Basta abrir um guarda roupa masculino para encontrar várias camisetas, independentemente do estilo da pessoa. Elas acabam vestindo indivíduos de todos os estilos, dos mais básicos aos mais ousados.

Feita inicialmente para ser usada como “roupa de baixo”, apenas para proteger do suor, hoje tem papel de destaque no vestuário masculino.

Tudo começou nos anos 1960, quando os jovens decidiram que a camiseta não iria mais ficar por baixo da roupa e aproveitaram para usá-la como forma de contestação do sistema de vida da época.

A camisa se eternizou com o clássico Jeans, quem não lembra do Marlon Brando “causando” no personagem Kowalsky vestindo uma t-shirt justa e um jeans bem apertado?

Nós tempos de praticidade ela é a melhor companheira. Para enfrentar esse nosso calor nada melhor que uma malha de algodão.

Na coleção Cuba da Athos, até quem não é fã do Fidel vai querer de ter uma, as estampas dão todo um charme a malha, com referências no cinema e no lifestyle cubano, mas sem cair no mais do mesmo!

O lance é usar da velha formula de sucesso Camiseta + Jeans, e ficar vestido bacana para curtir as milhões de festas e confraternizações que sempre aparecem no final do ano.

Esta coluna vai ajudar você a escolher da melhor forma roupas e acessórios que valorizem o seu biótipo. Aprendendo a combinar e respeitando as proporções do seu corpo, você pode melhorar bastante o seu visual.

Usar as roupas certas vai ajudar a valorizar o que você tem de melhor e ajudar a esconder o que não favorece tanto. Fique antenado nas dicas para ficar estiloso e na moda.

Gordinhos:

Se os quilos estão sobrando, a sua roupa não pode estar, mas também não pode ficar faltando. Roupas muito largas ou muito compridas aumentam o volume do corpo e seus 5 kg e vão parecer 10. Já as peças muito justas podem deixar você parecendo um pacote. No caso das roupas esportivas esqueça essa regra e procure as mais largas e soltas para poder malhar confortavelmente.

Fique ligado nas camisas: elas devem ter os ombros no lugar e a barra ficar na altura do quadril. Camisas muito compridas engordam e encurtam. Não exagere no tamanho da gola. Colarinho muito alto achata o pescoço e o deixam o com a papada mais evidente. As melhores estampas são aquelas de fundo escuro e motivos grandes. As camisetas devem ter o decote em V ou gola careca, já que alongam ainda mais o pescoço. As pólos estão super em alta, por isso abuse delas com jeans, bermudas e etc. Use listras horizontais quanto mais finas mais alongam a silhueta.

As calças muito cheias de bolsos e recortes ajudam a realçar a gordura, por mais larga que seja. Por isso, prefira as mais “sequinhas”. Enquanto você não se livra desses quilinhos que estão sobrando, aproveite as dicas pra ficar com a aparência bacana.

Look 01

Esta combinação é ideal para disfarçar quem esta fora do peso ideal, as listras alongam e o preto passa a impressão da roupa mais justa. Essa combinação vai do trabalho a um evento social um pouco mais
formal, se for a uma ocasião ainda mais formal, só jogar um blazer preto que você estará super elegante.

Camisa fio tinto listrada cinza
R$ 119,00

Calça de sarja preta R$ 119,00

Cinto preto de couro R$ 59,00

Sapato preto de couro R$ 199,00

Look 2

As pólos estão super em moda então e elas alongam o pescoço, se for usar uma bermuda cargo prefira as de bolso mais discretos. Esse look e ideal para ser usado fins de tarde, ou eventos informais de dia como aniversários, churrascos ou casa de amigos. Se preferir troque o sapatênis por um sandalhão.

Camisa pólo preta R$ 99,00

Bermuda de sarja cargo beje R$ 129,00

Sapatênis beje R$ 169,00

Ignorance of good is darkness of the soul. And if person is not united with Christ, Who is light, he cannot escape the ruler of darkness, the devil.

If a humble person falls a million times they get get up again and this is seen as a victory over the fall. Whereas a proud person, immediately after falling into sin, also falls into depondency, and being hardened does not went to get up again. Despondency is a mortal sin and the devil rejoices in this overall. It is completely obliterated by confesssion of thoughts.

A person can only really stand up straight when the grace of God arrives. Otherwise, without grace they’ll always trip over and fall.

Temptations are medicines and healing plants, that treat to treat our visible passionsand invisible wounds. It is better to have one day as a winner with prizes, than many years living carelessly. Don’t expect to be freed of the passions without a struggle and shedding of blood.

Sin, whether great or small, is wiped out by true repentance.

Even though a man is forgiven his sins, the fantasy of his error and the working of it remains. Although forgive the sin, this is the rule, in proportion to the greatness of the fault.

I will either live one hour as you would like, O my Christ, or it’s better not to live at all. This is the way you cry and grive and so the Lord’s mercy comes. The passions are calmed and you are at peace with yourself, with God and with the whole of creation. Everything that causes pleasure is healed with pain.

Elder Joseph the Hesychast

Vezi articolul aici.

Din SUA, formati mai intai 011-30-23770 si apoi numerele de mai jos

Din Europa formati 00-30-23770 apoi numerele de mai jos

Pe cine sa sunati / Cui sa-i trimiteti fax

Ministrul Afacerilor Externe, Petros Molyviatis
fax. +30-210-368-1433

Adjunctul Ministrului Afacerilor Externe, Panagiotis Skandalakis
fax. +30-210-368-2410

Biroul pentru Religii al Ministerului Afacerilor Externe
fax. +30-210-368-2313

Din Europa formati 00-30-23770 apoi urmatoarele

Din America de Nord formati 011-30-23770 apoi urmatoarele

ADRESE POSTALE

IERA MONI [NUMELE MANASTIRII]
GR 63086
Karyai, Agion Oros
GREECE

sursa: prieteniisfmunteathos.wordpress.com

Părintele Paisie Aghioritul este unul dintre cei mai iubiţi părinţi care au vieţuit la Sfântul Munte, a cărui faimă a depăşit cu mult hotarele Greciei. Veneau la Părintele Paisie pentru a-l vedea şi a-i cere sfat oameni din cele mai diferite colţuri ale lumii: Australia, America, Canada, Germania, Rusia, România, Franţa, Africa. Şi toţi plecau bucuroşi şi împăcaţi sufleteşte după o întâlnire cu părintele. Părintele Paisie a fost ca un foc care a ars în tot timpul vieţii pentru aproapele, pentru că – aşa cum spunea – dacă ar fi putut şi-ar fi tăiat inima în mii de bucăţele s-o împartă lumii.

Nicolae Zurnazoglu a adunat în cartea sa Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor povestiri ale celor care, în mari nevoi fiind, s-au rugat Părintelui Paisie să-i ajute în rezolvarea problemelor care păreau de nerezolvat. Vindecări de cele mai grele boli, salvări miraculoase din accidente mortale, întoarcerea la credinţă a celor mai puţin credincioşi sunt minuni care s-au petrecut în zilele noastre şi prin care Dumnezeu vrea să ne arate că în marea sa dragoste faţă de oameni ne trimite aleşii săi pentru a ne conduce spre Împărăţia Cerurilor.

Mulţi se roagă astăzi Părintelui Paisie ca unui sfânt. Mărturiile cuprinse în această carte sunt deja strânse în dosarul de canonizare al Părintelui Paisie, canonizare mult aşteptată de toţi credincioşii care îl cunosc şi îl iubesc pe Părintele Paisie.

Atunci când omul dobândeşte pacea lui Hristos în inima lui, el se împacă nu numai cu el însuşi, ci şi cu firea necuvântătoare.

sursa: presaortodoxa.wordpress.com

Sfântul Munte, 22 septembrie 2009

Comisia Mixtă Internaţională de Dialog Teologic între ortodocşi şi romano-catolici se întâlneşte în Cipru în octombrie viitor pentru a discuta tema: „Rolul Papei Romei în comuniunea Bisericilor în primul mileniu”. Chestiunea a fost propusă chiar de către Comisie în cunoscutul Text de la Ravenna (2007) şi se rezumă la întrebarea: Care era rolul episcopului Romei în primul mileniu, când exista comuniunea Bisericilor din Răsărit şi Apus şi cum trebuie să fie înţeleasă învăţătura Conciliilor I şi II Vatican despre primatul papal universal? (paragraful 45).

Rezultatul Întrunirii respective problematizează evlaviosul nostru popor, deoarece diplomaţia Vaticanului a emis deja premizele de mai jos, care prevestesc evoluţii anti-ortodoxe.

În iulie 2007, Papa Benedict al XVI-lea, printr-o Circulară Directivă a Vaticanului, a caracterizat Bisericile Ortodoxe ca fiind „cu lipsuri” din punct de vedere eclesiologic, în timp ce Biserica Romano-Catolică drept cea în care „subzistă” Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. În nota 1 a Textului de la Ravenna, reprezentanţa romano-catolică a depăşit această linie, în timp ce reprezentanţa ortodoxă  s-a limitat la a accentua conştiinţa-de-sine a Bisericii Ortodoxe de a constitui Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Adică, în timp ce partea romano-catolică, reflectând eclesiologia Conciliului II Vatican, a declarat cu curaj că recunoaşte în Biserica Ortodoxă doar elemente ale adevăratei Biserici, ortodocşii nu au îndrăznit să expună că biserica romano-catolică este cel puţin eterodoxă, chiar dacă cel mai corect ar fi fost să se fi exprimat fără echivoc ceea ce credem referitor la ea. Şi anume: „Cea (numită) acum romană este biserica inovaţiilor, a falsificării scrierilor Părinţilor Bisericii şi a răstălmăcirii Sfintei Scripturi, a definiţiilor şi a hotărârilor Sfintelor Sinoade; de aceea, în mod rezonabil şi just a fost şi este denunţată câtă vreme persistă în rătăcirea ei”[1].

În Textul de la Ravenna se dezbate primatul şi sinodalitatea în Biserică, după ce anterior teologi ortodocşi şi romano-catolici au căzut de acord reciproc (mutual) şi au confirmat caracterul eclezial al ambelor Biserici (cu credinţa apostolică, Taine de iniţiere valide, Preoţie şi Euharistie şi cu succesiune apostolică), în baza textelor comune de la Monaco, Bari şi Balamand. „În baza acestor garanţii comune ale credinţei noastre”, semnalează semnificativ paragrafele 2 şi 3, cu toate că textele în discuţie nu au primit până în ziua de astăzi girul sinodal al niciuneia dintre Bisericile Ortodoxe.

Ortodocşii discută despre primat, ca şi cum biserica romano-catolică ar fi o Biserică ortodoxă locală, fără să ia în calcul că de-a lungul timpului Sinoade şi Părinţi o consideră kakodoxă (rău-slăvitoare) şi eretică. Sfântul Grigore Palama scrie despre Filioque şi despre consecinţele sale: „Astfel de lucruri sunt adâncuri ale satanei, tainele celui viclean”, şi imediat, în mod direct, concluzionează ca un păstor de-Dumnezeu-luminat al Bisericii: „Dar noi, fiind învăţaţi de înţelepciunea dumnezeiască a Părinţilor să cunoaştem gândurile acestuia, care sunt insesizabile de la început pentru foarte mulţi, niciodată nu v-am putea accepta să fiţi în comuniune cu noi, câtă vreme spuneţi că Duhul purcede şi de la Fiul”[2].

Sfântul Marcu al Efesului scrie de asemenea emfantikotata: „De unde deci vi s-au arătat a fi cu totul ortodocşi, cei ce de atâţia ani şi de atâţia Părinţi şi Dascăli sunt consideraţi eretici?”[3].

După patru secole, patriarhii Răsăritului în Enciclica Sinodală din 1848 proclamau din nou: „Pentru aceasta, Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, urmând paşilor Sfinţilor Părinţi răsăriteni, dar şi apuseni, a denunţat de demult sub Părinţii noştri şi denunţă şi astăzi, în mod sinodal, că această dogmă inovatoare menţionată, cum că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, este în mod esenţial o erezie, pe partizanii ei, oricine ar fi, drept eretici, potrivit hotărârii sinodale citate a Preasfântului Papă Damasos, iar adunările convocate de ei eretice, şi toată comuniunea duhovnicească şi religioasă a fiilor ortodocşi ai Bisericii Universale cu unii ca aceştia drept nelegiuită, mai ales în puterea Canonului al VII – lea al Sinodului al III – lea Ecumenic (paragraful 5)”[4].

Şi Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic k. Bartolomeu, în data de 1 octombrie 1997, din catedra oficială a Universităţii Aristotelice din Tesalonic, a declarat despre Filioque: „Doar două cuvinte au dărâmat întregul edificiu al lumii, justificând infailibilitatea şi autoritatea unui singur om pe pământ. Sentimentul libertăţii, cu care Hristos ne-a eliberat, nu  permite în Biserica Ortodoxă Răsăriteană să se accepte desăvârşita ei supunere faţă de gândirea unui singur om şi prin aceasta respinge justeţea acestor două cuvinte pe care acest unul încearcă să-şi întemeieze autoritatea”[5].

Oare ce proiect din cadrul Dialogului Teologic obligă Bisericile Ortodoxe să purceadă spre dezbateri asupra primatul papal, sărind peste hotărâri ale Sfinţilor şi ale Sinoadelor şi peste această recentă declaraţie a Sanctităţii Sale – nu fără legătură, ca şi cum romano-catolicii ar constitui o Biserică cu aceeaşi credinţă cu noi?

Comisia Mixtă (în Textul de la Ravenna, paragraful 2) trimite la Textul de la Balamand (1993), care pune semnul egal între biserica romano-catolică şi cea Ortodoxă recunoscând reciproc Taine valide, succesiune apostolică, mărturisirea credinţei apostolice, cu toate că doar nouă (9) Biserici Ortodoxe Locale au fost prezente şi cu toate că corporaţii ecleziale oficiale, precum Sfântul Sinod al Bisericii Eladei, l-au respins ca inadmisibil. Cu toate acestea, reprezentanţii ortodocşi semnează Textul de la Ravenna.

În timp ce uniaţia este menţinută şi consolidată sub umbrela ecleziologică a Vaticanului, noi ortodocşii cedăm din ce în ce mai mult în tema aceasta. Mai întâi, am acceptat prezenţa greco-catolicilor la Dialog în pofida hotărârilor contrare ale Conferinţelor Panortodoxe. Apoi, am acceptat reluarea Dialogului (2006) în pofida grosolanei intervenţii catolice din cadrul Întrunirii de la Baltimore (2000) în favoarea uniaţiei. Iar acum continuăm Dialogul, cu toate că papa confirmă în mod repetat uniaţia în diferite forme, iar noi ortodocşii păşim alături de uniţi (greco-catolici) în cadrul întrunirilor oficiale dintre ortodocşi şi romano-catolici.

Sfinţii Părinţi teologhiseau şi acţionau „urmând Sfinţilor Părinţi”. Astăzi, teologi academicieni, promotori în climatul dezbaterilor teologice, declară public că noi ortodocşii trebuie să-i depăşim pe Sfinţii Părinţi, pentru a ajunge la unirea cu romano-catolicii (Conferinţa Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic, 20.05.2009).

Cele de mai sus justifică neliniştile noastre şi demonstrează clar că Vaticanul a trasat excelent cursul Dialogului Teologic, iar prin Textul de la Ravenna a creat premizele pentru ca noi ortodocşii să recunoaştem că papa de la Roma a avut în timpul primului mileniu un primat universal.

Prin Textul de la Ravenna s-au pus bazele dezbaterii pentru o chestiune ca cea de mai sus. Aceste baze sunt considerate de către Comisia Mixtă de Dialog drept „o temeinică bază pentru următoarea dezbatere a chestiunii primatului în plan universal în Biserică” (paragraful 46). Cu toate acestea, „baza” nu este deloc temeinică şi  anticipează că concluziile din octombrie vor fi de la rezervate până la periculoase. Motivele sunt următoarele:

I. La Ravenna s-a căzut de acord că în timpul primului mileniu a existat un primat şi în plan universal, iar papa de la Roma era primul în ordinea (taxis-ul) patriarhilor vechii Pentarhii (paragraful 43). Ne întrebăm: Oare primatul episcopului Romei va fi interpretat ortodox, adică doar ca primat de onoare, prin pomenirea ca „protos” (întâiul) în Diptice şi prin preşedinţia în cadrul Sinoadelor Ecumenice sau i se va recunoaşte „un rol activ” cu conţinut papo-centric şi „privilegii”, altele decât cele de mai sus (paragrafele 42, 44)?

II. În Textul de la Ravenna se vorbeşte despre „eclesiologia comuniunii”, în cadrul căreia trebuie să se înţeleagă rolul episcopului Romei în primul mileniu (paragraful 45). Ne întrebăm: Oare se va avea în vedere faptul că în primul mileniu comuniunea Scaunelor eclesiale din Răsărit şi Apus era întemeiată pe Credinţa Apostolică nefalsificată, în ciuda încorporării în Apus a învăţăturii eretice a Filioque-lui, sau nu cumva drept „eclesiologie a comuniunii” va fi înţeleasă „unitatea în diversitate” a dogmelor, care vor fi înţelese ca „abordări teologice diferite ale aceloraşi adevăruri de credinţă”?

III. În Textul de la Ravenna se menţionează că în Răsărit şi în Apus primatul universal a fost înţeles, întemeiat scripturistic şi teologic şi exercitat într-un mod diferit (paragraful 43). Ne întrebăm: Oare această menţiune va constitui un pretext şi un bun prilej pentru ortodocşi să-şi articuleze în cadrul Întrunirii din Cipru o chemare ortodoxă către romano-catolici de a percepe primatul papal prin acele premize ermineutice ortodoxe, care în Răsărit au asigurat echilibrul dintre sinodalitate şi autoritate, sau se va permite părţii romano-catolice să-şi păstreze propriile premize care au condus la dogmele primatului şi infailibilităţii Conciliilor I şi II Vatican?

IV. Textul de la Ravenna consideră că ortodocşii şi romano-catolicii nu cad de acord „asupra interpretării elementelor istorice”, care privesc şi interpretează „privilegiile episcopului Romei ca protos” (paragraful 41). Ne întrebăm: Noi ortodocşii vom păstra fidelitatea noastră faţă de linia ermineutică a Sfinţilor Părinţi, care în Răsărit au păstrat intactă Credinţa Ortodoxă şi sistemul sinodal, sau ne vom compromite pentru o ambiguă „unire a lumii creştine divizate” cu oarecare răstălmăciri romano-centrice ale „elementelor istorice din primul mileniu” şi, prin urmare, vom fi conduşi cu exactitate matematică către „învăţătura Conciliului I şi II Vatican despre primatul universal în lumina [mai degrabă răstălmăcită] practicii invocate în primul mileniu” (paragraful 45)? Întorsăturile catolice în interpretarea „elementelor istorice din primul mileniu” sunt foarte bine cunoscute (a se vedea, de pildă, la Dositei al Ierusalimului, Δωδεκάβιβλος), aşa încât va fi periculoasă orice cedare a teologilor ortodocşi la argumentele romano-catolice pentru unele din ele.

În mod demonstrativ vom menţiona câteva din aceste elemente istorice:

1. 1. „Mărturiile” literaturii creştine referitoare la „Oficiul petrin al episcopului Romei”.

Oare aceste mărturii vor fi interpretate în mod papocentric, cum se exprimă dispoziţiile papale până astăzi, sau în mod ortodox, cum se menţionează şi în operele Sfinţilor Părinţi şi în Hotărârile Sinodale? Ortodocşii vor rămâne fideli acestor Hotărâri (de pildă, celor din anii 1848 şi 1895) sau vor ceda inovaţiilor teologice, precum argumentul că tradiţia canonică a Bisericii în primul mileniu încorporează sensul de „caracter petrin” al primatului episcopului Romei?

1. 2. „Mărturiile” pentru „recursul” episcopilor din întreaga Biserică către Scaunul roman şi episcopul lui.

Oare şi aceste „mărturii” vor fi interpretate conform tradiţiei canonice a Bisericii Ortodoxe, care rezervă dreptul recursului la exarhii conducătorilor bisericeşti (patriarhilor), iar pentru teme mai importante Sinodului Ecumenic sau conform tradiţiei catolice, care propune ca recursul tuturor episcopilor să se facă direct către papa Romei, conducând spre concluzia că pentru răsăriteni Scaunul lui Petru a jucat un puternic rol în chestiunile recursului?

1. „Mărturiile” pentru autoritatea romană în chestiunile de credinţă şi interpretarea Scripturilor.

Oare vor fi luate în seamă cazurile de papi eretici, cazuri consemnate în istorie, care desfiinţează infailibilitatea, sau se va găsi un mod de a justifica această dogmă notorie a Conciliului I Vatican?

Nădăjduim că reprezentanţii ortodocşi la Dialogul Teologic din Cipru vor învăţa drept cuvântul Adevărului şi îi vor ajuta pe romano-catolici să înţeleagă că adevărata comuniune cu Biserica Ortodoxă presupune identitatea de credinţă şi nu permite „diversitatea” (engl. „diversity”) dogmelor şi că din acest motiv sunt datori să lepede dogmele eretice ale Filioque-lui, graţiei create, primatului şi infailibilităţii, imaculatei concepţii ş.a., să părăsească spiritul lumesc al Vaticanului şi să accepte ethosul teandric al Bisericii Ortodoxe. Nu dorim ca teologii ortodocşi să confirme un primat papal universal în primul mileniu creştin, fie de autoritate, fie – chipurile – de oficiu diaconal (de slujire).

Dacă acest lucru se va întâmpla, ne temem că vor exista manifestări schismatice incontrolabile în Trupul Bisericii. Poporul ortodox credincios va crede că ni se impune din afară o nouă unire cu Roma de tip uniat (greco-catolic).

traducere: monahul Leontie

sursa: lumeacredintei.ro

[1] Enciclica Patriarhală şi Sinodală din 1895 (paragraful 20), la Ioannis Karmiris, „Τα Δογματικά και Συμβολικά Μνημεία της Ορθοδόξου Καθολικής Εκκλησίας” (Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale), vol. II, Graz – Austria, 1968, p. 942 [1028].

[2] Περί της εκπορεύσεως του Αγίου Πνεύματος, Λόγος Αποδεικτικός Α’ (“Despre purcederea Sfântului Duh”, Cuvânt Doveditor  I), în: Scrierile lui Grigorie Palama, Ed. Pan. Hristou, Tesalonic 1962, p. 26.

[3] Sfântul Marcu Evghenicul, Τοις απανταχού της γης… (Celor de pe întreg pământul…), la Ioannis Karmiris, „Τα Δογματικά και Συμβολικά Μνημεία της Ορθοδόξου Εκκλησίας” (Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe), volumul I, Atena 1960, p. 426.

[4] Ioannis Karmiris, „Τα Δογματικά και Συμβολικά Μνημεία της Ορθοδόξου Εκκλησίας” (Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale), volumul II, Graz, Austria 1968,  p. 908  [988].

[5] A se vedea volumul „ΕΠΕΣΚΕΨΑΤΟ ΥΜΑΣ” („Cercetatu-ne-a pe noi”) (Vizite patriarhale în cea-împreună- capitală, 1997-1999-2000), Editura Sfintei Mitropolii din Tesalonic 2000,  p. 275.

Passato il confine, e arrivato a Tessalonica, ecco i miei commenti sull’ultima sera a Prilep, il passaggio di confine (a piedi) e l’arrivo in Grecia…

Sono deluso dalle prime ore in Grecia. Forse sarete sorpresi di sentirmi parlare cosi’, ma purtroppo e’ vero…

Oggi e’ stata una fatica enorme… Ma voglio prima raccontarvi di Goze, con cui ho bevuto vodka e rakija ieri sera a Prilep, in una ultima notte ispiratrice in Macedonia. Ho scoperto che Goze e’ stato prete fino all’anno scorso (a Skopje), e si e’ ritirato dall’incarico solo per poter dedicare piu’ tempo allo studio della teologia. Abbiamo parlato (nelle nostre diverse posizioni – religiosa e laica) di Ratzinger, del ruolo della Chiesa nello stato, dei rapporti tra Grecia e Macedonia e, ovviamente, di liquori. Goze e’ uno “psaltis”, ovvero colui che nella liturgia ortodossa canta i salmi e i versi della Bibbia, e mi ha dato alcune registrazioni di musiche liturgiche bizantine da lui composte da portare con me sul Monte Athos nei monasteri che visitero’, con l’incarico di consegnarli ad alcuni monaci che mi ha segnalato e che conosce personalmente. Mi ha anche affidato l’incarico spirituale di accendere per lui alcune candele in un monastero di mia scelta.

Stamattina ho raggiunto Bitola (citta’ fondata da Filippo II) quasi con le lacrime agli occhi, condividendo un taxi abusivo con altre 3 persone (macedoni che vivono in Grecia) ma mi sono consolato con un ultimo giro zaino in spalla nel bel centro storico di Bitola, dove sono riuscito a fotografare il minareto di una moschea e il campanile di una chiesa nello stesso fotogramma. Vale la pena di ricordare che la presenza di albanesi in quest’area di Macedonia e’ ridotta al minimo: la Pelagonia, la regione compresa nel triangolo tra Prilep, Krushevo e Bitola, e’ il cuore pulsante della Macedonia slavo-ortodossa, dove anche la diffusione della conoscenza dell’inglese, che mi aveva meravigliato in altre parti del paese, e’ piuttosto bassa. Non esistendo collegamenti diretti tra Bitola e la Grecia (la citta’ piu’ vicina di la’ dal confine e’ Florina), ho dovuto chiedere un passaggio per raggiungere il confine, circa 15 km dal centro. Non prima di aver visitato le rovine di Heraclea Lincestis (appena fuori Bitola), con una basilica romana del secondo secolo DC, la residenza episcopale, stupendi mosaici, e un teatro forse precedente.

Al confine non ho avuto nessun problema (“Nema Problema”, come dicono in Macedonia, e, piu’ in generale, in tutti i Balcani). L’ho passato a piedi come mi ero ripromesso, e ho anche incontrato la simpatia del poliziotto macedone – a cui ho detto di essere andato a Krushevo (la sua citta’ natale) e al cui entusiasmo ho replicato esclamando: “Makedonija, Super!”. Nei 100 metri che dividono le due frontiere, appena prima della stazione greca, una monumentale statua bronzea di Alessandro Magno e un cartellone con il sole di Vergina e, attorno, la scritta storica: “La Macedonia e’ nata in Grecia” (l’intento nazionalistico e’ evidente). Tuttavia gli agenti erano molto cordiali e non c’e’ stato nessun problema.

Il peggio doveva tuttavia ancora arrivare: dopo il confine ci sono infatti 15 km di strada desolata prima di Florina, e me li sono dovuti fare tutti a piedi sotto un sole rovente allo zenit, e con le poche macchine a cui chiedevo un passaggio che mi ignoravano. Un paio di idioti, pensando evidentemente che io fossi macedone o albanese, mi hanno fatto segno con la mano, “torna a casa”. Bene. Mentre camminavo grondando sudore, ripensavo alla frase dipinta contro un muro a Megisti nel bel film “Mediterraneo”, “La Grecia sara’ la tomba degli Italiani“, e mi tornava alla mente mio nonno Francesco che sopravvisse alla Seconda Guerra Mondiale nella Grecia del Nord (a Ioannina), e ad una successiva deportazione in un campo di prigionia in Germania dopo l’8 Settembre: beh, ce l’avrei senz’altro fatta anche io a sopravvivere a quella camminata in mezzo al nulla.

Infine raggiunta Florina, ho preso il treno per Salonicco, e mi sono rilassato guardando dal finestrino la Macedonia ellenica che, almeno nelle aree piu’ a nord, non mi ha dato l’impressione di essere molto diversa da quella vista finora. Lo scenario cambia, ma solo leggermente, una volta raggiunta l’area attorno a Tessalonica, che ovviamente e’ molto piu’ industrializzata. Salonicco, una citta’ dove non esistono ostelli, mi ha deluso fin da subito, presentando allo stato puro tutte le caratteristiche che mi hanno fatto fuggire da Londra: caos, traffico, cultura di massa delle bevute serali, ma soprattutto, considerazione del visitatore come turista da spennare. 35 euro per una stanza assai simile a quelle di quei Motel a ore sulla highway 66 che vidi negli Stati Uniti francamente mi fanno incazzare. Se penso ai 1000 denari macedoni (circa 12 euro) per sistemazioni umili ma dignitosissime in Macedonia…

Domattina scappero’ al piu’ presto da Salonicco. Vedo se riesco a noleggiare uno scassone per due giorni a prezzo stracciato cosi’ da visitare Pella, Vergina, e la penisola di Halkidiki, cosi’ da prepararmi poi al viaggio sul monte Athos.

Mi devo riacclimatare all’amata Grecia.
e.

sursa: vatopaidi.wordpress.com

Joi 28 mai 2009, Preşedintele României, Domnul Traian Băsescu a fost pentru câteva ore închinător în Sfântul Munte. Domnia Sa a fost însoţită în acest pelerinaj de miniştrii Cristian Diaconescu, Adrian Videanu şi Theodor Paleologou, precum şi de alte oficialităţi. Primul punct de pe traseu a fost Karyes, capitala Sfântului Munte, unde Preşedintele a fost întâmpinat de Protos-ul din acest an, Ieromonahul hilandarit Ştefan, de reprezentanţii tuturor celor douăzeci de Mănăstiri în Sfânta Chinotită (organismul central care reglează chestiunile ce privesc întreg Sfântul Munte), precum şi de numeroşi monahi. După primirea oficială, s-au rostit discursuri, iar Preşedintele s-a închinat la icoana „Axion Estin”.

În continuare dl. Băsescu şi însoţitorii săi s-au închinat pentru aproximativ o oră şi jumătate la Marea Lavră, prima Mănăstire în ordine ierarhică a Sfântului Munte, după care pelerinii au fost oaspeţii Schitului românesc Prodromu. Aici au fost întâmpinaţi cu căldură de Părintele Stareţ Petroniu, împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi români din Schitul Prodromul, dar şi din altele aşezăminte ale Sfântului Munte. După o scurtă vizită prin Schit şi după ce s-a întreţinut cu cei prezenţi în sala de oaspeţi, Preşedintele Băsescu s-a îmbarcat în elicopterul care avea să îl ducă în Thesalonic, încheindu-şi astfel pelerinajul său de 5 ore în Sfântul Munte.

Cuvântul Protos-ului Sfântului Munte rostit la primirea oficială a Preşedintelui României

Excelenţa Voastră, Domnule Preşedinte al României,

Vă primim în această zi istorică, pe dumneavoastră precum şi pe aleşii colaboratori şi înaltele oficialităţi ale Guvernului României care vă însoţesc.

Vă primim ca pe fraţi ortodocşi, cu care ne unesc legături duhovniceşti şi istorice, legături pe care nu a putut să le frângă vijelia regimului comunist trecut, pentru că Hristos trăieşte în inimile dumneavoastră.

Vă primeşte astăzi bătrânul Athos, moştenirea cea mult dorită a Născătoarei de Dumnezeu, în care se păstrează până astăzi Bizanţul. Vă primim din România locul care pentru multă vreme a constituit un „Bizanţ după Bizanţ”, după expresia marelui istoric Nicolae Iorga. Şi aceasta pe bună dreptate, căci atât în Sfântul Munte, cât şi în Ţările Româneşti, după căderea Bizanţului, au continuat să trăiască civilizaţia, cultura şi obiceiurile bizantine.

Vă primim astăzi pe dumneavoastră, care veniţi din Biserica apostolică a României, din Biserica Sfântului Apostol Andrei.

Contribuţia duhovnicească a Sfântului Munte în ţara dumneavoastră este cu advărat mare. E de ajuns să pomenim fie şi numai pe Sfântul Nicodim, numit „de la Tismana”, egumen al Mănăstirii Hilandar, care în secolul 14 a venit în Valahia şi a înfiinţat Sfânta Mănăstire Tismana, prima mare Mănăstire a Ţării Româneşti, Mănăstirea Prislop, precum şi alte aşezăminte monahale. De-a lungul veacurilor şi până astăzi, fără încetare cete nenumărate de monahi români s-au nevoit şi s-au sfinţit în Sfântul Munte, cu prisosinţă în Schitul Prodromu, al Sfântului Ioan Botezătorul, în Schitul Sfântului Dimitrie, cunoscut sub numele de Lacu, dar şi în numeroase Sfinte Chilii.

Însă şi contribuţia Ţărilor Româneşti în Sfântul Munte, în epoci grele şi nu numai, a fost de asemenea importantă pentru supravieţuirea monahismului ortodox pe acest tărâm. Reprezentative sunt în acest sens numeroasele metocuri aghioritice cu care Domnitori ai Ţărilor Româneşti au înzestrat Mănăstirile Sfântului Munte. Pomenim de asemenea contribuţia importantă a Domnitorilor: Sfântul Neagoe Basarab, ucenic al Sfântului Nifon al Constantinopolului, cu o contribuţie deosebită în Mănăstirea Dionisiu, fiul său Teodosie, în Mănăstirea Sfântul Pavel, Sfântul Ştefan cel Μare, cu ajutoare însemnate în Mănăstirile Zografu şi Vatoped, Sfântul nou mucenic Constantin Brâncoveanu, ctitor al Mănăstirii Sfântul Pavel, şi Mihai Viteazul, care a rezidit din temelii Mănăstirea Simonos Petra, distrusă de incendiu, precum şi a multor alor voievozi şi boieri cucernici din Ţările Româneşti. Îndrăznim să spunem că atunci când domnitorii români dăruiau în Sfântul Munte, dăruiau ca unor oameni de acelaşi neam şi nu ca unor străini. De aceea amintirea ajutorului lor va rămâne în veacuri neştearsă.

După căderea Constantinopolului lumina Bizanţului a strălucit în Ţările Româneşti şi le-a întărit pe acestea duhovniceşte, dar se poate spune că într-un anume fel şi românii au ajutat ca această lumină să nu se stingă, ci să continue să strălucească până astăzi.

În cele din urmă, Domnul Preşedinte, vă rugăm să nu uitaţi că sunteţi la cârma unui popor ortodox. Staţi pe acelaşi scaun pe care l-au împodobit înaintaşi sfinţi ai Excelenţei Voastre. Amintim aici pe Domnul Ţării Româneşti Sfântul nou mucenic Constantin Brâncoveanu, învăţatul şi destoinicul om politic, care nu s-a plecat înaintea sălbăticiei turceşti, ci a ales mucenicia, mai întâi a celor patru fii şi apoi a sa personal, decât să se lepede de Hristos. Fie ca acest cuget mărturisitor să se sălăşluiască în inima dumneavoastră şi în ale noastre pururi. Şi atunci rugăciunile Sfântului Constantin şi ale celorlalţi Sfinţi înaintaşi ai dumneavoastră, care astăzi se află în ceruri, îşi vor împlini rostul, iar lucrarea Excelenţei Voastre pentru binecuvântatul popor al României va rodi. Aşa să fie. Amin.

Bine aţi venit în Sfântul Munte, patria ortodocşilor.

sursa: vatopaidi.wordpress.com

În perioada 16-23 octombrie s-a reunit la Pafos, în Cipru, Comisia Internaţională de Dialog între Biserica Catolică şi Bisericile ortodoxe. Această reuniune se încadrează în parcurusul comun stabilit în urma întâlnirii de la Ravenna. Tema de discuţie a acestei reuiuni a fost una extrem de imporantă, şi anume rolul Episcopului Romei. Întâlnirea a fost prezidată de cardinalul Walter Kasper şi de mitropolitul ortodox Ioannis Zizoulas. În cadrul acestei întâlniri de dialog au fost reprezentate atât Biserica Catolică cât şi aproape toate Bisericile ortodoxe (nu a participat Biserica Ortodoxa Bulgara).

Lucrările întâlnirii de dialog din acest an s-au concentrat spre redactarea unui document intitulat „Rolul Episcopului Romei şi comuniunea apostolică în primul mileniu” , document care va fi finalizat în curusul întâlnirii de anul viitor, care va avea loc la Viena în luna septembrie.

Sub semnul neliniştii

Întâlnirea Comisiei Internaţionale de dialog nu a fost lipsită de momente mai puţin plăcute. Dacă întâlnirea de anul trecut de la Ravenna a fost amprentată de neînţelegerile între reprezentanţii diferitelor Biserici ortodoxe, respectiv între reprezentanţii bisericii constantinopolitane şi a celei de la Moscova, anul acesta un grup de funamentalişti ortodocşi au încercat să oprească lucrările Comisiei cu forţa. Din cauza violenţei protestatarilor, poliţia din Cipru a fost nevoită să aresteze şase persoane, inclusiv doi călugări ortoocşi. Protestatarii susţineau că dialogul cu Biserica Catolică trebuie oprit numaidecât întrucât Biserica Ortodoxă nu face altceva decât să se aservească instituţiei papale.

Pe un ton asemănător, un comunicat semnat de mai multe organizaţii ortodoxe a fost trimis la Patriarhul BOR, cerându-i acestuia să-i recheme în ţară pe reprezentanţii BOR care participau la această întâlnire de dialog. „Având în vedere acestea, cu tot respectul cuvenit, vă rugăm să întrerupeţi dialogul cu Biserica Romano-Catolică, dispunând, totodată, retragerea delegaţiei române de la întâlnirea de dialog teologic cu romano-catolicii din Cipru, desfăşurată chiar în aceste zile” aflăm din comunicatul care poate fi consultat pe site-ul ortodoxmedia.com

Mitropolitul Zizoulas apără principiile ecumenismului

Pe parcurusul acestor zile, mitropolitul Ioannis Zizoulas a acordat un interviu jurnalistului cipriot Aris Viketo, discutând cu acesta problematicile ridicate de către protestatarii fundamentalişti, după cum aflăm de pe agenţia de ştiri asianews.it. În ceea ce priveşte participarea ortodoxă la această întâlnire de dialog, mitropolitul Zizoulas afirmă: „decizia de a participa la dialogul cu Biserica Catolică a fost luată în unanimitate de toate Bisericile ortodoxe, iar acestea subliniază importanţa dialogului şi faptul că acesta trebuie să continue”. Referitor la declaraţiile unor călugări de la Muntele Athos, care sunt adversari înverşunaţi ai ecumenismului, mitropolitul Zizoulas declară următoarele: „Le respect opiniile şi sentimentele lor în ceea ce priveşte chestiunile e credinţă. Dar de ce ar trebui să deţină ei monopolul adevărului în ceea ce priveşte aceste chestiuni de credinţă? Oare celorlalţi conducători din Biserică le lipseşte această sensibilitate? Orice credincios are dreptul să-şi exprime opinia. Dar toate opiniile ar trebui să fie supuse unei analize din partea sinodului. Dacă sfântul Vasile cel Mare şi-a supus opiniile sale unei evaluari sinodale, noi trebuie să facem la fel”.

Călugărilor care acuză Biserica Ortodoxă că este asevită instituţiei papale, Zizoulas le răspunde astfel: „călugărilor, pe care nu îi consider mai puţin infailibili decât umila mea persoană, aş dori să le răspund că problematica primatului papal este una ecleziologică şi, după cum ştiim, ecleziologia este o parte a dogmei, a credinţei. CÂnd discutăm aceste problematici nu facem altceva decât şă analizăm divergenţele dogmatice existente. Nu avem intenţia să neglijăm propriile noastre dogme.

Referitor la problema Uniatismului mitropolitul Zizoulas afirmă că acesta nu poate fi un model ecleziologic de unire a Bisericilor, această problemă urmând a fi tratată mai pe larg atunci când se va vorbi despre primatul papal în al doilea mileniu. În încheierea interviului, mitropolitul afrimă că ecumenismul nu poate fi o erezie, întrucât o erezie se defineşte prin abaterea de la învăţăturile conciliilor ecumenice, iar participanţii la întâlnirea de dialog nu au s-au abătut de la ele.

Alte surse

Catholic News

Zenit

P.S. Aceasta a fost stirea. Va urma in curand si o opinie personala