unul dintre autorii nostri romani preferati, am inteles ca acum avem deaface cu femei-care-se-sparg-in-cioburi-de-tristete…

Am debutat în volum foarte devreme, la 19 ani. Îmi câştigasem un soi de glorie la cenaclurile literare pe care le frecventam. Mă refer în primul rând la cenaclul „Junimea”, condus la acea dată de prozatorul Şerban Alexandru (Mirel Cană). A fost o perioadă foarte interesantă, cu multe contraste. Eram la un moment dat cel mai tânăr participant la acele manifestări şi mă simţeam deosebit de onorat că scriitori precum Nichita Danilov sau Lucian Vasiliu îmi acordau oarece atenţie, ba mai mult, spuneau despre mine cuvinte extrem de măgulitoare. Ce mai încoace şi-ncolo, îmi intrase în cap ideea că sunt un geniu. Dar s-a găsit cineva să-mi vină de hac. La un moment dat a apărut în peisaj Ştefan Baştovoi. A fost primit excelent. Chiar cu entuziasm! Geniul meu începuse să cam pălească.  Atunci am trăit pentru prima şi ultima oară sentimentul invidiei. Ştefan m-a trezit sau m-a ajutat să îmi revizuiesc total imaginea despre mine însumi. Deşi am fost pe punctul de a distruge cu un gest romantic tot ceea ce scrisesem până atunci, n-am rezistat ispitei de a debuta atunci când mi s-a oferit ocazia. Starea balanţei a apărut în anul 1996 şi face parte din preistoria faptelor mele literare.

Biblioteca de poezie

prezintă

BOCETE ŞI JELANII

ediţie gratuită realizată într-un tiraj de minimum 200 ex. (100 ale autorului)

volum inedit  recomandat de revista Observator cultural

un produs BdP, mai 2009

Dacă tot nu citiţi şi ştiu că nu citiţi vă dau eu nişte liste. Şi-mi doresc sincer să aveţi opinii privind cărţile sau autorii aceştia, să mai veniţi voi cu sugestii, să mă contraziceţi, orice. Cărţile mele preferate sunt în parte aici, dar posibil să le numesc pe toate într-un post viitor, succes!

Top 10 cele mai citite cărţi din lume [conform statisticilor] – beletristică exclusiv, cea mai citită fiind Biblia

1. Codul lui Davinci – Dan Brown
2. Anna Karenina – Lev Tolstoi
3. Madame Bovary – Gustave Flaubert
4. În căutarea timpului pierdut – Marcel Proust
5. Numele trandafirului – Umberto Eco
6. Mizerabilii – Victor Hugo
7. Lolita – Vladimir Nabokov
8. Fraţii Karamazov – Fiodor Dostoievski
9. Război şi pace – Lev Tolstoi
10. Hamlet – William Shakespeare

Top 10 cele mai citite cărţi româneşti [din nou statistici]

1. Cel mai iubit dintre pământeni – Marin Preda
2. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război – Camil Petrescu
3. Enigma Otiliei – George Călinescu
4. Mara – Ioan Slavici
5. Cireşarii – Constantin Chiriţă
6. Moromeţii – Marin Preda
7. Ion – Liviu Rebreanu
8. Fraţii Jderi – Mihail Sadoveanu
9. Adela – Garabet Ibrăileanu
10. Pădurea spânzuraţilor – Liviu Rebreanu

Top 10 cei mai importanti autori universali

1. William Shakespeare

2. Agatha Christie

3. Fiodor Dostoievski

4. Virginia Woolf

5. Paulo Coelho

6. Albert Camus

7. Jean Paul Sartre

8. Jean Baptiste Poquelin [Moliere]

9. Marcel Proust

10. Thomas Mann

Top 10 cei mai importanti autori români

1. Mircea Eliade

2. Emil Cioran

3. Lucian Blaga

4. George Călinescu

5. Mihai Eminescu

6. Nicolae Iorga

7. Camil Petrescu

8. B. P. Haşdeu

9. Mihail Sadoveanu

10. Liviu Rebreanu

Când eram mică, citeam cu aviditate pe Cezar Petrescu, îl dispreţuiam pe Camil Petrescu pentru ca avea acelaşi nume şi pentru că îl punea în umbră pe acest favorit care mă impresionase. Îl decretasem pe George Călinescu idiot pentru că indrăznise să spună că literatura lui Cezar Petrescu e fără de valoare şi piticită în umbra subiectivismului modern care adia prin inimile românilor.

Pe atunci citisem (înghiţisem pe nemestecate, mai degrabă zis) câteva dintre romanele sale: Calea Victoriei, Aurul negru, Comoara regelui Dromichet, Apostol, Oraş patriarhal. Le găsisem emoţionante, şocante şi crude. Întunecare devenise romanul existenţei mele. Identificasem o tendinţă spre inocenţă năpăstuită şi cotropită de cruzime, spre idealuri crucificate şi moarte, pe care eroul le atinge când nu mai înseamnă nimic pentru el, căci el insuşi e mort (asta mi-aminteşte de “Martin Eden” al lui Jack London). Copil fiind, căci am început să citesc destul de devreme, mă lăsasem impresionată de sentimentalismul, deloc ieftin, după părerea mea de atunci, care marca toate cărţile acestuia. Îmi amintesc mai ales cum mă marcase finalul “Căii Victoriei” cu camera răvăşită, plină de copilărie risipită în vânt şi dispărută, fără criptogame vasculare, cu glastra de pe masă în care nu fuseseră flori niciodată, amănunt obsesiv pe care se pare că l-am folosit şi eu într-o serie în proză tomnatecă, în dialog cu Paul.

Ulterior Cezar Petrescu a zăcut ingropat în rafturile mele până când am cetit “Baletul mecanic“-după mine cea mai bună carte a sa. Să ne înţelegem, valoarea cărţilor, pentru mine, constă în două lucruri, enunţate destul de precis şi de Patapievici: în conţinutul al cărui mesaj îmi ajunge în cuget sau nu, în funcţie de dispoziţia receptivă, şi în al doilea rând, în formă, căci forma transmite mult mai mult din firea cărţii şi a autorului decât s-ar putea bănui (cuvintele pe care le alege dintr-o serie sinonimică, de exemplu, dau seamă de personalitatea sa intimă, subconştientă.) Spun deci că “Baletul mecanic” e cea mai bună carte pentru că, deşi acum nu mai ţin minte nici un sfert din conţinutul ei, care poate că nici nu m-a interesat, mi-a lăsat o impresie puternică, care nu s-a dezlipit de mine decât la câteva zile după terminarea cărţii. E una dintre puţinele cărţi, dimpreună poate cu Magicianul lui John Fowles şi Ochii tuaregului al ui Alberto Vasquez-Figueroa, pe care nu am putut-o lăsa din mână. Menţionez că niciodată cărţile frumoase, bune nu pot să intreţină o astfel de atracţie, puterea lor e blândă, ceea ce mă menţinea pe mine în cercul strâns al lecturii fusese fie revolta, fie mirarea, fie fascinaţia. E singura carte românească pentru care pot garanta până acum.

Lectura aceasta avusese loc acum vreo doi ani. Acum o săptămână, eram la bibliotecă şi dau intâmplător peste Cezar Petrescu. Observ, pe lângă zecile de ediţii ale lui Întunecare, câteva cărţi necunoscute mie. Am luat trei: Greta Garbo, Ochii strigoiului, Adăpostul Sobolia. Am început cu Greta Garbo, ca să balansez lectura filosofică (dacă este cu putinţă şi îngăduit aşa ceva). De astă dată sentimentalismul dulceag m-a umplut de nemulţumire, poate chiar şi de o uşoară iritare, pentru că procesele interne, de metamorfoză afectivă şi de perspectivă, par artificiale şi nejustificate. De ce moare Alina Gabor în chinurile ostracizării publice? Pentru că răul acesta colectiv nu are nici un sens şi deci, existenţa ei este redusă la nimicnicie? Dar asta nu justifică cu nimic decăderea, căci nu văd de ce o fiinţă care să fie acuzată mult timp de ceva să devină, din răzbunare, acel ceva. Asta nu este deloc o cedare, ci o decizie autonomă, o cedare învoită, o nevoie imperioasă de a supravieţui, fie şi în mocirla celor care te asupreau, dar de a supravieţui. Alina Gabor nu e o fiinţă înfrântă de ceilalţi, e o fiinţă înfrântă de sine însăşi, de alegerea ei, de voinţa ei de a pedepsi, de a se răzbuna, ştiind că răzbunarea asta te sleieşte, te sluţeşte. De ce să deplângem pe această fiinţă? Pentru că n-a ştiut ce alege, pentru că a cedat din slăbiciune răutăţii mocninde în orice om? Poate că da. Dar aceasta este altă problemă decât cea de la care am pornit. Personajul acesta are un destin prea extremizat ca să poată fi veridic. Personajele toate sunt cusute cu aţă, şi încă cu fir strălucitor.

Domnişoarele de altă dată nu trăiau decât în romane, şi dublul sens al acestei afirmaţii mă convinge de supravotul acordat greşit în tinereţe. Cezar Petrescu n-a putut niciodată transmite mesajul prin fond, prin acţiune, căci acolo eşuează plauzibilul său, şi deci mesajul se alterează şi se pierde şi el. Singurul roman în care forma preia mesajul (Baletul mecanic) rămâne şi singurul care merită cetit.

Am să-l recitesc săptămâna viitoare, să văd dacă judecata mea de acum doi ani e valabilă, sau, mai degrabă, dacă subconştientul receptiv era funcţional.

editura Muzeul Literaturii Române, 1999
copertă de Tudor Jebeleanu

Premiul USR şi premiul ASPRO

Mutilarea artistului la tinereţe O casă nouă,

ca un alt mormânt,

mai aproape parcă de cel definitiv,

mai aproape de ceasul

pentru care atât am trudit.

.

Nu mai aveam încredere în mine.

Dispăruse furnica de la care învăţasem

să pun pe picioare orice dezastru,

să înving fără să rănesc

nici măcar aerul pe care-l respir.

.

Până şi poezia

(ea, urmând existenţa, niciodată înlocuind-o)

uitase să mai pună

sticla de lapte în faţa uşii.

Uitase să-şi mai aducă aminte de mine.

.

Atunci s-a întâmplat.

Printre dărâmături şi abur proaspăt de ceai

s-a aşezat la masa mea,

a aranjat cu grijă

cele două-trei firimituri insomniace de pâine,

şi-a aplecat uşurel capul (ciudă copilăroasă!)

în semn de trecerea timpului,

a bolborosit printre colţoasele-i falduri:

.

“încrederea în sine vine şi pleacă

după cum de la început

ai stat ghemuit la pământ

sau ai privit stelele drept în faţă.

.

Vei mai răsturna zaruri

şi lehamitea te va îmblânzi

în dulce scorpie parfumată.

Vei mai atârna de obsesii

cu acelaşi scris larg la pungă,

până când frumuseţea va zornăi

şi-n casa săracului

şi-n galeria de cârtiţă.

.

Vei mai da ceva de ronţăit gurilor rele

precum sexul, alcoolul

şi pisica ruptă-n două din suflet.

.

Te vei golăni tot mai mult.

Doar la apusul soarelui

vei începe cu adevărat să trăieşti

printre tufişuri şi sperme galinacee

de refacere a echilibrului psihic.

.

Va râde lumea de tine

când în pas cocoşat

vei debita despre munci şi zile

cu pagina albă.

.

Va hohoti duhoarea de proastă

agăţată de alţii mai proşti decât tine

dar cu şfanţ şi cu ştaif,

numit stil câteodată”.

.

O casă nouă,

ca un alt mormânt,

mai aproape parcă de cel definitiv,

mai aproape de ceasul

pentru care atât am trudit.

Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie 1850, Botoşani sau Ipoteşti, d. 15 iunie 1889, Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară drept cel mai important scriitor romantic din literatura română, supranumit şi „luceafărul poeziei româneşti”.

Data şi locul naşterii
Într-un registru al membrilor „Junimii” Eminescu însuşi şi-a trecut data naşterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuţi unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuşi, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu şi poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu şi preia concluzia acestuia privind data şi locul naşterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoşani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoşani; în acest dosar data naşterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeaşi lună. Data naşterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susţine că locul naşterii trebuie considerat satul Ipoteşti.

Familia Eminescu
Mihai Eminescu este al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, şi al Ralucăi Eminovici, născută in Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti.

Primul născut, Şerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăveşte de tuberculoză şi moare alienat în 1874. Fratele său, născut în 1843, Niculae, va contracta o boala venerică şi se va sinucide în Ipoteşti, în 1884. Iorgu, (n. 1844), a studiat la Academia Militară din Berlin, dar după o carieră de succes, moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naşte în 1845 dar nu supravieţuieşte prea mult, moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarăşul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăieşte doar şapte ani şi jumătate. Aglae trăieşte între 1852 şi 1906, a suferit de morbul lui basedow. A fost căsătorită de două ori, a locuit în Ipoteşti, şi a avut doi băieţi, pe Ioan şi pe George. Mihai a fost cel de-al şaptelea fiu. După el s-au mai născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat urmaşi direcţi. A studiat Politehnica la Praga şi adevenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an şi jumătate, data naşterii sau a morţii nefiind cunoscute. În termenii geneticii moderne se pare că toţi copiii sufereau de o malformaţie congenitală sau aveau probleme genetice.

O altă posibilă explicaţie era că în secolul al XIX-lea nu existau spitale, doctori, speranţa de viaţă nu depăşea 40 de ani, şi că erau frecvente epidemiile de tifos, T.B.C., hepatită, iar pentru sifilis nu exista vreun tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea penicilinei de Alexander Fleming.

Copilăria
Copilăria a petrecut-o la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).

Între 1858 şi 1866, a urmat cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuţi, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu.

Între 1860 şi 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuţi. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru şi al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creaţie populară şi autor de studii de ţinută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obţinut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) şi la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deşi avea o situaţie bună la învăţătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanţa Paştelui la Ipoteşti, nu s-a mai întors la şcoală.

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învăţământului din Bucureşti o subvenţie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoşani, i s-a promis că va fi primit „negreşit la ocaziune de vacanţă, după ce, însă, va îndeplini condiţiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuţi unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentaţii. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoşani, apoi, peste puţin timp, a fost copist la comitetul permanent judeţean.

La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Şerban. În 11 martie tânărul M. G. Eminovici a solicitat paşaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situaţia lui şcolară era de „privatist“. Cunoştea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.

Debut
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broşură, Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti (Lăcrimioare… la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare şi poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aş avea. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat şi de poet şi, mai târziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Informatii biografice despre Mihai Eminescu

Dragii mei cititori,

va multumesc pentru vizitele zilnice si pentru faptul ca am ajuns sa am unul dintre cele mai citite bloguri de pe internet. De ziua mea nu doresc sa devin nemuritor, sa fiu “poet national” sau mare vedeta in talk-show-ul lui Turcescu… imi doresc altceva.

Imi doresc pentru ca toata suflarea romaneasca si romanii de pretutindeni sa se apropie intr-o singura suflare, crez si traire. Ma refer in special la romanii din Basarabia, uitati de istorie insa nu si de inimile noastre.

Cestiunea retrocedarii Basarabiei cu incetul ajunge a fi o cestiune de existenta pentru poporul roman. Puternicul imparat Alexandru II staruieste sa castige cu orice pret stapanirea asupra acestei parti din cea mai pretioasa parte a vetrei noastre stramosesti. Intelegem pe deplin aceasta staruinta,deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale si materiale,orice stat face tot ce-i sta prin putinta: Rusia este o imparatie mare si puternica, iar noi suntem o tara mica si slaba; daca dar tarul Alexandru II este hotarat a lua Basarabia in stapanirea sa, pentru noi Basarabia e perduta.

Dar daca ne dam bine seama, nici nu e vorba sa pierdem ori sa pastram Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom pastra. Nenorocirea cea mare, ce ni se poate intampla, nu este ca vom perde si ramasita unei pretioase provincii perdute: putem sa perdem chiar mai mult decat atata, increderea in trainicia poporului roman.In viata sa indelungata, niciodata poporul roman nu a fost la inaltimea la care se afla astazi,cand cinci milioane de romani sunt uniti intr-un singur stat.

Mihai Viteazul a izbutit sa impreune sub stapanirea sa trei tari si sa pregateasca intemeierea unui stat roman mai puternic; a fost insa destul ca Mihai Viteazul sa moara,pentru ca planul urzit de dansul sa se prabuseasca. Statul roman de astazi a trecut insa prin mai multe sguduituri si ramane statornic,fiindca are doua temelii: constiinta romanilor si increderea marilor natiuni europene.Daca vom castiga de trei ori atat pamant pe cat avem si vom perde aceste temelii, statul roman, fie el oricat de intins, va deveni o creatiune trecatoare; iar daca ne vom pastra temeliile de existenta sociala, Rusia ne poate lua ce-i place si perderile ne vor fi trecatoare.

Astazi e dar timpul ca sa intarim atat in romani, cat si in popoarele mari ale apusului, credinta in trainicia poporului roman. Rusia voieste sa ia Basarabia cu orice pret; noi nu primim nici un pret. Primind un pret, am vinde; si noi nu vindem nimic! Guvernul rusesc insusi a pus cestiunea astfel, incat romanii sunt datori a ramanea pana in sfarsit consecventi motiunilor votate de catre corpurile legiuitoare; nu dam nimic si nu primim nimic. Romanul care ar cuteza sa atinga acest principiu ar fi un vanzator.

Am scris despre asta si in TIMPUL, pe 10 februarie 1878 – Articolul se intitula “Credinta in trainicia poporului roman” insa in 2008, de ziua mea, imi doresc sa va ganditi la Basarabia si la romanii de pretutindeni!

“poooooooooate”,

Ed. Vinea, Bucureşti, 2004 

preferi să stai în piciore cînd nu e nimeni acasă? Ştiu, cînd

afară-i noroi

nu te speli pe dinţi

Dumitru Crudu (n. 8 noiembrie 1967 Flutura din judeţul Ungheni, Republica Moldova). A frecventat cursurile Universităţii de Stat din Republica Moldova, Facultatea de Jurnalism (1985-1987) şi ale Universităţii de Stat din Tbilisi, Georgia (1988-1992), fără să le finalizeze. Este absolvent al Facultăţii de Ştiinţe, secţia Filologie, a Universităţii “Transilvania” din Braşov, 1995. Masterat la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, 1996. În perioada studenşiei frecventează cenaclurile “Erata” şi “Interval” şi iniţiază, în anul 1999, împreună cu Marius Ianuş, un nou curent literar, fracturismul, lansat printr-un manifest publicat în revistele “Paralela 45″ şi “Vatra”. Profesor la Liceul Forestier din Codlea şi ziarist la “Monitorul de Braşov”. Membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO), al Uniunii Scriitorilor din România şi din Republica Moldova şi al Uniunii Teatrale din Republica Moldova. Comentator cultural la RADIO EUROPA LIBERĂ, biroul din Republica Moldova. Coordonatorul Clubului Literar de pe lîngă Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova împreună cu Nicolae Popa.

Volume: Falsul Dimitrie (poezie), editura Arhipelag, Tîrgu-Mureş, 1994; E închis vă rugăm nu deranjaţi (poezie), editura Pontica, Constanţa, România, 1994; Şase cînturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (poezie), editura Paralela 45, Piteşti, 1996; Falsul Dimitrie Crudu (poezie), editura Vinea, Bucureşti, 2003; Poooooooooate (poezie), editura Vinea, 2004; Crima sîngeroasă din staţiunea violetelor (teatru), editura Arc, Chişinău, 2001; Salvaţi Bostonul (teatru), editura Cartier, Chişinău, 2001; Alegerea lui Alexandru Suţo (teatru), editura Unitext, Bucureşti, 2004; Duelul şi alte texte (teatru), editura Eikon, Cluj, 2004; Le septieme kafana (coautori Nicoleta Esinencu şi Mihai Fusu), editions L’espace d’un instant, Paris, 2004; Un concert la violă pentru cîini, editura Xerox, Chişinău, 2004; Steaua fără…Mihail Sebastian, editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006; Oameni ai nimănui, editura Cartier, Chişinău, 2007

Piesa America unu a apărut în Antologia Piesei Scurte din Europa Centrală şi de Est – 10 ani în Europa, editura FrancoAngeli, Milano, Italia, 2001; Piesa Un vals de adio aproape ca în Bertolluci a fost inclusă în antologia “5 piese de teatru într-un act”, editura Axa, Botoşani, 2002. Piesa Doi jucători a apărut în revista Sud-Est, Chişinău, 2002; Piesa Eugene Ionesco nu a existat a fost publicată în revista Basarabia, Chişinău, 2003; Piesa Visul Visul lui Mihail Sebastian a fost publicată în revista electronică Tiuk!, 2002.

Prezent cu texte în antologia PORTRET DE GRUP (poeţi tineri din Republica Moldova), editura Arc, 1995. Textele sale au mai fost incluse în volumul antologic Experimentul literar românesc postbelic, editura Paralela 45, 1998; ANTOLOGIA POEZIEI ROMÂNE tradusă în engleză şi franceză, editura Paralela 45, Piteşti, 1998; Antologiile de dramaturgie şi proză scurtă din secolul XX din Republica Moldova, editura Arc, 2004; Antologia Poeziei Române Postbelice, trad. Dieter Schlesak (Rumanische Lyrik der Gegenwart, Erstausgabe, Erschienen bei Druckhaus Galrev, Berlin, 1998); SINGULAR DESTINIES (Contemporary Poets of Basarabia), în limba engleză, editura Cartier, 2003; EUROPEAN THEATRE TODAY, editată de European Theatre Convention, 2006, Paris; No longer poetry. New romanian poetry edited and translated by David Morley and Leonard-Daniel Aldea, editura Heaventree, Londra, 2007; LITERATURA TÂNĂRĂ 2007, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007

Piesele sale au fost jucate în Tg Mureş, Chişinău, Craiova, Piatra Neamţ, Botoşani, Galaţi, Cluj Napoca, Iaşi, Buzău, Helsingborg(Suedia), Douala(Camerun), Trieste(Italia), Bonn, Bremen,Regensburg (Germania), Paris, Kiev

din decembrie 2007, coordonator (alături de Marius Ianuş) al revistei Stare de urgenţă

Dudu Crudu – fişa de autor din micul ftiriadi

“Şase cînturi pentru cei care vor să închirieze apartamente”,

Ed. Paralela 45, Piteşti, 1996

Astazi am văzut un gîndac

astăzi am văzut un gîndac
cum străbătea sufrageria
şi tu astăzi trebuia
să vii la mine Mariaa rămas într-un colţ
nu vroia să intre în gaură
EU TE AŞTEPTAM şi mă gîndeam
că şi el poate te aştepta .
Te-am văzut vorbind cu portarii pe scări

Te-am văzut vorbind cu portarii pe scări şi
m-am gîndit cît de tare ai îmbătrînit
Şi n-am vrut să intru în clădirea asta
Stăteai de vorbă cu o sticlă de lapte în
mînă Altădată
beam vin împreună în parc Din staţie îţi vedeam ridurile Ţi se văd de la
o poştă
Degeaba porţi ochelari şi bei lapte
şi flirtezi acum cu portarul ăla tînăr degeaba
degeaba ai mers cinci ani la facultate
şi ai transcris în caiete nişte gînduri
înţelepteAm urcat într-un troleu şi am coborît
peste o staţie Poate eu arăt şi mai
lamentabil .

Dar ce face omul ăla acolo
întreabă o muscăDAR CE face omul ăla acolo întreabă o muscă
pe o altă muscă
în timp ce zburau Mă duc să văd i-a spus
musca aia Şi a coborît Nu înţeleg NIMIC i-a
strigat ea de jos AŞA Ceva la noi în lumea
muştelor n-am mai văzut TOTUŞI CE FACE
Văd că stă întins în pat VĂD a strigat
musca aia cu disperare că şi-a scos
Pantalonii
VĂD CĂ STĂ CU FAŢA ÎN PERNĂ
şi se ridică în sus şi coboară
aşa ceva n-am mai văzut a strigat iar
musca aia apropiindu-se
de cealaltă muscă
DOUĂ MUŞTE zburau prin cameră şi erau extrem
de mirate
NIMENI NU putea să le spună
ŞI ATUNCI AU ÎNCEPUT SĂ FACĂ DRAGOSTE
deasupra omului ăla care
se masturba

.
sunteţi curios să ştiţi dacă gîndacii au

SUNTEŢI CURIOS SĂ ŞTIŢI dacă gîndacii au
pulă Domnul Wolf cel mai important specialist
în domeniul sexului la gîndaci
crede că au
Chiar ne-a descris-o
Totuşi ceilalţi savanţi de la Academia din Chişinău
se îndoiesc
Domnul Wolf
a mai afirmat
că gîndacii chiar
se masturbează
în special în camerele de
camin
şi de nefamilişti

ea venea călare pe un fluture pe o muscă

ea venea călare pe un fluture pe o muscă
prin camera îi călărea îi bătea cu biciuşca Ei şi mai faşi dimitrie
îl întreba fluturele Bine bine îi răspundea dimitrie
fluturele îi băga pula între coapse
ea gemea în a e r
departe
d
e
p
a
r
t
e
dimitrie de descălţa de pantofi un şobolan îi rodea
degetele i le mînca di undi vii dimitrie îl întrebau
muştele
şi îi zîmbeau
i se aşezau pe limbă şi îi
vorbeau
şi totuşi tu
ce mai faci
îl întreba ea
şi-i mîngîia
maţele ficatul maiera îi îmbrăţişa
da tu cine eşti
o întreba dimitrie
o cum nu-ţi aminteşti
îi spunea ea ieşind din
apă
dîndu-se jos de pe fluture
şi ăla plecînd 

“E închis vă rugăm nu deranjaţi”,

Ed. Pontica, Constanţa, 2004

dimitrie întreabă

feţele meselor
ridicate în sus
ca fustele fetelor
vîntul le umflă
le înfoaie
pe masă
sticle pahare
zăngănesc
un poet tînăr
bea bere
nişte mături într-un
colţ
cînd obişnuiţi
să scrieţi
întreabă
dimitrie
dimineaţa seara
berea foşneşte
pe masă
femeia ascultă
vîntul bate
eu
dimineaţă încă
n-am putut
să
pe alături cineva
ştiţi
zice unul dintre ei  

lolita

părul ei îi atingea
ţăţele
le acoperea
nici nu se mai vedeau
hainele îi erau prea
strîmte
fugea ca lolita prin gradină
ţăţele ei în formare
abia mijite
se clătinau
îi dădeai părul într-o parte
cu limba
simţeai cu gura deschisă
cum i se rotunjesc ţîţele
ai atins-o cu mîna
a zăngănit
hainele ei îi plesneau
ca nişte seminţe
între dinţi

  cu mîinile treceam

cu mîinile treceam prin parc
dar tu
nu mai veneai
un geam puneam
şi un geamăt se auzea
din gard
eu garda depăşeam
şi ardeam de febră
alţii beau bere
spumoasă
aşa-s femeile
îmi spuneai
iubesc logica
şi siguranţa
gura ta se uita
ţintă la mine 

dimitrie

am apăsat întrerupătorul
şi deodată s-a făcut
lumină
şi deodată am văzut
scaunele am văzut
masa
am apăsat
întrerupătorul
şi deodată am văzut
patul am văzut
cearceaful am apăsat
întrerupătorul şi deodată
s-a făcut lumină şi te-am
văzut

“falsul dimitrie”,

Ed. Arhipelag, Tîrgu-Mureş, 1994 

 ce mai faci dimitrie

ea venea călare pe o muscă pe un fluture
prin cameră îi călărea îi bătea cu biciuşca
ei ce mai faci dimitrie îl întreba fluturele
bine bine îi răspundea dimitrie
fluturele îi băga pula între coapse ea gemea în aer
departe departe
dimitrie se descălţa de pantofi
un şobolan îi rodea degetele i le mînca
de unde vii dimitrie îl întrebau muştele şi îi zîmbeau
i se aşezau pe limbă şi îi vorbeau
şi totuşi tu ce mai faci îl întreba ea şi-i mîngîia
maţele ficatul maiera îi îmbrăţişa
da tu cine eşti o întreba dimitrie
o cum nu-ţi aminteşti îi spunea ea ieşind din apă
dîndu-se jos de pe fluture şi ăla plecînd

.  

***

 ai deschis oare şi tu vreodată uşa dimitrie şi ea
de fapt să fie goală şi înăuntrul ei să nu fie nimeni
şi uşa şi camera aia să fie de fapt ale tale
oare te-ai descălţat şi tu de papuci vreodată dimitrie
iar ei de fapt să fie murdari
te-ai dezbrăcat oare şi tu de haine
şi ai văzut oare că ele se tăvălesc pe jos pe podea ca o
femeie beată ţi-a fost şi ţie somn vreodată dimitrie
te-ai întins oare şi tu în pat şi alături de tine să simţi că
nu este nimeni că te prăbuşeşti într-un gol alb n-ai încercat
oare şi tu atunci dimitrie să te apuci de nişte sîni
moi ca de nişte scări de piatră dar să simţi că de fapt
şi ele lipsesc n-ai căutat oare şi tu atunci nişte coapse
primitoare şi pe care de fapt să nu le găseşti n-ai încercat
să te ascunzi sub un păr de femeie care şi el
lipsea te-ar fi strîns atunci nişte braţe subţiri dar şi ele
lipseau oare n-ai simţit şi tu dimitrie
că nu sunt nişte picioare umede care să ţi se întindă
ca nişte melci sub tine o dimitrie dimitrie
te mai gîndeai atunci la crime la literatură la şah
oare n-ai ieşit şi tu atunci în noapte să te plimbi
iar întunericul să ţi se dezgolească în faţă
de peste tot ca o imensă pizdă de fecioară 

  Dudu Crudu şi Mihai Vakulovski

*** 

aş vrea pur şi simplu
să beau o bere dimitrie
şi mai mult nimic nimic
nimic nimic nimic nimic nimic
mai mult
aş vrea pur şi simplu
să comand o bere
şi să stau în faţa ei
ca un prost
în larma aia din jur
aş vrea pur şi simplu dimitrie
să comand o sticlă
să mi-o aducă să
mi-o pună în faţă
o bere rece verzuie
pe care nici măcar
să n-o beau dimitrie
aş vrea pur
şi simplu să comand
o bere
doar o bere dimitrie
şi mai mult nimic
nimic nimic nimic
nimicnimicnimicnimicnimicnimicnimicnimic
nimicnimicnimic
nimic

fara a fi morbid  in vreun fel mai adaog colectiei mele inca un fragment din Doru:

„N-am facut bagajele inainte de ultima aterizare, prudenta profesionala, fusesem prieten bun cu Alex, il ajutasem sa duca lucrurile la masina, radeam, avea un Wartburg – station alb cu albastru (…) Pe urma am baut asezati pe capota Wartburgului, Alex spunea ca nu-i ajunge luna de concediu, marea, soarele, schi nautic, suedeze bronzate, imi mancasem concediul pe anul acela, am ridicat din umeri; a venit nevasta-sa, i-am zis si ei de suedezele bronzate, s-a incruntat, a marait ceva. Adusese aparatul de fotografiat, sa nu-l uite ca anul trecut, ca in ceilalti ani, vacante intregi neimortalizate pe celuloid, l-a bagat in torpedoul masinii, n-au mai avut nevoie de el. A doua zi Alex a intrat in pamant, a cazut cu avionul la cateva sute de metri de fluviu, s-a imprastiat in lungul malului, a ramas o brazda groasa, incredibil de adanca; in pamantul negru luceau incrustate bucati de metal sfasiat.”

azi m-am cam gandit la prietenii mei bolnavi…de el stiu ca e  in spital facand tratamentul ala dureros cu citostatice….

despre ea nu mai stiu nimic…de la Revelion cred…..

recitind din Doru imi dau seama cat de scurta e viata si cum mi-am irosit-o pana acum….se spune ca un om trebuie sa faca anumite lucruri in viata:un copil,o casa,sa planteze un pom…..

desi e o zicala batraneasca,eu constat ca n-am facut nici macar unul din lucrurile astea….n-am facut nimic care sa faca diferenta intre mine si restul….

si cand ma gandescca maine as putea fi lovit de o masina…..sau cate si mai cate….si cand ma gandesc la ei bolnavi,cum se lupta pentru fiecare strop de viata,cum se lupta sa nu “plece” azi sau maine…

chiar ca m-am irosit….si acum ma gandesc ca singura fiinta care m-a facut sa simt fluturasii e acum asa departe…poate mai departe decat cred eu….

in fine,azi sunt melancolic si trist….cert este ca trebuie sa fac ceva…problema este ca nu stiu ce…si mi-e teama sa nu aflu prea tarziu…..

in literatura romana exista (da,inca exista) un Saint-Exuperry autohton.fara a aduce vreo jignire celorlalti piloti-poeti sau romancieri sau….piloti-scriitori in fine.deci,fara a jigni pe nimeni cel mai mare pilot-scriitor roman este Doru Davidovici!!

nu vreau sa fac aici i “istorie” a lui Doru,pur simplu vreau sa scriu niste citate din cartile lui Doru…este atat de pacat ca scrierile lui se se piarda cumva,sau ca de Doru sa auda doar iubitorii aviatiei romane…talentul cu care a fost inzestrat il indreptatesc sa-si “ceara” locul in istoria literaturii romane!!!

fara a mai lungi mult o sa scriu cate ceva din cartea “Aripi de Argint” care a fost publicata in 1983.

„Avionul ştia că se prăbuşeşte; suprasarcina ţintuind pilotul în scaun, aruncându-l dureros în marginile cabinei, mâinile grele nu reuşeau să ajungă lacătul chingilor, maneta de largare a cupolei. Întunericul fierbinte al suprasarcinii urcând dinspre picioare, tălpile presate pe paloniere cu sute de kilograme-forţă. Acul fluturat al altimetrului trasând obtuz sute de metri de cădere. Planeta rotită, încremenită oblic în spaţiu, frânturi de secundă. Saltul pământului peste cupola cabinei, mâna ridicată greu, buzele muşcate la sânge, senzaţia cumplită de NU ESTE ADEVĂRAT, era. Degetele atingeau maneta de largare fără să poată apuca, strânge, trage, încă doi centimetri. Două secunde pentru mişcarea elementară, mai puţin decât elementară, a trage o manetă cu bilă roşie în vârf. O mie trei sute metri de prăbuşire, pământ îngheţat de iarnă, şuvoiul compact al aerului frigea frigea de ger presând în scaun, izbea, ardea faţa, ochii, mâinile, chiar prin mănuşile de zbor. Nici nu se putea explica, măcar.“

promit sa revin atat cu poezii scrise de Doru cat si cu citate din alte carti de ale lui…

Mircea Ivănescu – versuri poeme poesii

altele aceleaşi vechi nouă

editura Polirom, 2003

antologie şi prefaţă de Matei Călinescu

“Înainte de a vedea tipărită opera poetică integrală a poetului, situaţie ideală în care fiecare cititor şi-ar putea face antologiile sale efemere, înlocuindu-le la (re)lectură cu altele, mereu altele, antologia de faţă răspunde, cred, unei necesităţi: publicate în tiraje confidenţiale, volumele lui Mircea Ivănescu – şi mă refer acum şi la cele autoantologice – sunt pur şi simplu de negăsit. (Ce să mai vorbesc de cazul cu totul special al celui mai recent, aceleaşi versuri, scos de Editura Dacia în 2002, pe care nu l-am putut vedea şi despre care autorul însuşi mi-a spus – poate în glumă – că ar exista doar în două exemplare.) [...] În această situaţie, m-am simţit îndemnat să alcătuiesc antologia de faţă, amicală, subiectivă, destul de amplă totuşi, pentru a împărtăşi astfel unele din bucuriile estetice pe care le poate oferi poezia lui Mircea Ivănescu.” (Matei Călinescu)

vorbe, vorbe, vorbe… (Versuri, 1968)

trebuie alese vorbele cu grijă,

vorbele lasă urme – îţi aminteşti

mai târziu de ele – aşa cum şi paşii rămân în zăpadă,

trebuie alese vorbele (însă e uneori atât de uşor

să ştii să aşezi vorbele unele lângă altele

să însemne ceva – ceva ce nu se mai aşează

deloc exact peste ce ştii tu cu adevărat

că e în tine – că simţi.

oricine poate să facă vorbe unele după altele -

oricine poate să vorbească – nu asta

e principalul – ar trebui poate alese

tocmai cuvintele care să nu spună prea mult.)

şi pe urmă, fiecare din vorbele acestea

ca nişte urme în zăpadă…

Cartea războiului

editura Marineasa (Timişoara), 1997

5 (SĂ-MI NASCĂ DOUĂZECI DE BĂRBAŢI) 

Şi în dimineaţa aceea am scris celeia pentru

care aveam să-mi sfîrşesc viaţa mea de mai

tîrziu care nu aveam ştiinţă atunci nici

cît va ţine nici în ce fel de neprevăzut

avea să se desfăşoare cu dorinţa nestrămutată

să nască douăzeci de bărbaţi

în dimineaţa zilei următoare cărora avea

să le otrăvească din timp cu acid fosforic

ochii şi să le coasă cu sîrmă de spalier

buzele ca nu cumva în drumul lor

spre lumină să îndrăznească să o sărute

sau măcar să o privescă în locul acela

care-mi era hărăzit numai mie şi aşa

aveam să scap odată şi pentru totdeauna

de vedenia care avea să mă obsedeze

în toţi acei douăzeci de ani cînd o

vedeam ridicîndu-se şi mergînd prin cameră

cu burta aceea de animal umflat cu lucernă

care se ridica de lîngă mine în timp

ce eu nu puteam să deschid un ochi

urmărind umflătura aceea care creştea

sub ochii mei şi peste care aveam să-mi

arunc sămînţa la rugăminţile ei care

deveneau tot mai aprige fii bărbat ce dracu

în timp ce bărbăţia mea începea să cedeze

şi eu mă rugam ruşinat dă-mi putere

să o fac fericită nu mă părăsi chiar

acum cînd am cea mai mare nevoie

o priveam cum se ridică din pat

tîrîndu-şi picioarele care se lăţeau tot mai

mult şi mai mult ca două balene

în timp ce curăţa cartofii în bucătărie

din picioare căci nu putea să stea jos

şi ei s-au născut toţi douăzeci

dar fără sîrma de spalier cu care am

spus să le fie legate gurile

şi fără mirosul acela de fosfor

pe care trebuia numaidecît să-l simt

în clipa aceea toţi douăzeci de mărimea

unei cîrtiţe mijlocii fără să fi deschis

măcar unul din ei

un ochi să o vadă.   

.

“Savatie rejects many of his writings signed with the name Stefan Bastovoi, as being harmful for the soul”

http://bastovoi.blog.com/

.

8 (CÎINII CU DOUĂ FALUSURI)

Aveam un somn şi un nesomn

unul pentru zilele bune şi unul pentru zilele

rele aveam un avion şi un tren de marfă cu

care mergeam să fac cumpărături tocmai 

la capătul lumii pentru că aici totul era

prea scump şi eu nu mai aveam bani nici

pentru un lapte bătut aşa de tare s-a scumpit

totul în noaptea aceea cînd au intrat în

oraş cîinii aceia cu două falusuri

care au mîncat tot şi s-au făcut aşa peste

noapte din nişte cîini de mărimea unor

furnici zburătoare pe care le-au adus într-un

insectar pentru muzeul de ştiinţe naturale

care urma să fie deschis abia săptămîma vii-

toare cu ocazia semnării unui tratat de pace

dintre Ungaria şi România şi care nu a mai

fost deschis şi a rămas numai un zvon

care s-a răspîndit numai la cîteva persoane

dar care repede a fost dat uitării căci deveni-

se de necrezut şi cîinii crescuseră peste noap-

te ca nişte bizoni şi mîncau de la

tarabe tot ce găseau şi intrau în magazine

şi nimeni nu le făcea nimic de frică să nu

nu le trezească pofta pentru carnea de om dar

cu fiecare zi oraşul se golea de mîncare

încît preţurile au ajuns atît de mari că oame-

nii şi-au dat casele cu tot cu femeile lor cu

paturile şi cu robinetul cumpărat de la nemţi

pînă cînd cineva a tras un foc de armă din spa-

tele unui balcon şi cîinele cel mare s-a

prăbuşit iar ceilalţi s-au mîncat între ei ca

lupii şi au fost aduse atunci din alte oraşe

conserve cartofi şi tot felul de iaurt italie-

nesc şi nemţesc în trenuri de marfă care nu

mai încetau să vină şi să vină în avioane şi

cînd s-au terminat avioanele simple au trimis

avioanele de război şi tancuri şi au umplut o-

raşul cu mîncare şi cu haine de alea nemţeşti

de la casele de modă cu tot cu femeile care

le prezentau încît nimeni nu-şi mai amintea

de săptămîna aceea de coşmar cu cîinii cu două

falusuri care mîncaseră tot căci le părea

doar un zvon de necrezut.  

editura ARC, Chişinău, 1996

Ştefan Baştovoi

Născut la 4 august 1976 în Chişinău. A absolvit Şcoala de Arte Plastice pentru copii din Călăraşi (1991) şi Liceul de Artă “O. Băncilă” din Iaşi, promoţia 1995. Debutează cu poezie în 1993 la Curierul de Nord, Bălţi. Publică în Caiete botoşănene, Basarabia, Dacia literară, Symposion. Premiul revistei Dacia literară (1994) la concursul naţional “Junimea”, ediţia a II-a. Marele premiu “Costache Conachi”, Tecuci. Premiul revistei Timpul “Junimea”, ediţia a IV-a (1996). Prezent în antologia Junimea azi.

Biografie Wikipedia

Ieromonah Savatie

MIREASA

 În pat trupul tău seamănă

cu drumul laptelui care curge pe cer.

Albă te întinzi de-a lungul păturii negre

dar te ghemuieşti repede

speriată de locul care ameninţă cu naşterea.

Eşti frumoasă

şi proaspătă ca laptele muls dimineaţa.

Nimeni nu a atins trupul tău.

Carnea ta fierbe.

Buzele ţi se înroşesc şi sînt moi.

Sînii se întăresc şi îşi ascut vîrfurile

aşa cum se ascut nişte vîrfuri de suliţe –

pieptul meu e străpuns!

Ca un taur rănit îmi simt rana

tot mai adîncă între picioarele tale.

Sîngele izbucneşte din tine

şi traversează cerul

ca o cometă.

Luna se sperie.

Încă puţin

şi trupul meu e de prunc

şi se naşte din tine

şi te iubeşte din nou. 

RUSOAICA 

Ochii ei sînt pestriţi

ca o hartă veche a Rusiei.

De jur împrejur cresc

pădurile şi Siberia verde,

în mijloc aleargă cerbii

şi veveriţele şi toate

animalele cafenii.

Cînd este surprinsă

sau cînd iubeşte

atît de înalţi devin ochii ei

că însuşi Petru cel Mare

poate intra fără să se aplece.

Cînd cade pe gînduri

ies din pădurile reci camioanele

şi descarcă pe zăpada roşiatică deportaţii.

De jur împrejur cresc păduri

şi Siberia rece

în mijloc aleargă cerbii şi toate animalele cafenii

şi veveriţele stau la foc. 

.

 TIUK! ANTOLOGIE DE POEZIE

.

Dragă stradă, Azi îţi voi închina un poem 

Dragă stradă,

azi îţi voi închina

cel mai nefericit poem.

Dacă vrei

eu îmi pot arunca bocancii

şi ridurile tale pudrate

am să le calc desculţ,

singur şi abătut –

ca un elefant înainte de moarte. 

  (Ştefan Baştovoi, Alexandru şi Mihail Vakulovski) 

CHITARĂ 

De câte ori

grijuliu

îmi leg genele

de degetele picioarelor

o pasăre vine

şi îmi scobeşte în scîndura pieptului.

Sînt o chitară

în care muzica se întoarce.      

.

PEŞTIŞORUL DE AUR 

Omulvacă

de cîţiva ani buni

pescuieşte acelaşi peşte.

Vine dimineaţa pe mal

îşi scoate scăunelul pliant

viermii, undiţa

îşi aprinde foarte calm pipa

şi aşteaptă să vină peştele:

Vreau un trabuc, pălăria,

şi ochelarii lui Sigmund Freud,

zice el adunîndu-şi lucrurile,

şi,

dacă se poate,

un peştişor

pe care să nu-l pot pescui niciodată.        

.

ELEFANTUL PROMIS 

Ţi-am adus

elefantul promis.

Mănîncă iarbă coji de cartofi castraveţi

din cînd în cînd îi poţi da

cîte o portocală.

De dormit doarme în picioare

nu sforăie

şi nu tuşeşte prin somn.

Nu-ţi face griji,

despre aceste animale se spune

că-şi simt moartea

cu puţin înainte

şi pleacă.   

ciclul UN DIAZEPAM PENTRU DUMNEZEU

Născut la 5 iulie 1970 în Chişinău.

Autor al volumelor

    * Beata în marsupiu, 1996.
    * O istorie etnopolitică a Basarabiei: 1812 – 2002, 2002.
    * St. B.B., 2006.

Toate la editura Cartier.

prima ediţie – editura Pan, Iaşi, 1995

ediţia a doua – editura Vasiliana ‘98, Iaşi, 2002

ediţia a treia – editura Vinea, Bucureşti

(nu mai pot de frig - am deschis

geamurile ca să nu arunce la

noapte cu pietre şi să le spargă

azi m-am întors tîrziu - pe o stradă

se spărsese o ţeavă de canal şi

m-am oprit acolo să mă dau pe gheaţă

                    acum stau în pat şi mă uit la

                    casa de peste drum - ziua cînd treci

                    prin faţa porţii deschise un copil

                    îşi îndeamnă cîinele să te muşte)

Marius Ianuş – Ursul din containăr -un film cu mine-

editura Vinea, 2002

Colecţia Biblioteca Interzisă

VIII Sandokan, tigrul Carpaţilor

Sînt legat

                  de ţara această măreaţă

cu gheare de sînge,

                                   cu un spasm

                                                           de nebun.

Ca un tigru siberian

                                     de-o bucată de gheaţă

ca un trist

                   plîngăcios

                                     căpcăun!

Înţepenit aici, fără un ban,

                                               mîzgălesc, de un an,

un poem format

                              dintr-o bombă atomică

despre această

                            îngrozitoare

                                                  istorie comică

în care

              sufletul meu

                                     e-un întreg

                                                          film indian.

Ajunge! – urlu şi

                              mă opresc subit

cu ochii agăţaţi de o venă

                                             pleznită-n amurg

                                                                            risipită-n înalt

Nu-s nici un Sandokan,

                                           sînt un cumplit

copil al unor fiare

                                hrănite cu napalm!

Sînt ceva care a murit,

                                         din start, fără nici o discuţie.

Sînt ursul din containăr.

                                           Şi filmarea de la revoluţie.

editura Tritonic, 2003
premiul pentru DEBUT, filiala Cluj U.S.R.
ediţia a doua, Vinea (2005)

creierul meu friguros e nebraska

creierul meu friguros e nebraska
creierul meu din gumă de mestecat

prin el trec accelerând marfarele
pline cu crime pe care aş fi putut să le fac

mecanicii au chipuri albastre şi stranii
sub prelate rugoase băieţii negri fac

orice ca să scape de melasă şi bici
visează Nordul şi cerul ca o crustă de rac

marfarele lungi ca viermii de mirodenie
se clatină în preerie când greierii tac

iar sclavii adorm între trestii cu Doamna Tenie
în creierul meu din gumă de mestecat

Cronici:
Observator cultural – Şerban Gheorghiu
Ziarul de duminică – Daniel Cristea-Enache

editura Cartea Românească premiul revistei Cuvântul, 2005 27. sînt atît de tristă că m-am născut dintr-o mamă, îi spuneam mesteacănului, cred că eram la a patra întîlnire cu el, nu mi se părea deplasat să ne facem confesiuni; dar acolo în mansardele lemnului tău, pe priciurile strîmbe ale lemnului tău, spune-mi cum fac dragoste amanţii, prin ce organe se înnoadă ei unii cu alţii, cu ce fire se cos să se unească incizia dintre cărnurile lor şi ele să se facă una fără să lase cicatrice; învaţă-mă tu, mesteacănule, cum fac dragoste bărbaţii cu femeile din gubernia ta, ce tehnici folosesc şi dacă sperma lor e verde? video Nora Iuga 33. dar eu nu-s femeie, dragul meu – vorbeam în gînd cu rusul alb -, de-aia te fac atent. lacul e gol şi-n metrou sînt doamne mari şi albe ca nişte perne, îţi vine să-ţi culci capul pe ele. chiar nu auzi cum foşneşte puful acolo, în zona din care lebedele au plecat? 99. plicul era deschis şi fără scrisoare, o gură căscată, o burtă cu măruntaiele scoase, se spune că femeile au prin părţile alea lipsite de umbră pielea spuzită, vulve pipernicite, eretice. poate-s mai convenabile, mai cinstite vechiturile astea cu ţesătura rărită de prea mult purtat, te lasă să vezi ce-i dedesubt… dar eu niciodată cu rusul alb noaptea în pat noaptea cu ferigile negre noaptea cu lăstarul argintiu alunecos noaptea apăsînd mult adînc pînă la pînza de apă unde se sfîşie tot şi nimic nu se vede prapurul cerului cu dîra alburie spuma caldă merg prin plăcere merg şi curg niciodată în pat noaptea cu ferigile negre noaptea niciodată cu rusul alb Video Nora Iuga Cartea Românească cronici: Simona Sora – Măştile seducţiei Carmen Muşat – Poezie şi erotism