”- cameră balon transparent, prevăzută cu câteva scaune şi aer condiţionat, amplasate în parcurile din capitală, în care să intri şi să te răcoreşti un minut-două

-          Corturi dotate cu gheaţă gratis pentru trecătorii înfierbântaţi şi miniventilatoare-vândute la preţuri modice (miniventilatoare sub formă de elice sau mai ştiu eu ce).

Mai am câteva idei, însă acestea sunt uşor irealizabile în viaţa asta…bine, na, e greu să amplasezi surse de ventilaţie pe principalele bulevarde din Bucureşti, sau la semafoare să existe dispozitive cu senzori care să răcorească aerul când pietonii aşteaptă la trecere, parcuri cu mai multă verdeaţă şi spaţii amenajate cu mese de picnic pentru zile caniculare etc.

Aşa stau chinezii în piscină…aceasta este o variantă uşor mai aglomerată faţă de ceea ce se întâmplă în prezent pe litoralul românesc şi la piscinele din capitală.

Era arsita, pamantul se crapase de sete… era moale si alb, se sfarama sub pasii care treceau peste el. Desert…

Se intinse pe pamant, in locul unde alta data ar fi fost iarba, privea copacii rupti, uscati… altadata ar fi fost padure. Isi intinse bratele si stranse in palma praful, apoi inchise ochii.

Era cald, soarele ardea astazi parca mai tare, apoi simti cum parul ii flutura pe frunte, peste ochi: vant? Intredeschise buzele… simti gustul de ploaie, apa dupa atata timp. Deschise ochii: norii se adunau pe cer, ploua cu stropi mari, calzi si reci. Nu s-a miscat, imprejur totul prindea viata: iarba rasarea verde prin gura neagra a pamantului, seva urca si copacii se inverzeau…

Stropii cadeau ca prin trupul lui, simtea doar racoarea, dar ploaia trecea prin el ca printr-un corp strain… lasa-ma pe mine sa fiu ploaia ta… Unde esti?

De cateva zile temperatura urca in mod constant peste 30 de grade. La “oras” asta inseamna canicula. Captiv in “cutia de chibrituri” dintr-un bloc bucurestean cauti solutii care sa-ti asigure confortul termic. Te imbraci “usor”, in culori deschise. Incerci sa te hidratezi cat mai mult. Asculti “expertii” pe diverse posturi TV si radio care te invata sa eviti iesirile la orele pranzului. Studiezi intens ofertele magazinelor de electrocasnice sa gasesti oferta cea mai buna pentru un aparat de aer conditionat (musai peste 12.000 BTU , cu splitter). Si regreti ca nu ai luat in seama studiul meteorologilor britanici care te avertizasera inca de acum 2 ani ca adevarata canicula o sa vina in 2009. Ca pana acum aveai aerul conditionat montat si puteai sa exclami caragielesc ” Caldura mare, monser!” in timp ce iti sufla briza rece in ceafa. Oricum, esti multumit ca cel putin -pana acum- serile sunt racoroase si te poti plimba prin parc “la aer curat”

Desi sunt tot peste 30 de grade, la tara nu e canicula. Nu. E arsita .Si seceta. Frunzele plantelor se rasucesc de caldura, pamantul e uscat si incepe sa crape. Seara cand uzi gradina pamantul absoarbe apa ca un burete.Plantutele se invioreaza. Le-ai resuscitat. A doua zi la pranz, sub soarele torid, gradina pare neudata de o saptamana.

Seara, la poarta, consiliu. “Vecine, anu asta tre’ sa udam si porumbu’…il ranitam si-i bagam apa. Degeaba a rasarit saracu, daca n-are apa nu “leaga rod”. Dai mai mult pe curent acum, da ai porumb pentru gaini. Cocenii mi-i dai mie pentru vaca. Daca isi facea lumea socoteala asa si-acum 2 ani nu isi mai vindeau atatia vitele. Pai ce…cu vaca am mai ramas doar io de pe toata linia asta. Asa ca sa bagi apa la porumb vecine, ca daca nu se face porumbu’ anu asta vand si eu vaca. Gata lapte, gata branza.Nu mai ai de unde lua.”  Tata asculta si aproba logica vecinului. Da, o sa “bage apa la porumb”.  Brusc, realizezi cum “curentul asta electric” – care la oras iti asigura doar confortul termic – pe timp de seceta la tara se transforma in ceva vital. Enelul o sa incaseze niste banuti in plus, dar macar  o sa dam porumb la gaini si o avem de unde cumpara lapte si branza.

Odata stabilit planul de actiune, ma indrept spre casa bunicilor. Alta curte…aceleasi probleme

“Nu ploua Dumnezeu…” . Mamaie se uita spre cer. Nici urma de nor. Brusc, am revelatia ca verbul asta (“a ploua”) e impersonal doar in manualele de gramatica. La tara Dumnezeu ploua. In timp ce stam pe prispa amandoua tataie vine cu o “noutate”:

“Femeie, ai auzit ca astia (la radio) nu mai zic la sambata – sambata ?“

“Pai si cum ii zice atunci, omule?”

“Ii zice uiche“

“A….nu! “-il corecteaza mamaie. Uiche zic astia la sambata si la duminica“

“Si la duminica?” Se intristeaza brusc tataie. “Atunci sa stii ca nici duminica nu ploua…Asa zice la radio, cica e canicula in uiche. Ce canicula? E seceta. Si arsita. Asta e… Sa intindem furtunul, maine udam iar, ca nu se face nimic anu asta “

Ce sa mai , iti zici.  Intre canicula/seceta/ arsita… e mult mai mult decat o diferenta de terminologie…

Bucureștiul, la fel de aglomerat și plin de praf cum îl lăsase, mașinile se târau una după alta pe asfaltul topit de căldură. Era acasă, se simțea întors acasă și totuși străin de locul ăla. Lipsise atâta timp încât îi părea că fusese în altă lume. Era august, un august uscat, și leneș, o atmosferă prăfuită, apăsătoare. Abia aștepta să se ducă acasă să-și facă un duș. Iar diseară urma să se ducă la recepția diplomaților să-l întâlnească pe tatăl lui Alex. Urma să vorbească cu el și apoi să plece în Italia și de acolo va începe s-o caute. Oare câte se întâmplaseră cu ea în cele trei luni cât fusese închis? Unde se afla? Ei, bine va trebui să o găsească pentru a afla toate astea.

Ajuns acasă se închise la duș vreo trei ore. Apa era aproape rece dar avea nevoie de ea să se răcorească, pe lângă năduful de afară mai era și focul din interior care nu îi dădea pace. Acum era liber, putea să meargă oriunde voia, singura problemă e că nu știa unde vrea să meargă. Apa îi încorda pielea, dar se încăpățâna să îndure senzația de frig pe care i-o dădea, trebuia să-și omoare timpul până la ora 18 când trebuia să vină Alex ca să-l ia. Când a ieșit de la duș tremura atât de tare încât credea că a făcut hipotermie, Părul lui crescuse în șase luni de când nu se mai tunsese, îi ajungea la umeri, dar se șterse cu prosopul și continuă să meargă gol, desculț pe gresia rece, continua să ignore senzația de frig pe care o simțea. Se apropie de fereastră intră în bătaia soarelui, era o senzație stranie: tremura de frig și pielea îi ardea în razele soarelui provocându-i furnicături. Trebuia să se îmbrace, dar continua să se plimbe gol prin casă, îi plăcea senzația, se simțea liber, mai ales că era și geamul deschis și vântul sufla o briză prietenoasă care-i înfiora pielea și-i usca ultimii stropi de apă care străluceau pe trupul lui. În cele din urmă se hotărî să se îmbrace. Când ajunse Alex acolo era gata de plecare. Se suiră în mașină și plecară spre Cotroceni, locul unde se ținea serata.

Palatul era înțesat de lume bună. Politicieni, demnitari, diplomați, funcționari, oameni de afaceri, presă. Era un furnicar, peste tot blițuri, oameni care se întrețineau, toalete extravangate, unele dintre ele foarte pestrițe, care-ți luau ochii dar care nu își aveau întotdeauna locul acolo. Musafirii erau peste tot, atât în sala unde era organizată cât și în grădina palatului.

- Așteaptă puțin aici, până îl caut pe tata. îi spuse Alex lui Bogdan când ajunseră la bar. Comandă-ți ceva de băut și clătește-ți ochii. Aici e toată lumea bună ca să zic așa. Poate pui și ochii pe cineva și te rezolvi și cu problema asta.
- Frate, tu știi pe cine am pus eu ochii. răspunse Bogdan plat. În plus mă cunoști, știi că nu mă dau în vânt după lumea bună a Bucureștiului.
- Tot cu tipa aia ai rămas? Ce mai știi de ea?
- Nimic… știu doar că e undeva prin Italia, sau era o dată. De asta sper să mă înțeleg cu taică-tu dacă merge în Italia și mă ia cu el, mă poate ajuta și s-o găsesc.
- Aham… bine, să văd ce pot face. Mă întorc imediat.

Rămas singur, Bogdan își comandă ceva de la bar: Un martini. Apoi ieși în grădină să ia o gură de aer. Era o seară plăcută, iar grădina era verde, plină de flori, și mirosea a ploaie. Căută un loc mai retras unde să se reculeagă. Văzu două umbre cum se furișară printre tufișuri când se apropie el, tresări din cauza surprizei, și îi văzu: erau doi, ea încerca să-l tempereze pe el, iar el se trăgea lângă ea. când îl văzură se pierdură prin grădină, înainte să-i observe foarte bine. Oftă, de când n-a mai fost în parc cu femeia iubită, iar grădina Cotroceniului era foarte frumos amenajată, semăna într-o oarecare măsură cu Cișmigiul. Își aminti cum îi promisese că o s-o ducă să se plimbe prin Cișmigiu, pe aleea centrală, ținându-se de mână, îmbrățișând-o; sau să stea pe iarbă, îmbrățișați privind cerul din parcul circului, aproape de casa ei, își imaginase de atâtea ori cum o va aștepta cu flori la aeroport, cum se va strânge în brațe, ghemuindu-se la pieptul lui, după ce i-a simțit atâta lipsa. Atâtea promisiuni, atâtea vise. Erau acum undeva departe, le luase cu ea când plecase și acum rămăsese singur în pădure, între copaci… la un moment dat i se păru că o vede. Tresări, trecuse ca o nălucă prin fața lui. Oare era posibil să fie chiar ea? sau i se păruse. Inima începu să-i bată cu putere, o luă la fugă după ea, după nălucă, o vedea bine, se apropie de ea… și era altcineva, semăna la fizic cu ea, aceeași înălțime, aceeași constituție a corpului, părul negru, dar era altcineva. Inima lui continua să bată, simți cum se sugrumă și își desfăcu cravata și un nasture. Mai luă o gură de Martini, dar nu-l ajută. Se simțea rău, îi venea să vomite, era amețit și în aer simțea un miros pregnant de scorțișoară. Nu era acolo, nici n-avea cum ea era în Italia pe undeva… n-avea s-o vadă încă, nu în seara asta. Dar trecuse atâta timp și îi era atât de dor de ea. Ah Doamne, de ce nu te înduri de mine! Dă-mi-o, Doamne, am suferit atâta, am iubit-o atâta timp, nu poți să mi-o iei așa pur și simplu. O iubesc! Am nevoie de ea. Celălalt, ce a făcut el ca s-o aibă? Ea nici măcar nu-l iubea. A fost doar un colac de salvare. Trebuie să mi-o dai mie. Te rog!

- Aici erai, mă? Te-am căutat peste tot, ți-am spus să nu te duci prea departe. Hai că l-am găsit pe tata. Hai înăuntru să te prezint. Intrară și se duseră la o masă unde discutau cinci bărbați, de vârstă mijlocie, unul din ei era înalt, uscățiv, cu părul grizonat, cu cioc și cu favoriți. El este îl indică Alex. Tată, domnilor, mă scuzați. După ce bărbații încuviințară din cap, Alex continuă: tată el este bunul meu prieten Bogdan Onea, cel cu care am fost coleg când am făcut stagiul de la Madrid. Cel pe care l-am ajutat cu problema aceea.
- Ah. Da, îmi pare bine Bogdane, am auzit câte ceva despre povestea ta, îmi pari un tânăr de ispravă, am auzit că ai luptat pentru femeia pe care o iubești. Un lucru demn, pe care trebuie să-l facă orice bărbat. Numele meu este Cezar Petrescu, îmi pare bine să te cunosc. Cezar… tresări la numele ăsta, dar nu, trebuia să fie doar o coincidență. Apoi îl trase într-un colț mai retras. Nu știu prea multe despre povestea ta, doar că era prizonieră și ai încercat să-l prinzi pe cel care o ținea, și că s-a terminat prost, că nu a vrut să ți-o dea și că l-ai omorât, exces de zel tinere, te-ai pripit, dar așa e tinerețea, o să ai timp să înveți. În rest am auzit multe referințe de la Alex: spunea că ai note mari, că erai motivat, că ai idei. Am nevoie de astfel de oameni în echipa mea. Mai ales că acum ne așteaptă o misiune grea în Italia, presupun că știi măcar în mare care e situația acolo. Nu o să ne aștepte nimeni cu flori, dar asta e situația.
- Domnule aș fi încântat să mă alătur echipei dumneavoastră, Italia este o provocare și pentru mine și sper să colaborăm bine împreună. Nu mă tem de provocări, dacă v-au dat o sarcină așa dificilă înseamnă că sunteți apreciat. Să nu-i dezamăgim. Și îi strânse mâna entuziast.
- Așa te vreau, așa vorbește un bărbat adevărat. Băiete îmi place. îl îmbrățișă bărbătește și-l bătu cordial pe spate. Vino la masa noastră. Apoi se întoarse și văzu o tânără apropiindu-se… Isabella, vino și tu să-l cunoști pe prietenul lui Alex, Bogdan, astăzi a venit din Spania și o să facă parte din echipa mea. Brusc se auzi un zgomot de cioburi, Isabella scăpase paharul cu șampanie din mână, iar Bogdan se îngălbeni la față… I se păru că visează. Oare e vis sau e aievea? Am înnebunit de tot? Nadia, te văd chiar peste tot. Isabella semăna leit cu Nadia, același corp cu forme pline, voluptuoasă, același păr negru, lung drept care se lăsa pe decolteul ei larg, aceeași față albă, tristă, aceiași ochi pierduți măcinați de gânduri, aceleași buze roșii, la fel de senzuale ca ultima oară când le gustase. Era ea, nu era nicio îndoială, părea mai consumată decât în ultima seară când fuseseră împreună, dar era ea, și-l recunoscuse: paharul spart, iar acum se uita la el mirată, îngrozită, paralizată. Dar își reluă repede suflul, aerul degajat ș-i întinse mâna cu eleganță:
- Isabella, îmi pare bine să te cunosc Bogdan. Și-i zâmbi, dar mâna ei tremura când îl atinse și îl fulgeră ceva, simți fiori pe șira spinării, începuse să tremure și el. Inima bătea acum să-i spargă pieptul, totul în jurul lui se întunecase, mai rămăsese doar ea, ar fi vrut s-o strângă în brațe, s-o sărute, îl ardea carnea, buzele lui erau ca niște animale sălbatice care simțise mirosul prăzii.
- Bogdan, îmi pare bine, intră el în jocul ei. Dar o strânse scurt de mână, puternic, și ea-i răspunse, era „te iubesc”-ul lor secret, când pleca în grabă, după sărut îi strângea mâna, un fel de nu o să te las. Simțurile lui o luaseră razna.
- Bogdane, ea este Isabella, logodnica mea, completă Cezar prezentările, apoi se întoarse către ea: Te simți bine draga mea, și îi puse o mână pe umăr. Ea se lăsă moale ca o păpușă în brațele lui și aprobă din cap.
- Trebuie să mă duc să iau o gură de aer. Nu știu de ce, dar aerul e foarte închis aici.
- Bine draga mea, și o sărută pe frunte, apoi în colțul gurii, iar Bogdan avu senzația că ea și-a ferit puțin capul altfel ar fi sărutat-o pe buze. Apoi se depărtă ușor, Bogdan ar fi vrut să fugă după ea, dar văzu cum își duce degetul la buze: Taci! Așa că se lăsă tras de Cezar care începu să-i povestească: Este o fată bună, cam ciudată dar bună. N-o să-ți vină să crezi unde am cunoscut-o? În Spania. M-am atașat de ea repede și a acceptat să stea cu mine, acum vreo patru luni. E cuminte, dar îi place să se alinte ca orice femeie, are capriciile ei, și are un temperament vulcanic: poate să țină mult în ea, dar când explodează, atunci trebuie să te ferești, și-i râse ștrengărește. Îmi place, m-am îndrăgostit de ea, mă simt iar tânăr ca la 20 de ani de când suntem împreună.

- Da, răspunse Bogdan încurcat, cred că pot să-mi imaginez. Vă rog să mă scuzați câteva clipe, probleme naturale. Zâmbi și se retrase, se duse spre toaletă, se spălă pe față, apoi ieși s-o caute în grădină, o găsi chiar la copacul unde fusese el mai devreme, stătea pe o piatră și plângea. Se apropie de ea, îi puse o mână pe spate:

- Ce vrei? Bogdan zâmbi: îl gonea fără să se întoarcă, nu știa că e el, voia doar să fie lăsată în pace, nu suporta ca cineva să o vadă plângând, dar el o întoarse delicat, apoi ea îl privi cu ochii în lacrimi și se strânse la pieptul lui.
Când o simți lipită de el, tot trupul lui se scutură, în sfârșit după atâta timp, corpul lui o recunoștea, se deschidea ca s-o primească, să-i recepteze aroma, parfumul, energia. Îi puse o mână în păr, și o mângâie în timp ce îi șopti la ureche: plângi, plângi iubito! O sărută pe păr și o strânse cu putere, ca și cum și-ar fi dorit să o înghită, să-și lipească trupul de al ei, să fie iar un singur trup. Simți mâinile ei cum îl cuprind pe sub brațele lui, chemându-l și ea, îi simți respirația la piept. Apoi se uită în ochii lui înlăcrimați, plângeau amândoi, își apropiară obrajii, lacrimile li se uniră, apoi se căutară cu buzele. O pipăi cu ele pe obraz, căutându-i gura, apoi îi atinse buzele și fură străfulgerați amândoi de dorință, se mușcau, ea îi prinse buza de jos și i-o trase cu dinții și supse cu buzele, în timp cel el îi mângâia părul, chipul, îi curăța lacrimile, apoi buzele lui coborâră pe gât, și supse ușor pielea, coborând pe venă cu vârful limbii. Mâinile ei îl prinseră de ceafă: Ți-a mai crescut părul! Îi spuse ea cu un ușor reproș, Isabella? Întrebă el nelămurit. Mi-a fost dor de tine! Suspină ea în timp ce el o mușcă de umărul dezgolit. Te vreau, te vreau atât de tare! Veni răspunsul eiprintre sărutările mărunte cu care-i dezmierda pielea. Era un loc ferit, ascuns, luna era mare, rotundă, iar desișurile făcuseră pădure în jurul lor. Se priveau, în timp ce el îi dădea rochia jos de pe umeri, dezgolindu-i ușor sânii, care îl întâmpinară cu sfârcurile ridicate, se repezi flămând asupra lor și le aspiră cu buzele, desenă cu limba peste ei în timp ce cu mâinile le dezmierda cupele. Ea îi descheiă cămașa, se apropie de pieptul lui și-și umflă pieptul bogat, liber cu parfumul lui, în timp ce mâinile ei coborau în jos înspre curea ca s-o dea la o parte. Se sărutară, iar mâna lui îi mângâia ceafa, și se juca cu părul ei, în timp ce cu cealaltă îi trase bazinul înspre el și urca cu vârfurile degetelor pe coloana ei, ca pe o partitură de pian. Mâinile ei îi dezmierdau spatele, iar una alunecă în jos lăsând o dâră de unghii pe spatele lui, pe fesă, alunecând apoi între coapsele lui. O lăsă pe spate, în iarbă și începu s-o sărute pe tot corpul, de jos în sus, se înfruptă cu poftă din coapsele ei, era ceva care se zvârcolea în ea, mai ferm, mai moale, ceva care-i răscolea ființa, gemetele ei, mâna ei care-i mângâia părul, trăgându-l tot mai mult înspre ea, apoi urcă mușcând pielea cu buzele până se întoarse la sâni, pe care îi căută iar cu buzele, fiori întregi o pătrundeau, o înțepau într-un mod atât de plăcut, simțea cum fierbe în interior, cum dorința se ridică, i se făcu poftă de trupul lui, cald, tare, care o apăsa, și după un sărut ațâțător, își plimbă buzele pe pieptul lui, ajungând la buric suflă deasupra lui, apoi coborî… Pulsul lui creștea, când îi simțea buzele atingându-l, apoi se rostogoliră și se uniră, trup peste trup, carnea ei care tânjea de atâta timp după al lui îl primi, iar el se afundă în ea sărutând-o, luându-și avânt din gemetele ei. Dansul iubirii le încorda coapsele, buzele lor căutau trupul celuilalt, iar mâinile se împleteau, îi prinse mâinile deasupra capului și apoi coborî mângâindu-i ușor bratele, umerii, sânii, și se opri pe coapse. Era atât de avid de ea, iar ea părea că-l dorește mai mult ca niciodată. Începură să tremure, plăcerea creștea, pupilele lor erau dilatate, iar piepturile lor se umflau tot mai tare. Apoi ea îl sărută, și rămăseseră așa în iarba înaltă ținându-se de mână, cu vântul adiind deasupra lor, uitați de lume. Se priviră, Te iubesc! ochii ei străluceau, iar inima lui bătea încercând să-i spargă pieptul. Totul în jur era pierdut, în clipa aceea erau doar ei.

Cercei: 8 lei ( 3 cm)

Zeul Dionysos a hotarat intr-o zis sa le ofere pamantenilor, la alegere, doua plante care sa le alunge foamea, setea si sa ii si veseleasca. Asa ca a umplut un camp cu mii si mii de pomi fructiferi, agatatoare, perene, arbusti si i-a chemat la un festin pentru a degusta din fiecare. S-au ingramadit oameni de peste mari si tari, ce calatorisera pe apa si pe uscat.

Unii au vrut sa isi ia pentru ei minunatiile, asa ca au indesat in resturi de pepene, boabe de struguri. Cand, ce sa vezi? Boabele de struguri, de la arsita de afara, se transformasera intr-o licoare ce le alunga setea si le dadea pofta de viata.

De atunci se spune ca cei care beau putin vin, ciripesc precum pasarelele ce umpleau campul, cei care beau mai mult devin bravi si puternici ca Dionysos iar cei ce beau foarte mult isi simt capul ca un pepene!

Vama Veche.

Plaja inundata de lumina. Vantul sufla hotarand ca valurile sa se sparga de stancile iesite din mare in stropi, cu gust de papadie, pentru ca sa-mi umezeasca buzele arse de arsita indepartarii tale.

Nud pe plaja, asteptandu-te, pur si simplu pronunt numele tau, fara sa-l stiu cu adevarat. Astept cu ochii inchisi ca marea sa se catere pe mine. Mi-e putin frig!

O ea trece. Ii privesc cu nerusinare fructele stralucitoare poftind sa le gust, lung, pasionant, impetuos. Soldurile ei valseaza si cerul ii zambeste drept multumire  printr-un arc in sapte culori! Cat de frumoasa ii e nuditatea!

Este atat de bine aici la Vama Veche, pe aceasta plaja unde venim sa ne pierdem gandurile si sa ne detasam de fricile si angoasele noastre.

In noi speranta iubirii moare intru devInire… si-n suflet se instaleaza Binele si Bucuria. Toleranta face ca dragostea sa se propage prin noi si relatile noastre sa devina extrem de intime. Viata este atat de frumoasa aici la Vama!

Daca maine cand voi pleca din V.V. va ploua, inseamna ca rugaciunea mea, ca sa vina ploaie pentru a-mi sterge lacrimile despartirii, a fost ascultata.

Chiar daca temperaturile sunt inca rezonabile, cel putin in comparatie cu aceeasi perioada din 2007, simt ca mor. Totul ma enerveaza, ma scoate din sarite. Pur si simplu simt ca ma scufund. In BETOANE! Chiar zilele acestea nu am timp de strand. Insa ma gandesc din ce in ce mai mult la Laponia. Yep, totul e rece, e cu gheata, zapada … wow – suna din ce in ce mai bine

Ramane de vazut daca, de pe acum, Mos Craciun primeste cereri?! Si promit ca de Craciun sa nu cer nimic

foto: www.jlcomicart.de

“Caldura mare” – Ion Luca Caragiale

Termometrul spune la umbră 33 de grade Celsius… Sub arşiţa soarelui, se opreşte o birje, în strada Pacienţei, la numărul 11 bis, către orele trei după-amiaz’. Un domn se dă jos din trăsură şi cu pas moleşit s-apropie de uşa marchizei, unde pune degeteul pe butonul soneriei. Sună o dată… nimic; de două, de trei… iar nimic; se razimă în buton cu degetul, pe care nu-l mai ridică… În sfârşit, un fecior vine să deschidă.
În tot ce urmează, persoanele toate păstrează un calm imperturbabil, egal şi plin de dignitate.

Domnul: Domnu-i acasă?
Feciorul: Da, dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară.
D. : Dumneata spune-i c-am venit eu.
F. : Nu pot, domnule.
D. : De ce?
F. : E încuiată odaia.
D. : Bate-i să deschidă.
F. : Apoi, a luat cheia la dumnealui când a plecat.
D. : Care va să zică, a plecat?
F. : Nu, domnule, n-a plecat.
D. : Amice, eşti… idiot!
F. : Ba nu, domnule.
D. : Zici că nu-i acasă.
F. : Ba-i acasă. domnule.
D. : Apoi, nu ziseşi c-a plecat?
F. : Nu, domnule, n-a plecat.
D. : Atunci e acasă.
F. : Ba nu, da n-a plecat la ţară, a ieşit aşa.
D. : Unde?
F. : În oraş!
D. : Unde?!
F. : În Bucureşti.
D. : Atunci să-i spui c-am venit eu.
F. : Cum vă cheama pe dv.?
D. : Ce-ţi pasă?
F. : Ca să-i spui.
D. : Ce să-i spui? de unde ştii ce să-i spui, daca nu ţi-am spus ce să-i spui? Stai, întâi să-ţi spun; nu te repezi… Să-i spui când s-o-ntoarce că l-a căutat…
F. : Cine?
D. : Eu.
F. : Numele dv.?…
D. : Destul, atâta! mă cunoaşte dumnealui… suntem prieteni…
F. : Bine, domnule.
D. : Ai înţeles?
F. : Am înţeles.
D. : A!… Spune-i că să ne-ntâlnim negreşit.
F. : Unde?
D. : Ştie dumnealui… Da să vie neapărat.
F. : Când?
D. : Când o putea.
F. : Prea bine.
D. : Ai înţeles?
F. : Am înţeles.
D. : A!… şi dacă vede pe amicul nostru…
F. : Care amic?
D. : Ştie dumnealui!… să-i spuie că nu s-a putut reuşi cu afacerea ştiută nimic, fiindcă am vorbit cu persoana… Nu uita!
F. : Se poate să uit?
D. : …şi zice că acuma e prea târziu, dacă n-a venit la vreme; căci dacă venea măcar cu câteva zile înainte, altă vorbă!… poate că s-ar fi putut… Ţine minte!
F. : Ţiu, domnule…
D. : …deoarece nu plecase încă mătuşa persoanei care s-a dus pentru ca să dea arvună tutorelui minorilor, şi el nu aflase încă, deoarece nu-i spusese nepotul cucoanei, cu care era afacerea ca şi terminată, dacă mai avea răbdare până luni seara, când trebuie neapărat să se-ntoarcă avocatul, fiindcă s-a dus cu o hotărnicie; dar acuma, cu regret, este imposibil din mai multe puncte de vedere, care le ştie dumnealui… Aşa să-i spui.
F. : Bine, domnule…

Domnul pleacă… Feciorul dă să-nchiză… Domnul se-ntoarce.
D. : A!…ştii ce? nu-i spune nimic, fiincă poate nu ţii minte exact persoanele. Trec eu mai bine deseară să-i spui… La câte vine d. Costică seara la masă?
F. : Care d. Costică?
D. : Stăpânu-tău.
F. : Care stăpân, domnule?
D. : Al tău… d. Costică.
F. : Pe stăpânu-meu nu-l cheama d. Costică, e propitar…
D. : Ei! şi dacă-i propitar?
F. : Îl cheamă d. Popescu.
D. : Şi mai cum?
F. : Cum, mai cum?
D. : Fireşte… Popescu, propitar… bine… şi mai cum?
F. : Nu pot să ştiu.
D. : Nu-l cheamă Costică Popescu?
F. : Nu.
D. : Nu se poate.
F. : Ba da, domnule.
D. : Apoi vezi?
F. : Ce să văz?
D. : Îl cheamă Costică?
F. : Ba, Mitică.
D. : Mitică?… peste poate!… Ce stradă e aici?
F. : Numarul 11 bis…
D. : Nu e vorba de 11 bis…
F. : A zis domnul că nu vrea să pună 13, că e fatal.
D. : N-are-a face 13… Eu te-ntreb de stradă. Ce stradă e asta?
F. : Strada Pacienţii…
D. : Strada Pacienţii?… imposibil!
F. : Nu, domnule, e strada Pacienţii.
D. : Atunci, nu e asta.
F. : Ba-i asta.
D. : Nu.
F. : Ba da.
D. : Eu caut din contră strada Sapienţii, 11 bis, strada Sapienţii, d. Costică Popescu.
F. : Aşa?
D. : Aşa.
F. : Atunci, nu e aici.
D. : Foarte bine.
Domnul pleacă şi merge la birje. Birjarul doarme pe capră. Caii dorm la oişte.

Domnul: Haide, birjar!
Birjarul: Nu slobod… este mustiriu, mo roc…
D. : Care mustiriu?
B. : Nu ştii la mine, mo roc…
D. : De unde l-ai luat?
B. : Ghe acolo, mo roc…
D. : Apoi, nu sunt eu?
B. : Ie! la domnu este, mo roc…

Domnul suie… Birjarul trage bice… Caii se deşteaptă şi pornesc. Domnul se ridică-n picioare, la ceafa birjarului.

D. : Ascultă-mă; ştii dumneata unde e strada Pacienţii?
B. : Ala nu ştii, mo roc…

O babă trece. Domnul opreşte birja.

Domnul: Mă rog, jupăneasă, ştii dumneata unde e strada Pacienţii?
Baba: Asta e, măiculiţă.
D. : Ei, aş!… Teribil e de ramolită!… Mână-nainte, birjar!

Birja porneşte, Domnul face semn să oprească la o băcănioară în colţ, unde pe prag moţăie la umbră un băiat cu şorţul verde.

Domnul: Tânărule, ce stradă e asta?
Baiatul: Strada Pacienţii…
D. : Eşti un prost!… Înainte, birjar!

Birja merge încă o bucată bună… Un sergent de stradă stă pe o bancă la poarta unei curţi mari. S-a descălţat de cizme, să-şi răcorească picioarele. Domnul face semn; birja opreşte.

Domnul: Sergent!
Sergentul: Ordonaţi!
D. : Mă rog, nu ştii dumneata unde e strada Pacienţii?
S. : Chiar asta e.
D. : Imposibil.
S. : Da domnule, asta e.
D. : …la d. Popescu, numărul 11 bis…
S. : Ei, da, mai în sus, pe mâna stângă, nişte case galbene-n curte, cu marchiză.
D. : A!… Atunci feciorul e un stupid!… Mersi!… Întoarce, birjar!

In seara asta ma izbit un sentiment ciudat mie as zice sau sa o spunem intr-un alt mod un sentiment care nu mi-a mai dat tarcoale de ceva vreme si anume nostalgia.
Traire care a aparut asa din nimic, adica a iesit la suprafata atunci cand am realizat ca elevi de toate varstele incepand cu ziua de maine vor fi in vacanta aceea asteptata si de mine cu mare nerabdare cand eram acolo, in banca a treia de langa geam.
Nu s-au scurs prea multi anisori de la acele clipe dar totul pare doar o aminitire trista in momentul de fata deoarece vorba cantecului “never be the same again” si cu asta cred ca am spus aproape totul.

Cu siguranta ii invidiez pe cei care se gandesc acum la vacanta care va veni si la nimic altceva doar asa eram si eu la randu-mi, nu aveam alt gand decat cum sa ajung cat mai
repede la bunici la tara fiindca acolo traiesti o vacanta de vara in adevaratul inteles
al cuvantului (asta era cu ani in urma), astazi acest termen pare oarecum putin fortat
adica o vacanta fericita nu inseamna nicidecum, doua luni de vietuit la tara sau o
saptamana de tabara la mare ci mai degraba ar insemna un sejur de aproximativ o luna acolo unde romani se simt ca acasa in Italia sau Spania si de ce nu, internet orisiunde, ca dehhh, cine intretine contul de hi5 al elevului timp de 2 luni si cine are sa trimita mass la toata lista “ma plikti de moarte, cine ar kef de vb?” dar o vacanta
mai mult decat reusita a zilelor noastre o realizeaza atunci cand da si el o tura
prin mall si afiseza fata aceea plictisita, aroganta si fara chef de viata ca doar
“concediul” se intinde aproape trei luni de zile nu poate fi tot timpul fericit iar in mall
a aflat el de la cei mari, are trecere, cand impune acea mina de om important dar
revine la conditia sa umano-normala atunci cand este in gasca sa de prieteni
si-si da in petec insa spre fericirea lui nu are cine sa remarce ca a clacat.

Fara niciun dubiu consider ca vacanta mea era mult mai frumoasa decat a lor asta insemna cearta cu verisori (in cazul meu doar verisoare) pentru diferite chestii neinsemnate, seri pierdute la poarta cu alti prieteni veniti si ei la bunici, arsita zilelor in care pala de fan statea ca lipita de furca, laptele proaspat de vaca, fructele savurate din pom si nu mancate din aprozar si bineinteles jocurile copilariei care in ziua de azi lipsesc complet plus alte si alte trairi mirobolante.
Era vara atunci, acum…..

NELU STRATAN / Ii vara

Il 17 Gennaio si festeggia Sant’Antonio Abate in varie località della provincia di Teramo.

Le feste religiose che celebrano il Santo sono legate a fatti riportati da antiche leggende medioevali, in particolare quelle del “fuoco sacro” e del “maialino”. Secondo la prima il Santo, considerato guaritore dell’herpes zoster, chiamato anche “fuoco di Sant’Antonio”, vittorioso sulle fiamme dell’inferno, viene ricordato in alcuni paesi del teramano (Tossicia, Arsita, Bisenti, e Cermignano)bruciando cataste di legna sul sagrato delle chiese. Sul maialino esistono 2 leggende, una secondo cui il Santo lotta con il demonio che, sconfitto, viene trasformato in un maialino, l’altra riguarda la guarigione attuata dal Santo su di un maialino che poi lo seguirà ovunque, quest’ultima leggenda fa si che Sant’Antonio sia considerato il protettore degli animali e la sua immagine si trovi spesso nelle stalle.

A Cermignano, antico borgo medioevale nella valle del Fino, la festa di Sant’Antonio è celebrata con la sagra dei “canti di questua”, che rappresentano le lotte tra il Santo e il demonio. In questa occasione si beve il vino Montonico, tipico della zona, si mangiano salsicce arrostite e gli uccelletti di Sant’Antonio, dolci tipici da inzuppare nel vino caldo.

Il 17 Gennaio si festeggia Sant’Antonio Abate in varie località della provincia di Teramo.

Le feste religiose che celebrano il Santo sono legate a fatti riportati da antiche leggende medioevali, in particolare quelle del “fuoco sacro” e del “maialino”. Secondo la prima il Santo, considerato guaritore dell’herpes zoster, chiamato anche “fuoco di Sant’Antonio”, vittorioso sulle fiamme dell’inferno, viene ricordato in alcuni paesi del teramano (Tossicia, Arsita, Bisenti, e Cermignano)bruciando cataste di legna sul sagrato delle chiese. Sul maialino esistono 2 leggende, una secondo cui il Santo lotta con il demonio che, sconfitto, viene trasformato in un maialino, l’altra riguarda la guarigione attuata dal Santo su di un maialino che poi lo seguirà ovunque, quest’ultima leggenda fa si che Sant’Antonio sia considerato il protettore degli animali e la sua immagine si trovi spesso nelle stalle.

A Cermignano, antico borgo medioevale nella valle del Fino, la festa di Sant’Antonio è celebrata con la sagra dei “canti di questua”, che rappresentano le lotte tra il Santo e il demonio. In questa occasione si beve il vino Montonico, tipico della zona, si mangiano salsicce arrostite e gli uccelletti di Sant’Antonio, dolci tipici da inzuppare nel vino caldo.