Documentul care conţine cardurile cu întrebări familia lui Avraam .

Model de card

Model de panou cu buzunare pentru întrebări.Pe un carton A3, lipiţi plicuri mici colorate sau lipiti cu banda adezivădoar pe laterale si dedesupt, cartonase colorate, mai mari decat dimensiunea cardurilor. Scrieţi numere pe ele, de la 1 la 30 (câte un pacheţel pentru fiecare intrebare).

Puneţi cardurile amestecate inpacheţele, împărţiţi copiii in două echipe echilibrate, şi pe rând, din fiecare echipă, va veni un copil, alege un număr, citeşte întrebarea din acel loc şi răspunde, cu ajutorul echipei dacă e nevoie, la întrebare. Asigură-te că toţi copiii au ales câte un număr, dacă sunt maxim 30 de copii in toată grupa, dacă nu alege pe cineva să vină în faţă.

Dacă echipa nu ştie răspunsul la o întrebare, pune întrebarea la loc, dar schimbă-i locul, fără ca ei să ştie unde e acum.

Pune câte un punct pentru fiecare răspuns corect, sau steluţă şi nimic pentru răspuns greşit. Scopul final al jocului este de a rămâne întipărite cunoştinţe despre familia lui Avraam, şi lucruri care le putem învăţa din viaţa membrilor acestei familii.

   În aceasta luna, în ziua a noua, pomenirea dreptului Avraam si a nepotului sau Lot

   Avraam s-a nascut prin secolul al doisprezecelea inainte de Hristos la Ur, in tinutul caldeenilor. Se tragea din neamul lui Sem si era casatorit cu Sarah, ramasa fara copii. Dumnezeu il alese pe Avraam pentru a face din el parintele poporului sau. Ii spuse : “Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului” (Facere 12, 1-3). Avraam se incredinta cuvintelor Domnului si fara sa se uite in urma, isi lua  pe femeia lui Sarah, pe nepotul sau Lot, avutiile si slugile sale si se duse tot inainte, catre tinutul Canaan. In schimbul credintei sale, Dumnezeu ii promise lui Avraam sa faca un legamint vesnic intre El si urmasii sai, legamint ce avea sa fie simbolizat in taierea imprejur a oricarui nascut de parte barbateasca din descendenta lui Avraam. Ca prim semn al favorurilor sale, Domnul ii dadu un fiu lui Sarah cea sterila, chiar daca si ea si barbatul ei erau foarte inaintati in virsta. Isaac deveni astfel semnul bunavointei lui Dumnezeu si simbolul viitorului Mesia, Hristos, care trebuia sa vina pentru a duce la bun sfirsit si la perfectiune promisiunile facute de Dumnezeu Sfintului Patriarh. Avraam muri intr-o batrinete fericita la virsta de o suta saptezeci si cinci de ani. Fu ingropat in pamintul din Canaan, pe ogorul pe care il cumparase ca sa ii faca mormint lui Sarah.
   Cind Lot intra cu Avraam in tinutul Canaan, puse stapinire pe paminturile bogate si fertile din cimpia Iordanului si se instala in Sodoma. Dar locuitorii tinutului erau in acea vreme afundati in viciu si perversiuni. Ei atrasera minia Domnului, care hotari sa distruga orasul. Trimise totusi doi Ingeri ca sa-l vesteasca pe Lot si sa ii porunceasca sa fuga de acolo, el si ai sai. Ii spusera : “Mântuieşte-ţi sufletul tău! Să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi în munte, ca să nu pieri cu ei!” (Geneza 19 :17). In momentul in care Lot se indeparta, Dumnezeu facu sa ploua peste Sodoma si Gomora pucioasa si foc, si pacatosii murira in chinurile pe care li le pregateste pentru vesnicia in iad. Dar femeia lui Lot nu asculta porunca Domnului si se intoarse pentru a se uita in urma. Fu dintr-odata schimbata intr-o statuie de sare, sa fie de invatatura pentru generatiile ce aveau sa urmeze ca trebuie sa urmeze chemarea Domnului fara nici o privire pentru lumea si obiceiurile din care El ne-a scos.

   Lot si Avraam sint praznuiti si cu ceilalti Stramosi ai lui Hristos, in duminica dinaintea Craciunului.

   Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Apostol Iacov al lui Alfeu.

   Tot în aceasta zi, Preacuviosul Parintele nostru Andronic, si Atanasia sotia lui.

   Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Poplia.

   Tot în aceasta zi, Preacuviosul parintele nostru Petru.

   Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

   Cititi va rog mai multe la:

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/octombrie/octombrie09.htm

“ Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” (Geneza 12 : 2 )

În cartea “ Geneza “ este descrisă făgăduinţa către Avraam, deschizându-se marea promisiune care se va realiza,  făcută de Dumnezeu omului.

Această făgăduinţă are un conţinut înălţător şi se poate reţine :

1. Dumnezeu va fi Dumnezeul familiei lui Avraam.
2. Dumnezeu va dărui lui Avraam o mulţime de urmaşi.
3. Urmaşii vor intra în ţara promisă.
4. Avraam şi urmaşii săi vor fi binecuvântaţi.
5. Prin Avraam şi urmaşii săi vor fi binecuvântate toate popoarele.

- IMPORTANŢA FĂGĂDUINŢEI

1. Făgăduinţa este importantă  pentru că arată că omul trăieşte prin credinţă. Credinţa lui Avraam nu este perfectă, dar în momentele importante din viaţa sa el crede pe Dumnezeu pe cuvânt şi crede că promisiunile Sale se vor împlini. Din credinţa omului rezultă că importante sunt puterea şi perfecţiunea lui Dumnezeu. Dumnezeu este credincios cuvântului Său şi oricând te poţi baza pe acest lucru, aceasta fiind darul nemeritat, dar curat şi de o importanţă crucială în viaţa fiecăruia. Avraam descoperă că prin credinţă Dumnezeu îl consideră neprihănit, fiind astfel parte a Planului divin.

2. Făgăduinţele indică spre har. Deşi Avraam nu a făcut nimic important, totuşi Dumnezeu îşi arată bunătatea Sa manifestată prin chemarea pe care I-o face. Cu toate că din naraţiunea Cărţii “ Geneza “  rezultă că Avraam a greşit, că nu a procedat conform voii divine, neavând încredere întodeauna în chemarea făcută,  Dumnezeu îl binecuvântează şi continuă să-şi reverse harul asupra omului. Acest har este liber şi suveran, aflat în lumina Celui de Sus.

3. Făgăduinţa este importantă şi pentru alegerea pe care o face Dumnezeu. Tatăl alege pe unii oameni, iar pe alţii nu-I alege pentru a-şi revărsa harul asupra lor. Alegea este spre slava şi gloria lui Dumnezeu, demonstrând suveranitatea Lui. Alegerea însă respectă libertatea individului ca mod de a lucra a lui Dumnezeu cu omul.

-  SEMINIFICAŢIA FĂGĂDUINŢEI

Făgăduinţa are o importantă semnificaţie pentru teologia biblică şi pentru viaţa practică a celui credincios.  Chiar  în Scriptură putem înţelege curgerea mesajului biblic al întregii Scripturi, inspirată de Duhul Sfânt, legând părţile cu întregul, aranjând aceste părţi într-un mesaj şi un Plan luat ca întreg, trimiţând la Isus Hristos, la mesajul Său,  la mesajul divin ca expresie a dragostei lui Dumnezeu, textul biblic rămânând legat de Biblie ca tot unitar, Biblia explicându-se prin cărţile sale Sfinte. Dumnezeu ne deschide mintea şi inima pentru înţelegerea Scripturii. Trebuie să ne lăsăm învăţaţi de textul sfânt ca mod de a vorbi a lui Dumnezeu omului, prin Hristos, cu Duhul Sfânt, trezindu-ne răbdarea, mângâindu-ne şi desăvârşind în noi nădejdea. Descoperim astfel podul de legătură în Isus, fundaţia şi structura fiind chiar Isus – Om desăvârşit şi Dumnezeu desăvârşit. Primind imaginea întreagă a mesajului divin, putem înţelege părţile din care este structurată în mod divin Biblia.

Plecând de la aceste principii biblice rezultă următoarele :

-    Dumnezeu este cel care cheamă omul la lucrarea Sa, ia iniţiativa şi o pune în practică.

-    Dumnezeu separă pe unii oameni de alţii pentru a lucra prin ei.

-    Binecuvântarea unui om se răsfrânge şi asupra celor din jurul său pentru ca ceilalţi să înţeleagă providenţa divină.

-    Binecuvântarea leagă pe Dumnezeu de om şi de poporul Său.

-    Dumnezeu alege o ţară sau un loc pentru ai Săi.

-    Răsplata omului este chiar Dumnezeu, ca mod de răsplătire deplin.

-    Dumnezeu dă semn omului despre conţinutul binecuvântării Sale, ca mod de a comunica cu omul.

-    Dumnezeu face un legământ cu omul pentru a întări promisiunea Sa, un legământ puternic care leagă pe om de Dumnezeu şi pe Dumnezeu de om, trimiţând spre părtăşie.

-    Dumnezeu pune semn legământului Său pentru ca lucrurile să fie clare şi vizibile ( circumcizia, semnul lui Cain, pecetea Duhului Sfânt, etc. )

-    Dumnezeu cunoaşte în mod personal pe om, în mod specific, chiar dă nume oamenilor săi, astfel Avram  devine Avraam.

-    În ciuda modului naiv şi impropriu a omului de a răspunde chemării lui Dumnezeu, totuşi promisiunile Sale se împlinesc, depăşindu-se limita umană.

-    Cuvântul lui Dumnezeu este plin de putere şi se împlineşte.

-    Dumnezeu iubeşte omul, El nu doreşte ca Avraam să-I aducă jertfă, ci doar să. ofere  jertfa.

-    Dumnezeu are pretenţii asupra întâiului născut, care I se cuvine, jertfă pentru ceilalţi.

-    Dumnezeu cere omului să-I dea totul, pentru a-I încerca în mod desăvârşit credinţa.

-    Domnul este cel care poartă de grijă, chiar pentru jertfă, dar şi pentru viaţa omului. ( “ Iehova Ire “ )

-    Dumnezeu este pregătit şi chiar plăteşte preţul jertfei. Este singurul care poate plătit preţul răscumpărării omului din păcat.

-    Deşi Dumnezeu nu a dat legea, Avraam o primeşte prin credinţă, indicând faptul că această lege este înscrisă în fiinţa umană, chiar de la creaţie.

-    Avraam indică spre un tipar desăvârşit – Hristos Isus şi spre un plan cu omul.

Constantin Stancu, Haţeg

Mă gîndesc de ceva timp la această rubrică, observînd o anumită tendință în gîndirea evanghelică de a migra mai degrabă spre Terapie decît spre Teologie. Deseori e mai greu să gîndim Teologic decît Terapeutic. Mai degrabă căutăm o Aspirină universală sau un Tratament specific decît să folosim tradiția creștină pentru a da semnificație evenimentelor personale sau din istoria actuală a omenirii.

Un bun prilej pentru lansarea acestei rubrici a apărut pe neașteptate, citind un titlu și apoi o știre la care am rămas cu gura căscată, despre faptul că oficialii americani din domeniul sănătății publice vor să promoveze circumcizia la scară națională, pentru a reduce răspândirea virusului HIV.

Știrea în limba engleză: Officials Weigh Circumcision to Fight H.I.V. Risk.

Semnalarea în limba română a știrii: Toti baietii nascuti in SUA ar putea fi circumcisi, pentru combaterea raspandirii virusului HIV.

Știrea asta e taman bună pentru exemplificarea a ceea ce mă interesează la rubrica Teologie și Terapie.

Circumcizia este SEMN între Dumnezeu și urmașii lui Avraam. Această dimensiune teologică este evident absentă în perspectiva terapeutică.

Ființele umane sînt mult mai interesate de împlinirea nevoilor lor (sau cel puțin să nu sufere prea mlt) decît de SEMNELE pe care Dumnezeu le lasă în Istoria Binecuvîntării.

Mă întreb, a nu știu cîta oară, de ce nu am auzit de vreo biserică (urbană) care, o dată pe an, s-a închinat pe un vîrf de deal prin recunoașterea lui Dumnezu în creație: în firul de iarbă, în azurul cerului, în modul în care vacile, prin rumegarea ierbii, ajung să dea lapte? Copiii noștri știu cine dă ploaie peste cei buni și peste cei răi? Știu de unde vine laptele? Nu de la vreo firmă de distribuție.

Curcubeul e un SEMN.

Semnul de care e vorba acum e legat de puțulică. Dumnezeu a hotărît să existe SEMNUL circumciziei în carnea urmașilor lui Avraam. Fiii lui Iacov au considerat că ar fi o ocară ca sora lor Dina să fie soția unui om netăiat împrejur (vezi Genesa 34). Și mai există și alte pasaje în Vechiul Testament care sugerează clar că împlinirea SEMNULUI reprezintă o chestiune de importanță majoră în relația cu Dumnezeu.

Mentalitatea terapeutică evită chestiunea incomodă a relației omului cu Creatorul său. Avem o problemă, trebuie să găsim o soluție – acest tip de gîndire poate uneori să ducă la rezultate vizibile, dar acest tip de gîndire nu este de unul de prim rang, cum este tipul de gîndire teologică.

Dezvoltarea unei gîndiri teologice nu este deloc ușoară. Nu mă refer acum în primul rînd la demersul academic, eseistic, homiletic sau pastoral. Mă refer la dobîndirea unor reflexe ideatice cu ajutorul cărora nu cauți soluții în primul rînd, ci cauți mai degrabă să identifici SEMNELE relației lui Dumnezeu cu oamenii.

Vechiul Testament conține indicații prețioase despre cum se dobîndește o astfel de mentalitate teologică. De exemplu, mîncarea Paștelui (în)SEMNA multe lucruri. Povestea ieșirii din robie nu era pentru ochișori micuți, ci pentru minte exersată în vederea înțelegerii SEMNELOR.

Deși tendința de a ne proteja, de a asigura copiilor un viitor, de a ne SEMNA în progresul omenirii pare cumva normală, reflexul terapeutic devine unul periculos. Creștinii sînt chemați la a trăi ca niște miei în mijlocul lupilor, la a-și reprima impulsul de a-și cîștiga viața și la a și-o dedica unor cauze nobile.

Chestiunea SEMNULUI în puțulică devine și mai interesantă în Romani, unde Pavel întreabă: credința lui Avraam i-a fost socotită ca neprihănire după sau înainte de circumcizie? Și mai pune și alte întrebări interesante.

Metaforizarea din Romani 2:29 e fulminantă, superbă, inconturnabilă:

“Tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă.”

Așadar, dacă mentalitatea terapeutică încearcă să rezolve o problemă, mentalitatea teologică (care lucrează mult cu metafore: Isus e Păstorul, Ușa, Apa, Pîinea) aduce SEMNUL din puțulică în inimă.

Poate cîndva masculii americani vor trebui să prezinte puțulica la control.

Dar să nu uităm că la Judecata de Apoi TOȚI oamenii vor trebui să prezinte INIMA la control. Ce soluție are vreun om pentru HIV-ul inimii?

Afurisită să fie TERAPIA cînd ia locul TEOLOGIEI.

Probabil că ziua a parta a creaţiei a fost cea mai aglomerată. Cea mai solicitantă cred că a fost a şasea când Dumnezeu a creat toate speciile de animale şi apoi omul, dar într-adevăr aglomerată a fost ziua a patra când a creat miile de miliarde de stele. Creaţia principală a zilei au fost soarele şi luna, apoi stelele. Scriptura spune că în afară de om, pe toate le-a făcut prin cuvânt, dar şi aşa a fost treabă multă. Trebuie să fi vorbit foarte mult Domnul în ziua aceea… Şi totuşi, cu privire la crearea stelelor, scriitorul Scripturii a folosit minimul de cuvinte posibil. Sunt cuvintele din titlul articolului şi le putem citi undeva în primul capitol din Geneza.

Acum, dacă despre imensitatea stelară a lucrării lui Dumnezeu s-au folosit în descriere numai 4 cuvinte, câte te-ai aştepta să se folosească în cazul unui om neînsemnat? Ba din contră. Pentru facerea stelelor- patru cuvinte, pentru câte un om- capitole întregi; cuvintele lui Iov- 20 de capitole, viaţa lui Iosif- 11 capitole, apoi oameni care au dat nume cărţilor pe care le-au scris. Chiar şi anonimii Bibliei se bucură de mai multe cuvinte şi mă refer la fetiţa roabă din casa lui Naaman, omul care a tras cu arcul la întâmplare şi l-a omorât pe Ahab, omul „cutare” din cartea Rut sau la bătrânul rob din casa lui Avraam precum şi alţii.

De mai multe ori am auzit vorbindu-se de inteligenţa lui Adam, care a dat nume la toate vieţuitoarele de pe pământ. Acesta este de fapt şi un argument puternic împotriva evoluţiei. Omul a fost creat cu o inteligenţă sclipitoare. Şi totuşi, lucrul omului s-a limitat la câteva mii, poate zeci de mii de specii de animale. Gândeşte-te însă la lucrul lui Dumnezeu din versetul 4 al Psalmului 147. Socotitorii de stele estimează, în mare, câteva miliarde de stele doar în galaxia noastră şi mai sunt câteva miliarde de galaxii în Universul nostru finit. Din toată această imensă creaţie, din toate lucrurile bune, Creatorul păstrează în prim-plan planeta pe care noi o numim Terra sau Pământ, iar din toate creaturile de pe pământ- pe om.

De ce acest dezechilibru în cuvinte la prezentarea diferitelor creaţii ale lui Dumnezeu? Sunt sigur că fiecare stea în parte, oricât de neînsemnată ar putea fi considerată, are o poveste a ei de spus care nu poate fi decât fascinantă (vezi povestea stelei care vestit naşterea Mântuitorului). Cred însă că nimic nu se poate compara cu atingerea lui Dumnezeu de inima omului, de viaţa şi veşnicia lui. De aici putem vedea ce însemnătate avem noi oamenii în ochii lui Dumnezeu. Cred că şi în prezent, Dumnezeu cheltuie multă energie în susţinerea traiectoriilor pe cer ale tuturor astrelor, dar cred că mult mai mult investeşte în grija pe care ne-o oferă nouă în fiecare zi.

Am primit prin Scriptură ceea ce este necesar pentru viaţa şi mântuirea noastră; cuvinte multe despre viaţa unor oameni, păţaniile lor, rugăciunile lor şi sfârşitul felului lor de vieţuire, dar mai ales viaţa şi învăţăturile Mântuitorului.

Dacă ai rămas cumva întrebându-te de ce mulţimii imense de stele li s-au dat doar patru cuvinte, poţi fi satisfăcut că ai primit tot ceea ce este necesar pentru mântuirea ta, pentru mântuirea noastră.

Când vom ajunge în veşnicie, vom putea auzi povestea fiecărei stele în parte. Asta dacă va fi necesar, că „timp” sigur vom avea.

(Înaintea mea, Ronald Dunn în „Când cerul tace” a numărat cuvintele care descriu facerea stelelor.)

Emi Ciupe

Multi afirma ca biserica Noului Testament a fost o biserica de saraci. Dar aceasta afirmatie nu corespunde realitatii. Chiar si in evanghelia lui Luca, cu un accent deosebit pe actiunile sociale si de vindecare ale lui Isus, il intalnim adesea in casele oamenilor care se bucurau de bunastare economica. Matei, vamesul (Levi) da o masa in cinstea lui iar la masa respectiva Scriptura indica “o multime de vamesi si de alti oaspeti” cu siguranta din aceeasi clasa sociala si economica (5:29). Simon, fariseul, il invita de asemenea pe Isus la masa, desi scopurile lui sunt diferite, dar un fariseu nu era nici pe departe sarac (7:36). Iar intr-o zi de Sabat Isus intra sa manance in casa unui alt fariseu (14:1). Saracia in Noul Testament nu este descrisa doar in termeni economici sau financiari. Zacheu statea chiar foarte bine economic. Problema lui era o acuta lipsa spirituala. Era un exclus din societate din cauza relatiei sale stranse cu Romanii opresori. Iar Isus se opreste in dreptul lui mentionand ca mantuirea a intrat si in casa lui Zacheu. Ca si el este un fiu al lui Avraam. Un inclusivism total.

Suntem tentati sa privim cu invidie sau dispret la cei ce stau bine economic si financiar. Dar si ei sunt oameni cu aceleasi nevoi ca si ceilalti. Ba chiar mai mari, pentru ca uneori bogatiile materiale blocheaza accesul si timpul catre si pentru cele spirituale. Isus vrea si dintre acestia in Imparatia sa. Nu toti bogatii Il vor accepta, dupa cum nici toti saracii. Dar daca biserica Noului Testament ne este model, sa nu uitam ca atunci cand toate se dadeau dupa nevoi si toti laudau pe Dumnezeu, resursele erau oferite de cei care aveau. O biserica inclusiva va avea raspuns la nevoile ei.

Adunati-va in jurul focului electronic sa va povestesc ce am mai gasit in za Baibăl:

Facerea 12:12

De aceea cand te vor vedea Egiptenii vor zice: “Aceasta-i femeia lui! Si ma vor ucide pe mine, iar pe tine te vor lasa cu viata. Zi deci ca-mi esti sora, ca sa-mi fie si mie bine pentru trecerea ta si pentru trecerea ta sa traiesc si eu.

Ok, inteleg, daca oamenii vad o gagica frumoasa o sa-l omoare pe martalogul care ii e sot  ca sa o tina pentru sefu’ al mare.

Buuun, dar prin cine stie ce combinatie daca cumva femeia nu e sotia ci sora respectivului acesta are dreptul sa o vanda ca pe o vita la bazar pe divese bogatii, asa cum se vede in urmatoarele versete:

Si au vazut-o si dregatorii lui Faraon si au laudat-o inaintea lui Faraon si au dus-o in casa lui Faraon; Si pentru ea i-au facut bine lui Avram si avea el oi, vite mari si asini, slugi si slujnice, catari si camile

Si dupa ce “fratele” isi da sora pentru a deveni sotia lui Faraon (si probabil dupa ce respectivul Faraon o fute de-i sar capacele, ca doar nu lasi o femeie frumoasa sa scape cand tocmai a venit in tara ta si tu poti sa-i omori pe toti cei pe care ii cunoaste), apare dintr-o data “Domnul” care loveste cu “batai mari si grele” casa lui Faraon.

De unde Faraonul deduce logic ca femeia cu care probabil impartise cateva nopti este protejata de un zeu in care el nu crede si ca Avram a mintit cand a declarat ca respectiva e sclava sora lui si ca de fapt ii e sotie. Iar faptul ca respectiva e sotie in loc de sora, o face atat de indezirabila incat il trimite pe Avram de acolo cu tot cu “sora” lui si cu tot cu animalele date cadou. Nu ii taie capul pentru minciuna si alte alea ci ii zice drum bun! Adica un reprezentat al zeilor (egipteni)  pe pamant se lasa fraierit de un terchea berchea cu o curvistina atasata!

Sa recapitulam si sa folosim un exemplu modern:

Un peste (sa-i zicem Vasile) merge intr-un cartier periculos impreuna cu curva lui favorita. Cand ajunge acolo ceilalti proxeneti ii dau bani ca sa o cumpere de la el ca vedeau ca tipa are craci si bidoane si toate alea. Si in timp ce o testau la un gang bang (minim o scula in fiecare gaura) unuia ii cade o grinda in cap. Ceilalti interpreteaza asta ca si un semn si se duc la Vasile sa ii dea femeia “blestemata” inapoi. El o ia, dar nu le da banii inapoi si nimeni nu-i face nimic.

Omul preferat al lui dumnezeu cel din care “s-au nascut toate semintiile pamantului” era un proxenet!

Buna alegere bai Gelozie! Macar acum inteleg de ce prostitutia e cea mai veche meserie din lume. Avram era primul peste si Sara era prima curva. Aleluia!

Daca asta e moralitatea bibliei permiteti-mi sa ma sterg la fund cu ea!

In conformitate cu Cartea Geneza, Iehova-jireh (Jehova Jireh)  a fost de loc în ţara de Moriah unde Dumnezeu a spus lui Avraam sa ii ofere fiului său Isaac ca jertfa. Avraam a pus locului aceluia numele: “Domnul va purta de grijă. De aceea se zice şi azi: “La muntele unde Domnul va purta de grijă.” Genesa 22:14.

Traducerea în limba engleză din greacă: “Domnul a văzut.” Unele traduceri zic aceasta “Domnul va oferi”, cu “Doamne”, ţinând loc de Tetragrammaton. O versiune latină a Bibliei prestate numele în latină ca Dominus videt ( “Domnul vede”). Iar in engleza “The lord will provide”.

Aici un filmulet!

Prin gestul lor, atat Isus, cat si Petru si Ioan, au daramat nu doar mitul superioritatii relgioase sau etnice, ci si pe acela al castelor sociale si economice. Era ca si cum au declarat razboi acestor atitudini, intregului sistem. Fariseii si preotii au inteles exact acest lucru atunci cand au decis sa il ucida pe Isus, sau cand i-au arestat si batut pe ucenici. Razboiul este razboi. Uitasera ca ei ca natiune aveau indicatii specifice cu privire la includerea strainului, a vaduvei, orfanului, sau paganului. Tatal lor, Avraam, fusese instiintat clar ca prin el trebuiau toti inclusi in legamant. Vechiul Testament, pe care majoritatea crestinilor il mai citeste din an in pasti, vorbeste in permanenta despre natura inclusiva a lui Dumnezeu, despre universalismul sau inclusiv. Este greu de inteles cum exact poporul ales pentru a-L reprezenta s-a ocupat mai mult de pazirea “puritatii” distantandu-se de oameni, decat de impartasirea binecuvantarilor primite cu altii. Iona este un exemplu clasic al unei astfel de mentalitati. Israel a incercat sa-L domesticeasca pe Dumnezeu, sa-l faca asemenea unei zeitati locale, tribale – nu esti iudeu, nu ai acces la el. Iar ca sa devii evreu era un proces lung si dificil, marcat de taierea imprejur. Dureros. Dar cel mai dureros era ca Dumnezeu era gresit reprezentat, ca un Dumnezeu exclusiv.

Genocidul din Rwanda, acum 15 ani, a lasat urme adanci in constiintele supravietuitorilor. Minoritatea Tutsi a fost macelarita la propriu pana aproape de extinctie. La punctele de control se cereau buletinele, iar cei pe al caror buletin scria “Tutsi” erau macelariti pe loc fara drept de apel. Doua biserici erau foarte cunoscute in Rwanda: cea catolica si cea adventista. In timpul celor 100 de zile de macel bisericile denominatiunilor respective, cu cateva exceptii notabile, au fost scenele unei segregatii fara precedent. Membrii Hutu, majoritari, au inchis portile acelor Tutsi care cautau refugiu din calea ucigasilor Interahamwe. In alte biserici, pastorii sau preotii au lasat refugiatii Tutsi sa se adposteasca doar pentru a indica apoi locul militiilor Interahamwe pentru a lovi in plin. Astazi aproape nimeni nu vrea sa discute trecutul. Este prea dureros. Doare amintirea rudelor pierdute, dar cel mai mult doare acel crestinism segregationist care a ingaduit unei natiuni intregi sa demonstreze ca apartenenta etnica a biruit crestinismul.

Ar fi multe paralele de facut cu ceea ce se intampla in societatea romaneasca acum, si cu atmosfera de incitare la ura, identica cu cea din Rwanda. Ce imagine ofera biserica de azi oamenilor? Cum s-ar comporta biserica ta in cazul unui conflict interetnic sau interreligios?

http://susanna.do.am/dir/213-1-2 Arabica- Avraam Russo

Stă în firea oamenilor să-şi afirme identitatea prin recurs la ascendenţi cât mai glorioşi. Cine nu-i are, şi-i inventează. Dacă nu trebuie să-i inventeze, cu atât mai bine. Autenticitatea firului genealogic sporeşte o dată în plus mândria „sângelui albastru”.

La data când îi întâlneşte Mântuitorul, fariseii au deja o identitate proprie şi deci nu le mai trebuie o alta. Se consideră „descendenţii lui Avraam”, dar nu fac faptele lui Avraam şi nu au credinţa lui Avraam, care s-a bucurat că va vedea ziua lucrării lui Hristos şi a văzut-o.

Se consideră „ucenicii lui Moise” (în care şi-au pus nădejdea), dar tocmai Moise îi va acuza pentru necredinţa lor, fiindcă în Legea lui este scris despre Isus.

Oponenţii lui Hristos care se revendică de la Avraam şi Moise, trăiesc în minciună, căruia i-au devenit sclavi. Pentru a cunoaşte adevărul, trebuie devină ucenicii lui Isus. Dar nu vor să aibă parte de adevăr, fiindcă îl au ca tată pe Diavolul, tatăl minciunii, care vorbeşte potrivit cu natura lui.

Când Mântuitorul îi invită să devină ucenicii lui, promiţându-le libertatea, „iudeii” se oţărăsc: „Noi n-am fost robii nimănui”. Altminteri, le-ar plăcea să creadă în Isus, cu condiţia să nu li se spună prea multe adevăruri. Se pare însă că Isus nu e interesat atât de oameni care cred în El, cât de oameni dispuşi să devină ucenicii lui.

Când ne uităm în propria noastră ogradă (indiferent cum vrem s-o delimităm), observăm la lucru aceeaşi veche ispită a fabricării de genealogii spirituale ilustre. Exemplul cel mai la îndemână este cel al Sf. Andrei, revendicat pătimaş (dar neconvingător) de mari şi mici. Dacă îl avem pe Sf. Andrei la capătul liniei din care descindem, avem legitimitate. Nu suntem „fii ploii”, ci avem un pedigree ilustru.

Nu am un nume pentru acest „naţionalism” religios care ne bântuie, dar înclin să cred că suficienţa lui e menită să mascheze un anumit complex. Blufăm spiritualiceşte fiindcă simţim nevoia să compensăm. Dacă prestaţia personală e slabă, găseşte-ţi ascendenţi iluştri.

Pentru toţi practicanţii cacealmalelor identitare, întâlnirea cu Hristos este traumatică, fiindcă adevărul pe care îl aduce El spulberă minciunile pe care şi le spun oamenii despre ei înşişi. N-au fost scutiţi de această traumă nici „iudeii” de anţărţ, nu suntem nici noi.

Philip Yancey, Cu sufletul în viaţă, Editura Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2008

“Personalităţile prezentate în această carte se vor a fi exponente ale tuturor celor de la care am avut ceva de învăţat şi care îmi ţin pe mai departe spiritul treaz. Vocile lor străbat deopotrivă din Japonia, Olanda, Rusia, India, Anglia şi Statele Unite. Nu toţi aceşti oameni sunt creştini în sensul ortodox al cuvântului, iar unul dintre ei, Mahatma Gandhi, a decis, bunăoară, să rămână străin acestei credinţe. Nici unul n-a rămas, însă, neschimbat în urma întâlnirii cu Isus. Pe jumătate dintre ei i-am cunoscut şi intervievat personal, legând, în anumite cazuri, prietenii de o viaţă. Pe ceilalţi îi ştiu indirect, prin intermediul scrierilor pe care le-au lăsat după ei. Ciudat e că tocmai aceia care se situează mai departe de creştinismul ortodox – Gandhi, Tolstoi, Dostoievski, Endo – m-au ajutat să-mi înţeleg mai bine credinţa, limpezindu-mi-o dintr-o perspectivă pe care n-o avusesem în vedere.”

“Înţeleg, astăzi, mai bine presiunile la care a fost supus [Martin Luther] King pe parcursul întregii sale vieţi de adult (…). Slăbiciunea morală, din pricina cărora unii creştini încă se îndoiesc de autenticitatea credinţei sale, îi legitimează convenabil pe toţi cei ce caută să-i ignore mesajul. (Acestor creştini nu le-ar strica să recapituleze lista excepţionalilor oameni de credinţă înşiruiţi în Evrei 11, listă care îi cuprinde, în ciuda rătăcirii lor morale, pe Noe, Avraam, Iacov, Rahav, Samson şi David). A existat, fără îndoială, o perioadă când şi eu mă număram printre contestatarii lui King. Totuşi, nu pot citi astăzi nici o pagină din biografii ori vreun paragraf din discursuri fără conştiinţa profundă a preeminenţei convingerii sale creştine. Am o întreagă colecţie de înregistrări ale predicilor lui şi, ori de câte ori le ascult, sunt copleşit de forţa irezistibilă pe care o emană, cu o elocvenţă de neegalat, acest mesaj izvorât din Evanghelie.”

“Istoricii moderni, care au tendinţa de a se lega de defectele oamenilor moderni, povestesc despre micile pretenţii pe care Gandhi le avea de la asociaţii săi, obiceiurile sale bizare, despre încăpăţânarea sa excentrică. Şi-a pus la încercare jurîmântul de castitate dormind alături de femei dezbrăcate. Cel ce reuşea să însufleţească milioane de oameni a eşuat în calitate de cap al propriei familii, purtându-se rău cu soţia lui şi crescând un fiu care, răzvrătindu-se, avea să devină un delapidator, un împătimit al jocurilor de noroc şi un alcoolic sărac lipit. Iar când soţia lui stătea să moară din cauza unei bronşite acute, iar britanicii au trimis cu avionul un flacon cu medicament rar de penicilină care o putea salva, Gandhi i-a interzis doctorului să i-l administreze intravenos ca nu cumva acul să îi pângărească trupul. În consecinţă, femeia a murit. Cu toate acestea, după ce i s-a dus vorba, imaginea i s-a deteriorat, iar propriul său popor continuă să renunţe la multe dintre lucrurile pentru care el a trăit şi a murit – chiar şi după toate acestea, Gandhi emană totuşi o calitate unică, una care nu a încetat niciodată să îi influenţeze pe cei care l-au cunoscut. Mountbatten, un comandant militar cu experienţă, i-a rezumat forţa morală cu o formulă simplă din strategia militară, într-un moment în care războiul civil izbucnea pe întreg teritoriul Indiei: ‘Pe frontul de vest am 100.000 de soldaţi unul şi unul, ia vărsarea de sânge nu poate fi oprită. În est am un bătrân şi nici o vărsare de sânge.’ […] Metodele pe care le-a propovăduit Gandhi au fost adaptate de Martin Luther King Jr. cu efecte similare în Sudul Americii. Acestea s-au ivit din nou în Africa de Sud şi în Europa de Est, unde, într-o noapte, mii de manifestanţi cu lumânări în mâini şi cântând imnuri au doborât o Cortină de fier care dăinuise vreme de patruzeci de ani.”

(5 ianuarie, dimineata – Genesa 13-15)

Capitolul 13

Ce face farmecul lui Avraam este relaţia pe care el o cultiva cu Dumnezeu. O relaţie care a depăşit momentele cerere-ofertă (atunci când ai o relaţie cu Stăpânitorul lumii eşti înclinat să ceri foarte multe lucruri) şi se bazează mai mult pe închinare. Oriunde ajungea să îşi întindă corturile Avraam făcea şi un altar pentru că  Dumnezeul lui era Dumnezeu prezentului, nu uitat undeva în copilărie, adolescenţă, casa părinţilor sau biserica adesea  nefrecventată. Şi îmi mai place ceva la Avraam. În disputa cu Lot, Avraam alege relaţia în detrimentul câştigului. “Te rog, să nu fie ceartă între tine şi mine” este îndemnul care a străbătut secole ca semn al prieteniei care se jertfeşte. Acest tip de prietenie nu se termina atunci când intervin interesele, sau situaţiile nefavorabile. Ea nici măcar nu ţine cont de vârstă, când este oferită, este oferită cu inimă largă.

Capitolul 14

Unul dintre cele mai misterioase capitole din Sfânta Scriptura. Şi acum, întrebări de genul: cine este Melhisedec? unde era Salemul şi ce era Salemul? şi multe altele încă mai frământă mintea gânditorilor. Prietenia pe care Avraam i-o purta lui Lot îl determină să plece într-o misiune de salvare, îl scoate din zona de confort şi siguranţă şi îl aduce pe un câmp de bătălie. Melhisedec primeşte apoi zeciuială de la Avraam, într-un moment în care acesta era victorios (şi după rigorile războiului el ar fi trebuit să primească tributul celorlalţi împăraţi).

Capitolul 15

De pe ce principii sunt mântuiţi cei din lumea veche? Ei nu îl cunoşteau pe Cristos şi informaţiile despre venirea Lui erau aşa de vagi încât cred ca nimeni nu le-a înţeles. Şi, cu toate astea, nu putem crede ca Avraam, Lot, Isaac, Noe nu sunt oameni mântuiţi. Acest capitol introduce un concept care este posibil să stea la baza salvării lor: legământul cu Dumnezeu. Încă o data Dumnezeu se autolimitează si face cu Avraam un legământ, legământ în care promisiunile şi acţiunile lui Dumnezeu sunt cu mult deasupra cerinţelor Lui. Avraam îl crede pe Dumnezeu şi această credinţă, într-un ocean de idolatrie îl face pe Avraam neprihănit.

Descoperim, tot aici, un Dumnezeu care are în mână nu numai balanţa păcatelor personale, ale individului, ci si pe cele ale unei naţiuni. Există păcate personale dar există şi unele colective. Nelegiuirea amoriţilor nu atinsese vârful de neacceptat. Ei puteau să dea înapoi, să se pocăiască şi Dumnezeu le acordă timp pentru asta. Timp pentru ei, timp pentru noi, ca naţiune. Cât de lung este acest timp nu putem şti, ştim doar că păcatul de astăzi, al societăţii noastre îl scurtează tot mai mult.

De aici puteți downloada programul de citire a Bibliei pentru tot anul 2009. Pentru a primi constant devoţionalul zilnic puteți sa:

- va abonați la newsletter lăsând un comentariu aici cu mențiunea newsletter

- daca folosiți un program de citire feed, prin click pe feed on articole situat in coltul din dreapta sus

Valentin Dedu, Îndrăzneşte să visezi. Eseuri motivaţionale pentru depăşirea limitelor, Editura Metanoia, Timişoara, 2007

“Motivul pentru care a venit Isus Hristos în lume a fost bine definit. Misiunea Lui nu a fost doar vindecarea celor bolnavi, eliberarea celor posedaţi, sau formarea unor ucenici, ci mai mult de atât: ca toţi aceştia să primească viaţa Lui, să trăiască prin El o viaţă din belşug. Misiunea lui Hristos în viaţa noastră nu este împlinită până nu trăim o ‘viaţă din belşug’. Ce înseamnă ‘o viaţă din belşug’? Cei mai mulţi o descriu prin contrast cu viaţa sărăcăcioasă de supravieţuire. Pentru majoritatea creştinilor, ‘viaţa din belşug înseamnă să te rogi zilnic, să citeşti Biblia, să vii regulat la biserică, să evanghelizezi pe cineva, să fii bucuros că eşti creştin… Toate aceste elemente compun ‘viaţa din belşug’ a creştinului, dar dacă s-ar limita doar la atât am fi foarte frustraţi, pentru că această viziune pune accentul pe virtutea comportamentului creştin, nu pe harul şi darul lui Dumnezeu. Viaţa din belşug este misiunea lui Hristos, iar noi trebuie să-L lăsăm s-o realizeze. Isus a intenţionat să spună mai mult, să facă mai mult, să fim mai mult. O viaţă din belşug se realizează prin împlinirea legilor care o conturează.”

“Există un teren al luptei, dar şi un teren al victoriei. Zona în care este descrisă voia lui Dumnezeu este terenul biruinţei. Pe terenul ascultării, rugăciunii, dragostei, binecuvântării, este garantată victoria. Dacă umbli în lumină, pentru Diavol eşti invizibil. Cel ce stă pe genunchi înaintea lui Dumnezeu nu poate fi îngenuncheat niciodată. Dragostea nu moare. Moartea va muri, dar dragostea niciodată. ‘Dragostea este mai tare ca moartea.’ (Cântarea Cântărilor 8:7) Dragostea este cea mai puternică armă, ea nu are concurent în ceea ce înseamnă puterea, pertinenţa şi persistenţa ei. Toate lucrurile vor trece, însă dragostea rămâne. Toate se schimbă, însă dragostea este constantă în caracterul ei. ‘Nu întoarceţi rău pentru rău, ci biruiţi răul prin bine.’ (Romani 12:21)”

“Patriarhii trebuie admiraţi pentru multe lucruri, însă există un lucru care trebuie scos bine în evidenţă, şi anume că ei au ştiut să lase o moştenire spirituală. Despre Avraam se spune că ‘şi-a pus cortul şi a zidit altarul’. Avraam a fost nomad toată viaţa, a devenit expert în strângerea şi punerea cortului, probabil că făcea lucrul acesta în câteva ore, însă când venea vorba de zidit altare, altfel stătea treaba. În Biblie există o lege a clădirii altarelor pe care Avraam şi ceilalţi patriarhi au respectat-o. Pentru aşezarea cortului avea nevoie de câteva ore, însă pentru clădirea altarului petrecea mult timp. Trebuia să meargă până la râu să aleagă pietrele curate şi necioplite, să le potrivească şi să clădească un Altar trainic. Avraam a zidit altare. Altarele pe care Avraam le-a zidit au fost puncte de reper pentru strămoşii lui. Pe lângă altarul de la Betel a trecut şi Isaac, a trecut şi Iacov, a trecut şi poporul în călătoria exodului. Avraam a lăsat moştenire altare. Îl cinstim pe Dumnezeu cu atât mai mult cu cât altarul pe care îl zidim este mai durabil. Fiecare dintre noi dorim să lăsăm o amprentă în lumea asta, generaţia următoare să ne recunoască contribuţia. Unii au lăsat piramide, alţii au lăsat imperii, alţii au lăsat cărţi, însă Avraam L-a lăsat pe Dumnezeu. Altarul este urma închinării tale. În sfinţenie şi închinare nu există limită. Singurul lucru pe care îl iei cu tine în cer şi rămâne în acelaşi timp pe pământ este caracterul tău, altarul tău.”

Am publicat deja două postări despre pasajul dificil din Evrei 6. Postarea a doua făcea referire atât la avertismentele cutremurătoare din capitolul 6, cât şi la încurajările pe care le conţine.

(III) 6:13-20 Ultima subsecţiune ne pune înainte două personaje: pe Avraam şi pe Dumnezeu. În v. 12 destinatarii erau îndemnaţi să se facă „imitatori” (mimetai) ai celor care prin credinţă şi perseverenţă (makrothumia) moştenesc promisiunile.

Cine este personajul prin excelenţă moştenitor al promisiunilor? Avraam, desigur, care perseverând (makrothumesas din v. 15 trimite la makrothumia din v. 12) a „obţinut” promisiunea.

Faţă de Avraam Dumnezeu şi-a revelat caracterul de o asemenea manieră, încât cititorii pot să se simtă plini de încredere.

Caracterul lui Dumnezeu

Să vedem mai întâi premisele: (1) Dumnezeu i-a făcut promisiuni lui Avraam; (2) Dumnezeu s-a jurat pe Sine (Gen. 22:16-17).

Parcă anticipând curiozitatea destinatarilor (şi a cititorilor de peste veacuri) care se întreabă: „Dar de ce a fost nevoie ca Dumnezeu să jure?”, autorul ne dă explicaţia:

- Oamenii obişnuiesc să se jure pe ceva superior lor.

- Când oamenii au dispute (antilogias), folosesc jurământul ca o garanţie (bebaiosis) care pune capăt neînţelegerii.

- Dumnezeu a vrut să arate şi El în mod suplimentar (perissoteron) moştenitorilor promisiunii (=lui Avraam şi succesorilor lui) caracterul imuabil al hotărârii/scopului (boule) Lui.

- În consecinţă, Dumnezeu a intervenit (emesiteusen) cu un jurământ.

- Există deci două lucruri imuabile în privinţa cărora este imposibil (adunaton) ca Dumnezeu să mintă: (1) hotărârea Lui şi (2) jurământul Său.

[Alternativ, cele două lucruri „imposibile” ar putea fi promisiunea făcută şi jurământul care o confirmă. În orice caz, fie că e vorba de „hotărâre” (boule), fie de „promisiune” (epangelia), ideea este aceeaşi: consecvenţa lui Dumnezeu este un motiv de speranţă!]

„Imposibilul” care ne face să căpătăm încurajare

Mă opresc un pic asupra acestui adunaton din v. 18. În acelaşi capitol (6:4) ni se spunea că este adunaton (imposibil, cu neputinţă) ca cei apostaziaţi să fie înnoiţi iarăşi întru pocăinţă. Acela era „imposibilul” dătător de fiori. Acum ni se spune că este adunaton ca Dumnezeu să mintă în două privinţe: în deciziile anunţate şi în jurămintele care însoţesc deciziile.

Firul argumentativ continuă (v. 18): …ca prin aceste două „imposibilităţi”, noi, cei ce ne-am refugiat în Dumnezeu, să căpătăm acea îmbărbătare puternică (ischuran parakalesin) de a „apuca” (kratesai are şi sensul de „a înşfăca, a prinde”) speranţa ce ne stă în faţă.

Această speranţă este o ancoră pentru sufletul nostru. O ancoră tare (asphale) şi sigură (bebaian), care pătrunde în Sfânta Sfintelor. Acolo a intrat ca Înaintemergător, pentru noi, şi Isus Hristos, devenind preot pentru veşnicie, după modelul întruchipat de Melhisedec.

Să recapitulăm deci:

(I) 5:11-14 şi 6:1-3. Avem o mustrare („sunteţi imaturi/întârziaţi”) şi o încurajare („să lăsăm ABC-ul şi să mergem către maturitate, ceea ce vom şi face”.)

(II) 6:4-12. Avertismente drastice (lepădarea te aruncă în „imposibil”; „dacă produci buruieni ţi se pune foc”), dar şi speranţă („you can do better”, „Dumnezeu nu uită strădaniile voastre, cu tot ce presupun ele”).

(III) 6:13-20 Trebuie să ne facem „imitatori” ai lui Avraam, căruia Dumnezeu i-a făcut promisiuni întărite prin jurământ. Acest dublu fundament „inamovibil” este cel care ne insuflă curajul de a ne prinde cu putere de speranţă – de ancora care pătrunde în Sfânta Sfintelor unde a intrat şi Isus, Marele nostru Preot.

Concluzii?

Sigur, după analiza exegetică făcută, s-ar cuveni să tragem şi nişte concluzii aplicative. Am să propun într-o viitoare postare nişte principii hermeneutice de care ar trebui să se ţină cont în interpretarea pasajului analizat exegetic.