Această scriere se întemeiază pe scrierile Sfinţilor Părinţi şi constă în mare parte în extrase directe sau prelucrări personale din acestea. Restul sunt adnotări, lămuriri necesare şi rezumări.

Cartea reproduce ediţia tipărită de Editura Scara, Bucureşti, în anul 2002.

Cartea este oferită în format pdf (2.305 k).

Descarcă: aici şi aici

“Asceza: nu-L fortez pe Hristos sa se manifeste, ci invers, fac efortul de a ma deschide lui Hristos, care este mereu langa mine. “

(“7 dimineti cu Parintele Staniloae”, Sorin Dumitrescu)

Tzw. Inteligentny Projekt (Intelligent Design) nie jest pierwszym – i zapewne nie ostatnim – ekscentrycznym i budzącym (powiedzmy sobie) pewne zdumienie płodem tzw. myśli chrześcijańskiej. Nie chcąc angażować się w pełną radosnych emocji dyskusję, zwróćmy się, zgodnie z upodobaniami, ku przeszłości i zajmijmy się innym, zamkniętym jak się wydaje, rozdziałem ludzkiego błądzenia w drodze do absolutu. Historia magistra vitae est. Powiedzmy.  A zatem, proszę Państwa, dzisiaj serwujemy Ascetyzm. Chrześcijański, bo inne też są.

Ascetyzm wielu ojców ma. Początki ruchu gubią się gdzieś w mrokach II lub III stulecia. Podczas gdy w stolicy i większych ośrodkach cesarstwa dobrzy chrześcijanie, korzystając z dobrodziejstw popularnej kariery ukrzyżowanego lub zjedzonego przez lwy męczennika,mieli szansę na szybsze zbawienie, chrześcijanie prowincjonalni szansy takiej byli przeważnie pozbawieni. Niezadowolenie z takiego stanu rzeczy i wynikające z niego domaganie się równości szans w drodze do zbawienia, powinno być zatem zrozumiałe. Niewydolne i chylące się ku upadkowi cesarstwo nie było w stanie wyjść na przeciw słusznym postulatom chrześcijańskich mas. Pomysłowość ludzka nie zna jednak granic. Skoro – myśleli sobie szczególnie pomysłowi przedstawiciele nowej religii – władza nie jest w stanie wyjść ˛na przeciw szerokiemu społecznemu zapotrzebowaniu na męczeństwo, weźmy sprawy we własne ręce i zamęczmy się sami. No i zaczęło się.

Nie wiadomo kto był pierwszy. Pewne przesłanki wskazują na Orygenesa z Aleksandrii, błogosławiony ten mąż, jeśli wierzyć Euzebiuszowi z Cezarei, wziął dosłownie słowa zawarte w Ewangelii Św. Mateusza (XIX, 12) i dokonał w celu przyśpieszenia zbawienia, rach ciach, samokastracji. Dużo przemawia też na rzecz Świętego Antoniego zwanego przez potomnych Wielkim lub Anachoretą. Przydomki były konieczne choćby ze względu na późniejsze namnożenie się świętych Antonich, hagiografowie wymieniają ośmiu. Ale do rzeczy.

Święty Antoni wpadł na rewolucyjny pomysł permanentnego umartwiania powłoki doczesnej. Był nie tylko prekursorem głodzenia się (aż do utraty zmysłów), lecz aby nie ulegać pokusom zgubnego luksusu, jako pierwszy zamieszkał w odosobnionym grobowcu zupełnie pozbawionym wygód. Pozostawił po sobie nie tylko cytowane przez Anastazego motto: „zabijaj się codziennie od nowa“ lecz stał się również świetlistym przykładem dla spragnionej przykładów młodzieży. Gdy umierał, zamieszkiwana przez niego dziura w ziemi otoczona była niezliczonymi norami wygrzebanymi przez spragnionych zbawienia naśladowców. Tyle jeśli chodzi o odpowiedź na pytanie skąd się wzięły klasztory.

W międzyczasie rozwój wypadków przybiera katastrofalny dla spragnionych męczeństwa obrót. Konstantyn (Wielki) instaluje nową religię jako oficjalną doktrynę państwową, kilkadziesiąt lat później wydarza się ostateczna, największa z wyobrażalnych katastrofa: Julian Apostata ogłasza swój podstępny edykt o powszechnej tolerancji religijnej. Nawet najwięksi optymiści muszą ostatecznie pogrzebać mrzonki o upragnionej śmierci męczeńskiej z ręki pogańskiej administracji,  jako jedyna alternatywa pozostaje mozolne zamęczenie się samemu. No i zaczyna się.

Wkrótce, nieomal każda, nawet najbardziej prowincjonalna dziura ma swego cierpiącego ku chwale Pańskiej eremitę. Swięci mężowie głodzą się, biczują, dają się zakopywać w ziemi lub, dla odmiany,  zamurowywać żywcem w jaskiniach. W Egipcie, Syrii, Celicji i Kapadocji rozpoczyna się swoisty wyścig o najbardziej spektakularny przykład samoumęczenia. Niejaki Simeon (Szymon), gdy ani zamurowanie w grobowcu ani martyrium polegające na trzyletnim pozostawaniu w pozycji stojącej nie wywołuje na nikim specjalnego wrażenia, decyduje się wdrapać na samotnie stojącą kolumnę i znajduje natychmiast setki entuzjastycznych naśladowców. Ruch słupnictwa będzie święcił swe triumfy przez następne pięć wieków. Niektóre z pomysłów są tak oryginalne, że do dziś muszą budzić graniczące z podziwem zdumienie. I tak, po obligatoryjnym już rozdaniu majątku biednym i potrzebującym oraz pozostaniu w jednym łachmanie, święci mężowie dają wyraz daleko idącej pomysłowości. Przykłady są niezliczone. Taki na przykład Święty Grzegorz z Nazjanzu, obok sypiania na gołej ziemi, odżywiał się wyłącznie stęchłym i cuchnącym chlebem. Święty Benedykt z Nursji był jeszcze bardziej wybredny i w ogóle odmawiał przyjmowania pożywienia. Gdy opuszczał swą przytulną jaskinię, krążył po okolicy w poszukiwaniu ciernistych krzewów i gdy je od znalazł z radością rzucał się w kłujące zarośla. Powszechnie wielbiony był też Święty Aleksy z Edessy– dowcipny ten człowiek opuścił żonę w czasie nocy poślubnej by poświęcić się Bogu, nocował na schodach kościoła a potem pod schodami pałacu swego ojca, gdzie zgodnie z jego własnymi prośbami i oczekiwaniami wylewano na niego pomyje i inne nieczystości. Na uwagę zasługuje też Święty German z Paryża, który ku chwale Pańskiej rozebrał się pewnego dnia do naga i aż do śmierci, nawet podczas najbardziej siarczystych mrozów, nie okrywał swego ciała ani skórą ani tkaniną.

Radykalnie ekscentryczne pomysły towarzyszą chrześcijaństwu od zarania. Nabierają powszechnego charakteru, przeżywają swe apogeum i gubią się po wiekach w mrokach dziejów uzyskując najwyżej rangę minionej aberracji i historycznej ciekawostki. Nic nie wskazuje na to, że z Inteligentnym Projektem będzie inaczej.

——

Aby uniknąć posądzenia o tendencyjny dobór faktów, lub zgoła skłonności do fantazjowania, pragniemy podkreślić, że wszystkie wymienione wyżej przykłady pochodzą z dzieł chrześcijańskich teologów i historyków.  Kto może pojąć, niech pojmuje.

]]> http://ommul.wordpress.com/2009/08/10/ghelasie-gheorghe/ Mon, 10 Aug 2009 21:06:57 +0000 Om http://ommul.wordpress.com/2009/08/10/ghelasie-gheorghe/ http://knoxage.wordpress.com/2009/04/29/monsters/ Wed, 29 Apr 2009 20:22:09 +0000 cip http://knoxage.wordpress.com/2009/04/29/monsters/ http://zbiodra.wordpress.com/2009/04/04/druzyna-przciwna/ Sat, 04 Apr 2009 16:40:41 +0000 romeksamolot http://zbiodra.wordpress.com/2009/04/04/druzyna-przciwna/

Postul Pastelui (Postul Mare sau Postul Patruzecimii) este cel mai lung post din calendarul crestin-ortodox si dureaza sapte saptamani, adica 48 de zile, fiind unul dintre cele mai restrictive.

Postul nu înseamna numai alimentatie fara carne, lapte, branza si oua, ci mult mai mult, respectiv iertare, împacare, bunatate si rabdare. Postul vine din grecescul «asceza» si înseamna exercitiu. Deci, perioada postului este o perioada în care oamenii trebuie sa faca exercitii pentru a fi mai buni, mai întelepti, mai blanzi, sa priveasca mai mult la ei si mai putin la cei din jur, sa nu fie lacomi la mancare chiar daca alimentele sunt fara carne sau lactate, pentru ca lacomia este un pacat. In plus, sunt scutiti de la post copiii, batranii, militarii, oamenii care calatoresc si bolnavii. Mai mult, este preferabil ca o persoana sa posteasca fie si o singura zi, daca nu poate mai mult, dar în acea zi sa fie respectata traditia ortodoxa.

Postul propriu-zis este comparat cu calatoria de patruzeci de zile a poporului evreu in pustiu. De-a lungul acestei calatorii, Dumnezeu a savarsit mai multe minuni si, prin analogie, acelasi model de explicatie este data de Sfintii Parinti celor patruzeci de zile de Post. Ultima saptamina a Postului care precede sarbatoarea este Saptamana Mare, care incepe cu Duminica Floriilor si se termina cu Duminica Pascala. Sarbatoarea Pastelui incepe de fapt cu Duminica Floriilor, cind se sarbatoreste intrarea lui Hristos in Ierusalim.

In ziua de joi a Saptaminii Mari, clopotele inceteaza sa mai bata. Vor mai bate doar in Simbata Mare. Aceasta zi este, totodata, si inceputul chinurilor Mintuitorului. Vinerea este ziua rastignirii lui Hristos, cea mai mare zi de post. Ziua de vineri era considerata mereu zi fara noroc. In aceasta zi nu se obisnuiau muncile legate de cultivarea pamintului sau de cresterea animalelor, nu se aprindea foc si nu se cocea piine.

Postul alimentar trebuie insotit de abstinenta sexuala, dar mai ales de conduita morala. Spre sfirsitul Postului, credinciosii trebuie sa se spovedeasca si apoi, daca primesc dezlegare din partea parintelui duhovnic, sa primeasca Sfinta Impartasanie. Este importanta starea de spirit pe care o au credinciosii in aceasta perioada.

Alimente care nu se mananca:

* oua
* lapte
* branza
* carne
* unt
* smantana, toate produsele lactate

Alimente care se pot manca:

* orice produs din soia: carne de soia, lapte de soia, iaurt de soia
* legume si fructe
* halva
* biscuiti
* produse de patiserie fara oua, lapte, branza, unt sau carne
* miere, dulceturi
* fulgi de orice fel: orz, ovaz, porumb
* muraturi
* mamaliga
* zacusca
* masline
* fructe uscate

Surse: Postul Mare, Sfaturi ortodoxe, Postul Pastelui

Prawdziwe bogactwo nie oznacza umiejętności cieszenia się posiadaniem niewielu rzeczy. Nikt nie powinien być usatysfakcjonowany znikomą ilością jeżeli jest zdolny do wykorzystania i cieszenia się większą liczbą rzeczy. Natura kieruje się jednym prawem, a jest nim ciągły postęp i rozwój życia; każdy człowiek powinien mieć wszystko to, dzięki czemu będzie mógł wypełniać to prawo; życie pełne elegancji, piękna i bogactwa; ukontentowanie niedostatkiem jest pogwałceniem tego prawa.

Wallace D. Wattles, Naukowa metoda wzbogacania się, s. 11-12

Życie dąży do harmonii. Człowiek, aby cieszyć się życiem w obfitości musi zharmonizować trzy podstawowe jego obszary: fizyczny (ciało), umysłowy i duchowy.

Nie pozwól sobie wmawiać, że szczytem człowieczego rozwoju jest asceza bądź zadowolenie się niedostatkiem. Rozwinięty mentalnie i duchowo człowiek, który zaniedbuje swoje ciało i sferę fizyczności, nie może cieszyć się pełnią życia. Jest jak trójnożny stołek, któremu utrącono jedną z nóg.

Prawdziwe bogactwo to harmonijne bogactwo – fizyczne, mentalne i duchowe.

“Naukowa metoda wzbogacania się” uczy jak sięgnąć po bogactwo fizyczne dzięki pracy na poziomie mentalnym i duchowym. Ten praktyczny system nie zaniedbuje żadnej ze sfer życia człowieka, a Autor doskonale rozumiał ideę harmonii.

Krótko mówiąc, system Naukowej metody wzbogacania się jest doskonały. Czemu by z niego nie skorzystać?

Ściskam!

Wojciech

Subskrybuj Sekret Życia w Obfitości.
Podziel się Sekretem z ludźmi, na których Ci zależy, przesyłając im link do tej strony.

Mancare frantuzeasca - exemplu de meniu echilibrat. Da, are si carne, si ou, si branza.

In caz ca esti o persoana cu ratiunea la ea acasa si nu plecata pe la biserica, probabil ca nici n-ai stiut ca suntem in plin post. Prostul Craciunului. De ce e o tampenie sa tii post? Iata:

1. Postul nu te desavarseste in niciun fel, cel mult te infometeaza degeaba si te baloneaza.
2. Postul nu te detoxifica.
3. Postul ortodox este adaptat organismului erbivorelor, in niciun caz organismului uman.
4. Postul nu te ajuta sa slabesti.
5. Postul cu produsele de post de pe piata te imbolnaveste. Serios.
6. Postul iti poate creste colesterolul si glicemia.
7. Postul deregleaza metabolismul.
8. Postul “ca la carte” adica fara sex, te face irascibil si iti afecteaza sanatatea.
9. Postul este costisitor.
10. Postul nu te apropie de Dumnezeu.

Sf. Nicolae - desavarsit de nemancat si probabil balonat, dar in mod sigur cu un chef teribil de viata.

Oamenii tin post pentru “desavarsire trupeasca si spirituala”

Popii si acolitii lor zic ca postul “are un aspect material si un aspect spiritual, el reprezentand un mijloc si o cale de desavarsire a omului, care este si trupesc, dar si sufletesc“.

Bullshit.

Eu ma desavarsesc trupeste cand merg cu bicicleta si cand ma plimb in aer liber si cand tin cate o cura sanatoasa de slabire, care implica sa renunt la painitza si la dulciuri, nu la carne. Sufleteste, ma desavarsesc cand o vad pe fii-mea ca e fericita, cand e fericit omul de langa mine, cand muncesc si munca mea da roade, cand ajut un om, cand ajut un animalut fara stapan sa-si gaseasca unul, cand invat pe cineva ceva util, cand citesc ceva bine scris, cand scriu, cand port o conversatie interesanta, cand invat ceva nou.

Ce desavarsire poate aduce infometarea, fie ea si voluntara? Niciuna.

Oamenilor li se spune sa tina post si pentru detoxifierea organismului.

Sunt unii crestini care incearca sa aduca un pic de ratiune postului, sa-l transforme in ceva justificat prin a-i atribui efecte benefice asupra organismului. Este adevarat ca o dieta echilibrata, care contine multe legume, cereale si fructe crude, este benefica pentru organism. Dar postul nu este o dieta echilibrata, pentru ca (la ortodocsi)  nu permite niciunui produs de origine animala sa faca parte din meniul credinciosului care posteste.

O dieta echilibrata este cea de mai jos (“Piramida alimentara”) – faptul ca cerealele si legumele sunt prezentate ca fiind necesare in cantitate mare nu inseamna ca lactatele, carnea si dulciurile nu sunt deloc necesare, ci ca sunt necesare, dar in cantitatemai mica.

Piramida alimentara: o dieta echilibrata este alcatuita din multe cereale, fructe si legume, dar nu exclude carnea, lactatele si dulciurile. Echilibrul nu inseamna a opta pentru extreme!

O persoana care mananca numai fierturi de legume cu ulei si salate este vesnic flamanda si balonata. Intestinele umane nu sunt facute pentru o dieta alcatuita exclusiv din vegetale. Sunt mai lungi decat ale carnivorelor (si de asta orice om sanatos se constipa daca mananca numai carne) si mai scurte decat ale erbivorelor (si de asta orice om sanatos se baloneaza si are dureri de burta daca mananca numai vegetale). Si avem canini. Erbivorele nu au canini.

In plus, o persoana care mananca echilibrat, si carne dar si legume in proportia corecta, nu are nevoie de detoxifiere. Sigur ca daca bagi in tine sunca, slana si carnati, ca animalul, in fiecare zi, crestineste, niste post iti prinde bine, nu de alta, dar e singurul mod sa te mai opresti din infundat potol gras si nesanatos. Dar eu aici vorbesc despre ce tampenie e sa tii post in cazul oamenilor normali, pe care ii duce capul sa manance sanatos in tot timpul anului.

Pe deasupra, postul nu numai ca nu detoxifica organismul, dar il si umple de substante care nu au ce cauta in hrana zilnica – aditivii alimentari. Postul ortodox, din cauza ca nu permite oamenilor sa manance decat produse vegetale, a dat nastere unei intregi industrii producatoare de alimente de post, care mai de care mai “gustoase” si mai apropiate ca gust de cele din carne, dar facute fara niciun ingredient de origine animala – “boala curata”:

• margarina: uleiuri vegetale hidrogenate (o nenorocire pentru organism, nu folositi nici macar la prajituri!) si cel putin 5 E-uri dintre cele nocive, de la emulgatori la coloranti. Si doua vitamine, ca sa nu se poata zice ca este chiar zero nutritie, 30% inanitie si 70% cancer.
• salam, parizer, pate – vegetale: soia la patrat, si soia nu e cel mai rau lucru, aditivii insa… de la monoglutamat de sodiu pana la arome artificiale, coloranti, gelifianti, agenti de ingrosare, toate E-urile nocive sunt prezente. Nu cumparati asa ceva decat daca nu exista alta oferta si muriti de foame.
• iaurturi si pudding – vegetale: tot soia la patrat, plus agenti de ingrosare, emulgatori, coloranti, zahar, mult zahar. Puddingurile nu-s bune (adica nu-s libere de E-uri) nici daca sunt facute cu lapte, dar cele facute “sa semene” cu cele facute cu lapte? Otrava.

Se spune ca postul ajuta la slabire (combaterea obezitatii, echilibrarea greutatii).

Postul ortodox, am stabilit, se aseamana cu pascutul. De la salata, stevie, loboda si urzici pana la chestii sofisticate Astfel, ca sa saturi o burta flamanda de om care mai si munceste, e e nevoie ca salata de vinete si fasolea batuta sa fie mancate cu painitza, care in general e din cea alba, rafinata, plina de substante care nu au ce cauta in paine si care umple matzul dar, desigur, ingrasa. Si, datorita aditivilor, cine stie ce efecte adverse mai are. Plus ca, o alimentatie cu un indice glicemic atat de mare ca fainoasele… creste glicemia.

De fapt, postul ingrasa. Pentru ca in post, de foame, oamenii consuma paine, cartofi, paste fainoase, fasole si o multime de alte produse care ingrasa. In plus, cartofii sunt preferati prajiti (au totusi un gust, fata de cei fierti, nu de alta, dar pentru un puree gustos e nevoie de unt si lapte, ceea ce nu e permis decat catolicilor in post, ortodocsilor nu!) iar cartoful prajit in ulei este o bomba calorica si printre cele mai nesanatoase feluri de mancare inventate vreodata de om. Adica amidon si grasime plus prajeala, totul intr-un singur produs alimentar! Nu cred ca e nevoie de explicatii suplimentare ca sa se inteleaga de ce o astfel de alimentatie creste valoarea colesterolului “rau”.

Oamenilor li se spune ca postul regleaza metabolismul.

Minciuni. Am citit in mai multe locuri aberatia asta. Si e simplu ca buna-ziua de inteles de ce este o minciuna sfruntata menita sa dezinformeze crestinii creduli, care inghit ca pe galuste, nemestecate, toate tampeniile care li se spun cu un aer doct, de catre vreun popa sau de cate vreu lider de opinie de-al lor.

Un metabolism “reglat” este cel care functioneaza intr-un ritm corect, alimentat corect, fara excese, fara dezechilibre, fara suisuri si coborasuri. Ori, daca tu, crestine, mananci carne, lapte, branza, oua o luna, apoi bagi salata, stevie si stir inca o luna, ce sa mai inteleaga metabolismul tau din treaba asta? La ce sa se adapteze? In ce ritm sa functioneze? Ia mananca tu zilnic, 365 de zile din an, echilibrat, adica multe cereale, legume si fructe si pe langa ele niste carne si branzeturi, lactate si dulciuri, dar fara sa dai iama! Sa vezi atunci metabolism reglat si sanatate. Garantez si imbunatatirea rezultatelor analizelor tale. Da, alea care ti-au iesit cam prost la colesterol, transaminaze si glicemie dupa postul trecut.

Postul, ca sa fie complet, trebuie sa fie lipsit de sex

Pai, da, ca religia ortodoxa stupida nu agreeaza sexul. Sexul e pacat, da, desigur.

Bullshit.

Sexul face bine, punct. Are cineva impresia ca expresia “NeFe” atribuita muierilor acre este doar o intamplare? Nu. Expresia asta a aparut prin observatie populara – nu este un secret pentru nimeni ca oamenii care nu au parte de sex sunt irascibili, nervosi, deprimati si… dereglati hormonal. Femeile se umplu adolescentin de cosuri daca nu fac sport orizontal macar o data pe saptamana. Barbatii sunt nervosi si ei si unii devin violenti sau prefera sa “sublimeze” frustrarea in diverse moduri. Nu inteleg cum s-a ajuns sa se atribuie lui Dumnezeu perversitatea de a alcatui un organism care are nevoie in mod natural de carne si de sex dar sa ceara abtinerea de la ele. Pur si simplu nu se leaga. Iar sa spui ca “postind esti mai aproape de Dumnezeu” si ca “postul este o incercare” oranduita de Atotputernic este, sa-mi fie cu iertare, o idiotenie cat casa.

Postul nu aduce pe nimeni mai aproape de Dumnezeu, ci mai aproape de frustrare si boala.

]]> http://grupareaaproape.wordpress.com/2008/11/15/postul-craciunului/ Sat, 15 Nov 2008 10:26:11 +0000 Antiteze http://grupareaaproape.wordpress.com/2008/11/15/postul-craciunului/ http://sfioanmaximovici.wordpress.com/2008/06/11/fericitul-ioan-in-franta-16-lacrimile-unui-sfant/ Wed, 11 Jun 2008 19:55:55 +0000 Petre http://sfioanmaximovici.wordpress.com/2008/06/11/fericitul-ioan-in-franta-16-lacrimile-unui-sfant/

“Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile”,

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006

Vreau să vă spun că noi toţi ne plângem de supărările noastre, dar Fericitul Ioan nu se plângea niciodată, deşi, săracul, avea atâtea necazuri, adesea nici măcar ale sale ! Eu însămi l-am văzut odată, când s-a întâmplat să mă duc la biserică fără să fie slujbă şi am auzit pe cineva plângând. Mirată, am urcat fără zgomot pe scări şi am intrat în biserică. Acolo am văzut că zgomotul venea dinspre altar. Una dintre uşile diaconeşti era întredeschisă şi m-am uitat înăuntru. Spre uluirea mea, am văzut călcâiele goale ale Fericitului Ioan ieşind din spatele Sfintei Mese. Stătea în genunchi, ţinându-şi capul în mâini şi plângea foarte tare. M-am retras repede şi m-am dus jos. Mi-era cu neputinţă să privesc aşa ceva.

“Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile”,

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006

Când Fericitul Ioan şi părintele Mitrofan s-au mutat în casa de lângă biserică, am început să mă duc în mod regulat acolo ca să le pregătesc de mâncare. Era lege că Fericitul Ioan mânca masa principală noaptea târziu, pe la miezul nopţii, şi eu încercam mereu să fiu acolo ca să îi încălzesc totul, ca să mănânce ceva cald. Rămâneam până când termina de mâncat. Adesea venea îngheţat tot, tremurând de frig. îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri cum venea jos, întotdeauna desculţ, iar podeaua noastră nu avea linoleum, ci doar ciment gol, rece. Eu încercam să-i pun un covoraş pentru picioare, însă el reuşea de fiecare dată să se aşeze alături, şi niciodată pe acesta. Părintele Mitrofan făcuse rost de un radiator mic, portabil, pe care îl aşezase chiar deasupra fotoliului Fericitului Ioan, aşa încât să îi vină aer cald la spate.

Părintelui Mitrofan îi plăcea foarte mult peştele. Oricând era dezlegare la peşte ori îl gătea, el ori o ruga pe mama să îl prăjească, îi plăcea îndeosebi un peşte numit „sungary”, care era foarte greu şi avea un miros puternic, în vreme ce mie nu mi-a plăcut niciodată peştele, mai ales acesta. Dar, cum slujba mea îmi cerea să pregătesc mâncarea, aveam şi privilegiul de a împărţi masa cu Arhiepiscopul şi cu părintele Mitrofan.

Şi aşa ajungeam noi trei la masă în faţa unei grămezi întregi cu peşti de acest fel, care se holbau ameninţător la mine. Mă uitam la ei cu groază şi mă gândeam: „O, Dumnezeule milostive, cum o să mănânc peştele ăsta ?” Între timp, părintele Mitrofan zâmbea şi îi spunea ierarhului:

- Prea Sfinţia voastră, daţi-i o porţie mai mare Zinei.

Iar Prea Sfinţia sa, cu mâna lui generoasă, alegea cu grijă cel mai mare peşte şi mi-1punea în farfurie. Aproape că-mi dădeau lacrimile. Dar ce puteam face ? Trebuia să mănânc ! Cu chiu, cu vai, de-abia reuşeam să-1 mănânc, când din partea părintelui Mitrofan îmi cădea în farfurie o întreagă jumătate dintr-un alt peşte. Rămâneam încurcată, neştiind ce să fac. Şi totuşi, aproape cu lacrimi în ochi, îl terminam şi pe acela, spunându-mi: „O, Doamne, nu numai că n-o să pot să ajung acasă, dar nici măcar n-o să mă pot ridica de la masă !” însă niciodată nu s-a întâmplat aşa ceva ! Mă ridicam fără nici o greutate de la masă, puteam face tot ce trebuia după aceea şi mă  duceam foarte frumos acasă, unde dormeam ca un prunc, fără să simt vreun pic de greaţă. Asta înseamnă să ai binecuvântarea unui om binecuvântat.

“Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile”,

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006

Acum Fericitul Ioan trăia într-o casă din Paris, nu departe de locul unde locuiam noi.

În fiecare zi mă duceam acolo cu mâncare pregătită de mama. -îi plăceau foarte mult găluştile de brânză, cărora li se spune varenniki în limba ucraineană. Odată mama a făcut varenniki pentru el şi le-a pus pe masă, ca să i le duc. Atunci a intrat unchiul meu Alex şi s-a uitat în aşa fel la varenniki, încât era limpede că voia să le mănânce. Desigur că îşi spunea: „Pentru mine nu fac, dar pentru Episcop fac.” Şi este adevărat că pe vremea aceea eram strâmtoraţi cu banii şi mama folosea pentru Episcop orice lucru foarte bun de mâncare de care făceam rost.

Deci atunci i-am duc cu mare bucurie aceste varenniki, gândindu-mă că îi va face cu siguranţă mare plăcere să le mănânce. Şi ce credeţi că a făcut ?

Sfântul episcop s-a aşezat la masă, a mâncat parcă împotriva voinţei sale puţin din alte mâncăruri, dar n-a vrut nici măcar să se atingă de varenniki. Şi, oricât am încercat să îl îmbiez cu ele, oricât am încercat să-1 conving să guste, în ziua aceea nu s-a atins deloc de ele.

Desigur că simţise cât de mult voia unchiul meu Alex să le mănânce.

“Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile”,

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006

În vremea când eram în preajma unui om ca Fericitul Ioan, am început să simt, încetul cu încetul, realitatea spirituală a faptului că lumea de dincolo este aproape de noi. Am început să fiu atrasă mai înăuntrul tărâmului harului, numai ca să simt, din ce în ce mai intens, durerea suferinţei şi a mâhnirii.

Odată m-am dus la mănăstire când Fericitul Ioan nu era acolo şi am rămas peste noapte. In vremea aceea aveam o mulţime de ispite. Noaptea am avut un vis. Stăteam în uşa casei de oaspeţi a mănăstirii şi mă uitam în stradă, prin porţile deschise. Fericitul Ioan intra pe acolo în mănăstire. Intrând, s-a întors spre mine şi mi-a spus:

- Ai grijă ! Priveghează !

Am tresărit şi m-am uitat imediat spre partea cealaltă a străzii şi am văzut acolo trei duhuri necurate – negre toate trei, purtând pantaloni strâmţi; unul era înalt şi corpolent, celălalt înalt şi foarte slab, iar al treilea de înălţime medie şi puţin gras. Toţi trei îşi ţineau mâinile în buzunare şi se prefăceau că nu mă bagă în seamă. M-am trezit.

După acest vis ispitele au început să sporească şi de fiecare dată când aveam o ispită mare auzeam vocea Fericitului Ioan: „Ai grijă ! Priveghează !” Şi de fiecare dată în acele clipe groaznice el mă salva.

Download this episode (17 min)

Pr. Dorin.

“Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile”,

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006

Arhiepiscopul Ioan a plecat la Biserica biruitoare. Rugându-ne acum pentru odihna sufletului său drept, ne amintim fără să vrem de cuvintele Scripturii. Omul bun din vistieria cea bună a inimii sale scoate lucruri bune (Luca 6,45). Oricine a putut fi aproape de Ierarhul Ioan va spune cu toată sinceritatea că el a purtat aceste cuvinte pururea în inimă.
Odată mi-a spus:

-         Pe rugăciune se întemeiază reuşita păstoririi. Într-o zi trebuie să petrecem şase ore săvârşind slujbe bisericeşti, şase ore în contemplarea lui Dumnezeu, şase ore făcând fapte bune, şi şase odihnindu-ne. Săvârşea exact aşa, ceea ce îi dădea o tărie neobişnuită, o adâncă smerenie şi putere de pătrundere.

Ierarhul îşi cheltuia foarte mult puterile cu copiii şi cu tinerii. Astfel, el a întemeiat Orfelinatul Sfântul Tihon din Zadonsk.

Obişnuia să spună mereu că orfanii au cele mai grele dificultăţi emoţionale înainte de marile sărbători, de pildă în Ajunul Crăciunului şi înainte de Paşti, când văd cum familiile creştine se pregătesc pentru zilele de sărbătoare, cum taţii şi mamele au grijă de copiii lor, şi că ei nu au aceste lucruri. Arhiepiscopul s-a străduit mereu să le fie şi tată, şi mamă.

Bunul Ierarh, deşi creştea copiii într-un mod strict religios, organiza, pe de altă parte, petreceri în jurul bradului de Crăciun, piese de teatru şi chiar a făcut rost de corni şi de alte instrumente de suflat, alcătuind o orchestră bună de alămuri. Avea însă o bucurie deosebită atunci când tinerii se adunau în Frăţia Sfântul Ioasaf din Belgorod, unde se ţineau cursuri de teme religioase şi filozofice şi de studii biblice.

Tinerii şi tinerele, membri ai Orfelinatului Sfântul Tihon din Zadonsk, îl iubeau atât de mult pe Arhiepiscopul Ioan, încât nu simţeau niciodată că sunt orfani. Ştiau că au un ocrotitor puternic, părintele lor duhovnicesc, care nu ar îngădui nimănui să le facă rău câtă vreme trăiesc pe pământ.

Este, într-adevăr, greu să înfăţişezi în întregime viaţa interioară a ascetului rugător şi lucrarea de păstorire a Arhiepiscopului Ioan. Putem mărturisi numai în parte despre acestea. Amintindu-ne totuşi de faptele sale arhipastorale pe care le-a săvârşit ca un rugător ortodox şi ca un ascet, vedem în realitate adevărul sfântului Apostol Iacov: mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului.

Arhimandritul Veniamin

Australia, 1966

Luptǎtor ascetic

Întotdeauna când vine un profesor nou, apar întrebǎrile: „Cum o sǎ fie? O sǎ fie aspru sau blând?” etc. Probabil aceste întrebǎri au fost puse şi în legǎturǎ cu pǎrintele Ioan. Însǎ el, prin pilda personalǎ, a rǎspuns cǎ era cel mai aspru cu el însuşi. Numai Dumnezeu ştie câtǎ era strǎduinţa sa zilnicǎ la rugǎciune şi metanii, dar noi puteam sǎ vedem şi sǎ simţim aceste lucruri numai în parte. Episcopul de Ohrida, Nicolae Velimirovici, vizita adesea seminarul şi stǎtea de vorbǎ cu profesorii şi cu studenţii. Pentru noi întâlnirea sa cu pǎrintele Ioan avea ceva deosebit. Dupǎ ce e închinau cu metanie unul în faţa celuilalt, urma o discuţie neobişnuit de plinǎ de sinceritate, de dragoste. Odatǎ, înainte de plecare , Episcopul s-a întors cǎtre un grup mic de studenţi (din care fǎceam şi eu parte) cu aceste cuvinte.

- Copii sǎ ascultaţi de pǎrintele Ioan; e un înger al lui Dumnezeu în chip omenesc

Şi noi ne-am convins singuri cǎ aceste cuvinte îl descriau cel mai bine. Viaţa sa era o viaţa de înger. Se poate spune cu dreptate cǎ locul sǎu era mai mult în ceruri decât pe pǎmânt. Blândeţea şi smerenia sa erau asemenea celor din vieţile celor mai mari asceţi şi trǎitori din pustie. Mânca numai atât cât îi era absolut necesar ca sǎ îşi întreţinǎ trupul. Purta haine simple şi nu avea nevoie de pat. Camera sa era la parter; avea o fereastrǎ fǎrǎ perdea, care dǎdea spre fundul curţii. Înǎuntru avea o masǎ obişnuitǎ cu un scaun şi pat pe care nu se întindea niciodatǎ. Pe masǎ stǎtea întotdeauna Sfânta Scripturǎ, iar pe o etajerǎ, cǎrţile de slujbǎ. Atât. La orice ceas al nopţii putea fi vǎzut citind din Biblie, fiindcǎ în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea (Psalmul 1,2).

        Este cu neputinţǎ de redat în cuvinte felul cum trǎia toate slujbele şi rugǎciunile bisericeşti. Pregǎtirea sa pentru Sfânta Liturghie era cu totul deosebitǎ. Începând de joi mânca mai puţin. Vineri şi sâmbǎta nu mânca aproape deloc pânǎ când, Duminicǎ, slujea Liturghia.

        În prima sǎptǎmânǎ din Postul Mare nu mânca, însǎ slujea o datǎ la douǎ zile, asemenea şi în sǎptǎmâna Patimilor. Când venea Sâmbǎta Mare, trupul sǎu era pe deplin istovit. Dar în ziua Învierii lui Hristos se reînsufleţea. Dupǎ Sfânta Liturghie îi reveneau puterile. O bucurie îngereascǎ îi lumina faţa. Astfel îşi urma cursul viaţa lui asceticǎ, înaintea ochilor noştri.

[Din cartea “Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile”, Editura Sophia, Bucureşti, 2006.]