Selamun aleykum,
Bayram hazırlıkları başladı. Peki kendine -arkadaşlarına göndermek üzere- bir e-kart da ayarladın mı? Zararı yok, i-tasarım senin için tasarladı bile. İ-tasarımdan sana bayram hediyesi olarak aşağıdaki e-kartı bütün sevdiklerine bayram tebriği olarak gönderebilirsin. Bunun yanı sıra, bayram tebriğinin yanında kurban bayramı hakkında bilgilendirici bir not da eklemek istersen, buraya tıklayabilirisin. Zira Kurban Bayramı, içimizdeki İsmail’leri/zaaflarımızı, yenemediğimiz kötü davranış ve düşüncelerimizi kurban etmemiz için birer fırsattır.

Unutmadan, bayramda masaüstünü şenlendirecek duvar kağıdın da burada:

Mutlu bayramlar dileğiyle…

12 septembrie

Nu prea ma lasa gandurile in pace. Si fac cum fuck si ma intorc la Catalina. E si normal: pe ea am iubit-o amandoi, si ea ne-a facut pe noi, fiindca fara ea noi n-am fi fost nimic. Ea ne-a invatat toate felurile de lumini, si sa gustam un sarut de parca toate diamantele lumii sunt reflectate in el, si nimic si nimeni nu ne-a facut sa ne simtim la fel dupa aceea. Tot ce a venit dupa aceea a fost doar o gluma… pentru el; pentru mine a fost un cutit inca o data zvarcolit in rana; dar de ce sa ma infurii pe soarta fiindca mi-a rezervat un destin atat de necrutator? Poate ca il meritam.
Ea m-a gasit pe mine, si nu eu pe ea. Eram la un bairam aiurea prin Socului, unde la 2 noaptea singurii ramasi treji eram noi si gagiul ei, un hipoderm contagios de prost. Ce cauta cu el? De dragul experimentului, probabil. M-am rasucit pe perne pana cand am fost dat afara din camera intr-un mod neceremonios. De-atunci si-a dat seama ca picioarele ei lungi, zambetul ei catifelat ce mintea continuu ma cucerisera. Din a saptea nu ma simtisem atat de o idee de fata, de o pasiune. Acuma as spune ca Catalina a fost singura persoana de care m-am indragostit, sincer. Oana a fost o pasiune, si nimic mai mult, iar Nina dintr-a 9-a o pacaleala reciproca.
Am pastrat legatura asa, in dorul lelii, si am fost cam usor surprins – de fapt mai mult, asa, dar nu prea puteam sa-mi permit sa recunosc – sa vad ca cu o fata pot avea loc si conversatii super. Imi placea cum radea, imi placea curba gatului si fustele scurte. Imi placea cam totul la ea. Ma indragostisem rapid. Nu era egoista, si nu vorbea despre alti baieti din viata ei; dar totul era atat de usor, ca nu banuiam ca ar fi trebuit sa fac ceva. Lucrurile stateau bine cum stateau; platonic, carevasazica. Fata de modul meu obisnuit de a vorbi cu o fata, cu Catalina faceam si spuneam exact ce nu trebuia sa fac, si eram constient de asta: ii spuneam Corbului, la scoala, tot ce se intampla, iar el radea, fara sa se plictiseasca: “Te-ai prins in lat”.
Aveam si ce sa-i spun, pentru ca pe Catalina o vedeam in fiecare zi, o vorba azi, o vorba maine, ma aprindea. Stia prea bine ce facea; sau poate inca credea ca poata sa aiba un prieten barbat. Era cald deja afara, si spatele se frigea cand ma sprijineam de peretii salii de sport, sa fumez un monte-carlo. In mai, si tigarile au alt gust: sfaraie, nu ard, si cerul gurii se cocleste chiar mai mult decat iarna.
Sa-l prezint pe Corb deci, pentru ca altfel nimic nu o sa aiba sens pentru mine. Nici un om nu mi-a schimbat viata ca el… nu, banalitate; cel mai bun prieten pe care … nu, banalitate. Corbul este, pur si simplu; prostanac, delicat, iubitor, haios, ingrozitor, beat, idiot, destept, flamand, filozof, futangiu si toate la un loc din nou. Din a 9-a ne stim; nimic nu ne-a separat, prin oricate am trecut impreuna; iar respectul pe care il am pentru el n-o sa-l stie niciodata. E subtire, dar niciodata artificial; cum am avut eu nenoroc la gagici, asa a avut el noroc; eu eram cel adanc, cel meditativ, iubitor, naiv, niciodata pesimist, motiv pentru care in sufletul nici unei fete nu s-a trezit instinctul materno-St.Bernardian de a ma salva; nici la el nu s-a prea intamplat asta de fapt, pentru ca la el e altceva; e stralucirea sampaniei, a betiei si a bucuriei de viata. Ce a vrut, a avut omul asta; si nici o durere, nici o amaraciune nu i-a brazdat vreodata sufletul; si acum e la fel de inocent si phoenix-ian ca la inceput, as putea sa jur. Chiar in ciuda afacerii cu Catalina.
Am inteles eu mai tarziu cum venea treaba cu privirile alea pe care i le arunca Catalina.. dar n-am vrut. Stii cum e, nu? Ai intuitia, dar incerci sa te minti: “Eh, ca doar nu le ghicesc eu atat de bine.. oi fi paranoic/a.” Eh, de-a dracu, am nimerit-o. Nu o mai interesam… asa, dupa un timp; cu fiecare intalnire in 3 printr-un barulet prapadit – de obicei cafeneaua veselei sau la grande pizzde, cum ii zicea Corbul masmongheniei aleia de langa protv – el era mai amuzant, facand-o sa rada, stralucind, si eu mai posac, mai amarat, mai nenorocit. Modul perfect de a face complexe, iti dai seama. A fost urat, perioada aia; dusul rece – adica ei doi convocandu-ma spasiti la Iancului ca sa-mi zica ca pauza – a venit asa, ca un fel de eliberare. Ca dovada – nu i-am evitat pe nici unul din ei dupa aceea. Ma legau prea multe ate de Corb – prea multe prostii si prostioare si lucrari la care am copiat impreuna si betii la care ajungeam manga din statia de trolebuz deja si vise pierdute si vise castigate si gagici la care ne-am uitat amandoi cu jind si comentarii artistico-tehnico-tactice. Ca dovada ca pricea s-a ales: cu el vorbesc; cu ea nu – de luni bune.
Am prea multa incredere in intuitie acuma, si asta ma innebuneste. E ca, hmm, un fel de paranoia. Cred ca stiu prea multe despre oamenii din jurul meu pur si simplu dupa cum le interpretez privirile. Dar daca am dreptate? Am dreptate?

pe vremea mea adica acum zeci de ani cand eram tanar si puber mergeam la bairame la tot felul de colegi si pretenari. Si era cu muzica la calculator, bautura aducea fiecare si mancare ce avea ala prin frigider. Si ce mai stateam pana dimineata pe ritmuri de BUG Mafia, Parazitii, Timpuri Noi, Vita de Vie si chiar si Costi Ionita. Nu ma ascund ca altii care spun ca ei nu ascultau manele cand mergeau la petreceri. La fiecare bairam care ajungeam erau unii care vroiau sa asculte si o manea de inceput. Ca eram multi si diversi. In orice caz dupa vreo 2 sticle de vin toti uita ca nu asculta manele …Stand cu chirie am tot locuit in diferite blocuri si de ceva timp nu am mai auzit muzica si bairame. Sa inteleg ca tineretul de azi nu mai face din astea? Ca prefera sa mearga in baruri si cluburi? Sau sa stea in fata blocului cu samanta in dinti? Sa imi spuneti voi astia mai tineri cum este socializarea in ziua de azi. Pana atunci eu va pun o melodie despre cum era pe vremea mea

Thaaai de mine!… Azi e ziua blogului meu. Implineste un an si ceva. Si nu mai stiu cat, dar am uitat sa-i zic La Multi Ani mai demult si nici in lumanari n-am suflat ca n-am.

Ba, blogule, sa stii ca-mi place de tine. Nu mult, dar nu te-as da la nimeni, decat daca mi-ar da ceva frumos in schimb. Nu bani, ca-s urati. Ceva frumos, am zis.

Nici mie nu-mi vine sa cred ca te-ai facut de un an si ceva fix. Si sunt cateva persoane care te-au calcat si te tot calca in cuvinte.  Sa vedem daca te pupa cineva, daca te invita sa dai o prajitura, sa traiesti mult si bine… Am vazut ca se cam baga fetele pe tine. Inseamna ca la voi, un an si ceva e varsta de majorat?

Deci noroc ca mi-am adus aminte. E ziua ta, ti-am zis? Un an si ceva inseamna mai mult decat 4 luni, 3 saptamani si 2 zile. Hai, pa.

Today was a good day aşa că voi scrie miticul post despre la fel de mitica lansare de carte a volumui de poezie Jamais vu sau la prima bere cu tata din 25 septembrie.

Ziua respectivă poate fi catalogată ca fiind atotcuprinzătoare din perspectiva în care am trecut printr-o sumedenie de stări in timp record. Noaptea precedentă zilei de lansare era cât se poate de lipsită de somn. Scenarii din cele mai ridicole mi se înfiripau în scăfârlie cu o subtilitate de spion.

În unele din ele reuşeam să ma fac de râs spunând ceva total aiurea sau bâlbâindu-mă pana la un paroxism şi cauzam găuri negre de la repetarea în mod constant a aceleaşi consoane. În altele întârziam câteva minute şi toată lumea îşi îndrepta atenţia mea şi eu, un intrus la propria lansare mă aşezam undeva în fundul sălii sau, mai rău, eram dat afară din sală. Sau chiar nu ajungeam de loc în unele instanţe: şoseaua se surpa mergând oarecum liniştit spre primărie, avioane se prăbuşeau fix în calea mea sau meteoriţi îşi plantau craterele exact pe traseul meu. Din fericire pentru mine (şi restul umanităţii), nici unul din visurile paranoice nu au avut şansa de a se adeveri.

Dimineaţa am trecut pe la hyper-market cu Mălă, his mom şi Cretzu unde ne-am întrecut în cărucioare şi priviri furişate după diverse creaturi ce ne încântau globurile oculare. Produse de panificaţie dispăreau în mod misterios de pe raioane şi aroma de baclava trona peste papilele noastre gustative. Bananele nu sunt o armă. Punct.

Pe urmă, foarte agitat şi fâstâcit şi hiperactiv am trecut pe la teatru de unde am reuşit să procur  costumaţia pentru mica supriză ce avea să aibă loc în timpul lansării de la Primărie. Am pierdut pe urmă puţin vremea discutând cu Cretzu despre lansare şi diverse dume ce ne treceau prin cap. Iar eu aveam nevoie de o costumaţie mai distinsă pentru evenimentul ce urma a avea loc.

Două apeluri şi câteva minute mai târziu am clarificat problema costumului. Mi-am asumat noua deghizare în scurt timp(spun asta pentru ca ma simt deseori incomfortabil purtând sacou si pantofi fancy)  şi m-am prezentat în încăperea ce avea să găzduiască cine-ştie-câţi oameni în mai puţin de oră. Era imensă, sunt convins că şi acuma este la fel, dar în momentele respective mi se părea cât o arcă, gata să inghită în ea populaţia lumii. Cei din jur poate nu îşi dădeau seama dar pupilele mele pulsau odată cu pieptul meu şi eram absolut convins că va ieşi un fiasco total.

Paginile dezrădăcinate îşi aruncau hârtia peste masa în timp ce se înmulţeau şi volumaşul scăpa de o pagină, al cărui conţinut este de-o natură secretă. Primi invitaţi mai răsăriţi se ivesc la intrarea în sală neştiind ce urma să se întâmple. Eu le împărtăşeam starea probabil la puterea a 10-a. Îi salut politicos, le spun să se aşeze unde vor şi încep să mă ţin ocupat blocând mental venirea orei 17:00 cât de mult puteam şi Momentul.Lucru care, devenea tot mai greu de făcut odată cu torentele de oameni ce se revărsau în încăpătoarea sală.

Foşti colegi, foşti profesori, actuali profesori, actuali colegi, prieteni, cunoştinţe, vagi cunoştinţe, străini se aşezau unul câte unul pe scaune. Şi broboanele de transpiraţie practicau diviziunea asexuată pe frunţile celor 4 scriitori. Jamais vu pe bune.

Apar şi starurile lansării, care aveau sarcina de ai prezenta pe cei 4 scriitoraşi. Momentul galopa spre realitatea imediată şi în cateva clipe se aşează toţi 7 VIPs : Dorel Tifor, fost director al Colegiului E. Gojdu bună bucată de vreme, Mihai Vierul poet extraordinaire şi domnul Marius Miheţ, lector universitar la Facultatea de litere din Oradea(pe care, s-ar părea ca o atendez şi moi) şi cei 4 fericiţi: Andrei Pintea, Adrian Mălăieş-Popescu, Dumitru Vlad şi Alex Drăgan.

Începe dl. Tifor un discurs despre club, Mălă care-şi lansa pletele in spatele lui în slow mo pe coridoare ,eu devin brusc eminescian în timpul discursului şi actul nostru creator devine un posibil standard pentru viitoare generaţii. Lumea aplaudă. Eu mă jucam cu butonul de la microfon cu spor. Pe urmă Marius Miheţ ţine un discurs free-style despre poezie ignorând multiplele puncte şi subpuncte notate chiar de el însuşi după lecturarea volumaşului cu pricina.Dă vina pe emoţiile care ni le împărtăşea într-o oarecare măsură. Lumea aplaudă. Next up, Mihai Vierul spunea sălii întregi despre livrescul inevitabil şi despre poezia noastră care totuşi reuşea în mare măsură să îşi facă treabă fără el. Aplauze.

Pe urmă cei 4 au dat şi ei un mic discurs despre…mai bine zis 3, Cretzu a prins trac şi s-a sustras activităţii cu o subtilitatea desăvârşită, despre club, poezie şi volum. Personal încercam să nu transform mica mea cuvântare într-un solilocviu, cum îmi stă în obicei când sunt destul de emoţionat.  Aplauze x 4. Fără întrebări.

Se citesc câteva poezii de cei 4. Fiecare citea una aparţinând altuia. În timpul citirii lui Cretzu un domn îmbrăcat oarecum anacronic răsare cu o pălărie şi mantie rugând lumea să închidă celularele. Secundă. Aplauze înzecite.

Şi pe urmă, semnat de cărţi. Nici nu ştiu cât timp a trecut în timp ce semnam cărţi pe bandă dar totuşi în format unicat, puteau fi minute, putea fi ore, nu-mi amintesc. Oamenii se împart strategic între cei 4 şi cerneala şi pasta de pix plana în voie.

La sfârşitul ambuscadei cu volume, cei 4, sleiţi de puteri şi obosiţi se îndreaptă spre masa de bunătăţiuri ce fusese prădata de proaspeţii posesori de poezie. Trecu şi Momentul şi eu eram încă întreg. Mală dispare în stil german, iar ceilalţi 3 crai bagă un bairam prin fum şi decoruri portocalii pe lângă vulturi negri.

asta da săptămână! bairam în fiecare seară, cenaclu, lansările de la gojdu şi eminescu, interviu pt ziar, în emisie la tvs ş.a.m.d.. şcoala nu prea s-a făcut primitoare, aşa c-am lipsit ultimele 2 zile. luni iar nu e şcoală, marţi nu e nu ştiu ce… îmi place boema asta, dar mi-e teamă c-aş putea să mă obişnuiesc.

l-am cunoscut şi pe komartin şi-am stat cu el şi alţi scriitori la câte-o bere, la taifas, recomandări, îndrumări, tripuri…

relaxaţi, zâmbăreţi şi fără probleme am trecut şi prin sediul tvs-ului. eu puţin panicat, cu fobia mea de vorbitul în public, cu lapsusurile prinse scai de mintea mea. dar ceva avânt de autodepăşire sau ce naiba intervenise, m-a făcut să dau din buze mult şi bine. încercam să mă opresc dar gura mi-o lua înainte şi-şi tot expunea acolo cuvintele, ca un fotomodel fonic.

am trecut şi pe la teatru la premiera piesei tot mort, tot mort? aseară. căci primisem un telefon de la o prietenă care dorea să-mi ofere moca o invitaţie pt 2 persoane, ea neavând chef de teatru. numai bine mi-am încadrat seara într-o beatitudine somnolentă, cu teatrul ca premisă şi cu o plimbare lentă ca urmare, agăţat de mâna cuiva care-mi purta hanoracul, cu telefonul mort în buzunar. evenimente [pt mine chiar sunt evenimente] de genu mă fac să mă simt atemporal şi să-mi doresc cât mai multe cărţi în jurul meu, dar somnul intervine în cele mai multe cazuri şi se rupe irealitatea aceea.

numai ca, în dimineaţa asta, să mă panichez şi să-mi cadă timpul în spate, să mi se pară tot mai alert şi mai încărcat. va urma şcoală, antrenamente, engleză din belşug, germană, poezie… când mai am eu timp de citit, de seriale, de lucrurile mici şi plăcute cum ar fi să stai deasupra unei căi ferate şi să scuipi pe trenul în mişcare, de socializarea care a devenit o dependenţă pt mine ş.a.m.d.?

vorbind de poezie, azi începe activitatea clubului de poezie sala 07 de anul acesta. de la ora 2 încolo, sala 7 din gojdu. cei interesaţi să ne contacteze… sau să se prezinte direct, ce naiba!

Se făcea odată că, într-o zi semi noroasă, 4 poeţi debutanţi acompaniaţi de un naş mare şi un naş mic şi supravegheaţi de un tătuc, să îşi lanseze cartea… de două ori, în aceeaşi zi.

Prima de la Colegiul Naţional E. Gojdu, a fost acompaniată de râsete, voie bună şi de o atmosferă deşi aflată sub umbra aniversării a 90 de ani a unităţii respective de învăţământ, motiv pentru care întreaga manifestaţie s-a desfăşurat la un ritm accelerat.

Secunda lansare a avut loc în sala festivă a Colegiului Naţional M. Eminescu unde s-a tinut un adevarat recital atat din partea celor 4 crai cât şi din partea naşilor şi chiar a membrilor cenaclului ce aparţin de instituţia respectivă. S-au spus vorbe despre poezie, efectul acestora, clubul de poezie în sine şi versurile au împăienjenit sala.

De-asemenea, azi 2 octombrie, cei care au avut posibilitatea au putut să ii zareasca pe baietii cu volumul la Cappucino de dimineata, emisiune în cadrul postului local de televiziune TVS, unde, odată dezmorţiţi şi relaxaţi au vorbit despre volumul cu pricina şi originile scriitoriceşti ale fiecaruia cât şi despre nebuloasele faze incipiente ale clubului de poezie Sala 07. Va mai apărea un interviu cu cvartetul pestriţ în Noul Bihoreanul, ce apare lunea.

Bun, acum că am scos chestiunile mai oficiale din cale sunt mândru să anunţ că: clubul de poezie Sala 07 îşi reia activitatea în trombă în data de 3 octombrie, sâmbătă, adică azi, de la ora 14:00 în aceeaşi sală de ordin numeric şi pereţi vor vibra de la torentele creatoare încă odată.

Mitru

Am ajuns la a 100-a postare. Nu-i deloc mult dar nici puţin, raportat la viaţa reală a blogului. E doar demarajul. Nu că ar conta prea mult dar cifrele rotunde ne atrag precum magnetul. Trebuie sărbătorite. La fel cu acest 100 al meu, nu puteam rămâne indiferent. Ce contează că lumea lui Copos se scufundă? Ce importanţă are că “monstruoasa” coaliţie s-a spart precum o băşică opărită prea tare? Vedeţi bine că oamenii cu spirit mare nu bagă în seamă asemenea nimicuri. Băsescu cântă şi dansează de parcă s-ar pregăti pentru Megastar, alţii pun de-o ciorbă de burtă pentru Cartea Recordurilor, eu dau mare bairam. N-o lungesc fiindcă n-am avut resurse financiare decât de-un sandwich cu untură şi roşii, stropit din belşug cu un sifon de zile mari. Pentru acompaniamentul muzical i-am lăsat cale liberă lui Bobby McFerrin. Nici nu putea merge mai bine altceva decât “Don’t worry be happy”. Fără a fi lăudăros, trebuie să recunosc că sunt unic în organizarea chefurilor. Nimeni nu mă întrece, sunt tatăl chefliilor.

Am la activ înc-o distracţie la maxim. Nu mă las “ş-altă dată o s-o fac şi mai lată”, doar…

Azi am fost la cenaclu unde a fost megabairam cu poetul Claudiu Komartin, (pe care îl întâlnisem mai devreme în conditii mai ciudate, dacă nu uşor stânjenitoare la facultate) şi s-a pornit o adevarată fanfaronadă referitoare la condiţia de poet vs scriitor şi despre omul şi poetul Claudiu Komartin.

Mi se pare amuzant ca, poeţii sunt şi ei umani, indifferent de vârstă sau rang, dacă nu chiar mai umani decât majoritatea oamenilor. Odata scăpaţi din mediul oarecum rigid al cenaclului îşi întind picioarele şi corzile vocale şi dau frâu liber la limbaj la fel de pitoresc ca şi scrierile lor obişnuite, aici, cu limbaj mai mult sau mai puţin colorat , adaptat mediului de terasă/bar/restaurant/local/thing.

Si poetii zboara apropos. Mai ales noaptea, si strazile rasuna de rasetele lor spontane.

P.S. Următorul post chiar va fi despre lansarea din 25 septembrie.

P.P.S. Mâine azi avem 2 lansări: una la Colegiul Naţional “E. Gojdu” de la ora 11 şi una de la 13 la Colegiu National “M. Eminescu”.

Photographed by 3belas

Selamat Hari Raya buat geng-geng Flickr dan semua yang mengenali diri ini. Tangan dihulur maaf dipinta.

– License

Este ora 9 dimineata cand incepe sfarsitul acestei poveşti. Sunt deja nedormit de 24 de ore si pleoapele imi apasa din ce in ce mai puternic pe obrajii loviti de razale soarelui matinal. Îmi este din ce în ce mai greu să rămân treaz in caldura insuportabila si traficul sufocant. Simt cum lumea incetineste de fiecare data cand clipesc. Stau în statia de autobuz alături de alţi oameni care probabil aşteaptă nerabdatori să ajungă la muncă, şi moţăi rezemat de gardul staţiei. Mă clatin fie din cauza somnului, fie a băuturii, oricum nu contează.

A început cu un film bun… cum se întâmplă de fiecare dată. O bere şi câteva pahare de vin ca aperitiv la felul 1 servit cu o chitară acustică parcă mi-a trezit un chef animalic de petrecere… dar ma îndărădnicesc spre casă, fiindcă mâine e zi lucrătoare şi nici genunchiul nu mă ajută în momentele astea. Asta se întâmplă când nu eşti atent la antrenamente… sau poate sunt toate bestemele care s-au acumulat din ultimele zile. Nu prea conteaza… durerea mă face să mă simt mai viu ca niciodată.

Mă orientez către taxiu şi urc cu greu pe uşa din spate care scârţâie şi nu se deschide complet. După 20 de minute de chin reuşesc să intru complet şi să-nchid uşa. Taximetristul aşteaptă o clipă să ii spun unde merg şi eu ezit să  spun ceva.

-”Încotro puştiule?” mă întreabă calm cu o voce guturaică

-”Calea Moşilor cu Făinari” spun eu fără să gândesc ce spun… tocmai îi dădusem adresa unei petreceri pe care speram să o evit, să dorm.

Petrecerile dau dependenţă… te fură şi îţi pompează o nevoie de extrem în suflet. Vrei să dai drumul la muzică la maxim şi să bei un pahar de votca sec în timp ce lingi o rockeriţă beată pe o canapea.

Şi cu cât faci asta mai des cu atât nu te mai suporţi în propria casă, eşti ca un străin în vizită. Vii, manânci şi pleci din nou.. îţi mai saluţi pisica şi te asiguri că vecina ta a mai hrănit-o. Nu ştiu în schimb cât o să mai ţină, sau cât de mult va mai fi distractiv să faci de fiecare dată duş în altă baie.

Acum sunt mulţumit doar că merg acasă, să dorm în aşternuturile care încă miros a nou… chiar dacă pentru 4 ore. Ador să merg la muncă Lunea.

Ion.

Cum a fost? Pai uite cam asa:
si inca unul,ca e la promotie:

Dupa cum v-ati dat seama,a fost prezent si Grasu pe-acolo,deci show garantat a fost garantat.Detalii gasiti si la Buddha.
P.S. Maine o dau “in 14 februarie” si incerc sa par comercial,in acelasi timp in care incerc sa dau de Sfantul Valentin pentru a-i aduce aminte ca desi e sfant,isi poate lua o mama de bataie…
P.P.S. Bai,americanilor,ce sarbatori mai aveti voi pe-acolo,ca ne plictisim foarte rau in perioada asta?

Hei, uite ca a trecut si craciunul; se pare ca lucrurile bune sunt cele care tin putin. Abia m-am trezit, si in loc de un pat incapator cu perne mari si moi, in jurul meu descopar doar un morman de sticle goale si persoane inca ratacite in propriile cosmaruri. Un prieten ma tine de gat si din cand in cand murmura ceva de “mama” si “tarfa” in aceeasi propozitie, iar la picioarele mele un necunoscut se freaca cu fata de incaltarile mele. Il pocnesc cu semnul firmei de adidasi, apoi deschid incet ochii, sa ma orientez mai bine.

Situatia nu pare sa fie roz. Sunt incolacit in jurul piciorului unei mese, pe care stau sticlele de bere, si simt o durere crancena in spate. Sa nu mai vorbim de omoplatul si genunchiul meu, care din cand in cand mai zvacnesc sa imi dea de stire ca nu se simt in largul lor… stiu baieti, fac si eu ce pot. Tentativa de a ma ridica in picioare se termina prost, cu o sticla de bere pe jumatate plina in capul meu si o sticla de gin in capul iubitorului de Nike de la picioarele mele. Tresara, deschide ochii pentru o clipa si isi rezeama capul de sticla de gin goala… adoarme din nou, norocosul.

Se pare ca a fost o petrecere pe cinste; sper sa vina cat mai rar… capul meu nu cred ca mai rezista inca o runda, cel putin nu in perioada imediat urmatoare. Stii cum toata lumea, dupa o betie crunta, spune ca nu mai bea? Ca de azi traiesc cinstit? Privind pe rand toti participantii, care abia reuseau sa deschida ochii si sa mai strige “Coolaa!!”, presimt ca o sa aud foarte des propozitia asta cand o sa ne apucam sa facem curat. Unul din ei geme incet, semn ca s-a trezit si distractia lui abia acum incepe. Si injuraturile nu intarzie sa apara…

Am ajuns destul de tarziu la petrecere, asa ca am reusit sa intru direct in mijlocul unui joc foarte amuzant de “Invarte sticla… in gura prietenei tipului care a lesinat” si “Palmuieste alcoolicul de pe canapea”, care au spus ei, era varianta revizuita de la “Bâza!”. Nu am inteles cum poti sa joci Bâza cu un tip in coma alcoolica, dar fie… ma bag si eu.

Totul se intampla undeva la marginea Bucurestiului intr-o casa cu o curte mare, mare, mare cu o alee in care ti-era frica sa iesi a doua zi… nu stii cum dadeai de bautura si mancarea consumata de cineva pe parcursul serii sau chiar de persoana respectiva… pe masura ce noi faceam numarartoarea periodica a invitatilor, sa nu ii pierdem, un tip chiar a intrat in casa stergandu-se de presul de la intrare: “uuuh, cooaie, am calcat in… Andrei”.

Si toata lumea: “Scaaarbooos!!”

Desi initial a inceput intr-o singura camera, destul de incapatoare pentru noi cei 20 si ceva de baieti… si fete, cred… foarte repede distractia s-a extins in toata casa, astfel incat pe la ora 4 dimineata, 7 oameni jucau “poker pe imbracate” in dormitor, in timp ce doi prieteni tineau dusul rece peste gazda, in baie. Restul erau impartiti omogen intre celalalt dormitor jucandu-se pe Playstation si bucatarie devorand un baton de salam fara sa il mai taie. Sunetele pe care le scot ma fac sa evit bucataria pentru o perioada… sunt infometati.

E ora 4:30 si afara un tip sta atarnat la 2 metri inaltime, pe bolta din fata casei si incearca sa bea o sticla de bere asezata pe sol, cu un furtun folosit in general pentru scos vinul din damigeana. Dupa jumatate de bere decide ca ii este de ajuns si baietii care il asistau pleaca inapoi in casa, ca era frig… a trecut jumatate de ora de atunci si inca il pot auzi cum striga dupa ajutor.

Eu m-am combinat la pokerul pe imbracate si deja se joaca o mana noua. Cred ca e timpul sa ma dezbrac…

Nu stiu ce s-a intamplat mai incolo, fiindca m-am trezit aici. E ora 14:00 si sunt plin de prieteni, sudori si sticle… se trezesc si sudorii, pleaca, iar curatenia este deja pe sfarsite. Asa ca decid sa imi iau din nou hainele pe mine, semn ca nu am avut prea mult noroc la poker, si ma pregatesc sa ma intorc incet acasa. A fost bine.

Totul e bine cand se termina cu bine. Capul meu vajaie, iar ochii injectati fac tipa de langa mine sa se aplece in partea opusa… sau poate e mirosul de alcool. O inteleg perfect; uratele nu suporta bagabontii. Mai am mult de mers pana acasa, asa ca inchid ochii pentru cateva minute… ajung si acasa.

In final, vreau doar sa imi urati succes… in seara asta am fost invitat la o alta petrecere tardiva de craciun si sper doar ca ficatul meu sa ramana pe metereze si pentru aceasta ultima chermeza, de dinainte de revelion.

P.S.: (Apropo)… caut fata de moravuri usoare care sa mearga cu mine la petrecerea de la rascrucea anilor.

Ion.

Assalamu ‘Alaikum waRahmatullahi waBarakatuh ,

Allahu Akbar, Allahu Akbar, Laa ilaaha illallahu Wallahu Akbar, Allahu Akbar, Wa lillahil Hamd.

Wishing you a happy Eid…

كل عام و أنتم بخير

Zanjabiel wünscht Euch ein gesegnetes `Id al-Adhaa!

]]>