Nu credeam vreodată să mă poticnesc în a spune lucruri despre mine… nu credeam vreodată că un Autoportret îmi ca crea atîtea şi atîtea probleme. Sunt blank cu totul. Studenta la regie habar nu are cum să înceapă şi cum să încheie, ce să spună.

Cine sunt? Sunt eu omul din faţa monitorului sau doar mă îmbrac în cuvinte? Cum sunt? Sunt o fire veselă sau tristă? De ce sunt? De ce aleg şi ce?

Oare nu mă cunosc sau doar nu ştiu să vorbesc în imagini?

Pe cine mint?Pe cine încerc eu să mint?Ştiu,mă mint pe mine însămi că totul este bine,că totul ok.Defapt nu-i aşa?Cine sunt eu cu adevărat?O simplă adolescentă,poate puţin cam arogantă şi câteodată puţin cam rea.Cu cine sunt rea?Nu am nişte persoane anume.Sunt rea cu toţi în felul meu,ca să mă apăr.Am trecut prin multe dezamăgiri aşa că una în plus sau în minus nu mai contează.Am învăţat că fiecare dezamăgire te face mai tare,mai puternică.

De ce nu pot accepta lucrurile aşa cum sunt ele,aşa cum se întâmplă?Sunt o fiinţă care îndură multe lucruri şi care tace şi îşi vede de treaba ei.Rareori am făcut reproşuri cuiva,deseori mi s-au adus reproşuri.Am crezut că ascultând de acele reproşuri voi primi şi eu lucruri mai bune în schimb.Dar nu aşa a fost să fie.Toţi vor câte ceva de la mine,toţi vor să schimb căteceva.Dar pentru mine se schimbă cineva?Nu!Nici măcar Tu.Iar eu de ce m-aş schimba pentru toţi?

Nu sunt păpuşa nimănui şi pentru nimeni nu mă mai voi schimba niciodată pentru nimeni!

De azi am sunt valabile pentru mine:

*am să încerc să-mi îndeplinesc toate visele posibile

*am să-mi găsesc liniştea într-o carte buna

*am să-mi îmbogăţesc limba franceză cititnd şi exersând mult mai mult

*voi termina de citit L’atelier de littérature française

*taci dracului!

*voi învăţa mai mult

*voi fi mai aroganta.Pentru ce să fi bun?

*silogism:Fericirea este doar în imaginaţia noastră.Amalia are multă imaginaţie.Fericirea este doar în imaginaţia Amaliei (am preluat asta de pe alt blog)

* sunt aşa cum sunt!

*sufăr dar cui îi pasă?

*toţi mă judecă greşit.Deja m-am obişnuit să fac impresie proastă

*viaţa este un joc prost conceput de multe ori dar merge şi aşa

*am nevoie de linişte şi de singurătate

*am nevoie de schimbări

*sa încep să-mi ascund durerile

*rănile se vindecă mai greu

*n-am nevoie de ipocriţi

*asta este pe repeat

***

Lumea poate să mai aştepte,acum este timpul pentru mine!

Toujours Brancusi…”Muza Adormita”

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Ca o pasăre disperată bătând în invizibilul și durul geam

așa mi-am scufundat capul în apa dură și invizibilă a cuvintelor;

când mă retrăgeam din ele capul îmi reapărea la loc pe umeri

din ce în ce mai ceros și mai stelos.

Când mă scufundam, el, capul, mi se topea

și stătea locului în alte înțelesuri.

Decapitat, stăteam proptit cu mâinile de înțeles

și-apoi bolnav și-mbătrânit mă răsturnam cu totul

și nedecapitat și somnoros

cu spatele peste mocirla verde cea a ierbii.

Poem de Nichita Stănescu

Foto: quasiote

Mergea din ce în ce mai repede. Dar ea, continua să o urmărească. Deşi mărea pasul, aceasta parcă avea o energie incredibilă. Continua să se ţină după ea. O intriga fata aceasta. Avea de toate şi totuşi era atât de nemulţumită. Era răutăcioasă şi egosită. Cu toată lumea se certa şi era atât de respingătoare! Niciodată nu şi-ar fi dorin să fie ca acea fată. Şi pe faţa ei… se citea tristeţea şi amărăciunea. Se vedea că această fată nu se bucura de viaţă. Şi acum… aceasta o urmărea pe ea.
A început practic să alerge. Se uita în spate pe furiş şi cu speranţă că i-a pierdut urma dar fără şanse. Ea era tot în spatele ei. Oare ce vroia? CE vroia?
A ajuns la marginea oraşului. Aici a intrat într-o pădure. A început să o ia printre copaci. Gâfâia şi a început să curgă sudoarea de pe ea. Capul a început să o doară şi picioarele parcă îi erau tăiate. Se temea. Nu dorea să fie ajunsă de acea persoană. Cu ultimele puteri a început să alerge cât a putut de tare. Dar fără şanse. S-a împiedicat şi a căzut. Cum stătea întinsă pe jos, fata din spate a ajuns-o. S-a întins şi aceasta la rândul ei jos şi se uita ţintă la cea de lângă ea. Deodată, urmărita s-a ridicat şi a strigat:
– Cine eşti tu şi ce vrei? De ce mă urmăreşti? Pleacă, mă dezguşti!
Cealaltă s-a ridicat şi ea, s-a apropiat de fată, s-a uitat adânc în ochii iei şi i-a spus grav:
-Eu sunt TU! Nu mă recunoşti? Niciodată nu vei putea fugi de mine, pentru că nu poţi să fugi de ceea ce eşti. Şi acum ţine bine minte. Eu, fata care te dezgust, sunt TU!

imagine preluată de pe : www.deviantart.com

Am primit o temă.  Să-mi fac un autoportret.

Pe retină au început să se plimbe imagini. Multe. Şiruri. În care sunt eu? În care sunt eu cu adevărat? S-au suprapus, unele s-au golit instant cînd am clipit, altele au rămas ţepene şi parcă le puteam ţine  între degetele zgribulite. Să nu bată vîntul… să nu zboare…

Îmi pare rău de cele care au rămas în întuneric. Acel întuneric pe care nu-l sesizăm cu fiecare clipit. Acel clipit mecanic. Am rămas cu ochii fixaţi într-un punct, miraţi şi totodată înfricoşată. Aş vrea să nu mai pierd nimic. Aş vrea să-mi pot aminti fiecare zi trăită, chiar dacă nu s-a întîmplat nimic memorabil.

Aş vrea să-mi amintesc naşterea şi pe mama care mă pupa pe năsuc. Sau mama care se temea să mă înfeşe ca să nu-mi rupă picioarele. Aş vrea să-mi amintesc ziua în care tata m-a privit cu dragoste şi m-a plimbat în braţe. Era mîndru. Ştiu din poze. Şi aş vrea să retrăiesc aceleaşi senzaţii ca atunci. Sau ca acum trăindu-le.

A fost un test. Mi-am rugat prietenii să-mi spune cele bune şi cele rele despre mine. Să mă oblige să mă privesc în oglindă. Şi să retuşez cu un ruj roşu ce nu e bine. Ce nu e bine pentru mine, pentru sufletul meu. Aş fi vrut să-i rog pe cei care nu mă plac sau care mă urăsc să-mi spună motivele. Aş vrea să ştiu de ce.

Toamna asta e feerică. E poetică şi parcă se scurge-n rime. Deşi mi-e frig mereu, mă bucur că pot simţi asta.

E ca o disecţie binevenită. E ca o autopsie a unui suflet viu.

Am o idee. Să mă arăt lumii. În imagini. Am mai multe. Se joacă în mintea mea. Întîi mă derutează. Procesul creativ. Vine liniştea. Vine inspiraţia.

Toamna asta e albastră. E calmă. E mov. E romantică. E arămie. E umedă. E roşiatică. E o toamnă perfectă de iubit!

Foto: Evergreena

Pregatesc un site nou de portofoliu care va avea ca element grafic esential ilustratii cu mine.

M-am desenat mai aranjata, nu ca atunci cand ma trezesc dimineata(vezi header).

Site-ul este in constructie, dar va prezint pentru inceput ilustratiile, mai mult sau mai putin traznite.

Sper sa va placa.

Azi a fost o zi ..sa zicem mai ciudata.

Prima ora am avut istorie,ne-a ascultat, si-apoi a urmat ora de muzica.Nu aveam nici caiet de muzica,nici manual,asa ca ,din lipsa de ocupatie ,am inceput sa desenez.Trag eu 2-3 linii,vien profa la mine si imi spune ca am lasa sa desenez la ora de muzica daca fac o expozitie in scoala.M-am uitat la profa cu ochii aia de ‘O.o’ si i-am spus cu zambetul pe buze daca ea chiar vorbeste serios.A spus ca da,dar trebuie sa vorbesc cu profa de desen si s’o intreb si pe ea daca se poate.Am stat cu zambetul pe buze toata ora.Apoi a urmat mate.Incepeam sa sforai,insa ambitia mea de neegalat mi-a spus ” trezeste’te ,femeie,ca dai test din porcariile astea’ , m-am trezit ,si am inceput sa scriu.

La romana trebuia la tema sa ne facem autoportretul in versuri,si nah ,am ridicat disperata mana ca sa citesc si eu.Profa m-a pus , normal,eu am inceput sa tusesc,sa’mi reglez voceam,si am inceput sa citesc:

‘In stropi de ploaie scursi pe fereastra

Imi poti vedea chipul usor intristat,

prin norii cenusii imi poti vedea parul

Curgand incet ,inspre oras.

Buclele’mi firave imi inchid ochii

Care cauta disperati versuri pure in viata de zi cu zi.

Sus,pe deal,imi gasesti sufletul,care asteapta,si care asteapta.

Apropia’te acum,apropia’te incet,

Caci pe el scrie dezordonat ‘ tragic suflet ,in duet’.

Nasu’mi singur simte teama,

Si urechile’mi sunt mute.

Caci sunt singura,si nu vreau

Sa aud ,sa vad ,sa aflu ,sa stiu…

Rautatile de acum ,rautatile de demult.

Sunt un fir de prf ,vazut in laborator,la microscop,

Trebuie sa ma vezi detaliat,sa ma cunosti

Trebuie sa ma accepti asa cum sunt,trebuie sa intelegi

Ca asa am fost,sunt, si poate voi fi.

Trebuie sa stii..’

Mi-am ridicat capul din caiet si m-am uitat in jur,in clasa ,si toti erau ceva gen :| ,apoi ,apoi s-a auzit de prin fata:* clap *( bataie din palma) ,apoi un alt * clap*  apoi * clap clap *,apoi *clap clap clap * ,*clapclapclapclapclap*uuuuhuu*clapclap* ,si m-am inrosit toata.Profa se uita la mine si zambea si a inceput sa spuna povestea vietii ,cum ca la inceputul clasei a 7-a ,cand am inceput sa scriu,credea ca ma ajuta tata ,dar intr-o zi am scris o povestire in clasa,si i-am dat’o sa citeasca,sa vada si ea ca nu’i adevarat,si a ramas tampita,si mi-a spus sa particip cu ea la un concurs,ca n-ar fi banuit ca eu pot sa scriu atat de bine si ca nu stiu ce si nu stiu cum si a zis ca am talent ( si valoare ,uh uh ) si ca sa o tin tot asa.Eram ceva gen : okthxbbye,pentru ca nu cred ca stiu sa scriu atat de bine,nu am cum,pnm,am doar 14 ani.

La chimie profa era de 10 ori mai simpatica ca de obicei si am incercat toata ora sa ma abtin,si sa nu ii ating burtica,cum fac atunci cand vad ceva simpatic ( stiti si voi ) .Tentatia era foarte mare cand a inceput sa rada cu Gabriel,insa nu puteam sa fac asa ceva!Pe urma a urmat..latina cred.Da,latina.N-am mai facut’o ,pentru ca a lipsit profa,asa ca am stat in banca si am ascultat  cum Nadine ii dadea sfaturi lui Timofte in legatura cu intalnirile si fetele ( …oook),apoi m-am mutat pe la perete,unde faceau astia scandenberg ( sau cum puii mei s’o scrie ) si vedeam cu astia se chinuie si se-nrosesc la fata.Cam atat pe ziua de azi.Poate postez mai tarziu