Balerina din poză am găsit-o în Andorra după ce am cotrobăit bine prin rafturile unui magazin. Când am descoperit şi noi partea aia frumoasă, elegantă, cu multe cofetării etc, a oraşului şi după ce am cheltuit toţi banii, mergi şi vizitează dacă mai poţi! M-am scuturat de monezi prin portofele şi mi se părea incredibil că abia mai am 10 euro de care trebuia să şi mănânc. Partea aia bună era că aveam nişte milioane în lei româneşti. Partea proastă era că băncile tocmai se închiseseră. Şi sincer nu ştiu dacă puteam să schimb pe acolo bani româneşti. M-am simţit miloagă rău la plecare când am intrat în supermarket şi m-am aşezat salivând în faţa rafturilor cu dulciuri. Tot ne minunam de ambalajele colorate, de 5 ciocolate la ofertă şi alte prostioare de mâncat. Le luam, le puneam în coş, făceam 3 paşi şi le duceam la loc ca să oprim banii pentru mâncare. De ne-ar mai fi ajuns pentru bomboanele “Orgasm”!

Un mic paradis cu o atmosferă aparte care îţi oferă linişte, îţi fură zâmbete şi exclamaţii admirative. De cum păşeşti în curtea palatului capeţi aerul unui personaj gata pentru o aventură. Tot ce lipseşte este acea transformare a înfăţişării când treci pe sub poarta de la intrare; ca prin minune ar trebuie să se schimbe hainele vizitatorilor pentru ca peisajul să fie perfect. Cladirile vetuste şi întreaga curte te îndeamnă să descoperi curios fiecare colţişor şi fiecare filă de istorie a locului.

Interiorul nu abundă în obiecte, doar câteva vase recuperate, câteva tronuri, piese de mobilier, două piane, tablouri. Impresionante sunt uşile care au fost sculptate în lemn cu o deosebită măiestrie. Am adorat câteva măsuţe care ar fi minunate în spatele unor cortine de vară, animate de un ceainic japonez.

Într-o încăpere sunt expuse diferite icoane recuperate de la Biserica Văcăreşti înainte ca să fie distrusă de regimul comunist.

După vizita interioarelor, am ieşit în grădină şi ne-am plimbat pe lângă lac. Drumul ne duce către mormântul familiei şi către serele care au fost refăcute acum câţiva ani. În grădina palatului sunt mulţi oameni veniţi nu doar să viziteze ci să-şi petreacă timpul odihnindu-se pe sub arborii impozanţi. După plimbare, relaxarea devine totală dacă ocupi o masă pe terasa din casa de oaspeţi. În faţa terasei este o grădină de trandafiri şi un mic turn de unde se poate vedea întreaga curte. Câteva note muzicale se perindă stângaci în aer iar grădina începe să se umple de floarea soarelui.

Ne-am urcat în turn pentru o privire de ansamblu şi am mers apoi la biserica Sfântul Gheorghe ridicată de Constantin Brâncoveanu în anul 1688. A rămas la fel de atunci, cu picturile ei vechi. Preotul ne-a explicat că s-a început o strângere de fonduri pentru un proces de curăţare a pereţilor fără ca picturile să fie deteriorate.

Aleea largă ne-a dus către maşină şi apoi am plecat spre Bucureşti gândindu-mă la acel loc desprins din altă lume.

După legenda care circulă în Andorra, aceasta a fost fondată în anul 805 ca recunoştinţă  pentru locuitorii ce au apărat ţinul de mauri. Dar primul document care atestă existenţa Andorrei este “Acta de consagración de la catredal de Santa María de Urgell” (839) – Actul de consfinţire a catedralei Santa Maria de Urgell.

Este situată în munţii Pirinei, între Spania şi  Franţa. Deşi limba oficială este catalana, în zonele de graniţă se vorbeşte atât spaniola cât şi franceza. Noi am vizitat Sant Julià de Lòria şi Andorra la Vella unde toată lumea vorbea spaniolă şi exista accentul de Madrid. Doar într-un magazin ce ni s-a vorbit în catalană însă, cum noi am răspuns în spaniolă, vânzătoarea s-a conformat încruntată. Ca şi în Barcelona, există o mândrie a locuitorilor de a folosi catalana şi de a te constrânge, ca vizitator, să foloseşti aceeaşi limbă.

Toată lumea din Spania ştie că există lucruri foarte ieftine în Andorra începând de la electronice, mărci scumpe de ceasuri, parfumuri şi mai ales ţigări. De aceea, aflându-se aproape de graniţa cu Andorra, vin la cumpărături. În Andorra, cel mai des pe stradă întâlneşti magazine cu ţigări iar dacă eşti în maşină vezi numai culturi de tutun. Un cartuş de ţigări se găseşte la 20 de euro dar există unele mărci şi la 14-15 euro, preţul unui pachetul începând de la 1.20 euro. Fiecare magazin are un raion plin de ţigări de tot felul;  am văzut unele cu aromă de ciocolată . Unele ţigări au un aport atât de mare de nicotină încât te aşezi după două fumuri.

Despre haine nu pot spune că sunt mai ieftine decât în Madrid, pentru că Madridul are cele mai mari reduceri din Europa. Foarte mulţi vin în Madrid numai pentru cumpărături. Noi am găsit în schimb un Mango unde ne-am cheltuit aproape toţi banii şi unde reducerile erau de 80-90%, iar în ultimele zile salivam în faţa vitrinelor cu prăjituri având portofelele goale.

De vizitat în Andorra sunt foarte multe monumente şi mănăstiri, practic asta înseamnă Andorra: munţi şi mănăstiri (plus ţigări). Deşi ţara este aşezată între munţi, căldura era mai mare decât în Madrid, adică aproape de 40 de grade. Au şi câteva muzee interesante, de exemplu: Museo del perfume, unde poţi afla arome specifice fiecărei ţări din lume. Există tot felul de flacoane şi obiecte care îţi dezvăluie începuturile industriei şi a artei parfumurilor de-a lungul secolului XX.

Muzeul oferă posibilitatea ca vizitatorul să creeze propriul parfum. (intrare 5 euro)

Există şi Museo del Tabaco. Cum altfel? Mănăstiri şi ţigări. Ole!

Muzeul se află într-un edificiu emblematic construit la începutul secolului XX pe locul vechii fabrici de tabac , Reig de Sant Julia de Loria. Fabrica a funcţionat între 1900-1957, perioadă în care cultivarea tutunului era singurul mod de existenţă al locuitorilor din Andorra.

În muzeu poţi vedea ustensile, maşini, invenţii, mobilier şi arome care se foloseau în fabrica de tabac în perioada primei jumătăţi a secolului XX. (intrare 5 euro).

Poţi vizita şi Muzeul Artei Sacre, Muzeul Naţional al automobilelor, Muzeul Casa d`Areny-Plandolit, Muzeul Casa Cristo.

“Casa memorială Liviu Rebreanu şi Fanny Rebreanu din Bucureşti se află într-un apartament cumpărat de către scriitor în anul 1934, pentru fiica sa, Puia-Florica Rebreanu. Ea donează spaţiul şi moştenirea din acesta în dorinţa ca acestea să amintească şi de mama sa care, exceptând cariera de actriţă, s-a apropiat de literatura memorialistică, conferindu-şi astfel statutul de membră a Uniunii Scriitorilor. Este inaugurată în 1995. În holul de la intrare se pot admira grafici de preţ (în cărbune, creion, peniţă). În camera de zi se găsesc picturi la scală mare ale mamei şi fiicei, lucrări purtând semnătura lui Camil Ressu. Alte lucrări fine de artă pot fi văzute în cea mai importantă cameră, biroul scriitorului, lucrări realizate de artişti prestigioşi ai vremii (Jean Alexandru Steriadi, Miliţa Pătraşcu, Ion Jalea, Francisc Şirato). În camera unde a locuit fiica celor doi scriitori putem admira fotografii de familie, câteva tablouri şi o colecţie frumoasă de icoane, dând impresia unei catapetesme. Cea mai mare cameră a muzeului este sufrageria, mobilată cu piese Biedermeyer, în care continuă colecţia de icoane, însă unde întâlnim şi un ceasornic din soclu, obiect unic. În bucătărie, pereţii sunt acoperiţi de o colecţie impresionantă de ceramică (piese specifice zonei Ardealului).”

Sursa: Wikipedia

Adresa caselor memoriale: Bulevardul Dr. Gheorghe Marinescu, numărul 19, apartament 11, sector 6, Bucureşti.

Luni – închis. Program: 10 – 17.

Am scris acum ceva timp că îmi doresc să particip la Noaptea Muzeelor. Până acum nu m-am aflat în Bucureşti sau în ţară când s-a organizat evenimentul. Am mers de data aceasta, deşi nu foarte convinsă că voi lua parte la ceva extraordinar. Exista  curiozitate din partea mea. Dintre cele 11 muzee care se aflau pe lista celor cu program special, mai erau doar câteva pe care nu le-am văzut. Totuşi, am mers pe Calea Victoriei, unde se află şi cele mai interesante muzee din punctul meu de vedere. Am plecat devreme şi asta ne-a ajutat, pentru că altfel nu aş fi stat la coadă sub nicio formă.  La noi intrarea la un muzeu este foarte ieftină. Le poţi vizita oricând. Aşa că de ce să stau la o coadă imensă? Şi aşa supraveghetoarele din Muzeul Naţional de Artă s-au comportat foarte urât cu oamenii.

Auzisem la ştiri într-un reportaj că muzeele îşi deschid porţile în scopul de a-i face pe vizitatori să vină cât mai des. Cred că doamnele supraveghetoare din MNAC nu erau de aceeaşi părere. Tratau oamenii ca pe milogi care au venit acolo fiindcă intrarea este liberă. Sunt convinsă că şi ăsta a fost motivul pentru mulţi dintre ei, dar să se înceteze odată cu această atitudine şi mai ales într-un muzeu: atât din partea celor care îl administrează dar şi din partea vizitatorilor. Poate mulţi dintre ei nu au ştiut că la intrare nu se dau mici şi bere;  asta i-a făcut să aibă o atitudine nepotrivită pentru un muzeu.

Am mers în MNAC şi în muzeul George Enescu. Muzee pe care le-am mai văzut, dar repet, am ieşit din curiozitatea de a afla în ce mod se desfăşoară aşa ceva la noi. Unii mi-au zis că atmosfera este foarte frumoasă. Nu e deloc. Sunt doar foarte mulţi oameni care aşteaptă la cozi. Iar la muzeul de Geologie, când un ansamblu din Dobrogea a început să cânte muzică armenească şi s-a simţit ritmul de manea, lumea a început să ridice mâinile pe sus uitând că sunt totuşi în faţa unui muzeu şi nu în Piaţa Revoluţiei la concertul de manele.

În concluzie, nu sunt convinsă că merită să te calci în picioare într-o aşa seară având în vedere cât de mici sunt preţurile pentru a vizita un muzeu. Poţi vizita în oricare altă zi, în linişte, poţi întârzia în faţa unui tablou cât doreşti.

Afară da, sunt de acord cu aşa ceva. Pentru că o intrare la un muzeu costă 15 euro. Destul de mult, iar muzeele sunt cu zecile. Te falimentezi repede.

Printre muzeele mele preferate din Bucureşti este şi Muzeul Cotroceni. Şi acolo a fost organizat ceva special după relatările ştiriştilor. Am văzut la tv cum s-a călcat lumea în picioare doar pentru a arunca o privire în biroul preşedintelui. Este deprimant când văd asemenea lucruri. La noi întotdeauna trebuie să pară că se organizează ceva cu mici şi bere. Nu există educaţie în sensul acesta. Dacă oamenii ar fi aşa ahtiaţi după cultură, ar trebui ca şi în restul zilelor să se calce în picioare pentru a vizita un muzeu. Spuneţi-mi pe câţi dintre cunoscuţii voştri îi auziţi cum îşi plănuiesc un week-end pentru a vizita muzee? Fac asta sau plănuiesc week-endul pentru un grătar în pădure?  Să fim serioşi! Sunt dezamăgită.

imi cer scuze pt. greseala din text. probabil stresul sesiunii.

1 mai 2009

*efect pe sâni.

*muzeul de ceară, madrid.

Din seria muzeelor vizitate face parte şi Del Prado. Undeva în centrul Madridului, pe Calle Ruiz de Alarcón 23, am ajuns cu o oră şi jumătate înainte de închidere. Sincer, nici nu mi-am dat seama. Am plecat în grabă de acasă într-o sâmbătă seara. Şi atunci centrul Madridului era plin, mai ales în zona muzeului. Eu am prins şi intrare liberă.

Intrarea, în mod obişnuit, este 15 euro. Dacă vrei să vizitezi un muzeu în fiecare zi te falimentezi puţin.

Voiam neapărat să văd unul dintre tablourile mele prefarate: “Las Meninas” de Velasquez. Adevărul este că în faţa lui am stat cel mai mult. Şi acolo erau cei mai mulţi oameni. Este fascinant. Nu ştii la cine să te uiţi mai întâi din acest tablou, pentru că în anasamblu nu se poate privi. Nu poţi cuprinde cu privirea dintr-o dată infanta, slujnica, bufonul, pe Velasquez etc. Eşti impresionat de personajele vii şi acum. Vrei să descoperi toate detaliile pânzei şi nu faci decât să admiri.

Îmi pare rău că nu am apucat să văd “La maja desnuda” a lui Goya. Muzeul este imens şi cred că nici jumătate nu l-am străbătut într-o oră şi ceva. Timpul a zburat. Dar mă voi duce din nou când voi ajunge în Madrid.

Nu se compară cu ce am văzut eu la MNIR. Sunt convinsă de faptul că banii sunt cauza. Şi poate într-un procent mic şi lipsa de interes a oamenilor de a merge la un muzeu. Din pozele pe care le-am ataşat postului vă puteţi da seama că oamenilor le place să meargă la muzeu şi că sunt totuşi interesaţi de artă. Mi-ar plăcea să fie şi la noi aşa. Sunt curioasă ce se întâmplă în Bucureşti în noaptea muzeelor pentru că nu am fost în ţară când s-a organizat. Am înţeles că senzaţia evenimentului de anul trecut a fost un concert cu Bryan Adams şi nu vreun muzeu din ăsta.

Am participat vara trecută la Noaptea Albă în Madrid iar pentru a intra la un muzeu trebuia să stai la coadă ceva timp. Am reuşit să-l văd pe Pedro Almodovar, bineînţeles cu ochelarii de soare şi la 3 dimineaţa. A vorbit puţin după o prestaţie de flamenco(nu a lui), care de alftfel mi-a plăcut la nebunie. Nu erau foarte mulţi pe acolo, doar primele locuri erau ocupate. Apoi am intrat într-un fel de clădire, nu ştiu ce era, era spre dimineaţă şi apucasem cu prietena mea într-un grup de integraţi în absolut care ne-au plimbat aiurea prin Madrid. Greşeala a fost că nu ne-am organizat singure şi am plecat cu ăia crezând că ei cunosc mai bine locurile. Nu au făcut decât să ne plimbe dintr-un loc în altul aiurea. În fine, am intrat în acel loc ciudat cu multe încăperi. Parcă ar fi avut legătura cu vreo nuvelă a lui Eliade în care se întâmplă lucruri stranii. Într-o încăpere erau paturi multe şi mulţi oameni întinşi pe acolo uitându-se pe pereţi la nişte aberaţii proiectate. Habar nu aveam ce sunt alea, noi ne-am pus pe pat aproape adormite. Apoi am aterizat prin centrul Madridului într-un kebap al unor turci. Am mâncat puţin de foame dar mi-era scârbă, nu mai mâncasem de mult astfel de mâncăruri. Am renunţat la fast-fooduri de mult timp.

Ideea e că vreau să particip la un astfel de eveniment şi la noi în Bucureşti. Şi îl aştept cu nerăbdare. Cu toate că afară sunt locuri mult mai bine organizate (că nu ştiu dacă mai frumoase), şi în Bucureşti sunt locuri care de multe ori te pot surprinde. Nu trebuie decât să afli de ele.

Înainte să plec în Madrid, am făcut o listă a câtorva muzee la care urma să ajung. Bineînţeles că nu am reuşit să vizitez decât trei muzee. Timpul a trecut foarte repede şi nici nu mi-am dat seama când am aterizat în România.

Am vizitat muzeul împreună cu singura mea prietenă normală stabilită în Madrid, ca să urmeze un masterat.

Mi-a povestit că sunt foarte dese momentele în care se simte ruşinată că e româncă. În primul rând, pentru că foarte mulţi ne-au făcut ţara de râs la cerşit sau la furat prin Europa. Şi eu am avut un mic incident în centrul Madridului. O persoană de etnie rromă m-a auzit vorbind româneşte şi s-a ţinut după mine rugându-mă să cumpăr de la el bijuterii.

Revenind la prietena mea, este privită sceptic atunci când le spune colegilor că este din România. Cei de la Universitate sunt de mai multe naţionalităţi. Are  mai mulţi colegi din America Latină dar şi din Europa. Bineînţeles că ceilalţi nu sunt judecaţi aşa cum este ea.

Simţim pe propria piele faptul că hoţii ne-au creat o imagine foarte urâtă în lume, iar cei care sunt cinstiţi, au de suferit pentru asta. Cu toate acestea, există situaţii în care mă simtmult mai respectată în acea ţară străină. Poate sunt detalii insignifiante pentru mulţi, dar pentru mine contează ca atunci când mulţumesc unui vânzător să mi se zâmbească şi să mi se spună cu plăcere. De exemplu, atunci când am cumpărat poantele de la un magazin din  Madrid, vânzătoarea mi-a acordat aproximativ o jumătate de oră vorbindu-mi foarte frumos şi explicându-mi cum trebuie să le aleg. În România, prietena mea le-a cumpărat de la o vânzătoare neavizată. Asta înseamnă că nu se poate folosi de ele. Cum e posibil ca cel care vinde să nu aibă habar de marfa lui? Ca un vânzător de la chioşcul de ziare nici măcar să nu ştie numele ziarelor şi să te pună pe tine să alegi din zeci de titluri; să cauţi acul în carul cu fân…

Muzeul de ceară este situat în centrul Madridului pe Paseo de Recoletos, aproape de staţia de tren Recoletos sau staţia de metrou Banco de España. Intrarea costă 15 euro. În muzeu există, de la personaje din antichitate, familia regilor din Spania, scene de la Inchiziţie: oameni traşi în ţeapă, ucişi, spânzuraţi…pînă la personaje din desene animate sau Stan şi Bran. Există şi un trenuleţ al groazei dar nu am avut curajul să mergem. Plimbarea cu trenuleţul este inclusă în preţul biletului.

Personal, mi-au plăcut cel mai mult Las meninas ale lui Velasques(deşi nu foarte reuşite dar ador tabloul) şi Los Simpsons, desenele mele preferate. Au fost şi câteva personaje care nu mi s-au părut foarte aproape de copia vie, gen: G. Bush sau Penelope Cruz.

În timp ce vizitam muzeul,  mai era o singură persoană înăuntru. Era foarte multă linişte, iar în unele zone aveau muzică specifică atmosferei dintr-o anumită perioadă. Şi ca efecte, unele personaje se mişcau pe neaşteptate sau aveau câte un gest menit să te facă să te temi. E un pic ciudată senzaţia, pentru că îţi creează impresia că te afli printre fiinţe vii.

Jumătate din poze în acest post iar celelalte în postul următor. Sunt prea multe.

Azi dimineaţă am revenit în ţară. Mi s-a părut că timpul a trecut foarte repede, nici măcar nu am apucat să vizitez tot ce mi-am propus. Aici e foarte frig în comparaţie cu vremea din Madrid, 25 de grade. Am avut un zbor ok, poate cel mai bun de până acum.

M-am acomodat foarte repede în comparaţie cu plecarea precedentă. Nici nu am ieşit din casă, cum am zburat noaptea, am tot dormit. Azi noapte mi-am omorât timpul cu “Daniel Martin” pentru că toate magazinele din aeroport erau închise.

Acasă, am găsit pe birou primul volum din “Cei mai iubiţi dintre pământeni” (colecţia Jurnalul Naţional) şi câteva mesaje legate de facultate sau despre o emisiune a unui fost student al lui Eliade. (?)

Nu am mai scris de multe zile pe blog iar frazele curg greu. Nu e aşa simplu ca în roman, când autorul reuşeşte să mă plaseze exact lângă personajele lui, fără bariere ale spaţiului şi ale timpului.

Am adus imagini de la muzee. Curând o să le postez, week-endul ăsta plec puţin.

Week-end plăcut tututror!

Ştii ce caut în ultima vreme? Acea sclipire din privirile oamenilor. Acea sclipire care arată fericirea, bucuria vieţii, dragostea, pacea, bunătatea.

Şi ştiţi la cine găsesc toate astea? La actori. Actorii au acea sclipire în priviri. Când îşi primesc aplauzele la finalul unei piese şi sunt recunoscători publicului care îi ţine în viaţă.

Ne privesc cu dragoste…atunci eu regăsesc la ei sensul vieţii.

Azi l-am revăzut pe Ţigănuş. Mi-era foarte dor de el. Ca de obicei l-am tras de mustăţi şi de urechi. După ce am reuşit să-l înhaţ din copac. Se ascunsese acolo, purşelul cu dinţi.

Se anunţau două cursuri la Jurna pentru azi că la cel de Deontologie am renunţat din start. Mergem la Fotoziaristică şi profu nu prea reuşeşte să-mi capteze atenţia. Dacă simţi că nu ai vocaţie de fotograf nu îţi baţi prea mult capul la cursul ăsta. Am decis să îmi fac proiectul ori despre Eliade, ori despre Chişinău.

Tind mai mult spre proiectul despre Eliade. Până în decembrie am timp. La iniţiere tv profu întârzie, mă enervez şi decid să plecăm la târgul de carte. De când aşteptam târgul! Râdem tot drumul şi când ajungem la Romexpo vedem tot felul de piţipoance pierdute cu pungi de Zara pe mâini. Ne zicem că le-au obligat profele de română să vină la târg şi începem discuţia despre pisi.

Fată, tu ce lenjerie de pat ai?

Fată, a mea e din Zara. Şi e cu imprimeu de panteră fată. Că lu’ pisi îi place să mă vadă panteruţă în mijlocul patului.

Ha ha ha, fată şi lu’ pisi îi place puful.

Teddy striga în spatele nostru ca să nu ne mai prostim.

Şi am ajuns la standuri. Voiam la toate să văd ce oferte sunt, aveam şi o listă lungă de gramatici de engleză, dicţionare etc, care ştiam că îmi vor mânca toţi bănuţii şi nu îmi vor mai rămâne prea mulţi pentru beletristică. Şi aşa a şi fost. Editura pe care o căutam în mod special nu a avut stand la târg. Însă în mare am găsit tot ce mi-am dorit. Cumpăram câteo carte şi Teddy le căra din complezenţă. Şi voiam şi acolo, şi acolo…ia, ce copertă e aia! Ah, hai să căutăm ceva de Eliade! Hi, uite una despre Eliade, e scrisă de Handoca. Are şi poze, manuscrise, autografe. Şi am luat-o.

Ei mă trăgeau spre editurile pe care le căutam în mod special. Am ajuns şi la cele de jurnalism. Manuale, tehnici, manipulări etc. Vreo 3 cărţi şi despre jurnalism: Jurnalistul universal, Manipularea cuvântului şi Să înţelegem jurnalismul. Abia aştep să le citesc!(de unde…)

Nu mă simţeam deloc obosită, în schimb Teddy şi B. urlau că îi dor picioarele de mor. Zic, se cunoaşte mă când faceţi ceva obligaţi. Hai acasăăă!

Plecăm cu două dicţionare grele şi câteva cărţi. La ieşire întâlnim două colege de la Jurna.

“Ia uite, ne întâlnim în locurile astea de cultură!”

Teddy se uită lung, eu mă îmbrac şi le privesc cu B.  fără să le răspundem. Nu că nu ne-am suporta colegii însă n-avem tangenţe cu toată lumea de la Jurna.

Înainte să plecăm, colacii secuieşti ne fac cu ochiul şi mergem să cumpărăm. Mai luăm şi gogoşi cu ciocolată că deh, pofta e mare. Hai să zicem că pe astea le înţeleg… că umbli pe la toate editurile după cărţi şi ţi se face foame. Însă nu înţeleg ce caută micii şi berea la târgul de carte. Aloooo, micul şi cultura?

Ziua nu se incheie pentru că avem şi o mică şedinţă la birouri. Ajung acasă pentru 5 minute, că nu o mai văzusem de dimineaţă, şi plec la şedinţa de sumar de la ora 17. Foarte bună ora. Mi-a dat poftă de viaţă şi de scris pe blog.

Cumpăraţi cărţi!!!!

Târgul ţine până duminică.

Un sms matinal m-a făcut să deschid ochii somnoroasă. Nu voiam să mă ridic din pat, am citit şi apoi mi-am pus căştile în urechi. Am mai aţipit puţin pe muzică şi apoi am vorbit la telefon. S-a ivit un interviu pe la ora prânzului. Ok.

Am început ziua cu plătit de facturi. Steven Tylor îmi cânta de zor în urechi în timp ce luasem la picior străduţe fără să-mi pese de trecători, fără să ridic ochii din pământ.

Plătit facturi şi plecat la biblio. Şi de data asta am prins-o pe tanti bătrânica cea rea de la biblio. Rea pentru că nu vrea să-mi scoată de pe raftul din spate cărţi ale lui Eliade. Iar de pe raftul din biblio am citit cam tot. Cea tânără e mereu bună cu mine, îmi dă ce cărţi vreau eu cu Eliade din spate.

Cer unele la bătrânica mea şi tot mă întreabă la ce facultate sunt şi dacă fac vreo lucrare de licenţă despre Eliade. A fost foarte tare când ne-am revăzut după vacanţa de vară şi mi-a zis repede: “te-am văzut la tv”. Ok, foarte naşpa. Toată lumea m-a văzut la tv când am scos o frază foarte inteligentă. Neinteresant.

Termin cu noile cărţi care atârnă destul de greu pentru mânuţele mele şi fug spre Romană ca să ajung la Comunicare. Mă rătăcesc pe străduţe şi ca de obicei ghinionistă, îmi imaginez cum ajung la secretariat cu 3 minute înainte de închiderea programului şi cum sunt prima din faţa uşii închise. Ok, reuşesc să ajung în ultimele 15 minute şi să iau o faţa de miloagă mică atunci când vine vorba de contractul pe care trebuia să mi-l scot la imprimantă acasă. Asta e, mi s-a terminat tuşul. Îmi iau carnetul de studentă şi fug la întâlnirea cu fotograful.

Mă întreabă pe drum dacă am emoţii pentru interviu. Am avut puţine la primul, apoi când mi-am dat seama că tipul căruia eu i-am luat prima dată interviu este un mic nebunatic în ale inhalatului, m-am relaxat. De fapt m-a relaxat el suflându-mi fum de ţigară în faţă în timp ce eu îl întrebam de-ale vieţii. Ce emoţii să am?

Ăştia se sperie tare când aud că sunt jurnalistă(cică). Tremură toţi când vine vorba să înregistrez interviul, deci sunt foarte relaxată. Eu cu faţa mea de flower-power îi intimidez pe ăştia. Amuzant, mda.

Se termină interviul şi fug puţin la birourile firmei care erau în apropiere. M-a prins după-amiaza în oraş când citeam sonetele închipuite ale lui Shakespeare scrise de Voiculescu. Foarte frumoase, un pic greu de înţeles prin metrouri.

Deja pic pe tastatură de somn şi nu ştiu de ce am simţit nevoia să scriu pe blog. Azi am ratat din nou cursul lui Andrei. Mâine îl ratez intenţionat pe ăla de deontologie a presei.

Vernisaj la Palatul Cotroceni până pe 9 octombrie. Sunt 17 tablouri la expoziţie, tablouri care au fost restaurate. Condiţiile de păstrare au fost foarte proaste, uleiurile nu s-au păstrat bine iar pânzele erau rupte. Rezultatul mi s-a părut bun. Cu excepţia unui tablou. Acesta!

Bărbatul avea cu totul şi cu totul alte trăsături înainte de restaurare. Am avut impresia că l-a modificat un copil cu tempera. Forma sprâncenelor a devenit rotunjită ca a unei femei. Privirea total schimbată, părul, ochii, expresia feţei. Prin restaurare deja s-a pierdut esenţa, ceea ce pictorul a surprins mai interesant la fizionomia bărbatului. Dacă bine îmi amintesc autorul portretului era anonim. Însă m-a surprins cât de diferită era expresia feţei după restaurare.

Şi toamnă. Brrr!

Am luat la picior câteva străduţe din Bucureşti şi am rămas surprinsă de frumuseţea lor. Singurul lucru un pic deranjant era mulţimea de maşini parcate pe trotuar. Iniţial căutam alt muzeu însă am dat peste MNIR tot învârtindu-ne pe străduţe ocolitoare pline de clădiri vetuste. Mă gândeam la Bucureştiul lui Eliade. Ce bine ar arăta dacă cel puţin o parte din clădiri ar fi restaurate. Totuşi, se lucrează pe unele străzi. E de bine, nu?

În muzeu mi-a plăcut cel mai mult Tezaurul. Mai multe aflaţi de pe site-ul MNIR.

Ca suvenir am luat un semn de carte cu imagini de pe Calea Victoriei a vechiului Bucureşti.

George Bacovia este poetul preferat al Danei. Când am aflat lucrul acesta, am bifat pe lista mea cu muzee din Bucureşti pentru vizitat, casa memorială a lui George Bacovia. Obosite, după o jumătate de zi petrecută în două mall-uri din Bucureşti, am găsit timp şi pentru puţină “hrană spirituală”, cum spunem noi. O doamnă foarte amabilă ne-a deschis uşa micuţei case şi ne-a poftit să cunoaştem detalii legate de familia Bacovia-Grigorescu.

Casa este construită după proiectul Agathei Grigorescu-Bacovia, soţia lui Bacovia. În 1933 cei doi se mută împreună în micuţa casă. Spun micuţă pentru că are un antreu, sufrageria, odaia Agathei şi biroul de lucru al lui George Bacovia. Camerele sunt mici, o parte din mobilier a fost înstrăinată după moartea celor doi, deci nu există foarte mult. Mi-a plăcut în mod deosebit o măsuţă de cafea a Agathei despre care doamna-gazdă ne-a spus că era şi preferata ei. Într-adevăr o mică bijuterie.

Apoi mi-a atras atenţia un serviciu de cafea din vitrină. Doamna Agatha avea gusturi bune, elegante.

În odaia Agathei se găsea şi un radio foarte vechi.

Nu am ştiut că şi ea făcea literatură. Există toate cărţile ei expuse în casă. Am notat câteva titluri, mi-a stârnit curiozitatea. Pun titluri şi aici pentru cei interesaţi: “Şoaptele iubirii”, “Terase albe”, “Poezie sau destin. George Bacovia. Ultimii săi ani.”

Biroul de lucru al lui Bacovia, foarte mic de altfel, este mobilat modest dar incă pluteşte acolo starea de angoasă. Îmi place mirosul de vechi. Asta am scris în caietul unde îşi lasă gândurile trecătorii. Pe birou există un cuţit pentru corespondeţă, o tabacheră cu foi pentru ţigări, o pipă, o peniţă ca şi cum urmează să fie folosite. Pereţii sunt plini cu fotografii de familie şi alte schiţe. Unele sunt ale poetului, ştia să deseneze.

Cei doi au avut un fiu pe nume Gabriel care a murit în 1999. Casa a fost inaugurată ca muzeu în 1966. Recomand cu plăcere locul.

Şi mi-a adus o pungă cu bomboane şi ciocolată. Sunt mai bune dulciurile acolo decât la noi. Ea zice invers.

Şi mi-a mai adus fluturi-magneţi pentru frigider. Că ştie că-mi plac. Şi mi-a mai adus un şal.

Iar acum plecăm să vizităm casa memorială a lui Bacovia pentru că ei îi place mult Bacovia. Şi o să mergem mult prin Bucureşti. Mi-era dor de ea. Ne revedem după 2 ani de zile.

În Madrid poţi face poze la nesfârşit. E imposibil să nu găseşti o plaza, un parc, o catedrală, ceva de vizitat la fiecare staţie de metrou. Metroul este cea mai bună cale de a te deplasa dintr-o parte în alta a oraşului în condiţiile în care ei au 12 linii de metrou. Chiar dacă infrastructura este foarte bună, tot se creează cozi interminabile de maşini. Aşa că unii îşi lasă maşinile în apropierea staţiilor după care coboară şi iau metroul. Metrourile bineînţeles trec din 2 în doua minute. Sau la 3. În week-end la 5 sau la 7.

Am observat că au pus şi la noi în staţiile de metrouri monitoare pentru indicarea timpului. Ce nu înţeleg eu este faptul că pe monitoare scrie numărul minutelor de când a plecat ultimul metrou. Logic, pentru mine, e să scrie cât timp mai este până la următorul metrou. Că nu mă interesează când a trecut ultimul, vreau să ştiu cât mai stau în staţie în aşteptarea următorului. Nu înţeleg nici faptul pentru care exista 4 astfel de monitoare pe un peron micuţ în care nu sunt necesare mai mult de 2. Cel puţin ăştia din Europa aşa procedează. Presupun doar că e vorba de un steag la prefectură, unul la primărie…7. Cât e bucata de monitor?

Într-o duminică am ieşit din casă şi timp de câteva ore am luat centrul Madridului la picior printre străduţe. Găseşti de toate: baruri, cartiere chinezeşti, terase luate cu asalt de madrileni, pieţe unde zburdă copii, bătrâni ieşiţi la plimbare, căţei, purcei şi porumbei. Madridul e viu. Mi-ar plăcea să fie şi la noi aşa. Să ies pe stradă în week-end, să iau Bucureştiul la picior, să văd tot felul de oameni, să simt că e viaţă în jurul meu.

În primele 3 poze sunt catedrale. A treia este situată lângă Palacio Real, se numeşte Almudena şi este catedrala unde au avut loc slujbele pentru cele 154 de victime ale accidentului aviatic din august 2008. Următoarele poze sunt de la Palacio Real, apoi câteva din plaza Opera.

Pozele sunt din Plaza de Sol. Aaa, şi mai sunt unele din Atocha, acolo unde metroul se întâlneşte cu trenul, unde există o mini-grădină botanică în gară şi în apropierea locului unde au fost atentatele din Madrid.

Ce puteţi face în Plaza de Sol? Să mergeţi la terase, baruri, restaurante, să vă faceţi portrete sau caricaturi ( 20 de euro), să cumpăraţi suveniruri şi diverse lucruri vechi…de la bani până la diafilme sau timbre. Este locul perfect pentru a petrece o dupa-amiază de duminică. Atmosfera este superbă , deja mi-e dor de ea.

Am povestit în mare într-un post puţin mai vechi că am apucat să vizitez mai mult Madridul în toamna aceasta. Ei bine, am mers la Muzeul Naţional de Artă Reina Sofia. Cei mai de seamă picori care au opere expuse sunt Picasso, Dali sau Velasquez. Nu o să fac un post cu istoria muzeului sau cu biografia pictorilor pentru că nu cred că îmi e de ajuns un post pentru toate acestea şi în plus cred ca nu există prea mulţi oameni interesaţi de subiect. Plus că există google unde puteţi găsi tot felul de informaţii. Acesta este site-ul oficial al muzeului.

Eu am vizitat duminica muzeul, când intrarea este liberă. În cursul săptămânii cred că un bilet ajunge la 15 euro. Majoritatea intrărilor costă atât prin Marid. Tocmai din motivul că l-am vizitat duminica nu au fost deschise toate încăperile. Eram curioasă să merg în bibliotecă.

Nu ne-au lăsat să facem poze în interior deşi prietena mea când a mai fost spunea că le-a dat voie. Aşa că am poze doar de afară. Bineînţeles că există ca la fiecare muzeu şi un magazinaş cu suveniruri şi tot felul de lucruşoare. Eu mi-am luat un magnet de frigider cu pictura mea preferată de la Dali şi semne de cărţi cu picturi ale lui Picasso şi Dali. Am luat un magnet, pentru că asta colecţionez. Mi-ar fi plăcut şi o pânză pictată însă nu ar fi dat bine în dormitorul meu “cosmopolit”.

Cea mai importantă pictură a lui Picasso expusă în muzeu este “Guernica”.

Preferatele mele de la Dali în ordinea afişării, sunt:

Muchacha de espalda

Chica en la ventana

Las Meninas de Velasquez.

Am intrat în mini-depresie de la vreme. Nu simt că aş exista nici în Bucureşti, nici În Madrid. Nu simt că am familie dar nici că nu am. Pentru că am, pentru că sunt…şi dintr-o dată nu mai am şi nu mai sunt. E greu să-mi explic şi mie, e greu să mă fac să realizez unde mă aflu şi ce am. Ştiu ce-mi doresc.

Uneori mă simt inutilă, nelipsindu-i nimănui…doar mie. Când mă vreau mai blândă sau mai rea.

Citesc din nou Eliade. Mă simt bine când îl citesc, mă regăsesc sau îmi doresc să mă identific cu personajele lui. Mi-a plăcut mult “Huliganii”. Şi când l-am descoperit pe Petru Anicet bineînţeles că mi-a venit în minte Chopin. Atunci l-am ascultat ore în şir. Are şi Clayderman o piesă: I like Chopin. Şi începe cu sunetul mării. Iar eu o ascultam pe plajă. Auzeam şi marea mea şi pe a lui Clayderman…şi regretam.

Am dat nas în nas cu realitatea de aici, cu ştirile groaznice. Nu m-am uitat la tv pe posturile româneşti de multă vreme. Şi acum aflu că profesoara unui prieten, om politic cică, i-a făcut sex oral unuia şi că Udrea a croşetat în direct la Realitatea. Şi mi s-a făcut scârbă. Am schimbat posturile. Am închis tv-ul. Am deschis muzica. Am închis muzica, am deschis tv-ul. Am citit păreri pe net.

Toţi critică femeia aceea pentru că i-a făcut sex oral unui personaj x. Şi unii bărbaţi îi spun că e patetică, e josnică. Alţii scriu că s-au bucurat că au văzut filmuleţul şi că e tare. Şi mie mi se face scârbă de părerile lor. De parcă nu-şi doresc toţi ca femeile lor să le facă sex oral, şi de parcă nu toţi practică asta în dormitor. Iar apoi în faţa lumii îl iau ca pe un act josnic.

Sau poate îl iau ca pe un act josnic ştiind că are un copil acasă şi un soţ, iar cel căruia i-a făcut “favorul” era un necunoscut. Ah, acum m-am prins. De aia comentează toţi. Aici era imoralitatea. Şi bineînţeles pentru că un om politic trebuie să fie demn de funcţia pe care o pretinde, o are sau doreşte a o avea. Gata, în scris m-am luminat!

Dar de ce scriu eu despre astfel de josnicii? Ah, de la depresie şi scârbă. Şi m-am găsit să mi le exprim aici pe blog şi după aia să-mi spună lumea că sunt frustrată. Chiar, lumea! De când am uitat de ea! Cu lumea din copilăria mea am rupt legătura. Mi s-a părut ipocrită şi am lăsat-o acolo, la locul ei veşnic, cu veşnicele ei idei. Incredibil dar nu mi-a mai păsat de părerea ei!

Cu altă lumea care îmi înconjoară familia şi care a făcut cândva şi ea parte din copilăria mea, încă nu am ajuns la o înţelegere. Bineînţeles e vorba de înţelegerea din partea mea. Că din partea ei nu vreau să o am. Prefer să par mai specimen aşa în faţa ei decât să-i spun cine sunt.

Şi ea se uită la mine şi mă salută zâmbind, dar de fapt sub zâmbetul acela se ascunde compătimire. Aşa simt eu. Şi parcă gândeşte: uite-o şi pe asta! Săraca, ce-o fi de viaţa ei uitată pe acolo prin România!?

Şi lumea asta mă întreabă de fiecare dată aceleaşi lucruri. E imbecilă după părerea mea. Mă întreabă binecunoscutul “cemaifaci”, de parcă nu mă văd că sunt bine, mă ţin pe picioare şi trăiesc. Apoi unde mi-e iubitul şi când mă mărit. Şi eu mă abţin tare. Şi zâmbesc politicos. Apoi mă întreb acasă de ce o fute grija pe lume de viaţa mea. Pardon, am scris un cuvânt urât.

Revenind la ea, la lume…ce-i pasă de mine? Ideea e că nu-i pasă de mine în mod special, ci dacă eu o duc cumva mai bine decât ea. Să ştie dacă se oftică sau nu la masa de prânz împreună cu familia.

Şi doamnele acelea sau domnişoarele(deşi e un cuvant prea elegant pentru statutul lor de fătuci analfabete care se îmbracă de la Zara) nu ştiu decât să se coafeze la oglindă şi să discute vieţile altora. Eu le cred ţoape. Dar nu le spun chiar aşa în faţă că nu vreau să li se scurgă rimelul. Şi nu m-ar crede. Că ele acolo în lumea lor nu-şi dau seama că-s penibile. Ele se văd normale, iar când un creier e îngust nu ai cum să-l lăţeşti cu diferite argumente. Că aşa e el, aşa a rămas… nu a putut evolua.

Şi în lumea asta toate doamnele s-au căsătorit la 18 ani ca bunica. Şi bărbaţii lor au 20 de ani. Şi cică ei formează familii şi sunt fericiţi. Sunt fericiţi pentru că se îmbracă de la magazine bune şi că au maşini.

Bine, acum sunt puţin mai trişti că e criză economică. Şi nu mai au timp până la 50 de ani să-şi plătească rata apartamentului de la etajul 4. Şi banca a spus că le ia apartamentele. Şi nu mai au nici locuri de muncă. Că e criză. Şi nu mai au cu ce să se laude. Că trebuie să se întoarcă în România. Şi aici cu românul nu-i merge.

Plus că s-a obişnuit cu luxul de acolo şi cu aerele de superioritate…financiară. Iar în propria lor ţară nu mai ştiu să se exprime corect. Nu că ar fi ştiut vreodată, dar nu mai ştiu nici prost cum o făceau înainte. Şi îi critică românii că-s analfabeţi. Şi ei se simt prost în propria lor ţară. Şi spun că era mai bine la străini. Posibil. Mie nu-mi pasă de lume. Şi mi-ar plăcea ca nici ei să nu-i pese de mine.

Dar ea se încăpăţânează să mă facă s-o iau în seamă. Şi nu vreau. Că mi-am propus să fiu mai calmă, cum eu sunt impulsivă din fire.

Şi răspund sec că fac bine. Şi ea crede că sunt fiţoasă. Eu cred că nu avem nimic în comun. Nu mă interesează nimic din viaţa lumii şi din motivul acesta nu pun întrebări. Doar răspund că sunt bine şi îmi doresc să dispar din faţa ei.

Şi lumea pe care eu o credeam ok, mă întreabă apoi cât costă în ţară să-ţi pui extensii. Şi mie îmi vine să vomit. Pentru că sunt sătulă de lumea superficială. Pentru că am ajuns la limită. Mă enervează la culme bibelourile goale pe interior. Dacă ţi-a scăpat din mână s-a spart. Iar în interior nu există nimic. Şi regret că mi-am pierdut timpul cu bibelouri care păreau pline pe interior. Şi mi-aş dori să îmi pot da seama mai repede atunci când joacă teatru şi să le spun să plece din viaţa mea. Nu am nevoie de ipocriţi. Nu vreau să mă amăgesc, să-mi fac speranţe iar apoi să descopăr adevărul. Exerciţiul ăsta îl repet de ceva vreme. Şi m-am plictisit de acest ciclu.

Azi oamenii se deschid foarte greu. Constat că e aproape imposibil să îţi mai poţi exprima o părere pertinentă. Imediat primeşti o etichetă, sau un contra-argument care sună a “mai-bine-tăceai”. Şi intervine confuzia. Nu mai ştiu sigur ce fac rău sau ce fac bine.Pentru că ce pare rău pentru mine, pentru alţii e bine. Şi invers.

Şi vreau să mă corectez, să acţionez altfel pe viitor pentru a nu repeta greşeala. Iar pe viitor acea greşeală pe care tot m-am chinuit să n-o repet, este o realitate necesară pentru unii. Şi nu mai ştiu cum să mă transform. Pentru că dacă sunt EU, lumea nu mă înţelege. Se uită la mine ca la un specimen. Şi am mai spus că mi-e scârbă de privirea aia. Şi că o recunosc după zâmbete. De aia mi se face silă de lume când mă întreabă cum am putut sta singură de la o vârstă aşa de fragedă? Ce-ţi pasă? Oare mă înţelegi? Pui întrebarea ca să faci conversaţie şi te miri, şi mă priveşti din nou ca pe un specimen.

După o întâlnire cu lumea, mi se face dor să stau inchisă în spaţiul meu şi cu lucrurile mele. E plictisitoare, nu de alta. Dar ea se vede perfectă din toate punctele de vedere. Şi eu nu vreau să o schimb, că nu sunt Miss Univers ca să vreau asta. Îmi doresc doar să nu o mai fută grija de viaţa mea.

Pentru cei care vor să meargă în vizită la Santiago Bernabeu atunci când ajung în Madrid, intrarea costă 15 euro.

Nouă ne-a luat cam 3 ore şi jumătate să vedem ce se întâmplă pe acolo. Nu au ghizi. Poţi sta cât vrei în stadion (în limita programului) şi nu se intra neapărat pe grupuri. Poţi intra şi singur, cum ai chef. În mare, de vizitat este muzeul, apoi pe parcurs se fac 3 ieşiri în stadion. O dată la locurile care se află cel mai sus din stadion. Eu, deşi nu am rău de înălţime, am fost ceva speriată. Apoi la locurile de mijloc şi, în final, pe pământ. Stadionul are o capacitate de 86.000 de persoane. Cel mai ieftin bilet acolo costă 300 de euro–>( o greseala a mea in legatura cu preturile: de fapt cica exista bilete si sub 100 de euro dar va spun eu ca daca nu sunteti din Madrid nu prindeti unul la preturile alea.) Iar scaunele pentru acel preţ mie mi se par destul de incomode. Au si scaune pentru vip-uri. Alea sunt Dumnezeu pe pământ, sau scaune în format lojă.

Se vizitează şi vestiarele unde băieţii au jacuzzi, scaune pentru masaj, duş cu hidro-masaj etc. Apoi ultima oprire se face la magazinul oficial cu produse marca Real Madrid (mai există unul şi în Sol, centrul Madridului).

În interiorul stadionului există şi o cafenea cu gustări în caz că ţi se face foame sau sete. Iar dacă vrei doar un suvenir din magazinul oficial, îl poţi obţine făcând accesul din bulevard. Au o intrare specială şi pentru cei care nu vor neapărat să viziteze stadionul.

Ah, să nu uit de sala pentru conferinţele de presă. Mie aia mi-a plăcut cel mai mult. E bestială! Aproape că mi-am dorit să devin jurnalistă pe sport numai ca să mai stau în sala aia. Şi acum pozici. (click)

Sunt optimista. Nu-mi merg diacriticele. Nu ma pot acomoda in Romania. Am ajuns duminica seara acasa. Avionul a intarziat 3 ore. Nimeni nu ne-a spus de ce. Am stat 12 ore in aeroporturi. L-am injurat pe stewardes. A fost purshel. Nu m-a ajutat cu bagajul de mana, doar mi-a facut loc printre alte rucsacuri. Cred ca era gay. Statea picior peste picior si citea reviste glossy. La aterizare m-a ajutat un tip amabil. Si dupa aia se uita iubita lui urat la mine. Unele femei au impresia ca vor sa le fur dragostea. Mi s-a intamplat sa inceapa sa-i sarute in fata mea. Copilarii! Eu nu fur. Deci in Romania nu ma pot acomoda. Nu sunt fite…am mai fost plecata din tara. Si mi-a fost dor, si mi-a placut la intoarcere. Acum ma simt aterizata de pe Marte. E frig aici. Acolo erau 30 de grade. Si era Jorge la tv. O ora juma’te ma uitam la el. Parca il priveam 10 minute. Nu concep. De ce m-am indragostit de unul de la tv? La 22 de ani? Oh, Doamne! Am innebunit! Am fost la biblio. Si m-a certat pentru ca am depasit termenul cu o saptamana. Dar nu rau. M-a pedepsit. Nu mi-a dat o carte pe care o voiam. A zis ca peste o luna. Dar mi-am luat Eliade. Am mai citit una a lui in vacanta. De fapt, doua. Sunt foarte obosita. Daca ma pun sa dorm, nu pot. Sa ma uit la tv, nu am chef. Am luat filme. A aparut unul nou cu Jason Statham. E dragut in film, am vazut cateva imagini. Dar nu am rabdare sa ma uit. Nici de blog nu aveam chef. Dar am zis sa scriu. E chiar frig in Romania… am mai zis. Ah, cred ca mi s-au mutat vecini noi deasupra. Era unul la interfon care zicea ca e vecinul meu. Pai si zic, ce vecin? Vecinul. Care? De la ce etaj? Mmm, de la doi. Deschide odata! Ok. E ultima oara cand mai deschid vecinilor de la doi. Am fost la interviu. Si eram doar eu singura cu un tip. Ma intervieva. Avea ochii negri. Si m-am pierdut. Ca ma privea. Si am inceput sa glumesc. Si el radea. Si eu spuneam si tampenii. Si am rosit. El radea. Si dupa aia transpirasem toata si nu mai stiam sa ma exprim. Si am vorbit despre barbatii din ziua de azi. I-am zis ca sunt superficiali. El devenise interesat. Sa-i explic cum e treaba cu barbatii superficiali. Si am uitat sa ma holbez la mana lui, sa vad daca are verigheta. Daca avea de ce zambea asa? Inseamna ca e superficial. Si dupa aia radeam singura pe strada de fazele alea. Si imi venea sa scot revista din geanta ca sa nu zica lumea ca’s nebuna. Sa creada ca citesc bancuri si ca ma amuz. Aaa, acum am descoperit revista. Se numeste TimeOut Bucuresti. E super-tare. As dori mai multa promovare in media pe subiecte de genul acesta. Vreau sa fiu informata. In Romania nu e posibil inca. In Madrid ziarele au 100 de pagini. La noi cate au? 20? Astia ziceau la tv ca nu se mai face presa ca inainte. Si eu nu intelegeam. Ca nu aveam intre ce si ce sa fac o comparatie. Si acum am facut. Am inteles. Pai poate ar trebui sa mai faca inca o data Cristoiu un Evenimentul Zilei si sa ii tina pe aia pana la 4 dimineata in redactie. Zic si eu. La mine in casa rasuna. Si nu am aruncat din mobila. Si sunt singura. Cand respir nu rasuna. Cand scap telefonul pe gresie…da. Si cand rad. Revin. Cu poze din Madrid. Sunt optimista.

Încă un popas în Bucureşti. De data aceasta ultimul până revin din Madrid. Nu am foarte mult timp pentru a povesti ce am mai făcut şi nici nu vreau să mai scriu multe lucruri despre mine.

Ieri am avut nunta anului unde mi-am văzut toate neamurile posibile şi neposibile. Mi-am revăzut verişorii, mătuşile, unchii. Bineînţeles că am avut parte de întrebări de baraj (nu le mai repet).

Mi-ar fi plăcut să scriu câte ceva despre nunta din religia mea. E asemănătoare cu cea de la catolici. Poate în alt post explic mai multe. Las câteva poze cu persoane dragi mie.

Irina bubulina cu Ţigănuş.

Avea Ţiganu’ o poftă de pupăceală de i-ar fi înfipt gheruţele pe faţă Irinei. Privirea spune tot.

Înainte de culcare.

La nuntă, evenimentul meu preferat.

Vă urez vacanţă plăcută în continuare. Cică primul meu popas în Madrid va fi la Bernabeu. Vrea Roxana să ne ducem. Al doilea la haine. Vreau eu.

A doua sesiune de poze de la Costineşti. Deşi mai am eu post-uri începute la care am promis şi a doua parte, nu m-am ţinut de cuvânt. Ştiţi cum e…ca la sfârşitul videoclipurilor unde scrie to be continued dar nu mai urmează nimic.

La karaoke cu fetele.

Copil părăsit şi trezit la 5.30.

Cearcăne de răsărit.

Terasa mea preferată, mă rog, un perete din ea.

Şi dacă tot m-a rugat rugat Anku am pus şi poze cu mine. Gata post-ul, nu mai am nimic de scris. Doar că aş pleca singură într-un oraş necunoscut şi aş lăsa totul în urmă.