Corridor's end -- 2009

What is at this glass corridor’s end? Is it the door to the vault where the secrets are kept? Or is it a way out, and with the right spin of the red dial the door will swing open? Or, is it the secret red button that when pushed will launch next wave to resolve the crisis? Whatever it is, I am not sure this is a place meant for people.

Nu mi s-a mai intamplat de mult ca o carte sa ma puna atat de tare pe ganduri. Cam din liceu, cand orice inadvertenta dintre sistemul de credinte si fapte imi sarea in ochi ca meritand o pedeapsa capitala. Eh, ale tineretii valuri. Acum, cand stiu ca zilnic derapam fata de ceea ce spunem ca am crede, nu mi se mai pare nimic special in asta. Un fapt banal.

Si uite ca vine dl Heinrich Boll in Opiniile unui clovn ca sa imi spuna ca derapajele pot fi grave si nu exista niciun fel de scuza pentru ele. E adevarat ca el a ales si o perioada in care derapajele se plateau cu viata. Si nu a ta, ci a altora. Actiunea petrecandu-se in Germania de dupa al 2-lea razboi mondial. Un motiv suficient ca sa fii ceva mai neintelegator fata de natura umana.

Dar nu asta m-a stresat cel mai tare. Ci modul in care era prezentat catolicismul, personajul principal, clovnul, avand un razboi personal cu el. Si cum tot ce este catolic ne afecteaza si pe noi… Glumesc. Dar acest catolicism era adulat de oameni inclinati spre ordine. Si eforturi care merita fiindca duc la … acumulare. Desigur, pentru clovnul cu pricina acumularea este un alt cuvant rau. Doamne sfinte!

Toti care nu sunt asa, adica isi mai traiesc viata si nefacand nimic, considerad uneori regulile sociale ca fiind niste mari aberatii, merita, dupa parerea catolicilor, sa fie lasati sa moara de foame. Intransigenta este egala cu prostia ne spune Boll. Pentru ca numai un bou ar putea pretinde cu mana pe inima ca e normal si corect ca toata lumea sa fie ca el.

Ceea ce cam da peste cap tot ce am invatat noi despre greiere si furnica. Furnica e numai o catolica practicanta cu inima de piatra care nu are niciun fel de iubire crestineasca fata de aproape, ci numai o dorinta ucigasa de convertire. Furnica iubitoare de Dzeu ar lua greierele si i-ar imprastia creierii pe pavaj ca apoi sa-i adune intr-o forma conforma principiilor pe care ea le are.

Va spun sincer ca m-am speriat groaznic. Nu ca eu as avea vreo avere fantastica si de darnicia mea ar depinde soarta a mii de greieri veseli si cantatori. Dar de judecat intransigent mi s-a intamplat si mie. Si probabil si voua, tuturor. Uh, dupa cum spuneam in liceu, viata e grea si cam gresita.

Nadia a vazut altceva

Esti wonder woman?

More woman, less wonder

Ne pare rau, dar nu beneficiati de forte superioare. Sunteti cat se poate de banala. Cam ca 90% dintre femei, asa. Si chiar daca acum nu va inscrieti perfect in aceste caracteristici veti ajunge acolo. Dupa suficienti ‘au, ma doare’! Iar daca planuiti ca la urmatorea petrecere sa aveti un costum de wonder woman sa stiti ca asa vor face si alte 90% dintre invitate. Nu este nimic rusinos in a fi comun.

Testeaza si tu

oare daca eu am scris testul se mai pune?

Nachdem nun geklärt ist welches Thema dieses Blog nicht behandelt, könnte eigentlich alles einerlei sein. Aber vielleicht sitzt gerade zufällig ein junger, überaus weiser Mann gelangweilt vor seinem nagelneuen, weißen MacBook  und liest genau diese Zeile: ‘Dieses Blog befasst sich nicht mit dem Thema „Auto“’. Er zieht wahrscheinlich tief an seiner selbstgedrehten Zigarette und fragt sich, während er mit seiner Hand die Zigarette (mit einer äußerst lässigen Geste) von seinen Lippen befreit, “Um watt jeht’s n dann?”. Er schmunzelt, und fühlt sich in diesem Moment unheimlich cool, und auch ein wenig überlegen.

Irgendwer antwortet: “Jetzt seien Sie doch zufrieden, dass Sie wenigstens wissen worum es nicht geht.”

“Aber”, denkt er sich dann, “Watt bringt et ma denn, wenn ick weeß worum’s nich jeht, nich aber weeß worum’s jeht? Ditt is doch langweilich. Ja, dit is, wenn ick’s ma recht überlege, enfach nur banal und absurd.Dit tut sich doch keen Schwein freiwillij an.”

Recht hat er. Aber, warum “berlinert” dieser Mensch eigentlich? Man merkt doch sofort, dass er das nicht richtig kann. Bestimmt stammen seine Eltern aus einem kleinen Dorf, in… na, sagen wir Baden-Württemberg. Die werden ihm das wohl kaum beigebracht haben. Sicherlich berlinert er nur, um sich genau so cool zu fühlen wie vor 25 Sekunden.

Der junge Typ, zieht nochmal lang an seiner “Zijarette”, spürt ein unangenehmes kratzen im Hals und tut es sich doch “freiwillij an”: Er denkt schon wieder darüber nach, wie unsinnig es doch ist, zu wissen worum etwas nicht geht, nicht aber zu wissen worum etwas geht.

“Dit is ja fast wie wenn ick, wenn ick…”, da muss er kurz überlegen.

Na also, geht doch.

Ach ja, eigentlich war er, nennen wir ihn Walberliner – denn wenn er gähnt, so wie gerade eben, hat er Ähnlichkeit mit einem Wal – auf der Suche nach etwas völlig anderem: ästhetische Autos.

Alles ist blah blah: langweilig, papperlapapp und einerlei.

Aber das, was nicht  blah blah ist, ist das Gegenteil von diesem. Also alles andere als blah blah. Leider ist alles andere rar. Nicht leicht zu finden.

Alles andere als blah blah ist erwähnenswert. In einem Gewirr von blah blah zu sein, ist nicht seinswert. Das was sich von “papperlapapp und einerlei” abgrenzt, muss gefunden werden.

Hier findet man: Existierendes, welches wert ist erwähnt zu werden. Existierendes, das weder blah blah, noch einerlei ist. Existierendes, das das Sein seinswert macht.

Anmerkung: Diese Worte müssen so gelesen werden, dass sie zusammenhängend weder dramatisch, noch wichtig (noch auf irgend erdenkliche Weise ähnlich wie eben beschrieben) klingen. Am besten werden sie einfach so gelesen. Also so, dass sie möglichst banal, egal, irrelevant, blah blah… klingen.

]]> http://studioish.wordpress.com/2009/11/15/and-the-odds-are/ Sun, 15 Nov 2009 21:12:31 +0000 ishita sharma http://studioish.wordpress.com/2009/11/15/and-the-odds-are/

Everyone has a favourite number. I’m partial to probability- and its counterpart- improbability;

I wonder who you are reading these musings of mine…this blog has 754 hits- so someone’s reading these snippets of my mind. What do you think/feel when you see/read?

The odds of you being here out of our 6 billion fellow humans make you rather special- to me.
Throw in the fact that we don’t know each other- if there is more than one degree of separation between us, you’re even more special!

If you think about it, everyday events and the banality of life seem rather miraculous. Existence aside, random collisions in both space and thought are so very improbable!

Oh well- Imma just say thanks- for sharing thoughts and discovering this little piece of virtual space I call my own.

Alta zi, alta stare ciudata….de ce? Asta e normalitatea mea Si da, imi place! Mi s-a spus sa incerc sa ies putin din normalitatea mea si sa intru in cea a “oamenilor normali”, dar am impresia ca ma chinui degeaba. Si pana la urma de ce as face asa ceva daca eu ma simt foarte ok asa cum sunt? Si anyway, ce inseamna “normal” pana la urma? In DEX zice asa:

“NORMÁL, -Ă,  normali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care este asa cum trebuie sa fie, potrivit cu starea fireasca, obisnuit, firesc, natural.” Mai vreau si alte definitii pentru ca nu ma incadrez in asta din DEX

Iar m-am trezit tarziu si iar nu mai am chef de nimic, desi am o gramada de chestii de rezolvat. Trebuie sa ma organizez putin….dar nu azi Iar am doar o singura melodie pe repeat, pentru ca asta imi place azi.

Muthafuckin’ YES, it’s Kabocha squash season! (sung with a self-composed melody).

I fuckin’ love this fathafuckin’ squash!

In other news, there is a new cute man that works at the Spice Market. As if going to the Spice Market weren’t fun enough (What is Fenugreek? Give me some o’ dat! Now I know what it is. Holy shit! That curry I love has Fenugreek in it. Nice long aside!)

Cute spice slinger. Cayenne. Tea.

I’m in need of some Garam Masala. Can you help me, boy? Ooooohh yeah.

Give me some of that Blueberry Tea. Oooooooooh yeeeeeah. More Cayenne please. Yeah I like it hot. Baby.

I love it when mundane activities become fun. Spice shopping just got more exciting. Those Mung beans are never going to be the same again. Spiced up real nice now.

Nu am incercat niciodata sa ma gandesc la scris. Am luat acest lucru de la bun inceput, ca pe un lucru la care nu sunt foarte buna. Dar incapatanata fiind, nu ma las usor.
De fapt ce vreau sa spun, nu este legat ,neparat, de mine … am dat un exemplu .

Pe acest mare world wide web sunt mii si mii de pagini ale unor persoane ce isi descarca frustarile, visele, isi plang iubirile pierdute, isi canta povestea de dragoste, se dau cu pararea, nu se dau cu pararea, pur si simplu scriu sau scriu doar doar poate devin si ei/ele “famous”. Sunt 3 categorii mari : oameni ce au ceva de spus dar o fac prost, oameni ce nu au nimic de spus (povestesc despre ce tare e iubitul, despre cat de nasola fost iubitul, despre prietena cea mai buna, despre rautatea si bunatatea din lume) ( “nimic de spus”=lucruri atat de banale si generale “) , acest nimic ce defapt este o generalitate asupra lumii care poate fi supsa in acelasi mod si de un copil de 5 ani. Si da, ati ghiciiiit, mai am o categorie : cea a sarcasticilor: o combinatie intre lucruri inteligente de spus si umor (uuuuuu….asta e favorita mea).

Dupa cum vezi nu ma deranjeaza faptul ca ceea ce spun/scriu ar avea o calitate prosta, fiecare are ceva de spus….ma deranjeaza catergoria intermediara care dau impresia ca spun ceva cand defapt ceea ce spun este egat cu nimic, pentru ca e pur si simplu un general valabil . Sa dau exemple?@?@
ok…uite un exemplu
…
” in viata te vei lovi cu capul, in viata te maturizezi odata cu acumularea de experiente, fie bune fie rele, te vei lovi, te vei ridica si daca ramai pozitiv vei reusi”…asa arata cineva care vrea sa dea impresia ca spune ceva.
…
“trec repde de la un subiect la altul, imi place sa ma imbrac cochet, toti prieteni mei sunt prietenii mei, pana si bunica…sunt vesela, ba sunt trista, sunt vesela, sunt trista, ….”

Dar in cele din urma cu totii suntem liberi sa facem absolut tot ce vrem, si cine sunt eu sa spun ce e bine si ce nu…Ehhh…am dat-o si eu un pic cu barfa acum ))))

Hai sa lasam cantitatea si sa ne vandim la calitate.

Cred ca orice firma sau institutie ar putea aranja intr-un oficiu, in colturi de birouri, niste cutii dedicate resturilor de hartii, resturilor de plastic si produselor cu grad mare de toxicitate asupra mediului: baterii, becuri, componente ale echipamentelor IT, etc. Iar periodic duse la cosurile verde, galben si albastru care incep sa se inmulteasca in orase, sau la centre specializate sau retaileri electro pentru cele toxice.

Lipsa de exercitiu ar face sa para ciudat, chiar dificil la inceput sa respecti cateva reguli chiar banale; mai apoi vor veni insa grija, stima de sine si mandria. Surpriza s-ar putea sa apara atunci cand managerii si angajatii vor constientiza ca le pasa de cele din jurul lor.

Iar obisnuinta de la servici se va transforma intr-o noua obisnuinta acasa. Rudele, prietenii se vor uita ciudat, apoi intrebator si in cele din urma o vor face si ei. Vom putea atunci sa strangem randurile si sa facem o schimbare cu adevarat mare.

Nu spuneti ca si statul trebuie sa faca ceva. Chiar daca n-ar vrea, tot e obligat: vara aceasta a intrat in vigoare o directiva europeana ce vizeaza prevenirea sau reducerea efectelor adverse ale depozitarii deseurilor asupra mediului in special asupra apelor de suprafata, a panzei freatice, a solului, aerului si sanatatii umane si stabileste orientari stricte pentru gestionarea amplasamentelor. In ceea ce ne priveste, Romania a mai primit o derogare de la obligatii pana in vara lui 2007 dar timpul se va duce repede.

Deci?

Dragostea de la inceput, entuziasmul de inceput, senzatia aceea de uimire, de multumire, de satisfactie, de mirare in urma unei binecuvantari este o stare care atunci cand dispare compromite intreaga binecuvantare a lui Dumnezeu. Indiferent cum se numeste binecuvantarea cu pricina cand ajungem sa ne obisnuim cu ea, cand ni se pare ca e ceva banal, cand nu mai tresarim de uimire, drumul pe care am luat-o este unul care duce la seceta spirituala.

Senzatia pe care o ai in prima perioada dupa ce primesti o binecuvantare, trebuie pastrata, pentru ca totul e HAR, un har nemeritat, un har care nu poate fi cumparat cu nimic, un har bazat pe jertfa totala. Cand ajungem sa nu mai fim uimiti de minunile lui Dumnezeu si le tratam cu raceala si nu ne mai miram cum noi o mana de pamant putem avea parte de atata dragoste din partea lui Dumnezeu, cu siguranta ca ceva nu functioneaza cum trebuie in mecanismul inimii noastre.

Un mod prin care Dumnezeu imi vorbeste sunt visele, cred ca daca le-as fi numarat as fi socata si eu de numarul viselor prin care mi-a vorbit Dumnezeu si cate s-au implinit, vorbesc de foarte multe vise si la fiecare vis pe care il vad implinit, desi am mai vazut asta de nenumarate ori, ma mir, ma socheaza cumva, raman marcata. Atitudinea gresita din partea mea ar fi sa ma obisnuiesc cu fenomenul si sa il privesc ca pe ceva banal, ceva ce mi s-ar cuveni, ceva care s-a intamplat de atatea ori incat nu ar mai trebui sa imi starneasca mirarea. Si cu toate astea la fiecare vis care se implineste, spun ceva de genul: incredibil, extraordinar, nu imi vine sa cred, si chiar asta simt.

Am dat doar un exemplu, felul in care poate vorbi Dumnezeu este variat, binecuvantarile Sale sunt diverse, iar cand ajungem sa nu ne mai minunam de felul in care El lucreaza, sa ne obisnuim, sa nu mai tresarim, si sa privim totul ca pe ceva ieftin, cand dragostea dintai a pierit, s-ar putea ca acesta sa fie drumul dintre starea de caldicel spre starea de inghet.

Nu mai știu pe ce blog se punea întrebarea “ce te face fericit?” la care un număr destul de mare – din câte țin io minte – a răspuns, printre altele, că lucurile mici, mărunte. Eu mă număr printre persoanele care au răspuns astfel. Sigur, pentru unii par obișnuite, insignifiante, fără prea mare valoare sau chiar deloc.

În cazul meu, un zâmbet sincer fără dinți al unui copilaș de nici 2 ani, plecatul cu maică-mea spre serviciul fiecăruia (“plimbare” care durează cre’ că maxim 10 minute), papagalul care mă gâdilă când îmi ciugulește șuvițele mai lungi (mda, emo hair) sau când se suie în capu’ meu, toate lucrurile astea îmi înseninează ziua, mă binedispun.

Totuși, nu vi se-ntâmplă ca de multe ori când te bucuri de o chestie măruntă (ca una din cele enumerate mai sus) și vrei să-i spui cuiva apropiat (care nu este într-un mood prost), acesta în loc să-ți zică măcar un “hehe” dezinteresat, îți trântește una de-ți piere tot chefu’?

Io sincer nu-nțeleg cum unii au un asemenea talent în a “ucide” bucuria cuiva – fie ea cât de “banală”…

Il Colaholico

Valami teljesen értelmezhetetlen oknál fogva ez teljesen ellenkezőleg működik mint a másik.
Kiveszem, ő betesz, lemegyek a létrán ő felmászik rá.
Hoppábazmeget mondok ilyenkor! Mert eszembe jutott a megoldás.
Ellentétes világegyetemek vannak itt egymásmellett, pontosan itten találkoznak.
Át is lóg néha az egyik a másikba, ilyenkor van néha döghalál, holokauszt, forradalom, globálisfelmelegedés, Szomszédok, szombatestigyász.

Rájötembasszátokmeg! Én meg két ellentétes világegyetemben élek egyszerre, ezért ilyen kesze-kusza göci-geci az egész létem.

Mindig ilyen párhuzamos dimenziókkal jönnek, mintha valami vonal, vagy cső, vagy mifaszom lenne egy univerzum, vagy valóság, hát nem cső bazmeg! hogy a faszba lehetne párhuzamos. Nem elég hogy teljesen sík az egyik oldala mindkettőnek, még pontosan ugyanolyan távolságra legyen egymástól mindkét vége!!!

Lófaszt!

A világegyetemek inkább hasonlíthatóak morfológiailag a foshoz, mint a makarónihoz.
Két párhuzamos fos mi? na ez már nem olyan lehetséges mi?

Én meg mind a két fosban benne vagyok, ez a kibaszott geci zene megmár vagy huszaccorra ismétlődik a fejemben…

Most nehogy azzal jöjjetek elő, hogy az univerzumnak mi köze a dimenziókhoz, mert akkor visszakérdezek!

Mi az a dimenzió, ha lehet párhuzamos, de nem világegyetem, és időben ugyanott van, ráadásul még élnek is benne, mer ha nem akkor kit érdekel?

Na?!

Én meg már csak tudom, ha kettőben is élek egyszerre.

Exista o lume invizibila, dincolo de ceea ne-am obisnuit sa vedem? E misteriosul din noi, din lucrurile ce ne inconjoara.  Ne-am obisnuit sa credem ca toate sunt clare si usor de inteles.  Comunicarea de zi cu zi, arta, religia ar trebui sa descopere invizibilul, sa ne deschida de fiecare data alta intelegere asupra existentei. Inca ne poate fi accesibila mirararea copiilor, nu sunt toate chiar asa de banale. Putem sa redescoperim lumea impreuna.

I don’t watch TV.

I watch some movies from Netflix, but I don’t have cable nor do I have an antenna and one of those new converter boxes. I don’t even know what shows are on and I don’t particularly care to.

Anyway, I’m sitting in the waiting room at a doctor’s office and there’s a TV on. It’s on ABC and it’s Friday, 9:30AM. I say that because I don’t know the name of the show… go look it up if you need to. So far (30 minutes), there has been no actual content on this show, just 2 people (Kelly Ripa, and Anderson Cooper, whoever they are… I’ve heard those names, but that’s all I know about them) talking to each other.

The first word that comes to mind with listening to their mindless banter is inane. But, there is an educational side to TV…

I opened up my dictionary/thesaurus and started looking up words sufficient to describe the current televisual fare. Here is a list of other words I found: banal, insipid, vapid, jejune, and puerile. (I’m convinced that the talking heads would need both a dictionary and someone to look the words up in the dictionary if they were to have any hope of understanding them. However, as this particular thought is not in the form of a sound-bite, YouTube clip are screen crawler, I’m pretty sure, they will never encounter it and thus have no need to learn the meanings of those words.)

Have people become so mindless that listening to this tripe (hey, there’s another good word!) is entertaining? Do the masses have nothing better to do than listen to this drivel and watch YouTube clips on TV? Seriously, is it really entertaining to watch someone else laugh and try to crack one-liners about what they saw on TV? Has TV truly become the central object of our culture?

I heard a comedian once comment that he tried to turn up the intelligence on the TV… “There’s a knob marked ‘brightness’ but that don’t work!”  Do you really want to turn up the intelligence?  Then quit giving an audience to the inane.  Don’t watch TV until it treats you as an intelligent person. Go outside and do something. Experience life first hand rather than through an electronic box, watching what someone else decides you should see… In addition to that, spend a minute or two reading a dictionary or thesaurus… I guarantee you’ll learn some words that the talking heads don’t know… I did.

Intru in cladire, la noi la job. Din obisnuinta, salut portarul cu nasul bagat in ziar si asezat intr-un colt de hol in momentul in care trec pe langa el. Nicio miscare din partea sa, desi i-ar fi luat numai doua secunde sa dea din cap. Nu zic neaparat sa isi dreaga vocea sa imi raspunda, ca e racit.

Pe strada, in fata la Gregory’s de unde imi cumpar sandvisuri, vanzatoarea sta si fumeaza. Ea ma cunoaste bine, atat de bine incat nici macar nu ma mai chinui sa ii insir toate ingredientele pe care le vreau. Imi zambeste si ma intreaba: La fel?. La fel ii raspund eu incantata. Acum, pentru ca ma cunoaste atat de intim, gasesc ca este cu cale sa o salut, chiar daca o vad pe strada. Ea se uita la mine cu o privire impietrita si nu raspunde nimic.

De inteles inteleg ca nu era niciunul obligat sa o faca. Dar atitudinea ma depaseste.

Portarul nu era o demoazele fardata si pe tocuri pusa sa dea bine la intrare pentru vizitatorii mai largi la buzunar. Are de pazit vreo 3 etaje, de dat mancare la cainii care fugaresc trecatorii de pe strada si de mutat scaunul dintr-un colt al holului in altul. Este ales din marea masa a celor care se apropie de pensionare, sictiriti ca dupa o viata de munca nu au reusit sa isi cumpere un petec de pamant la tara sa se retraga sa creasca gaini.

Iar fata de la Gregory’s nu era in niciun fel obligata sa fie politicoasa in afara magazinului. Cine stie cate saluturi trebuia sa zica pe zi. Plicticoasa munca. Oameni si iar oameni. Si pe toti trebuie sa ii hraneasca invartind numai 10 ingrediente. Probabil viseaza la un loc de contabila unde nu mai are de dat buna ziua nimanui.

Frumoasa atitudine, daca politetea este optionala atunci mai bine se abtin. Fac pariu ca acesti oameni isi fac singuri viata un iad, inecati de regrete si incapabili sa gaseasca ceva pozitiv. Si, culmea, tocmai acest lucru ii va tine pentru totdeauna in pozitia in care sunt. Fara ca macar sa inteleaga ca o schimbare de atitudine ar fi putut insemna o iesire din situatia pe care ei o vad ingrozitor de nedreapta.

Nu stiu daca ati lucrat pana acum intr-o redactie – se aude in permanenta tacanitul cumulat a cateva zeci de persoane. Care devine astfel sacadat. Se spun cuvinte. Multe si toate trebuie sa cada in rostul lor.

Te miri cum si cand reusesc. Si primul gand este ca tu nu vei reusi niciodata sa o faci. Tacanitul poate fi inhibator. Pentru ca intr-o astfel de mare trebuie cumva sa iti pui si tu nu numai degetul cel mare. Ci cele doua picioare tropaind hotarate pana cand pamantul se pierde undeva in adancuri. Iar tu vei ajunge sa tacanesti pana la finalul fericit de a produce ceva publicabil.

Cum productia trebuie sa fie constanta, ideile care sa merite sa fie spuse se imputineaza rapid. Nu stiu daca s-a facut vreun studiu dar banuiesc ca avem cam 100 de idei principale si restul sunt variatiuni pe tema. Pana cand ajungi sa realizezi ca un articol pe care l-ai scris astazi este acelasi cu unul scris acum un an. Pana si virgula ai pus-o in acelasi loc.

Si atunci pagina sta asa, alba, fara niciun cuvant suficient de puternic incat sa merite sa o pateze. In jur, taca – taca, se aud buricele degetelor celorlalti. Oare ei cu ce or fi inceput? Ce a nascut o imagine care sa trebuiasca neaparat zugravita. Sau scriu pentru ca deh, e de bun simt daca tot ai ajuns la job?

Dar probabil ca pagina alba nu merita atat respect. Mai ales ca este numai una electronica si atunci multiplicabila la infinit.

-    Cand vom ajunge acolo vom…
si aici gandul se oprea pentru ca nu puteai sa stii ce se va intampla. Si tocmai de aceea era bine. De fapt mai mult decat bine. Era intr-un fel paradisul. Intoarcerea la copilarie. Cand pana si o pala de vant te face sa te umpli de un fel de fior al mirarii. Fiecare strada, fiecare om, fiecare miros cu totul altceva decat intalnisei inainte. Si sa alergi asa, la nesfarsit, din senzatie in senzatie. Un bebe suparat acolo suna altfel decat unul de aici. Sunetele nu mai intra ascutit. Nu mai spui ‘uite un bebe’ si te incrunti. Ci ‘uite un bebe’. Si ii zambesti. Iar binele vine numai dintr-o modulatie a vocii, o miscare a muschilor care schimba…

-    Ce schimba?
Si vocea suna un pic ironic, un pic plictisita de o asemenea abstractizare. Chiar si un pic obosita. Aceasta nefiind prima discutie de acest gen.

Dar pe de alta parte astfel de discutii sunt bune vara. Pentru ca starea de bine este prezenta prin o privire catre un petec de cer senin. Sau un gand la o oja rosie. Letargie. Iarna insa astfel de sicutii sunt periculoase. Te duc cu gandul la actiune care trebuie sa se intample acum. Astazi. Sau maine cel mai tarziu. Pana la a-ti da seama ca nu se va intampla niciodata. Si ca nici nu ai facut ceva ca sa se intample. De ajungi sa nu mai stii daca inchisoarea este in tine sau este in afara, formata dintr-o multitudine de lucruri care par de nerezolvat. Atat de multe incat nici nu te mai apuci sa rezolvi ceva.

Iar apoi mai este Locul. Care anume este? Nu poate fi oricare. Pentru ca atunci ai suferi numai de o plictiseala pe care ai putea sa o tratezi si local. Facand un copil de exemplu. Sau luand un dihor. Ca tot este la moda.

Parintilor nu le spui nimic. Pentru ca ei se intristeaza vazand inadaptarea. Si un fel de nefericire. Care nici macar nu poate fi numita astfel. Ei si-ar dori sa iti faci langa ei o casa mare. Pe care sa o mobilezi cu doua frigidere. Si sa ai perdele albe la fereastra. Si flori in dreptul grilajului. Semn de stabilitate si hotarare sa faci de la 1 pana la 3 copii. Adica 6 ani minim in care ei sa nu se mai intrebe ce anume sa faca cu viata lor.

Numai ca zilele trec si frigiderul, chiar si acela care este, sta gol, populat numai cu ardei stricati, din diferite generatii de cumparaturi. Iar la fereastra nici gand de vreo floare. Nimic nu pare sa se intample. Se uita la tine ingandurati si ofteaza. Tot asteptand sa gasesti ceva care sa iti faca placere. Pentru ca de mult au renuntat sa iti mai dea sfaturi.Iar tu in continuare cauti locul pe care sa il poti numi casa.

-    Adevarul este ca si suntem un pic razgaiati. Fara nimic care sa traga de noi si sa ne scoata din amorteala.
E adevarat ca nici nu ne plac decat oamenii inchisi in anumite perimetre. Sa zicem numai oamenii pe care ii intalnim la gradina Ioanid. Si ne mai plac si oamenii de pe Artur Verona. De ajungem sa ne intalnim ca niste zombi numai intre 2 strazi, stresandu-ne de lucrurile peste care putem da dincolo de ele.

Lipsa de civilizatie. Spaima noastra cea mare. Dar ce anume ar fi civilizatia nu prea stii, fiind raspandita difuz intr-o multitudine de acte, care impreuna, in final, te fac sa spui ca traiesti intr-un loc civilizat.

Deci asa. Civilizatia traieste numai la oras. Si numai in paturile sale care o duc bine. Ba chiar numai pe doua strazi. Iar apoi totul se intuneca si intra intr-un fel de ceata populata numai cu animale. Lucrurile acestea te fac sa te crucesti un pic si sa te intrebi ce inseamna acea civilizatie pe care o cauti. Si, mai ales, de ce este ea oriunde in alta parte decat esti tu acum.

Raspunsuri se gasesc: prea multe locuri urate, prea multi oameni dezinteresati, prea multi oameni violenti, prea putine lucruri care sa se intample. Dar mai ales prea multe asteptari de la ceilalti si prea multa ingaduinta pentru tine.

-    De ce vrei sa pleci?
-    Mi se pare anormal sa nu am unde sa ma plimb cu bicicleta in orasul meu.
Mie mi se pare anormal sa sustii politicieni pe care ii dispretuiesti ca sa te duci intr-o excursie. Sau sa mananci somon fume.  Si la fel de anormal mi se pare sa nu mai ai curiozitati. Si mai mult decat anormal sa nu doresti sa lasi ceva in urma ta. Sa nu iti doresti sa schimbi. Si sa faci lucrurile sa fie mai bine decat le-ai gasit.

-    Societatea in care traiesti te strica.
Da, poti sa te sperii la un moment dat si sa fugi cautand locul in care nu te vei mai simti schilodit. Sau poate numai locul unde vei avea justificarea suprema ‘Eh, ce puteam eu sa fac acolo?, eram numai un strain!’.  Daca politicienii sunt si acolo dobitoci si corupti asta nu te priveste. Daca isi face cineva acolo o casa de un roz care sa iti strapezeasca dintii poti sa razi detasat.

-    De ce vrei sa pleci?
-    Mi se pare anormal sa imi placa numai 0,01% din oamenii printre care traiesc. Si sa platesc atat de mult numai ca sa nu ii intalnesc.

Cand vom ajunge acolo vom…