Iubind te daruiesti…si tot ce-ti apartine imparti cu zambetul pe buze…Daruiesti dragostea din surplusul inimii.Cand iubesti uneori nu trebuie sa o consideri ca pe o datorie, vine din adancul inimii netinand seama de circumstante…daca dragostea iti este impartasita!Dar in cu totul alta ordine de idei, iubirea inseamna cea mai mare jertfa.Ea nu tine cont de nimic si nu are bariere!

Iubind oferi siguranta si incredere, oferi calm si rabdare, oferi bucurie si pofta de viata, oferi speranta si curaj, oferi bunatate si liniste!

Iubind oferi compasiune si tarie,oferi o zi senina,o imbratisare calda, un sarut tandru, o privire incarcata de dragoste,oferi libertate si primesti in schimb CERUL…pentru ca, cerul este al celora care aleg sa traiasca o viata de Iubire pura!

“A fost odata ca-n povesti,/ A fost ca niciodata,/ Din rude mari imparatesti,/ O prea frumoasa fata… “

Cum ma simt in 2009, 2 februarie? …hmmm…ma simt mare, prea mare… Daca imi place? …nu prea, vreau sa fiu un pic mai mica…vreau un 16 spre 17. Nu se poate! L-am avut! Si l-am grabit! Acum a trecut!

Imi vine sa plang… nu stiu exact de ce…poate e de vina oboseala, poate am inceput sa realizez ca imbatranesc.

Mereu am crezut ca ma desparte foarte mult timp de “19″… ca mai am mult de trait pana sa ajung la acea zi in care voi trece spre 20… a venit, repede, repede, repede…

Acum as vrea sa ma opresc aici, sa nu mai vina 20, 21, 22… defapt as fi vrut sa ma opresc la 18, sa fie in fiecare an 18, 18, 18…

Aberez… e tarziu, e 2 februarie… sunt 19!

“Cu maine zilele-ti adaugi,

Cu ieri viata ta o scazi

Si ai cu toate astea-n fata

De-a pururi ziua cea de azi.”

- Andreea -

De cele mai multe ori ni se pare ca a nu ii pasa cuiva de noi e ceva negativ, care te face sa te simti singur.  Sunt insa anumite situatii in care e mult mai bine daca nimanui nu i-ar pasa, te-ar lasa sa faci ce doresti in functie de sistemul tau de valori.

Tu stii cel mai bine ce este in viata ta, tu stii cel mai bine si celelalte aspecte ale vietii tale despre care cei care se impotrivesc nu stiu mai nimic, si totusi o fac in necunostinta de cauza. Da, sunt unii oameni care cred ca stiu mai bine decat tine ce trebuie sa faci in viata ta. Uita insa un singur lucru: ca atunci cand te analizeaza, ar trebui sa te analizeze in functie de sistemul tau de valori pentru a vedea daca ar fi bine pentru tine sau nu.

Acesti oameni pot chiar sa ii acuze pe cei dragi tie de vreun “esec” din viata ta. Nu ii intereseaza macar care au fost cauzele reale ale acelui asa zis “esec”. Nu incearca macar sa te inteleaga de ce ai facut anumite alegeri la anumite momente ale vietii tale, ele ducand la acest rezultat.

Oricum, e doar un “asa zis esec” pentru ca ceea ce pentru ei este un “esec” nu inseamna ca are aceeasi valoare in ochii tai, tu stiind cel mai bine de ce ai luat anumite decizii la un moment dat, ducand la acest aparent insucces.

Da, poate e un insucces pe un plan, dar pacat ca cei care se arunca la astfel de afirmatii nu vad ca poate toate alegerile tale au fost facute asa incat sa obtii alta victorie de care iti pasa mult mai mult. In plus, poate ca pentru ceea ce ai obtinut ar fi fost prea tarziu daca era amanat, pe cand “esecul” vazut de ei s-ar putea transforma in succes foarte bine si ceva mai incolo, fiind sigur ca aceasta sansa o sa apara din nou si din nou. Astfel, facand alegerile tale, in final poti sa ajungi sa le ai pe amandoua pe cand daca ai fi urmat indrumarile lor ai fi ramas numai cu una dintre ele, cu cea mai putin semnificativa.

Ei spun ca le pasa de tine, de asta fac ce fac si incearca sa iti deschida ochii, pe cand ar putea mai bine sa te inteleaga de ce ai ales sa iti concentrezi atentia in alta parte decat tinta care lor li s-ar fi parut prioritara. Cel mai rau insa e cand acest fel de oameni trec si la masuri pentru a-ti fi tie bine, dar din nou, fara sa tina cont de sistemul tau de valori ci gandind dupa ce cred ei ca “e mai bine pentru tine”.

In astfel de situatii te-ai simti atat de bine daca nu le-ar mai pasa de tine, daca ar fi indiferenti si tu ai putea sa iti vezi de viata ta asa cum ti-o randuiesti…

Ionut

Viata e mult prea scurta ca sa iti permiti sa stai degeaba!

- Andreea -

“The storm is coming but I don’t mind
People are dying, I close my blinds

But all that I know is I’m breathing
All i can do is keep breathing

All we can do is keep breathing now, now, now, now

All we can do is keep breathing, now…”

Sa incep deja? …lipseste ceva…oare? e doar o stare…poate… e ireal? nimic, gol, vid… coerenta, prioritate… stiu mult…sau prea putin… plec…mai tarziu, dupa inceput…

Omul intemnitat moare odata cu inchiderea usii… chiar daca e viu inca! Am zis!

- Andreea -

Singuratate e atunci cand privesti spre cer si nu poti vedea stelele.

Singuratate e atunci cand nu mai ai incredere.

Singuratate e atunci cand mii de lumini se aprind in jurul tau si tu nu te poti bucura de lumina lor.

Singuratate e atunci cand presimti ca raul e aproape.

Singuratate e atunci cand ramai fara vise.

Singuratatea e tot ce mi-a ramas!

- Andreea -

In seara aceasta am fost la conferinta si lansarea cartii lui Dan Puric. Cuvintele sunt de prisos… sincer nu stiam foarte multe despre el, in afara faptului ca e actor, dar in cele 2 ore si jumatate a reusitsa ma cucereasca, si-a expus ideile intr-un mod genial. Din pacate sunt foarte obosita si nu mai pot continua in seara asta articolul, dar promit ca intr-un post viitor am sa scriu impresiile despre tot ceea ce am vazut si ascultat acolo (si chiar am cate ceva de punctat).

Va recomand cu caldura cartea.

- Andreea -

De cate ori am visat, de cate ori am sperat, de cate ori gandurile despre fericire mi-au ocupat mintea si timpul…

Cuvintele simple spuse de cineva caruia ai putea sa-i oferi fiecare particica din tine fara remuscari devin cuvinte magice care iti raman tiparite in minte ani si ani de zile…

Tonul vocii, privirea, emotia, toate duc la exaltarea sufletului.

Daca vreodata ti-ai dorit sa ai energie pentru intreaga viata, nu trebuie decat sa fi capabil sa suporti sentimentul profund al dragostei pentru a o avea.

Iubirea adevarata nu se traduce prin suferinta si nu se masoara in lacrimi. Ea trebuie traita la intensiate maxima cu zambetul pe buze.

Un ras isteric si lacrimi zambitoare au pus stapanire pe fiinta mea.

Am invatat ca totul este destin… si e bine !

P.S.: Probabil ca acest articol nu reflecta in totalitate starea prin care trec… unul dintre motive ar fi faptul ca nu o prea pot descrie in cuvinte… dar ma simt mai mult decat minunat !

– Andreea -

- Ionut -

Din fericire pentru Blog, apar subiecte de scris la tot pasul, chiar si in discutiile cu prieteni dragi. Astazi, sustinand ca nu am o stare prea placuta in urma unei situatii aparute aseara, am aflat de la una din cele mai bune prietene ca i se pare “aiurea” ca atunci cand imi apar anumite stari negative sa nu lupt cu ele ci aleg sa le respect si sa traiesc acele clipe de apasare.

Am ramas putin surprins pe moment. A venit neasteptat. Oare cat de grav e sa iti spuna cineva atat de apropiat ca alegerea ta de a simti ceva, fie si negativ e “aiurea”? Dar cand stie ca simti asa ceva chiar cand ti-o spune? Oricum, cand auzi asa ceva, nu iti schimba cu nimic starea in bine, din contra. Da, e drept ca intr-o relatie trebuie sinceritate, insa depinde si de starea celuilalt ce spui. Uneori insa, starea ta, tensiunea de moment, o depaseste pe cea a celui care sufera si atunci le dai drumul mai usor cuvintelor fara sa le mai gandesti prea mult. Azi nu stiu daca era cazul insa.

De ce sa nu ne traim starile negative? De ce sa le oprim cand tind sa apara? Sa vedem ca viata noastra e numai floricele si parfum? De ce sa nu vedem viata asa cum este? De ce sa ne mintim sufletul? Eu nu am de gand sa o fac. Apare o stare, o traiesc… asa, simt cu adevarat ca imi traiesc complet viata. E adevarat ca nu trebuie sa puna stapanire pe tine acea stare, sa ajungi la depresie sau la cine stie ce dezechilibru emotional, dar de ce sa nu o simti o perioada? In plus, daca nu o traiesti atunci cand apare si o ignori, sunt mari sanse sa se acumuleze in interior, iar apoi sa rabufneasca. Eu nu vreau sa port ce e negativ in mine. Se consuma, trece, esti impacat cu tine.

Un exemplu care imi vine in minte apropo de respectarea starilor negative este situatia cu fata care s-a despartit, care spune ca vrea sa il uite pe baiatul care a fost in viata ei, doar ca nu imediat, vrea sa simta acel moment, sa ramana in acea stare o vreme, vrea sa planga pentru ce s-a pierdut, abia apoi sa mearga mai departe. De ce sa nu simta? De ce sa nu isi respecte starea? Foarte bine, daca asta simte, asta sa faca pentru ca situatia respectiva merita astfel de sentimente.

Se poate spune ca exemplul de mai sus e o situatie extrema, insa exista si altele in care sufletul vrea sa isi traiasca suferinta. Mai pot aparea insa situatii in care, starea nu merita traita, dar a incerca sa o faci sa dispara nu merita nici atat.

Eu cred ca esti mai impacat cu tine cand traiesti viata asa cum e, si cu bune si cu rele si niciunul din aceste sentimente nu cred ca e “aiurea”, implicit nici alegerea de a le trai. Simti, si asta e mare lucru.

Uitandu-ma la stiri pentru a fi la curent cu realitatea zilelor noastre aflu ca o adolescenta de 12 ani s-a sinucis. Fata imi ramane inexpresiva si imi zic “Inca una…” Probabil ar trebui sa ma ingrijoreze ca din ce in ce mai multi oameni aleg calea cea mai usoara, sinuciderea, insa realizez ca o astfel de stire nu imi mai provoaca nici o traire…

Pentru ce se dau asemenea stiri? Pentru audienta? Pentru a trage un semnal de alarma populatiei?

Multi dintre apropiatii fetei dau vina pe curentul din care adolescenta facea parte. Ceea ce ar trebui sa ne ingrijoreze cu adevarat este lipsa de interes a tinerei generatii pentru educatie, nu curentele ce s-au nascut dupa anii ‘90. Nu aceste curente ii fac pe adolescenti sa se sinucida, ci atrocitatile ce se intampla in jurul lor. Fiecare alearga dupa putere uitand sa isi duca la bun sfarsit obligatia morala pe care o are fata de cei din societatea in care traieste.

Silviu Brucan spunea intr-una din aparitiile sale ca ne vor trebui 20 de ani dupa revolutie sa ajungem la un nivel la care sa putem spune ca intr-adevar lucrurile s-au reabilitat si situatia Romaniei este una destul de buna. Au trecut cei aproape 20 de ani, insa schimbarile intarzie sa apara. Nu voi continua cu explicatiile pentru ca sunt de prisos.

Asa ca de ce sa mai mai mire o sinucidere in plus?

Uneori eternitatea Universului ma sperie.

Viata unui om in comparatie cu aceasta vesnicie este doar simpla clipa. Atat de putin timp avem pentru a ne gandi la tot ceea ce vrem, pentru a cauta toate raspunsurile intrebarilor pe care le strigam in fiecare zi din ce in ce mai tare in speranta ca cineva ne va auzi si ne va ajuta, atat de repede trecem prin toate ipostazele existentei…

Atitudinea multora dintre noi in fata acestor lucruri esentiale este indiferenta, e trist… nimeni nu are vointa pentru a afla misterul lumii ce ne inconjoara.

Fiinta umana constituie un amalgam de sentimente, un noian de ganduri, nimeni nu poate sti exact ceea ce se va intampla in clipa urmatoare cu acea fiinta, clipele sunt veacuri, iar veacurile devin clipe atunci cand ne pierdem in imensitatea timpului, intunecata sau luminata de durerea fericirii necuprinse.

Iubim, speram si apoi suntem nevoiti sa uitam, sa stergem amintriri si sa trecem peste parti de suflet, sa calcam pe cadavrele trairilor care ne-au chinuit, ne-au facut lacrimile sa fie prea fierbinti pentru a putea fi planse sau ne-au facut fericiti sub greutatea gandurilor…

As vrea sa intreb floarea suferintei, ceasornicul omenirii, daca putem cere mai multe vieti sau merita sa renuntam si la cea pe care o avem?

M-am gandit mult daca sa scriu sau nu articolul acesta. Nu stiu daca merita cu adevarat sa ma revolt impotriva unei categorii de oameni, si anume cei care au o activitate intelectuala scazuta. Niciodata nu am facut asta, pentru ca nu pot schimba ceea ce a creat Dumnezeu, dar sunt om, am limite, si gandesc, lucru care ma face sa nu raman indiferenta… asa ca iata-ma in fata monitorului cu degetele alergand frenetic pe tastatura.

Ma uit in jurul meu si ma ingrozesc cand vad ca exista oameni fara constiinta. Ma intreb cum au reusit sa traiasca asa, cum de nu si-au pus intrebari despre sine, cum pot sa se uite la altcineva inainte de a se uita la propria persoana? De ce se preocupa de ceea ce fac eu? Cum? Unde? Cand? De ce critica fara sa sa detina fundamentul acelor critici?

Se vad slabi, sunt constienti de IQ-ul lor, dar nu il accepta (ceea ce ii face si mai lasi) si incearca sa caute greseli altora pentru a se ridica ei. Fiindca bineinteles ca nu sunt suficient de inteligenti sa ajunga sus prin propriile lor idei. Copiaza fara rusine, cand ar trebui sa invete sa aplice comportamentului lor ceea ce vad bun la ceilalti, sa personalizeze ceea ce merita din tot ce vad in jurul lor, sa faca diferenta dintre bine si rau. Sunt adorati de mediocritate, dar se cred foarte destepti (vorba-aceea, “Prostul, nu e prost destul pana nu e si fudul!”). In esenta sunt doar niste anonimi, peroane invizibile, macinate de invidie care doresc avansarea, insa nu fac nimic laudabil in acest sens.

Cred ca ar fi indicat sa-ti faca o analiza comportamentala, un proces de constiinta (asta daca stiu sensul acestor notiuni) in loc sa faca rautati gratuite.

Ei au mentalitatea nepregatitului: “Daca nu pot castiga eu, macar sa-i fac pe ceilalti sa piarda!” Fals! Explicatiile sunt de prisos…

Sper ca acest articol sa fie de folos celor care doresc sa se schimbe, insa parerea mea este ca sunt foarte slabe sansele ca acesti oameni sa ajunga la intelesul pur al acestor randuri.