Dacă e ceva ce urăsc destul de mult pe lumea asta e să vorbesc despre mine.

Niciodată nu mi-a prea plăcut. Ce să-i fac, așa sunt eu.

La fel e și în cazul fotografiilor personale (autoportrete), probabil din grija excesivă de a nu cădea prea mult în patima lui Narcis.

Deși sunt conștient că cel puțin uneori trebuie să mai caști gura ca să poată lumea să afle cam care-i treaba cu tine la fel de mult cum e nevoie și de măcar câteva instantanee ca să-ți remarce mecla.

Gândesc așa și pentru că mie mi se par patetice acele persoane care se apucă uneori, să explice cine sunt ele, ce au realizat până în momentul de față, cât de multe au realizat până atunci, animate în momentul respectiv de frustrări doar de ele știute.

Un om care e conștient că ceea ce a realizat în viață a meritat efortul său nu trebuie să o spună altuia sau să epateze cu acel lucru ca să se simtă mai bine. O simte, în mintea și în inima lui și eventual o arată pe chipul său luminat de bucuria lucrului împlinit.

Un om cu adevărat realizat este un om fericit. Iar fericirea este greu de ascuns pentru că este un sentiment puternic.

Cu ocazia asta mi-am adus aminte de următoarea povestioară pe care am auzit-o într-o seară, mai demult, la un post de radio din Deva, spusă de un preot din localitate.

Povestioara se numește “Cămașa fericirii” și suna cam în felul următor:

Se spune că la un moment dat oamenii ar fi auzit cum că ar exista pe undeva pe lumea asta o “cămașă a fericirii” care, odată ce ar fi fost îmbrăcată, ar fi conferit posesorului ei fericire garantată atâta timp cât ea ar fi fost purtată.

Din moment ce fericirea este un lucru pe care atât de multă lume îl caută și-l dorește este de la sine înțeles că s-a și alcătuit de îndată o echipă formată din cei mai buni și înverșunați “căutători”.

Și astfel au început căutările pentru a găsi acea persoană cu adevărat fericită pe care să o “devalizeze” de prețioasa sa comoară.

Și pentru că era foarte greu să găsească o astfel de persoană, cu adevărat fericită, căutările au luat ceva vreme.

Dar la un moment dat echipa asta a auzit de la cineva că undeva într-o pădure îndepărtată, într-un loc uitat de lume ar trăi cineva, o persoană cu adevărat fericită.

Atunci oamenii noștrii nu au mai stat pe gânduri și au pornit spre acel loc. Și au mers și au tot mers … Până când au ajuns în sfârșit la adăpostul acelei persoane.

Și nu mică le-a fost surprinderea să vadă chiar în fața lor un bătrânel răpănos ieșind din coliba lui, în care trăia într-o sărăcie lucie dar pe fața căruia se putea observa foarte clar cum este luminată de acea bucurie, pe care doar fericirea adevărată o poate cauza.

Văzându-l pe bătrânelul acesta atât de fericit căutătorii noștri nu și-au mai dorit nimic altceva în momentul acela decât să pună mâna pe cămașa lui ca să se bucure cât mai rapid de binefacerile ei.

Însă stupoare!

Orbiți de bucuria și fericirea pe care o emana acest biet bătrânel, căutătorii noștrii abia acum au realizat că omul avea pieptul gol, fiind îmbrăcat doar cu niște pantaloni zdrențuiți.

…

Sunt multe învățături care pot fi extrase din această scurtă povestioară însă din start cred că cele care se demarcă cel mai mult ar fi următoarele două:

Nu căutați niciodată fericirea acolo unde știți că nu o veți găsi!

Și poate cel mai important:

Nu trebuie să fi bogat ca să fi fericit!

…

Deci, cine sunt eu?

Mi-ar plăcea să cred despre mine că sunt doar un simplu om … fericit … că pot să fac ceea ce-mi place.

Însă momentan, cred că cel mai corect ar fi să recunosc că nu sunt decât un căutător …

 zilele acestea am primit un desen, cel de mai sus…este asa cum se vede ea..mi-a spus :

Îmi place să mânânc puţin şi des. – Asta nu mă face mai puţin gurmand.

Am udat perina, cu lacrimi, de bucurie.

Necunoscute sau făţiş făcute

etichetate rău, cu-n scris murdar

crescute din prostia neştiută…

M-a înrădăcinat noroiul cel amar

crescând alături pată lângă pată…

până când m-ai spălat Tu la Calvar.

Şi haina ce de mine-a fost pătată

ai aruncat-o la soldaţi, pentru un zar.

Degeaba mă laud, degeaba mă zbat

iar pumnii de piept mi se leagă,

căci faptele toate, în urmă, colac

religia şi numele şi lauda mea

o judecă crunt şi-o dezleagă.

Cu cleşti nevăzuţi, cu capse şi nod

ţesute împreună-s ce toate le fac

şi slab e în braţe tăiosul regret

căci plasa e strânsă şi lipită de piept

nu mai pot s-o desfac.

Aprind pe cărare smerite făcli

cu flacăra lor purpurie,

cum nu-i oglindire între noapte şi zi

cu vorbe insuflu luminile vii

vrăjmaş le e golul, conturul deschis

la suflu’ ce stingerea-mbie !

E-un foc ce arde rugul fără să îl consume

acelaşi Foc ce ruga l-aduce mai aproape

Ce îl râvneam când tânăr citeam către apune

tânjind să-l am în mine, nestins de multe ape.

Nestins, pe întuneric îmi risipeşte noaptea

şi îmi frământă gândul până îl face pâine;

e ca un bici ce-mi mână voinţele păgâne

sau ca un vânt ce bate…

împrăştiind cenuşa – flacăra s-o adune.

ascuns am stat,

am stat ascuns după un drum al mersului spre bine, un afluent;

o uşă-n două părţi şi-o trecere spre două zile, spre două nopţi;

două situaţii diferite, aproape două lumi pentru un singur eu.

am stat ascuns pe jumătate…

dar înjumătăţit a fost şi binele ce îl credeam întreg

şi drumul ce purta în capul lui întregul scop

şi jumătatea mea s-a înjumătăţit şi ea la fel

şi m-am fărămiţat fără de scop prea clar,

fără un bine-ntreg…

…dar vorbele mele se intorc inapoi

lovinduse-n bolta tacerilor Tale

te caut, te cheam, si bajbai mereu

uitand de silirea ce-o adun insumi eu

ca nu te gasesc ma apasa mai greu

ma chinuie lung si ma doare…

dealul are o parte indreptata spre mine. e partea care ma asteapta sa o urc, chiar daca asta o sa ma coste o particica din viata mea, ca o ofranda pe care i-o aduc lui, sau mie indirect… o sa ma coste truda de care sunt in stare, efortul imperios necesar, fara de care picioarele nu se misca, inima isi cauta orbecaind elanul, iar chemarile vaii parca-s mai dulci si mai ispititoare.

dealul are o culme ce ma asteapta; miezul de nuca, partea aia ce e ca axa pamantului careia i se supune rotatia lui zilnica si tacuta. culmea despre care se vor zice bancuri, candva. o sa ma intrebe cineva intr-o zi: “stii care-i culmea dealului?” …iar eu o sa-i raspund ca Da! de fapt unii s-au si apucat de pe acum sa schimbe “culmea culmilor”. cica exista intr-o forma concreta, si nu e alta decat DEALUL – bine ca FIECARE are dreptul la o parere personala (si accelerata, de ce nu? )

dealul are o parte indreptata in jos. nu e indreptata spre mine decat daca imi schimb locul, puctuletul din care privesc, iar eu ACUM  privesc de AICI, asa ca partea aia a dealului de care vorbesc e de cealalta parte a culmii…

daca dupa ce urci dealul, gusti culmea, cobori dealul, o iei de la capat, ce altceva sa insemne decat ca urci dealul, gusti culmea, cobori dealul, si iar o iei de la capat…#

si daca te indepartezi de imaginea asta, doar asa ca sa o vezi mai de departe, mai de la distanta, ca si cum te lasi pe tine acolo spre a te vedea pe tine, in loc de linia dreapta si rotunda a orizontului, vezi viata in valuri lipsite de mare, lipsite de apa, plina de vechi si de nou, plina de repetitie si cicluri, plina de dealuri cu o parte inclinata spre tine, cu o culme ce te asteapta s-o gusti, si c-o parte pe care vei cobora pana in punctul in care din nou vei incepe sa urci.

mi-a fost dor de tine, pana cand dintr-o data dorul meu a luat-o in jos…

interesant cat de multe cuvinte mi-au trebuit doar pentru a exprima ce simt…

 

just an empty road

for an empty soul

in an empty world

full of people…

Ma lupt si eu cu soarta, far` sa primesc paharul

Tot astupand izvorul care tasneste viata

`ntr-o mana tarnacopul, in cealalta lopata

Imi sap propiile puturi, ce-s seci si fara apa.

 

Setos ma lupt cu setea, cu buzele crapate

Si-mi recunosc nevoia, mereu spunand “asa e!”

In astuparea lunga si-n gropile sapate

si sufletul si truda, se-apleaca si se-ndoaie.

Potrivit slujbei pe care o am, sunt in vacanţă! Paradoxal, am muncit si mi s-a oferit de lucru zilele astea mai mult decat in celelalte zile destinate lucrului. I-am spus la un moment dat Magdei, “Am o veste proasta! Am atata de lucru ca nu stiu de care sa ma apuc, pe care să o fac şi pe care să o refuz.” Evident am spus toate astea zambind.

Mi se întamplă cateodată să fiu nemulţumit cu serviciul meu (şi nu e singurul lucru care mă nemulţumeşte). Ba că sunt prea puţini bani, ba că e obositor si stresant, ba că…

Azi şi ieri am muncit altceva. Dacă nu au fost 2 zile foarte profitabile din punct de vedere financiar, m-au ajutat cel puţin să îmi apreciez mai mult serviciul, să îmi aduc aminte că sunt mulţi oameni care muncesc mult mai multe ore decat mine pe bani mai puţini. Cand mă compar cu ei dintr-o dată văd motivele de bucurie şi de apreciere pe care le am. Cand mă compar cu alţii privirea mea vede alte motive şi parcă nu mai pot fi la fel de bucuros.

Totuşi sunt şi motive întemeiate să-mi fie ciudă (nu ştiu pe cine) şi să fiu nemulţumit. O oră de tenis de camp costă jumătate din banii pe care i-am castigat azi în 10 ore de muncă

Totusi ofertele ce au bătut la uşa “vacanţei” mele sunt mai promiţătoare de atat, aşa că mă voi strădui să nu mă uit doar în partea care nu-mi convine pentru a face comparaţii, mă voi uita şi în cealaltă parte şi-apoi voi privi înainte cu apreciere pentru ceea ce am şi ceea ce primesc (prezent continuu)

Vacanţă frumoasă!

Eu n-am fost deloc pe străduţa

pe care cu ură au adus

mormane de pietre-ntr-o mană…

În praful străduţei cu degetu-a scris

o taină ce cugetul mustră

şi-atunci ca si-acum condamnarea amană

scăpandu-l de-osandă pe acel ce-i proscris.

Eu n-am fost atunci în grădină

cand razele toate-au apus

dar funiile lor şi-a mea vină

s-au impletit în lanţuri şi bici

Eu n-am fost atunci în grădină,

ajunge acum că-s aici…