Nu pot numi cuprinsul în care cugeţi Tu,
Sau cum în el Numirea de Tine e mereu
Un gând de totdeauna ce-n necuprins căzu:
“Eu sunt cel care este… Sunt singur Dumnezeu.”

Nu pot numi Numirea de Sine ce-a umplut
Ceva ce noi numim visând, iubire,
Ceva ce noi pricepem c-a fost fără-nceput,
Dar ce e începutul, nu ni s-a dat a ştire…

Nu pot să-nlănţui moartea de care voi muri
Cum nu pot înverzirea din pom s-o dau afară.
Ştiu doar că din culoare în mine-o izbucni
O nouă şi măreaţă şi sfântă primăvară.

Aşa că pot Numire din El să fiu… Atâta!
E deajunsul vieţii când o trăiesc cereşte.
Nu vreau să ştiu iubirea ce e, neabătuta,
Ştiu doar că e ca zarea: din ce-o străbat, tot creşte.

Mă străjuie arborii Duhului Tău,
De-atâta pădure, mă-nchin…
Sunt din rădăcină de bine şi rău
Suită în fruntea Ta spin.

Şi lacrima nu mi-e destulă să ţes
O rază măcar, să o pun
Diademă fiinţei pe care-ai ales
Din mute meleaguri s-adun.

Învăţ nemurirea privind cum mureai,
Să fiu mă deprind, când nu sunt…
În falduri de aur drapat îs şi mai
Ca oricând depărtat de pământ.

Încet ca o boare cuvânt mi s-a dat
Prin oameni cu răni să colind
Poveşti de iubire şi de vindecat
Şi lămpi de zâmbire s-aprind.

Mă străjuie arborii Duhului Tău,
De-atâta pădure, mă-nchin…
Sunt din rădăcină de bine şi rău.
Mă fă de-nviere şi-alin.

Îşi plâng în zori felinele privirii
Un orizont pierdut în neguri şi
În mâzga-ndoliat-a neiubirii…
Mai poate oare văzul lor a fi?

În primăveri cu nume de durere
Cresc flori de sânge pe romanul bici.
Un gând încrunt s-a istovit a vrere
În vinerea ce nu e de pe-aici.

Un timp moşneag de-atâta ură strânsă
S-a năpustit din hăurile lui
Să rupă cea iubire nepătrunsă
Din palmele şi coasta Domnului.

Când mângâierea stă în palma vie,
Iar dragostea în inimă de jar,
Satan ales-a crucea, să-L răpuie
Să nu mai poată să mai fie iar.

Şi-n cupa lor cu albă mirodire
Şi-au plâns mironosiţele nădejdi,
Ca lacrimi sfinte, musturi de iubire,
Din ochi ca iazuri vii, împărăteşti.

Iar când făptura-I, din a treia zi
Făcut-a-n lumea plânsă, veşnicie,
O Înviere de Isus veni
Ca peste toţi Iubirea Lui să fie.

HRISTOS A INVIAT!

Cum îşi cuprinde ceru-nvelitoarea
Dorind de păsări şi de aştri lucii?
Mai sus de el, cum se ascunde marea
Ca fără forma trupului nălucii…?

Nu spun nimic şi spusa toată-i gata,
Nu ştiu nimic şi neştiut rămân.
Străpunge-n sine aerul săgeata
Cu zgomot moale ca un pom bătrân.

Se lasă tristă seara pe solstiţii,
Trec oi la pas pe veştede alei…
S-a-mpotmolit în frig nervura viţei
Şi s-a ascuns în mine umbra ei.

Aşa că tremur ca o-ncheietură
De ploaie scursă pe ferestre şui.
Mai e, din drum, o biată muşcătură,
Dar umblet nu mai am şi umbră nu-i.

Doar ceru-l văd mereu apropiere,
Mereu venire şi mereu rămas…
Măsor cuvântul cu o grea tăcere
Şi alergarea toată cu-un popas.

Pe lunci de aur râuri clocotesc,
E-n lume seară – marşul triumfal
Al suplelor culori… Se-nveselesc
Senine vii ascunse-ntr-un pocal.

E-atâta frumuseţe în chindii,
Că-n şfichiuiri de slavă Te zăresc.
Şi mă întreb: cum fi-va când Tu vii?
Cum este pasul cel dumnezeiesc?

Adorm visând petale şi nu ştiu
Ce flori purtat-au astfel de lumini.
Se face în privirea mea târziu
Şi-alunec paşnic înspre heruvimi.

Când omul trist îşi caută plutiri
Pe marea zilei, barca de visări…
Şi când, din valea lui cu trandafiri
Nu e parfum şi nu mai sunt culori.

Nu şterge de pe ochii mei lumina
Ce-ai presărat pe fiecare vis
Când florile şi soarele-ai descris.
Nu-mi rupe dintre dealuri rădăcina…

O vorbă doar mai stă să o rostesc,
O casă încă este casa mea,
În învelişul ăsta care vrea
Să se deschidă şi să-l părăsesc.

Şi am în mine dor de amândoi.
Copil ce sunt, aş vrea copilării,
Să pot zburda în voie pe câmpii.
Dar când mă cheamă Tata, plec ‘napoi!

Şi voi lăsa copiilor ăst joc
De-a cinevaua-n lumea fără chip.
În care n-apucai să mă-nfirip
Că n-a mai fost şi n-o să fie loc.

Iubirea-mi respiră împărăteşte pe inima Ta
Odihnită ca o căprioară cu puiul alături.
Mă pasc întrebări ca un jăratec de nea
Căzută primăvara în incendiate păduri.

Iubirea spune totul despre ierburile din câmp,
Despre înflorirea salcâmilor sau a privirii
Toate-ntrebările lumii ştiu cât este de scump
Preţul din urmă al regăsirii.

Nu mai vreau să mă tem de nici un capăt de infinit,
De la albastru încolo cineva îmi face semne de drag.
N-am ştiut până acum cât eram de iubit,
Cum e purtată corabia de naltul catarg.

Într-o zi liniştită de timp înviat
Alături de care visele îmi vin ca acasă
Mă regăsesc de iubirea Ta învăpăiat:
Nu mă mistui, nu mă alung, nu mă lasă…

O, Doamne, ceva ce nu sunt mi se-ntâmplă,
Cum iarna se-ntâmplă-n câmpii.
În văile mele fantasmele surpă
Terenuri cu holde şi vii.

Îmi fii împreună cum aripii zborul
Când vulturul vrea către cer,
Măsoară-mă-n arcul ce-şi strună fiorul
De dor împlinit şi mister.

Culeg răsuciri de aer albastru
Deasupra de ape adânci…
Aş vrea să rămân lunecuşul măiastru
Al zilei pe care-o porunci,

Dar sunt, Doamne bun, întâmplată plutire
Şi sunt ce nu sunt şi te rog
Dă inimii mele de mine de ştire
Şi ia-mă pe mine zălog…

Floarea sudorii pe o frunte de Domn
Ca peste dealuri floarea din pom,
Fructele ies din pământul stropit,
Roşul culorii a-nmugurit.

Zice mai clar ca o sabie-n cărni,
Gândul de tine poţi să-l adormi,
Nu-l adormi-vei însă deplin:
Umbra-i rămâne să-ţi fie suspin.

Baţi aspre porţi cu tăişul ciobit
Al mişeliei pe care-ai iubit.
Domnul trecea pe acolo ducând,
‘Fruntând dureros mişelia pământ.

Timpul în pajişti s-o opinti
Loc să îi facă să păşească pe-aci.
Ploaia-n ogrăzi revărsată-i din El…
Blânzi vom ieşi, că e sânge de Miel.

Cuprins de spume timpul e răsfirat în larg
Cum, nimeni nu mai ştie, când ploi îl scrijelesc,
Mai poate ţine-ntr-însul înfipt al meu catarg…
Condori bătrâni şi palizi în inimă lovesc.

Posaca stea a morţii clipeşte nemilos
Şi parcă nu e alta pe cerul de departe.
Talăngi de neputinţă mai surpă un colos
Din bâiguiala lumii cu ţipete deşarte.

S-a dezlipit o pală de frică dintr-un om,
O inimă albastră s-a pietruit în altul…
O cruce creşte largă în fiecare pom,
Iar cerul de departe şi-a adâncit înaltul.

Mă plec în pulberi spume, atât mi-a mai rămas,
La început iubirea sfielnică-i şi-ar vrea
Să mă agăţ de litere, să mă prefac în glas
Şi să-mi îngrop durerile plângând ‘naintea Ta.

Vii, Doamne, zi de zi pe la mine
Ca să vezi cât aer mi-a mai rămas,
Cât zbor în a Ta adâncime, câtă oră în ceas,
Câtă iubire în palme pentru alint
Cât eu în ceea ce simt…

Cine ştie încotro aş naviga, de n-ai veni,
Deriva luminii poate să doară cumplit
Când nu-mbrăţişezi Tu ce am eu de iubit,
Când nu mă temi Tu de primejdia eu
Şi de pământiul mereu…

Ia-ne de mână şi întreabă-ne cât
Din toată oboseala noastră e iubire
Ca să ştim de unde lecuire
Să-ntrepătrundem lumii de urât
Şi lacrimilor ei deznodământ.

Doamne, Te chem cu toate disperările
De parcă nu le-ai şti cum vuiesc,
După nori când se împleticesc
Stolurile morţii, cocorile
Ce sângeră zorile.

Promiteam aici că voi aduce poezia recitată. O pun. Numai că… nu mai e vocea obişnuită.
Vocea se vrea deocamdată anonimă. Îi respect dorinţa.

Acum mulţi ani, pe când încă puteam umbla neînsoţit şi nu mă ştiam atât de iubit de Dumnezeu, era prin ‘94 sau ‘95, nu mai ştiu, sau prin ‘96, un prieten m-a vizitat şi mi-a pus să ascult o piesă muzicală. Nu ştiu ce să zic, i-am spus, nu mă prea pricep la muzică, iar textul îmi sună cunoscut… El a zâmbit. Atunci mi-am dat seama: era textul meu, o poezie publicată cu şi mai mult timp înainte în revista ALO+. Se chema Taină…Astăzi am reascultat, după atâta timp, piesa, în interpretarea lui Liviu Bocănială. Îţi mulţumesc, Liviule!

Liviu, la a doua întâlnire ClaS, Cluj-Napoca 2005

Iar acum, impresiile noi…

***
acum tu acolo ca o punte peste o amintire abruptă
ca o adâncime de eucaliptul meu interior
îţi spuneam că sufletul meu poate să-ţi fie zbor
dar niciodată trupul meu nu-ţi va fi rampă de lansare
tu acolo spunându-mi iubirea mea
eu mă topesc înconjurându-mi flacăra minţii
zadarnic aşa ceva nu voi pricepe oricât ar fi
o punte peste o amintire abruptă

***
o mângâiere fără podul palmei
peste sufletul tău sunător
şi azi mă apropie de libertate
Doamne am greşit oare drumul strig
ca apa stătătoare-n oglinzi
şi vine alint de departe cineva
a numit iubire şi a murit iubire pentru ca tu

acum sunt sigur de liniştea mea
ca de un compas de măsurat anvergura
unei aripi de înger

Cuprinde-mă

Măcar de poala hainei Tale, Doamne,
O aninare-a inimii să fiu…
Cum strigă puii când le este foame
Şi când, de cuibul lor abia se ţiu.

Măcar zaheul marginii de sine
Uitat în dudul unui vis curat…
Mă-nvaţă să aleg să mă aline
Cu braţul Tău tărâmul celălalt.

Când fi-va, Doamne, aerul de-odată
Golit de mine, să mă-nfăşuri Tu…
Hlamida cea de rugăciuni purtată
Peste tăceri, aceea sunt acu’

Şi când atins de haina-Ţi m-oi surprinde
Slăvind lumina ce m-a vindecat,
În pieptul Tău, Isuse, mă cuprinde
Oricât aş fi de mine vinovat!

Vino zilnic

Vino zilnic, Doamne, în popasul inimii mele,
Fă-ţi mare galilee din sentimentele ei
Şi cu pasul mersului Tău învaţă-le vele
Pe care să le adii ca frunzele pe alei.

Doamne, zilnic vino şi mă suspină deplin
Să nu mai ştiu nici eu că respir
Capătul ăsta de moarte şi chin
Peste carul inimii coviltir…

De n-ar fi zile pe lume, Tu tot ai veni,
Prinde-mă cu ochii deschişi şi înalţi,
Să ai unde, pe ape de vei porni,
Să Te descalţi.

Şi în cele mai din urmă mirări
În care postesc ucenicii spre zi,
Învaţă-mă să Te răspund la-ntrebări
Cu poezii.

Curgi râule în drum de ierbi,
De paşii omului întrebi,
De omul plutitor ce-l duci
Purtat pe valurile-adânci.

Curgi râule fără popas
Pe omul care-a mai rămas
Din amintirea lui de el
Un mai nimic, un mai niţel.

Curgi râule, nu te opri
Căci omul plutitor o fi
De nu îl va înţepeni
O inimă din temelii.

O inimă de la iubire
Ce-l întreba întrebuire,
Că n-avea omul mântuire
Dintru a lui acea plutire

Pe-un râu de ierbi, pe-un râu în jos,
În verdele fără folos
Era, dar nu mai este frâu,
Că s-a făcut spre ceruri râu.

Alunecă-n toamnă un om ruginiu,
De parcă-i o frunză de brusture.
Stropi mari de-ntuneric de el se aţiu
Şi-ncepe tăcerea să-l usture.
 
Duce cu sine un palat de amar
Şi un iaz de-ntristare pe margine.
Sare adesea din habar în habar
A lui străvezită imagine.
 
Tac de acolo şi de nicăieri
Rare-ale lui dumiririle…
Doamne, cu ce nestemate puteri
Tu poţi să îl lege iubirile?
 
Îl ridici şi îl pui într-o naştere iar,
Un copil e acuma, un gângure…
De un Duh de la Tine l-ai făcut sanctuar
De o mare căinţă el plângure…
 
Şi iese din toamnă un om  ruginiu
Şi nici el nu mai ştie că iese.
Ca şi cum îl urmează, de el se aţiu
Fericite miresme mirese.

Dintr-un colţ de surâs îmi răsari uneori,
Alteori, dintr-o brumă de plâns.
S-a desprins ceru-ntreg din albastre culori
Şi la mine în suflet s-a strâns.
 
Pot acum să înalţ un stidard de-nchinări,
Pot, un deal de slăvire să-l sui,
Sau un turn de iubire pe-orizontul din zări,
Viaţa mea e crenel de al lui.
 
Pot să vină-ncercări cum e auru-n foc,
Eu voi fi mai curat, mai lucind…
Nu se-ating apele din oglindă deloc
De un chip ce se-admiră zâmbind.
 
Am rostit şi scântei a iscat pe câmpii
Vorba mea răsunată de tei.
S-a întors către El şi-i acum poezii,
Voba mea cu tăcerile ei…  

Atâta lumină nu pot s-o desprind
Din niciun senin sau norat anotimp.
Sar galaxii din răstimp în răstimp,
Stele cu raze înspre noi se întind,
 
Veseli genuni după colţ hohotesc,
Vânt de coral este zumzetul lor,
Vin căi lactee şi se-nlănţuie-n cor,
Ochii, de-atâtea, îmbătrânesc.
 
Doamne, ce-i omul în acest fel de fel
Şi de ce universul la picioare i-ai pus?
Şi de ce datu-i-ai pe Cuvântul Isus,
De-l înţelege şi îl ia cum vrea el…?
 
Mă închin ca un trunchi îndoit de la vânt,
Ca un susur de râu când îl beau…
Să rămân o cenuşă ce lumina o vreau,
Asta-i a străluci pe pământ!

 
Părinte, priveşte şi în lacrima mea
Să vezi câtă dragoste-ncape…
Mai poate numi, mai poate ploua,
Mai poate pe alţii s-adape?
 
Priveşte albastrul adâncului ei
Pe care îl torn întregime
Pe scurta-nşirare a anilor mei
Să-i fac rotunjime…
 
Şi adu smerirea iubirii ce-n om
Deschide zăgazu-nvierii.
Să fiu ca o ramură când Tu eşti un pom
În creştetul verii.
 
Oricât ar durea, mă scufundă-n văpăi,
Curăţit să-nţeleg suferinţa.
Între-atâtea poveţe şi drumeaguri şi căi,
Singura ce-mi zidit-a credinţa.

Strigătul inimii unui tată de la Genesa până la Apocalipsa

Cuvintele pe care le vei asculta sunt adevărate, ele îţi vor schimba viaţa dacă le vei lăsa să facă asta. Fiindcă ele vin chiar din inima lui Dumnezeu. El te iubeşte şi El este tatăl pe care tu l-ai căutat toată viaţa ta. Aceasta este scrisoarea Lui de dragoste către tine.

“Copilul Meu, poate că tu nu Mă cunoşti, dar Eu ştiu totul despre tine. Ştiu când te aşezi şi când te ridici, îţi cunosc toate căile, chiar şi firele din cap îţi sunt numărate. Fiindcă ai fost creat după chipul şi asemănarea Mea. În Mine trăieşti, te mişti şi îţi ai fiinţa… Pentru că eşti creaţia Mea şi eşti din neamul Meu.

Te-am cunoscut chiar şi înainte să fi fost zămislit, te-am ales când am plănuit creaţia. Nu ai fost o greşeală. Fiindcă toate zilele tale sunt scrise în cartea Mea. Eu hotăresc momentul exact al naşterii tale şi unde o să locuieşti.

Eşti o făptură minunată. Eu Te-am ţesut în pântecele mamei tale şi Te-am adus înainte în ziua în care te-ai născut.

Am fost înfăţişat greşit de către cei ce nu Mă cunosc. Nu sunt distant şi mânios, ci sunt expresia completă a dragostei şi este dorinţa Mea să Îmi revărs dragostea Mea asupra ta, fiindcă tu eşti copilul meu, iar Eu sunt Tatăl tău. Îţi ofer mai mult decât tatăl tău pământesc ţi-ar putea oferi vreodată, pentru că Eu sunt Tatăl perfect. Orice dar bun pe care îl primeşti vine din mâna Mea. Eu am grijă de tine şi Îţi împlinesc toate nevoile. Planul Meu pentru viitorul tău a fost întotdeauna plin de speranţă. Te iubesc cu o dragoste nepieritoare.

Gândurile Mele pentru tine sunt nenumărate ca nisipul de pe ţărmul mării, şi Mă bucur pentru tine prin cântec şi veselie. Nu voi înceta niciodată în a-ţi face bine, pentru că tu eşti comoara Mea de preţ. Îmi doresc să te sădesc în bine, cu toată inima Mea şi din tot sufletul Meu şi vreau să-ţi arăt lucruri minunate şi extraordinare.

Dacă Mă vei căuta cu toată inima ta, Mă vei găsi. Găseşte-ţi plăcerea în Mine şi Eu Îţi voi îndeplini dorinţele inimii. Fiindcă Eu ţi-am dăruit acele dorinţe. Sunt în stare să fac pentru tine mai mult decât ţi-ai fi imaginat. Pentru că Eu sunt cel mai mare sprijin al tău. Şi sunt, de asemenea, Tatăl tău care te mângâie în toate necazurile tale.

Când inima ţi-e frântă, Eu sunt aproape de tine. Precum un păstor îşi poartă un miel, Eu te-am purtat aproape de inima Mea. Într-o zi, voi şterge toate lacrimile de pe faţa ta şi voi lua toată durerea pe care ai suferit-o pe acest Pământ. Eu sunt Tatăl tău şi te iubesc precum L-am iubit pe fiul meu Isus.
Pentru că în Isus este dezvăluită dragostea Mea pentru tine. El este reprezentarea exactă a Fiinţei Mele. El a venit să arate că Eu sunt pentru tine, şi nu împotriva ta, şi să-ţi spună că nu îţi număr păcatele, căci Isus a murit pentru ca noi doi să fim împăcaţi. Moartea lui a fost expresia cea mai mare a dragostei Mele pentru tine.

Am renunţat la tot ceea ce am iubit pentru a câştiga dragostea ta.

Dacă primeşti darul fiului Meu Isus, tu mă vei primi pe Mine. Şi nimic nu te va mai separa de dragostea Mea niciodată. Vino acasă şi voi da cea mai mare petrecere pe care a văzut-o cerul vreodată.

Eu am fost dintotdeauna Tată şi voi fi întotdeauna Tată. Întrebarea mea este: VREI SĂ FII COPILUL MEU? TE AŞTEPT!

CU DRAGOSTE,
TATĂL TĂU,
DUMNEZEUL ATOTPUTERNIC
(Scrisoarea de dragoste a Tatălui este o expresie a inimii lui Dumnezeu, conţinând versete parafrazate din Genesa până la Apocalipsa. E bazată pe aproape 50 de versete).

Nu mă lăsa cu dorul înjunghiat pe drum,
Nu mă strivi în vina unde-am prelins durere…
Întreabă-mă de mine, răspunde-mă acum,
Şi creşte-mă în Tine, s-ajung la înviere.
 
Oricât aş fi de faur, mă făureşte Tu,
Mă faptă din cuvintele-mi ce Ţi s-au închinat.
Ridică-mă-n genunchii ce-n lumea asta nu
Cunosc decât poziţia acelui preaplecat.
 
Şi-ntr-o cântare-anume, atunci când vei veni,
Aşează-mă, Isuse, şi lin mă acordează,
Să sune veşnicia cum sună, de copii,
O pajişte cu soare, când mama îi veghează.
 
Şi-n plecăciune zisa mi-o nărui şi Te rog
Dezmiardă Tu albastrul poemului ce-l scriu
Nu mă lăsa în lume un ciripit olog,
Ci zbaterea luminii în lutul cânepiu.

Spuneai Cuvânt şi Îl erai deplin
Şi Adevărul vă împrejmuia.
În glasul Tău tăcerile se-aţin
Ca ciutura spre-adâncul de cişmea.

Spuneai Cuvânt şi denumeai cu El
Fiinţa Ta de flacără şi dor,
Erai Cel Savaot-Emanuel
Prin care toate au în ele spor.

Spuneai Cuvânt şi-nţelegeai atât
Cât era Tu rostindu-Te-n măriri,
În întruparea chipului de lut,
În veşnicia marii răsfoiri…

Spuneai Cuvânt de Tine şi trăia.
Şi tot ce nu erai era pieire.
Şi împlinit Cuvântul Te spunea,
Iar toate astea se chemau Iubire.

Te laud, Părinte, nu am a lăuda
În lumea aceasta oricum, altceva…
Florile-n câmpuri, sau peştii în apă,
Visele-n oameni cad şi se-ngroapă.
 
Zorii cei galeşi, o seară-i mănâncă,
Noaptea sub stele e mereu mai adâncă.
Flamuri de oşti înşirate vâlvoi
Nu despre glorie-mi spun, ci război.
 
Căci spaima luminii rămân ochii cei orbi,
Cum negrul răsuce croncănitul în corbi.
Şi ploaia când vine, în loc să le spele,
Mai rău le înfige, păcatele mele.
 
Numai plânsul adânc de un greu cimitir
Răsfirat în adâncuri ca ecou de clavir,
Duhul Tău când îl cântă cu tremolul Lui nou,
Numai plânsul mă ia din umanul cavou.
 
Numai fuga de-amara fulgerare de lut
Murdărită de ziua care-n noapte-a-nceput,
Numai palma străpunsă de o umbră din cui,
Sau coroana de spini pusă pe fruntea Lui,
 
Doar atâta, Părinte, eu mă pot lăuda…
Doar o goană de vânt şi nimic altceva.
Ce mai pot e o rugă, o plecare din tot,
Şi-un soldat de lăudare spre al cerului cort.

 
De au tăcut din grâu câmpii
Din unduiri ca din durere,
E semn că paşii Ţi-i aţii
Cărării către înviere.
 
Şi-un car de foc ridică zori
De pe alunga lumii faţă,
De parcă-n fragedele-i flori
Nu verde e, ci dimineaţă.
 
De-atunci mă-nchin şi cânt şi vin
Şi până la pământ, de-atunci…
Ca o poruncă-n heruvim,
Ca vulturul de peste stânci.
 
Olivele alunecări
De grâuri secerate-n toi,
În pălmi Ţi-au împletit comori
Şi-n mine au legat altoi.
 
Şi-i cald în om ca-n încăperi
În care intri pentru cină.
Aduci cu Tine învieri
Şi-n caldul meu a Ta lumină…