“Magritte. Il Mistero della Natura”, Milano, Palazzo Reale

(articolo di Laura Larcan per Repubblica.it)“Nell’Impero delle luci ho rappresentato due idee diverse, vale a dire un paesaggio notturno e un cielo come lo vediamo di giorno. Il paesaggio fa pensare alla notte e il cielo al giorno. Trovo che questa contemporaneità di giorno e di notte abbia la forza di sorprendere e di incantare. Chiamo questa forza poesia”. Così René Magritte, il surrealista belga più ambiguo ed enigmatico delle avanguardie del Novecento, rivela l’intima essenza di uno dei suoi portentosi capolavori, icona di un’estetica visionaria e contorta, tutta giocata sulla raffinata abilità nel manipolare le immagini della natura. E l’Impero delle luci (L’Empire des Lumières), scena esageratamente realistica – quasi con vezzo fiammingo per la precisione dei dettagli – si rivela spiazzante per la combinazione di un luogo notturno sotto un cielo chiaro da giorno, dove giorno e notte appaiono contemporaneamente, innescando una reazione a catena di sorpresa e incanto, il tutto scortato da un titolo che contribuisce ad alimentare lo shock della visione, spicca nella bella mostra “Magritte. Il Mistero della Natura”. La mostra è ospitata dal Palazzo Reale di Milano fino al 29 marzo, sotto la cura di Michel Draguet, direttore generale dei Musées Royaux des Beaux Arts del Belgio, e Claudia Beltramo Ceppi, in collaborazione con Charly Herscovici, presidente della Fondation René Magritte.

La grande epopea della produzione magrittiana, con il suo gusto per lo shock, per il tradimento dei sensi, per la sfida al potere della ragione e della logica, con i suoi rebus apparentemente irrisolvibili, con i suoi attentati alla rappresentazione della realtà, viene raccontata da cento dipinti, oltre a tempere e sculture, provenienti dai Musées Royaux des Beaux Arts del Belgio (la collezione pubblica più importante al mondo di opere di Magritte), oltre che da numerosi collezionisti privati. Un “mistero” magrittiano che, come sottolinea Michel Draguet, “non è altro che la natura in quello che essa ha di non riconducibile alla cultura. La natura è onnipresente nel suo percorso artistico. Fornendo da un lato una miriade di temi che l’artista esplora e combina a piacere e costituendo d’altro canto la cornice di ogni cosa, il contenitore a partire dal quale si determina ogni forma di conoscenza”.

Una natura, quella immortalata allo sfinimento da Magritte, che fa a pezzi la logica ed esalta la contraddizione, dispone a suo piacimento le apparenze e getta lo spettatore nel buco nero dell’enigma. Eppure, rimane natura, iperrealistica, lontana da ogni ricerca cubista, ogni sfrenata euforia espressionista, ogni velleità astrattista. Magritte (1898-1967) è stato il pittore dei pensieri e delle idee, dei sogni e degli incubi, dove l’estetica figurativa, scortata dall’uso tecnicamente sublime dei colori, ha reso visibile, con una precisione quasi matematica, la “materia grigia”, l’intelletto. Il trucco di Magritte consiste nell’aver codificato un suo personalissimo linguaggio di segni e simboli per tradurre pensieri e deliri onirici, utilizzando oggetti di uso comune, facilmente riconoscibili, imponendo loro delle trasformazioni inquietanti o combinadoli tra loro in una scenografia incongruente.
La mostra racconta questo primato. Partendo dai primi, e quasi sconosciuti dipinti futuristi, passando dalle immagini più oscure del periodo fra le due guerre, fino ai celeberrimi dipinti prodotti dagli anni ‘50 in poi.

Ogni opera è un colpo agli occhi, un affronto alla coscienza, una violenza sensoriale. Come “Souvenir de voyage” del 1961, che rappresenta una mela verde mascherata per il carnevale, o lo strepitoso “L’heureux donateur” che racchiude i motivi ricorrenti della sua visione specifica della natura, la sagoma dell’uomo con la bombetta che diventa un affaccio su un paesaggio notturno stile Impero delle Luci, accanto il sonaglio, il muro di pietra. E ancora, “Le tombeau des lutteurs” del ‘60, con una rosa enorme chiusa in una stanza, “La voix du sang” del ‘61 con l’albero su cui si aprono sportelli a rivelare una sfera e una casa. Personaggi, interni, nature morte dialogano con gli elementi della natura codificando paesaggi trasfigurati dall’occhio di un lucido e spregiudicato intelletto moderno. E se sogni e incubi hanno origine da un turbamento, anche Magritte ha i suoi fantasmi. Ricordi diventati legenda nella storia dell’arte, come la cassa vicino alla culla, l’aerostato caduto sul tetto di casa, l’artista straniero che dipinge nel cimitero dove andava a giocare con una bambina. Fino al suicidio della madre gettatasi nelle acque del fiume Sambre, il cui corpo fu rinvenuto con la camicia da notte avvoltolata a coprirle il volto lasciandole denudati il ventre, il pube e le gambe. Tutti tradotti in figure chiave che ricorrono come un leit motiv nelle sue composizioni.

Nel suo Belgio borghese ma progressista, divora le storie di Fantomas e L’isola del tesoro di Stevenson, s’inebria di Edgar Allan Poe e di Baudelaire, lavora nel campo della pubblicità, della cartellonistica e della decorazione (1918-20), sposa la sua Georgette che gli farà anche da modella, rimane folgorato dal “Canto d’amore” di Giorgio de Chirico, e sceglie il credo del surrealismo (dal ‘26). La mostra è un ammaliante gioco enigmistico. Dove le soluzioni sono lente da svelare. Ed è questo il bello, la continua trepidazione, il costante disorientamento.

Orari: dal martedì alla domenica, dalle 9.30 alle 19.30; lunedì, dalle 14.30 alle 19.30; giovedì, dalle 9.30 alle 22.30.

- fino al 29 marzo 2010 -

Informazioni e prenotazioni: www.mostramagritte.it

You know, if someone could tell me where to locate the name of the colorway on these German Opal bands I would be eternaly grateful. I think it’s just a number, not a name, but what number. Oh wait, there it is. Well, after searching time and time again I guess I just needed to admit my ignorance in writing and all would be revealed. These socks I am about to show you are Opal 5003 Brasil, a colorway that was a gift from a friend, and although I’m not sure I would have bought it myself, I absolutely love it.

The pattern is a bit of a hodgepodge of plain-vanilla sock patterns on the web. I was attempting to fit the sock to my particular and strange foot, leg and ankle dimensions and more or less succeeded. The foot could be a little more spacious in width and a little longer, but all in all I am pleased. Did I mention I love the colorway? I was saving half of the second sock to knit on the airplane from Schiphol to Sea-Tac (it was my only knitting on wooded needles), but I don’t think the security guards are as accommodating on European flights and I couldn’t bear to give it up. Speaking of giving things up–or loosing them in this case–I seem to only have five 2.25mm needles now instead of six and I’m quite miffed. I thought that one may have gotten lost in the bottom of my purse one day after falling out of the ball of yarn I had so carelessly shoved it into, but after multiple searches it hasn’t turned up. If I can’t find it in the next week, Italy will have eaten my needle for good.

I really have plenty of sock yarn right now, all caked-up and ready to go, but I can’t help but be seduced by a couple of new finds. I long to knit with Dream in Color Starry in either “Gothic Rose” or “November Muse,” I can’t decide. I’m also thinking about buying some Shibui Sock in “Honey,” my favorite colorway of theirs, to knit Baudelaire. I try not to knit terribly intricate stitch patterns with variegated yarn and I’m afraid all I have right now is very variegated yarn. I’m also very excited to spin up some Merino/BFL variegated roving that I have, waiting to be beautiful socks, but need to do some more research on how I want to spin up the color changes. How exciting!

I’m also trying to prevent myself from totally splurging and buying a new digital camera. I would really like to be able to take consistently good photographs and my current digital camera is now 3 years old and dying. While it is acceptable if I fiddle with it, I’d really like something more reliable. I would like the Panasonic Lumix DMC-ZX1, but it’s about $300.00 on the low end, and that’s a big chunk of change right there. We’ll see. I should at least think about it for a few days, though if I do get it I’d really like to have it for the holiday season.

il faut être toujours ivre. tout est là: c’est l’unique question. pour ne pas sentir l’horrible fardeau du temps qui brise vos èpaules et vous penche vers la terre, il faut vous enivrer sans trêve.

mais de quoi? de vin, de poésie ou de virtu, à votre guise. mais enivrez-vous.

et si quelquesfois, sur les marches d’un palais, sur l’herbe verte d’un fossé, dans la solitude morne de votre chambre, vous vous réveillez, l’ivresse déjà diminuée ou disparue, demandez au vent, à la vague, à l’ètoile, à l’oiseau, à l’horloge, à tout ce qui gemit, à tout ce qui roule, à tout ce qui chante, à tout ce qui parle, demandez quelle heure il est; et le vent, la vague, l’étoile, l’oiseau, l’horloge vous repondront: “il est l’heure de s’enivrez! pour n’être pas les esclaves martyrisés du temps, enivrez-vous: enivrez-vous sans cesse! de vin, de poesie ou de vertu, à votre guise.”

(carlos pedro baudelário, petits poèmes en prose)

Aqui les dejo algo digno de compartir… Extrado de LAS FLORES DEL MAL del Genio CHARLES BAUDELAIRE

espero lo disfruten

EL SABOR DE LA NADA

Alma triste que antaño tanto amabas la lucha,

la Esperanza que un tiempo espoleaba tu ardor

ya no quiere montarte. Sin pudores, ve y túmbate

como un viejo caballo que tropieza con todo.

Corazón, capitula; duerme un sueño de bruto.

¡Alma exhausta, vencida! Para ti, vagabundo,

ni el amor ni la guerra pueden ya cautivarte.

¡Adiós, pues, oh clarines y suspiros de flauta!

¡Olvida, oh placeres, a ese pecho sombrío!

Su fragancia ha perdido la gentil primavera.

Me va el tiempo engullendo de minuto  en minuto

como engulle la nieve un caáver ya rígido;

desde lo alto contemplo esta tierra redonda

y renuncio a encontrar el amparo de un techo.

¿Por qué, alud, no me arrastras en tu inmensa caída?

Ouvres complètes deux tomes

Je ne vous ai pas encore parlé d’une de mes multiples passions car je  suis homme de passion avant tout, c’est mon meilleur carburant, ce qui fait que je blogue, que j’écris et que je lis énormément, le plus possible. N’ayant guère brillé lors de mes études à l’Académie militaire (je n’ai même pas mon bac) , lors de mes nombreuses veilles avec pour toute compagnie deux camarades d’infortune , nos armes, des cigarettes et pour ma part toujours un bon livre, parfois très bon, d’autres fois franchement idiot mais il est bon parfois pour oublier l’idiotie de certains hommes de lire d’autres idioties. Or , un mois de janvier, je m’en souviens, alors que nous étions, la tête courbée à réfléchir dans notre trou de fantassin(ça ressemble à une tombe), je lisais une biographie de Charles Baudelaire? Revenu du théâtre des opérations(dirait Dantec) , je dévorai les oeuvres complètes dans la collection de la Pléiade achetées chez un bouquiniste, les livres neufs étant hors de portée. Et je fus avalé par l’univers noir de ce grand écrivain, car il n’était pas que poète, il écrivait en prose, a laissé une splendide correspondance, pathétique de désarroi et fut un éminent critique d’Art, ce que beaucoup ignorent. De vagues en vagues, ce matin j’ai découvert un site qui est une superbe façon de l’aborder? Baudelaire n’est pas hermétique loin de là, et si on le lit à la lumière d’une bonne biographie, il est très abordable(et je suis loin d’être un intello, je vous l’ai écrit, je marche avec mon coeur) mais voyons plutôt… Certes ce n’est pas une littérature très optimiste mais il faut le lire pour mieux en  ressortir, comme étrangement rassuré sur les choses communes et cette oeuvre a un mérite, entre autres , celui de nous faire voir, que des pires horreurs, on peut encore soutirer quelque beauté. Avant le site, je voudrais vous faire  entendre ce poème mis en musique et en chanson par Damien Saez, un jeune chanteur , dont voici une présentation sur wikipedia et son myspace, franchement il en vaut la peine.

Voici la video

Sur le prochain lien vous trouverez en format PDF “Le spleen de Paris”

Télécharger l’Ebook Le Spleen de Paris

Encore une vidéo mais cette fois de Serge Gainsbourg sur un rythme plus enlevé:

Pour en savoir plus sur Baudelaire lisez litteratura.com qui a le mérite de mettre l’accent sur Baudelaire le critique génial.

Avant de vous monter le site, je conclus en précisant qu’il ne s’agit que de mes impressions et rien d’autre, je n’ai pas la prétention d’en vouloir faire  plus qu’il ne me serait permis. Et j’appuie mes dires par cette citation du poète: “Ne mépriser la sensibilité de personne. La sensibilité de chacun, c’est son génie.” Ainsi quand d’aucuns iront lire ce qu’ils nomment des petits blogs, seront-ils enclins à être plus indulgents, plus ouverts à toutes les sensibilités, il n’y a pas pas de petits bloggeurs, ni de bloggeurs influents, il n’y a que des courants de pensée que l’on suit plus ou moins précisément, c’est la diversité qui fait le charme de la blogosphère et ce qui pourrait la tuer serait plutôt une forme de redondance ou de pensée unique. Vive la liberté sur internet. Voilà ce fut un peu long mais l’article ne pouvait pas être court sur pareil sujet. voilà la perle du jour, le fameux site qui se nomme “perte de temps“, vous allez être agréablement surpris, du moins je le souhaite. Passez une belle journée.

]]> http://lkthayer.wordpress.com/2009/11/18/charles-baudelaire/ Wed, 18 Nov 2009 04:44:49 +0000 lkthayer http://lkthayer.wordpress.com/2009/11/18/charles-baudelaire/

Photo by VC Ferry

“I can barely conceive of a type of beauty

in which there is no Melancholy.”

- Charles Baudelaire

VC Ferry

All Rights Reserved

© 2009

So, I have not posted on here for a while,  I would love to get feedback on this piece however. I wrote it this morning during coffee breaks between work so it is very much in its first flush, feedback is very welcome! The original poem can be found here

Le Cygne

After Baudelaire

Swan! I think of you as I cross the gutter.

It is 9 am, so it is sweating trash: cans float

down the street like toy boats. I look at its flow

like a useless mirror.

I am being followed by a weary German shepherd,

or perhaps I am following him. I spotted him

a while ago walking through a stream of commuters,

soaked and slow, his head hanging low. He is stalking,

or being stalked, large enough to hunt, but seeming haunted.

A lonely dog should be less incongruous than you

but he seemed like a wolf of legend, a god transformed

and wandering. He has no Leda as far as I can tell.

The others barely glance at his mass as they pass, their eyes

have been trained by beggars to stare at the middle distance.

They have been trained, but my eyes still look down and up,

like dizzy bugs at a light bulb who get stung and burned, but still return,

their hands tugging inside empty pockets.

Not dulled enough to look away,

Not brave enough to open my purse.

I suckle my eyes back and think of an excuse.

You worried at the changes of the city, I worry at its grinding halt,

at the monotony that seems to congeal the most optimistic animal.

When I first read some poems by Baudelaire at the age of sixteen I became very curious about him as a man. I imagined him as a fiery revolutionary with wild hair and a desperate look in his eyes. For a long time all I knew about him were his poems and his surname. When I discovered that his first name was Charles, my image of him took a bit of a knock. It was too ordinary a name. He should have been called Théophile or Rémy, I thought, something unmistakably French. That’s if he had a Christian name at all. Later, at university, I bought a new edition of his poetry and there was a photo of him inside the front cover. It was this photograph by Félix Nadar.

Once again I had to rethink my image of him. At first I was disappointed. I thought he looked more like a lawyer than a poet. Looking at the picture again now I can’t understand how I thought so. Did I miss that narcissistic gleam in his eye, the obstinate, cruel set of his mouth or his exquisite cravat? Surely I didn’t fail to notice that extravagant overcoat, its collar turned up rakishly and the poet’s hand thrust inside with Gallic hauteur? Probably I didn’t miss them. I just didn’t want to see them. The Baudelaire I imagined wasn’t like this. He was sensual but not cruel, wild but not vain, determined but not arrogant.

There are other photos of him where the qualities that come across in his poems are even more evident. You get a sense of his reckless vanity, his defiance, his anger, his desperation and his intellectual fastidiousness. In the biography by Claude Pichois and Jean Ziegler there’s a photo by Etienne Carjat where he even looks vulnerable and sensitive, which I can’t find on the internet.

But, although I never realised it at the time, it was the cruelty, the vanity and the arrogance that made Baudelaire’s poetry so compelling. It isn’t enough for a poet to be sensitive. Baudelaire eviscerated everything that had gone before him and defined, with his works, a completely new aesthetic.

He is famous for his decadence. He had a lazy, self-indulgent lifestyle. He was a dandy who took arsenic to make his complexion fashionably pale. He wrote poems about prostitutes, drunks and beggars. He even found beauty in the corpse of a dog that was left at the side of the street. Anyone can write about these things. Anyone can be indolent. What sets Baudelaire apart is the discipline and beauty of his language, those long, flowing and perfect alexandrines that can never be properly translated, his eye for the telling detail and his ironic intelligence.

What I loved about his poems, though, was that he found beauty in the turmoil of chaotic emotions and confusing desires. This was very attractive to me when I was sixteen and being brought up, like him, under a very strict moral code. But then, what sixteen-year-old can resist the undying lure of the vampire?

Le Vampire

Toi qui, comme un coup de couteau,
Dans mon coeur plaintif es entrée;
Toi qui, forte comme un troupeau
De démons, vins, folle et parée,

De mon esprit humilié
Faire ton lit et ton domaine;
— Infâme à qui je suis lié
Comme le forçat à la chaîne,

Comme au jeu le joueur têtu,
Comme à la bouteille l’ivrogne,
Comme aux vermines la charogne
— Maudite, maudite sois-tu!

J’ai prié le glaive rapide
De conquérir ma liberté,
Et j’ai dit au poison perfide
De secourir ma lâcheté.

Hélas! le poison et le glaive
M’ont pris en dédain et m’ont dit:
«Tu n’es pas digne qu’on t’enlève
À ton esclavage maudit,

Imbécile! — de son empire
Si nos efforts te délivraient,
Tes baisers ressusciteraient
Le cadavre de ton vampire!»

— Charles Baudelaire

Carlos Schwabe (1877 – 1926) is one of the more disturbing Symbolist artists. He seems to have had an obsession with death (possibly associated with the demise of a close friend when he was 17), and his paintings often contain allegories of suffering. He also displayed an interest in Decadent literature, and the following are all illustrations painted by Schwabe for Baudelaire’s Les Fleurs du Mal.

Benediction

The Love of Wine

Revolt

The Death of Lovers

Spleen and the Ideal

The Poet and the Muse of the Ideal

I find his work disturbing and compelling at the same time. Which, of course, is the mark of a true piece of Decadent artistry.

A apărut, în revista Luceafărul de dimineaţă (numărul 37 din 11 noiembrie 2009), traducerea capitolului al III-lea din volumul Baudelaire et l’expérience du gouffre (Paris, Pierre Seghers éditeur, 1947, pp. 33-44).

Îl reproducem în continuare, însoţit de şapoul care a precedat acest fragment important din opera lui Fondane, precum şi de coperta ediţiei originale, din anul 1947.

Este prima traducere în limba română a acestui text.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

Benjamin Fondane | Baudelaire et l’expérience du gouffre | coperta ediţiei originale |

Traducerea de faţă face parte din programul „Restitutio Benjamin Fondane“, program iniţiat în urmă cu doi ani, prin care ne-am propus să aducem în conştiinţa publicului român opera franceză a autorului, în ediţii adnotate şi comentate. Prima în limba română, această traducere a fost realizată după volumul din 1947, publicat postum de Geneviève Fondane, cu ajutorul lui Cioran şi al lui Jean Cassou. Cartea a apărut la Éditions Seghers, sub titlul Baudelaire et l’expérience du gouffre.

Tradus à la lettre, acest text ar fi ininteligibil: Fondane nu a avut timp să-şi revadă manuscrisul, frazele lui sunt febrile, ritmate de o necesitate internă, nu de una exterioară şi formală, a unei simple analize. După cum scrie Jean Cassou, în prefaţa cărţii, este vorba, aici, de „ardoarea unei drame spirituale“, nu despre vreo savantă algebră care ar utiliza conceptul de angoasă ori pe cel de disperare. Ne-am străduit, în traducerea noastră, să restituim, înainte de toate, gândul lui Fondane. Acest capitol al III-lea, tradus integral aici, este continuarea celor două apărute în vara anului 2008, în revista Observator Cultural, în rubrica „Restitutio Benjamin Fondane“ (redeschisă de curând în lunarul ieşean Timpul). Am lăsat la o parte, în aşteptarea apariţiei acestui volum în limba română, întreg aparatul de note, comentarii şi interpretări pe care l-am pregătit odată cu traducerea noastră. În speranţa că această aşteptare nu ne va fi înşelată, iar apariţia traducerilor operelor lui Benjamin Fondane nu va mai rămâne multă vreme sub semnul interdicţiei.

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

Benjamin Fondane

Baudelaire

şi

experienţa abisului 

Capitolul III

Prezentare şi traducere din limba franceză

de

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

De ce ridică oamenii în slăvi „spiritul critic“, încât ajung să creadă că nu doar este un bine, un har, ci chiar Binele, Harul prin excelenţă? Însuşi harul poeziei li se pare meschin în comparaţie cu acesta; dar ce spun? – mai cu seamă harul poeziei. Dacă nu le-ar fi dat, odată cu harul poeziei, şi un spirit să-l potrivească, să dispună de el, să-l ţină în mâini, poezia li s-ar arăta drept cel mai insipid dintre lucruri. Este ceea ce chiar spun oamenii; dar, în străfundul lor, gândesc: cel mai groaznic. De ce „groaznic“? nimeni n-a mai zis aşa ceva până acum; dar gândul te duce la nebunie, la dezordine, la beţie. La ceva care nu este „omenesc“. Numai odată cu spiritul critic coboară asupra noastră „omenescul“: odihnitor, împăciuitor, liniştitor. El aşază între noi şi poezie o stavilă, un dig, un parapet. Acum, doar acum putem sorbi – fără risc – din potirul său. Nu mai avem de-a face doar cu roadele harului (despre care vom vorbi mai departe), ci cu roadele unei reguli. Chiar dacă harul continuă să dăinuiască – ceea şi trebuie, căci, altminteri, nu ar mai exista poezie –, el nu ne mai înspăimântă: nu mai este chiar aşa de îngrozitor, câtă vreme a fost deja domesticit, purificat, câtă vreme a fost făcut potabil. Nu mai este o forţă oarbă, capricioasă, venind nu se ştie de unde; nu ne mai împărtăşeşte taine şi semne; nu mai are nicio putere; este, desigur, o minune, dar pe măsura noastră, aruncată într-o cuşcă, într-un acvariu: ne uităm la ea; dar şi ea ne priveşte: la urma urmei, dintre noi doi – minunea suntem noi.

*

Am spus că, mai mult decât oricine – strigând în gura mare, ba chiar exagerând –, Baudelaire făcea caz de ataşamentul său faţă de estetica tradiţională şi principiile ordinii. Dar însăşi exagerarea acestui ataşament faţă de nişte principii care detestă orice exagerare nu încetează să pară suspectă. Manifestarea unei conştiinţe cam prea sensibile la realitatea acestei probleme să nu fie, oare, tocmai dovada unui beteşug ascuns? Într-adevăr, Baudelaire este cel dintâi care să-şi fi dat seama de un lucru – neconştientizat deloc până la el de tradiţia franceză –, şi anume că, proclamând manifestul drepturilor şi al limitelor sale, tradiţia aceasta nu înţelegea să apere un statut strict poetic, ci ceva mai obscur, fără vreo legătură nemijlocită cu esenţa însăşi a poeziei, iar scopul său era poate de a garanta altceva decât poemul, chiar împotriva riscurilor şi primejdiilor a ceea ce, pentru moment, am putea numi „viaţa“. Postulatul ascuns al acestei tradiţii – ascuns de vreme ce-i venea prin mijlocirea filosofiei prime a unei tainice porunci căreia, la rându-i, această tradiţie trebuia să i se supună – era faptul că raţiunea este singurul bun în lumea făpturilor care să nu atârne de noi, singura susceptibilă de a ridica o stavilă în faţa primejdiei vieţii, primejdie cu atât mai reală, cu cât se înstăpânea, zi de zi, tot mai mult, asupra a ceea ce conştiinţa naivă se vedea silită să expulzeze din sine. Lume pură de acte virtuale, de abstracţii şi de identităţi, conştiinţa se golise într-o asemenea măsură de orice „viaţă“, încât ajungea o nimica toată, o regulă nerespectată, prezenţa unui cuvânt neobişnuit pentru a strecura în ea, dintr-o dată, un val, o mişcare sugerând ceea ce era cel mai de temut: năvala detestabilă a arbitrarului. Ajunge un singur cuvânt, „mizerabil“, pe care Racine voia să-l întrebuinţeze în locul cuvântului „năpăstuit“, iar pe Boileau îl şi apucă greaţa şi panica. Ce s-ar întâmpla, aşadar, dacă primejdia care i se înfăţişează poetului ar fi adevărată, dacă i s-ar arăta sub forme mai concrete, mai nemijlocite, dacă poetul ar fi mai ameninţat ca oricând, de vreme ce primejdia se găseşte chiar în străfundul lui şi îl ispiteşte? Văd de departe groaza care a apucat-o pe Frina, expertă în materie de amoruri, professor publicus ordinarius al mângâierilor savante, când, pe nepusă masă, cuprinsă de o greaţă irezistibilă, a simţit că ceva mişcă în pântecele ei, pântece până atunci sterp. Creaţia îşi spune cuvântul, fără să-i pese de Principii, punând în pericol armonia formelor. Cum să nu fie conştient poetul de un asemenea pericol? Cel dintâi impuls al lui este să facă faţă la ceva; crede că şi poezia – ba tocmai ea – este chemată să-i facă faţă. Acolo unde Boileau nu vedea decât un haos în care doar poezia era un punct neclintit şi ferm, Baudelaire are impresia violentă, îngreţoşată, a unui antagonism, a unui conflict între forţe egale. Ne aflăm, aici, în faţa unei imense şi dezgustătoare materii, o materie lamentabilă, plângăreaţă, neliniştită şi sfâşiată, lipsită de orice voinţă, fără ochi, cu străluciri tenebroase şi furioase – iar, dincolo, în faţa unui spectacol de lumini cu acrobaţii fără plasă de salvare, în care ordinea, complexitatea, ierarhia se aliază pentru a lăsa impresia calmului şi siguranţei. Da, în viaţa de zi cu zi, până şi calmul, până şi ordinea par zbuciumate, neliniştite, au ceva chinuit, neîmplinit; iar dincolo, în artă, neliniştea însăşi, ca şi tensiunea au ceva împăcat şi reconfortant. Se înţelege de la sine că, în spatele decorului, găsim lemnul necioplit, pânza prinsă grosolan în cuie, borcanul cu clei, sforile împrăştiate pe jos – ceea ce Baudelaire numeşte „inevitabila înşelătorie a artei“ –, dar nu ne vine la îndemână să ne închipuim agonia, insomnia, înjosirea, groaza şi murdăria, în toată puterea cuvântului. Până şi când vorbim de „spatele decorului“, tot la cel artistic ne gândim, la spatele unui decor, iar nu la viaţa întâmplătoare care îi serveşte de suport; un lucru este viaţa, cu totul altul este arta. Şi nu cumva este ea o apărare împotriva vieţii, un refugiu, o evaziune? Nu cumva este ea superioară vieţii?

Dar, pe vremea lui Baudelaire, nu mai era posibil să te încrezi în arta ca sumă a unor mijloace; revoluţia romantică, deşi nu decapitase cuvintele, regulile, făcuse măcar atât: zdruncinase credinţa în drepturile lor divine; termenul „năpăstuit“ nu mai avea niciun fel de putere pentru a goni diavolul, după cum nici termenul „mizerabil“ nu ne-ar fi putut da pe mâna lui. Credinţa dezamăgită şi înşelată trebuia să fie transferată asupra unei esenţe mai adânci, trebuia să fie descoperit în artă un centru mai puţin vulnerabil la tulburările din afară. Hugo avea dreptul să se bucure că salvase, în sfârşit, cuvântul „mizerabil“, dar problema, de fapt, nici nu se mai punea. În spatele acestor probleme legate de cuvinte, de reguli, de mijloace, se afla, în secolul al XVII-lea, o filosofie, un idealism latent căruia i-a venit clipa să fie dat în vileag; în lipsa unei lumi exterioare, stabile şi legitime – de n-ar fi decât aceea a limbajului –, arta nu se mai poate sprijini decât pe ea însăşi. Şi când zic „pe ea însăşi“ tocmai asta zic: că, de-acum înainte, va ajunge să recurgă la o „filosofie a artei“. Iar această filosofie nu va trebui căutată prea departe; ea există deja: pluteşte în aerul timpului. Desigur, este încă plină de întunecime când iese de sub condeiul lui Hegel: „Vieţii îi este cu neputinţă să atingă conceptul“; dar oricine poate ghici despre ce anume este vorba.

Filosofia, spune Hegel, exprimă Ideea; arta – oglindirea sensibilă a Ideii; cea dintâi reprezintă împăcarea adevărului şi a realului doar în gândire, cea de-a doua împacă realul cu adevărul „în însăşi manifestarea reală“, într-o judecată fără concept. Atât filosofia, cât şi arta au drept ţintă atingerea, prin metode diferite, a unui aceluiaşi ţel, pe care Schopenhauer, deşi neînduplecat duşman al lui Hegel, îl definea în aproape aceiaşi termeni ca şi rivalul său: „Opera de artă nu este decât mijlocul menit să uşureze cunoaşterea Ideii, cunoaştere care duce la plăcerea estetică“. Fără îndoială, ar fi naiv să vrei cu orice preţ să încerci să înţelegi cum anume este posibil ca o împăcare a adevărului cu realul în idee şi o împăcare în însăşi manifestarea reală – adică o împăcare fără concept – ar putea fi unul şi acelaşi lucru, ajungând la acelaşi rezultat; şi cum, anume, o împăcare în idee a adevărului cu realul şi o împăcare în sensibil a realului cu adevărul mai pot avea o ţintă comună? Ar fi poate mai bine să nu stăruim prea mult asupra acestui talmeş-balmeş. Dar dai dovadă că eşti o fiinţă înzestrată cu raţiune dacă, tocmai dimpotrivă, începi să bănuieşti că filosofii nu taie firul în patru chiar degeaba, ci, dimpotrivă, crezi că trebuie să fi urmărit totuşi, ei, o ţintă cât de cât limpede, şi să aştepţi răbdător ca ei înşişi să-ţi divulge taina lor. Iat-o, de altfel, căci Schopenhauer nu prea ştie să ţină un secret: „În starea aceasta (starea estetică) suntem eliberaţi de nefericitul nostru eu.“ (Dann werden wir des leidigen Selbst entledigt (Die Welt als Wille und Vorstellung, III, § 38). Acest lucru, şi nimic altceva, ni se spunea când era vorba despre „manifestarea Ideii“: că trebuia să alungăm, pur şi simplu, nefericitul nostru eu. Dar nu este cazul să ne aşteptăm ca tocmai Hegel să ne explice motivul pe şleau; n-are chef să pună punctul pe i. Doar pentru că eul nu intră în concept, spune el, doar de aceea trebuie alungat fără milă; deoarece se pune de-a curmezişul inteligenţei. Schopenhauer este însă mai direct, mai curajos: el ne destăinuie că eul este sediul voinţei, al setei de existenţă, al vieţii fenomenale, aşadar al suferinţei şi al nesiguranţei universale. Scopul urmărit de Idee este slăbirea voinţei; dacă, din nenorocire, arta s-ar întâmpla s-o aţâţe, prin chiar acest fapt arta ar deveni duşmanul Ideii. Dar, slavă Domnului!, arta nu aţâţă câtuşi de puţin voinţa; ea ştie prea bine că de negarea voinţei şi a setei de a trăi atârnă însăşi existenţa şi manifestarea Ideii; ba încă arta însăşi este manifestarea acestei Idei; face, prin urmare, tot ce-i stă în putinţă – şi nu este de lepădat – pentru a ne elibera de al nostru leidige Selbst.

Desigur, nu în aceşti termeni se va exprima poezia franceză, de la Malherbe (care nu are nici cea mai vagă bănuială despre aşa ceva), până la Mallarmé (care ştie lucrurile foarte limpede), dar aceasta este gândirea care stă la temelia nenumăratelor acte rituale impuse poetului pentru a-i evita acestuia contactul cu „impurităţile“ eului; şi, oare, nu încearcă ea să scape de fulgerul şi trăznetul lui Platon şi ale Sfântului Augustin, care, pe bună dreptate, îi reproşau poeziei că nu este decât un aţâţător al voinţei, o exprimare a „eului“? Bineînţeles, această estetică nu este câtuşi de puţin originală; o regăsim la Atena, la Roma, la Alexandria, peste tot unde civilizaţiile anchilozate, sleite, cu instinctul vital istovit, desacralizaseră în întregime şi natura, şi gândirea, în beneficiul unei gândiri şi al unei naturi profane de la un capăt la altul, negăsind altă cale de a se sustrage terorii vidului decât călirea conştiinţei. Mai regăsim această estetică peste tot în Europa, începând cu Renaşterea. Dar nu este mai puţin adevărat că, în această estetică universală, poezia franceză s-a remarcat în mod special, croindu-şi un chip deosebit, printr-o adeziune exclusivă, printr-o supunere oarbă şi un acord fără cea mai mică urmă de rezervă mentală faţă de această viziune a spiritului care răspunde (aşa cum, din bun început, a ghicit) celor mai stricte exigenţe ale raţiunii. Vreau să vorbesc, printre altele, despre această tendinţă a gândirii noastre de a-i prefera, misterului, limpezimea, şi de a face ca universul să fie redus la nivelul înţelegerii omului de rând. „Literatură de a priorist, aşadar franceză prin excelenţă şi carteziană“, scrie André Gide referindu-se la Mallarmé.

Nu este cazul să examinăm aici motivele care au făcut ca secolul al XVII-lea francez să dea la iveală, în lumea Literelor, aceşti fioroşi a priori, investiţi cu puteri depline; nu este nici cazul să vedem dacă această hotărâre a avut urmări binefăcătoare sau dezastruoase asupra celor trei secole ulterioare de poezie franceză, nici dacă aceste urmări vor fi fost mai fericite în acele ţări care, deşi supunându-se aceleiaşi doctrine, au făcut-o cu mai puţin fanatism şi, eventual, chiar cu inima strânsă. Cu doctrina însăşi ne răfuim noi aici, descotorosind-o de toate acele consideraţii istorice care îi vor fi determinat amplitudinea, forţa, împrejurările, slăbiciunile şi excesele. Nu ne este necunoscut faptul că doctrina aceasta a trecut prin tot felul de crize şi de revoluţii, că nu şi-a păstrat mereu aceeaşi înfăţişare, fie sub armura feudală, fie sub libertăţile burgheze. Actele rituale pe care ea le comandă s-au schimbat, fără îndoială, de mai multe ori, stavilele au fost interiorizate şi nu este prea uşor să recunoşti un acelaşi spirit în estetici aparent atât de diferite precum regula celor trei unităţi, pe de o parte, şi scrierea automată din zilele noastre, pe de alta. Şi totuşi, nimic nu s-a schimbat în privinţa fondului; şi aici, şi acolo, tot „nefericitul eu“ al lui Schopenhauer urma să fie alungat, cu toate că acea epocă a clasicismului îl alungase de pe margine, în vreme ce epoca noastră o face din chiar străfundul ei.

S-ar putea ca acei critici literari care nu prididesc să-i reproşeze artei secolului al XIX-lea înclinaţia spre „individualism“ să mă contrazică spunându-mi că teoriile filosofilor nu fac nici cât o ceapă degerată, şi că niciodată lor nu le-a păsat de ceea ce gândeau despre artă un Hegel sau un Schopenhauer, ba chiar un Aristotel; dar ei nu mă conving. Îi cred pe cuvânt când spun că nu l-au citit nici pe Hegel, nici pe Schopenhauer, şi că niciodată n-au fost tulburaţi de problemele acestor Domni; nu le putem pune la îndoială sinceritatea. Dar nenorocirea face ca ideile filosofilor să plutească în aer, acolo unde ei înşişi le aruncaseră sau de unde le culeseseră (nu se ştie prea bine de ce anume este în stare aerul, şi, mai cu seamă, aerul timpului). Descoperim la critici – cu această diferenţă, totuşi, că ideile lor, câtuşi de puţin înrădăcinate în raţiunea pură, sunt mai degrabă sentimentale – descoperim deci aceeaşi oroare faţă de „nefericitul nostru eu“ şi aceeaşi aplecare spre experienţa medie, aceeaşi exigenţă a universalului şi a „valorilor veşnice“. Dacă sunt îndeobşte mai îngăduitori decât filosoful este pentru că sunt mai prost echipaţi decât acesta, mai sensibili la „succes“ şi, uneori, din fericire, mai artişti. Ei nu-şi dau seama de contradicţie şi nu au habar de pericolul de care se tem; doar simt că supunerea oarbă la exigenţele logicului nu este lipsită de pericole; au înţeles că trebuie să-ţi păstrezi supleţea, să faci adâncă plecăciune în faţa „adevărurilor veşnice“, dar că nu este cazul să priveşti cu lupa dacă aceste adevăruri sunt îndeplinite întocmai. Şi poetul, la rându-i, se mişcă în acest mediu elastic, ghidându-se mai degrabă după „instinctul“ său decât după raţiune şi lăsându-le filosofilor grija de a se pune de acord cu Ideea. „Mă tem, Doamne iartă-mă!, că poetul trebuie să fie cât de cât prostănac“, spunea cel mai inteligent dintre poeţii ruşi, Puşkin; şi să nu fie, oare, de mirare că poetul cel mai important dintre toţi datorită inteligenţei sale critice, după cum ni se spune, este de aceeaşi părere, ba chiar o şi proclamă? „Or, marea poezie, spune Baudelaire (Œuvres posthumes, Compte rendu du Prométhée délivré, de M. de Senneville), este, prin chiar natura ei, prostănacă (subliniat de Baudelaire), ea crede şi tocmai acest lucru îi conferă forţă şi o încununează cu glorie. Nu cumva să confundaţi vreodată fantomele raţiunii cu fantomele imaginaţiei; cele dintâi sunt nişte ecuaţii, iar acestea din urmă fiinţe şi amintiri.“

Dar nu toată lumea poate avea norocul de a fi prostănac, pur şi simplu. Se întâmplă uneori ca un mare artist, cu toate că prost (de vreme ce aceasta este condiţia esenţială a marii poezii), să fie şi cât se poate de inteligent. El vede limpede încotro îl îndreaptă experienţa lui adâncă (instinct, inspiraţie, harul Domnului, şi altele asemenea), dar tot aşa de limpede vede şi că ea nu se potriveşte cu ideea pe care şi-o face despre această experienţă. E deştept; are deci scrupule. E deştept; nu poate deci suporta contradicţia, şi nici să se vadă ţinând partea ba a poeziei, ba a ceea ce crede el că ar fi ea. E deştept; aruncă deci o privire lipsită de candoare în tainele meseriei lui: „I se arată, oare, publicului – azi înnebunit, nepăsător mâine – şmecheriile meseriei? I se explică, oare, retuşurile şi variantele improvizate…, ori în ce măsură instinctul şi sinceritatea se amestecă în rubricile şi în şarlatanismul indispensabil amalgamului operei? I se dezvăluie, oare, toate zdrenţele, fardurile, scripeţii, lanţurile, pocăinţele, mâzgăliturile începuturilor, pe scurt toate ororile care alcătuiesc altarul artei?“ Iată la ce triste constatări ajunge un poet care n-are norocul de a fi prostănac şi care ar da tot ce are mai de preţ pentru a fi astfel, şi căruia îi este ruşine de dorinţa lui. Ar vrea să înlăture acest conflict; dar, pe măsură ce se străduie să-l înlăture, îl şi provoacă. În acest dialog tăcut al sufletului cu el însuşi se duce o sumbră bătălie între ceea ce crede poetul şi ceea ce, în străfundul lui, se ruşinează de faptul de a crede. Inteligenţa nu poate să-şi lase acasă arme, dovezi, raţionamente când înfruntă un adversar înrăit, de partea căruia se află dreptul, dacă nu chiar, întotdeauna, şi forţa. Ajunge ca poetul să se aplece spre „lucrul extrem“, ajunge ca el să simtă ivindu-se în el „clarvăzătorul“, starea de transă, „idioţenia“ şi, deîndată, va şi începe să cultive în el acest fel de rezistenţă pe care i-o pune la îndemână inteligenţa sa „firească“. Dar pe măsură ce este dus de val, iar rezistenţa îi este învinsă, creşte în el conştiinţa mijloacelor potrivite ca s-o fortifice ori măcar, la nevoie, să-i simuleze prezenţa. Este clipa în care se face simţită nevoia urgentă a filosofiei, clipa în care i se cere „filosofiei artei“ să vină în ajutor fără să i se pună condiţii. Desigur, ajutorul acesta nu va fi negociat; cum ai apucat să-i pronunţi numele, filosofia şi apare, darnică în sfaturi şi consolări pe care le-a mai servit şi altor navigatori în pericol. Într-un asemenea moment ne oferă Baudelaire, liniştit până una, alta, textul acesta luat cu împrumut – fără să-l numească – de la Poe, text pe care nu ne vine la îndemână să-l denumim un „plagiat“, Baudelaire crezând atât de puternic în aceste idei, încât, după spusa lui Valéry, îşi închipuia că ar fi chiar ale sale: 

„«Intelectul pur ţinteşte Adevărul, Gustul ne arată Frumuseţea, Simţul Moral ne predică Datoria. Este drept că simţul valorilor medii are conexiuni lăuntrice cu cele două extreme şi că nu-l separă de Simţul Moral decât o diferenţă atât de neînsemnată, încât Aristotel nu a pregetat să aşeze în rândul virtuţilor câteva dintre operaţiile sale mai delicate. Totodată, ceea ce îl exasperează cel mai mult pe omul de gust în spectacolul viciului sunt sluţenia acestuia şi lipsa lui de proporţii. Viciul atacă dreptatea şi adevărul, răscoleşte intelectul şi conştiinţa; dar, în măsura în care jigneşte armonia, ca disonanţă, el va răni îndeosebi anumite spirite poetice; şi nu cred că ar fi prea scandalos să considerăm că orice abatere de la morală, de la frumosul moral, este un fel de greşeală împotriva ritmului şi a prozodiei universale.» Şi mai departe: «În felul acesta, principiul poeziei constă… într-un entuziasm, într-o răpire a sufletului; entuziasm total independent de pasiune… Căci pasiunea este ceva firesc, prea firesc pentru a nu introduce un ton aspru, strident în domeniul Frumuseţii pure; este prea familiară şi prea violentă pentru a nu scandaliza dorinţele pure, gingaşele melancolii şi nobilele disperări care îşi duc traiul pe plaiurile supranaturale ale Poeziei.»“

Să fie, oare, Baudelaire cel care vorbeşte în felul acesta? Sau Poe? Ori poate Hegel? Ori însăşi Raţiunea? Se înţelege de la sine că este greu să te pronunţi. Tonul este atât de solemn, atât de dogmatic, ba chiar este citat şi Aristotel! Sper că nu ni se va mai face reproşul că, ­à propos de poezie, vom fi pomenit şi filosofia idealistă; nu ni se va mai spune, sper, că gândirea ieşită din experienţa poetului nu are nimic de-a face cu aceea a metafizicienilor!… Căci ce altceva vrea să spună acest text atunci când alungă entuziasmul şi pasiunea „firească“, dacă nu că arta trebuie să ne elibereze de nefericitul nostru eu? Şi ce, anume, exprimă acest text, de la un capăt la altul, dacă nu tocmai convingerea că este „o oglindire sensibilă a ideii“?

Fără îndoială, poetul ştie prea bine că domeniul său implică dorinţe, melancolii şi disperări; el ştie că începutul poeziei se află „în entuziasm, într-o răpire a sufletului“; dar – adăugând că dorinţele, melancolia şi disperarea trebuie să fie nobile, iar nu fireşti, că entuziasmul şi răpirea sufletului trebuie să evite pasiunea şi violenţa, precum şi „tonalităţile aspre, stridente“, toate sluţeniile şi lipsa de proporţii ale „eului“, din teama de a nu scandaliza ideea şi a vătăma ritmul prozodia universale – ce mai păstrează el, oare, din acest ritm şi din această prozodie? Avem de-a face aici cu o impresie atât de înţeleaptă, cu o impresie atât de pură a ortodoxiei filosofice, încât admiraţia acordată acestui text nu mă surprinde câtuşi de puţin; ceea ce mă surprinde însă este faptul că toată lumea a acceptat cu atâta uşurinţă că acest text ar fi fost scris de Baudelaire; că s-a crezut cu atâta uşurătate că el exprima gândirea sa autentică; dar nici descoperirea „plagiatului“ n-a descurajat pe nimeni, n-a deschis ochii nimănuia. Autorul Florilor Răului să vorbească despre viciu ca despre o „greşeală“ împotriva ritmului!, despre sluţenie şi lipsa de proporţii ca despre un păcat împotriva prozodiei!, căzând în genunchi în faţa Simţului Moral!, ba chiar citându-l pe Aristotel! Chiar şi cu mai puţin te-ai putea îndoi. Însă, pe de altă parte, sare în ochi că acest text nu este unic în felul său; nu doar că Baudelaire ţine la el, şi încă atât de mult, încât îl publică de două ori – şi în Art Romantique, şi în studiul său despre Poe –, dar se şi grăbeşte să reia acest punct de vedere îngroşându-l din ce în ce, cu o furie care depăşeşte mult ţinta pe care îşi propusese s-o atingă. Oricât de „insolit“ ar fi textul, nu-i poţi pune la îndoială sinceritatea decât atacând întreg „complexul critic“ al lui Baudelaire şi nemaivăzând în el decât cea mai extraordinară edificare a sinelui de către sine, fără să-i înţelegi, din capul locului, prea bine ţelul: apărare? disimulare?

Trebuie, prin urmare, să-i acorzi încredere. Dar gândul ne dă ghes cu încăpăţânare: de ce, oare, Baudelaire nu numai că a făcut loc, în opera lui, unor elemente contradictorii, antagonice, ireductibile la gândirea ortodoxă pe care o propovăduieşte (sluţenia, lipsa de proporţii, pasiunea, entuziasmul şi violenţa – toate fireşti), ci – iar acest lucru este cel mai important – a ţinut să-şi justifice gestul, ba încă într-un fel care să nu lase nici urmă de îndoială, fără a renunţa, totuşi, la prima sa atitudine, încărcându-şi astfel umerii cu cele mai groaznice neajunsuri. Însuşi viciul, această dublă greşeală împotriva moralei şi a gustului, se lăfăie în acest text, se justifică şi încearcă să atingă primatul spiritual; şi nu doar firescul acţionează aici, în pofida Ideii, ci şi sălbatecul, vreau să spun firescul în libertate şi nevinovat de libertatea sa. Iar mai grav este că faptul că avem de-a face cu un fel de convingere şi cu un accent personal de care duce lipsă atitudinea ţeapănă şi academică pe care o luase cu împrumut de la Poe. Desigur, poeţii sunt nişte fiinţe frivole. Ei nu pot să-şi ascundă mereu prostia. Li se întâmplă să dea glas la ceea ce filosofii n-ar fi spus niciodată: gânduri stranii, enigmatice, fără să bănuiască măcar contradicţiile pe care acestea le ascund, fără măcar să-şi dea seama că au dărâmat ceea ce tocmai edificaseră mai adineaori cu atâta osteneală şi cu atâta curaj. Iată ce scrie Gérard de Nerval: „Inspiraţia a intrat în mine ca o muză cu vorbe aurite; a dispărut ca o Pitie, scoţând urlete de durere.“.

Iar Baudelaire, la fel de liniştit, poate să scrie, de pildă: „Beţia artei este mai potrivită decât orice altceva să arunce un văl asupra groazei Abisului.“ Ce înseamnă asta? Nici Hegel, nici Kant, nici Schopenhauer nu ne-au vorbit de vreun abis, şi cu atât mai puţin de unul care ar continua să existe după împăcarea adevărului cu realitatea; „realitatea fără concept, ne spune Hegel, este neantul“. Niciunul dintre ei nu s-a gândit că Muza cu vorbe aurite (oglindire limpede şi sensibilă a Ideii) ar fi putut să se transforme într-o Pitie, de vreme ce gemetele nu se pot ridica nicidecum până la concept. Însăşi ideea unei metamorfoze a Frumuseţii li s-a părut de neconceput; căci ce raport, ce trăsătură comună poate fi găsită între Muză şi Pitia, între realitate şi neant? Dacă un asemenea raport ar putea fi conceput, ce ar mai rămâne, oare, din adevăr şi din frumos?

După cum se vede, filosofia este incapabilă să admită existenţa Abisului, a Pitiei; cât despre poet, el este incapabil, în pofida „bunei sale voinţe“, de a le înlătura din drama lui. Nu că s-ar crampona de ele; îi provoacă oroare, iar, pentru a se păzi de ele, recurge la vrăji, la incantaţiile Ideii, pe care o învaţă pe dinafară şi pe care o tot repetă ca un papagal savant. Dar, când ai ajuns într-o asemenea stare, incantaţiile Ideii se dovedesc neputincioase. Aşa cum îi stă în obicei, filosofia aduce depline consolări, liniştindu-i şi îmbărbătându-i, doar acelora a căror încredere nu fusese pusă la încercare de cine ştie ce rană ascunsă; dar dacă încrederea a fost cumva zdruncinată, atunci niciunul din aceste „farmece“ nu va putea s-o refacă. Nu este mai puţin adevărat că lipsa de încredere în farmece „revoltă intelectul şi conştiinţa“. Ce-i mai rămâne, aşadar, de făcut poetului inteligent care nu se poate împiedica să fie poet, dar nu se poate împiedica nici să fie inteligent? S-ar putea să-i fie cu neputinţă să se hotărască să-şi jignească intelectul şi conştiinţa, oricum ai lua-o, iar criza să rămână fără soluţie. Dar s-ar putea, de asemenea, ca faptul să fie posibil, de n-ar fi decât în parte şi din când în când. Ni s-a spus mereu şi de către toată lumea că, orice am face, cunoaşterea intuitivă este larvară, bolborositoare, „leşinândă“, incapabilă de a se ridica până la concept; dar nu ni s-a spus că, dacă din întâmplare ar putea să se ridice până acolo, nu i s-ar îngădui s-o facă. Trebuie neapărat ca ea să rămână larvară, trebuie ca ea să cadă la pământ în faţa conceptului; prea multe forţe au interesul să menţină această neputinţă, fie prin persuasiune, dacă se poate, fie prin constrângere, dacă este necesar. Cum ar putea, aşadar, poetul ameninţat cu ridicolul, cu blamul sau cu azilul de nebuni, să nu-şi invoce ortodoxia? Dar cum să dea glas la ceea ce nu resimte? În felul acesta, el înlocuieşte convingerea de care duce lipsă prin ridicarea vocii, golul sentimentului adevărat – prin accese de isterie; nu mai este vorba de a se convinge pe sine însuşi, cât mai ales de a-i convinge pe ceilalţi. Atunci, şi numai atunci, forţată să ascundă falia devenită prea vizibilă între a fi şi a părea, conştiinţa se dezice de încercarea disperată a unei schimbări a sinelui, dar se agită să nu lase la vedere nimic din ce-ar putea-o diminua, exagerând în ochii celorlalţi o putere în care n-a încetat să creadă ea însăşi şi care atinge proporţiile mitului [1].

Trebuie să fii nespus de inteligent ca să duci la capăt o asemenea întreprindere. Iar Baudelaire este cât se poate de inteligent. Şi, fără îndoială, tot sub semnul mitului va trebui să luăm în considerare, în forma lui cea mai subtilă, spiritul critic al lui Baudelaire.

Notă:

[1] Întrebuinţăm aici cuvântul mit în lipsa altuia mai potrivit. Dar el trebuie luat în sensul laic, profan, al unei forţe lipsite de conţinut, pur imaginară – adică exact contrarul mitului în sensul sacru. 

Referinţa originală:

Benjamin Fondane – Baudelaire et l’expérience du gouffre, Paris, Pierre Seghers éditeur, Préface de Jean Cassou, chap. III, pp. 33-44.

 Gratias agimus.

Resumo: Um encontro literário sobre o poeta e teórico da arte francesa, Charles-Henri Baudelaire (1821-1867) com leituras realizadas pelo ator João Carlos Andreazza, acompanhadas de um workshop interativo onde serão analisadas a prosa poética do escritor e sua atuação como critico de arte.

Dia/horário: Domingo, 15 de novembro, às 14h

Local: Casa das Rosas- Avenida Paulista, 37 – São Paulo

Sobre Baudelaire: Poeta, Charles Baudelaire foi também um dois maiores críticos de arte de seu tempo. Pintor da vida moderna, inventa a modernidade estética como uma terceira via entre a emoção romântica imediata e o formalismo parnasiano marcado pelo distanciamento entre o autor e a sua obra. Essa modernidade é reconhecida por Baudelaire nas obras de Delacroix, Daumier, Manet, Cézanne e Wagner, sobre os quais é um dos primeiros críticos a reconhecer o gênio e a novidade. Em « Le peintre de la vie moderne », Baudelaire desenvolve a estética do « sobrenaturalismo », conceito fundado na intersecção do imaginário e do bizarro, do espiritual e da modernidade e anuncia sua ambição de «… tirar o eterno do provisório ». Sua maior obra « As Flores do Mal » reflete as tensões e a dinâmica que animam a alma moderna.

Convidado especial: João Carlos Andreazza é ator, diretor, mascareiro, aderecista e Bacharel em Teatro pela Unicamp. Atualmente está em cartaz com “Agreste”, no Teatro dos Parlapatões. Em seus dezesseis anos de trabalho profissional, participou do projeto de Teleteatro da Rede Cultura “Onde Canta o Sabiá”, e na Rede Globo participou da minissérie “Carandiru outras estórias”, da novela “A Favorita”, do seriado “Força Tarefa”, e do seriado “9 mm’” da Fox.

Souvent, pour s’amuser, les hommes d’équipage
Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers,
Qui suivent, indolents compagnons de voyage,
Le navire glissant sur les gouffres amers.

A peine les ont-ils déposés sur les planches,
Que ces rois de l’azur, maladroits et honteux,
Laissent piteusement leurs grandes ailes blanches
Comme des avirons traîner à côté d’eux.

Ce voyageur ailé, comme il est gauche et veule !
Lui, naguère si beau, qu’il est comique et laid !
L’un agace son bec avec un brûle-gueule,
L’autre mime, en boitant, l’infirme qui volait !

Le Poète est semblable au prince des nuées
Qui hante la tempête et se rit de l’archer
Exilé sur le sol au milieu des huées,
Ses ailes de géant l’empêchent de marcher.

(c) Charles Baudelaire, les Fleurs du Mal

Fenomeni che sembrano momentanei

alberi che quando piove piangono

e persone intrufolate tra le pietre

con i loro ombrelli luridi

e gli alberi in lacrime

come amori che gridano soli.

Amori capovolti

e io che vago tra quattro pareti gialle,

risoluto,

uno spezzone di “C’era una volta il West”,

un paio di bugie

e via ad ascoltare gli alberi

che continuano a piangere

anche dopo la pioggia.

Finisce il rumore assordante,

ma solo per le tue orecchie:

continuano a parlare di coraggio e di farfalle

i poveri passeggeri innamorati

che già dimorano sotto la realtà,

e non possono davvero amare,

non possono.

Ma dove trovi un’apertura

troverai anche la fila

di chi ha smesso di credere

e comunque continua a sorridere agli altri in coda:

e allora proprio non sono un posto per poeti a modo,

queste pareti gialle

questo dirsi le cose con affetto,

senza pugnalate alle spalle.

E non serve alzare la voce,

ché le aperture sono davvero l’ultimo miraggio prima dell’ingoio urbano.

Non bisogna giudicare la felicità,

non è importante,

se l’amore grida.

Ciò che stupisce e schiaccia

è la costante e vera contraddizione,

liscia, di sorrisi misti a insulti

di modernità danzanti

di cocktail marci.

Non è che importi a qualcuno, anzi:

è certamente più pericolosa

la sfacciata buffonaggine del poeta

il suo contraddirsi fasullo,

difensivo e cremoso.

Chi si ripara dalla pioggia

in effetti non ha capito

che l’amore non grida per nessuno,

sanguina solo.

Ma nessuno gioca fino in fondo

nessuno lascia i propri sputi

sul letto dove scopa,

solo un branco eccitato di servili pulitori e di dolci esseri umani

ha diritto alla bugia e al candore.

Solo il poeta che si spoglia e si arrende

trova riparo e si perde finalmente nell’angoscia.

Photo by Dominik Spuller (airliners.net)

“Quando me sinto triste em casa, muitas vezes pego um trem ou um ônibus e vou até o Aeroporto de Heathrow, onde, de uma plataforma de observação no Terminal 2 ou do andar mais alto do Renaissance Hotel, ao longo da pista norte, consolo-me com a visão do incessante pousar e decolar de aeronaves.

No difícil ano de 1859, logo após o processo de Fleurs du mal e do rompimento com sua amante Jeanne Duval, Baudelaire visitou a mãe na casa dela em Honfleur. Durante grande parte de sua estada de dois meses, ocupou uma cadeira junto ao cais, observando a chegada e a partida de embarcações. “Aqueles grandes e belos navios com seu aspecto sonhador e ocioso, não parece que eles nos sussurram em línguas mudas: Quando zarparemos para a felicidade?”.

Visto de um estacionamento ao lado da 09L/27R, como a pista norte é conhecida pelos pilotos, o Boeing 747 parece, de início, uma luzinha branca e brilhante, uma estrela que cai na direção da terra. Ele está no ar há doze horas. Decolou de Cingapura ao amanhecer. Sobrevoou a baía de Bengala, Déli, o deserto afegão e o mar Cáspio. Seguiu seu trajeto por cima da Romênia, da República Checa e do sul da Alemanha, antes de começar sua descida, tão suave que poucos passageiros teriam notado uma mudança no tom dos motores, acima das turbulentas águas marrom-acinzentadas ao largo da costa holandesa. Ele acompanhou o Rio Tamisa até sobrevoar Londres, voltou-se para o norte, perto de Hammersmith (onde os flapes começaram a baixar), girou sobre Uxbridge e acertou o curso acima de Slough. Da terra, a luz branca aos poucos ganha corpo como uma enorme massa de dois andares, com quatro motores suspensos como brincos debaixo de asas de um comprimento implausível.

Na chuva fina, nuvens de água formam um véu atrás do avião, que prossegue o seu grave avanço até o campo de pouso. Abaixo dele, estão os subúrbios de Slough. São três da tarde. Em casas com quintal, enchem-se chaleiras. Um televisor está ligado numa sala de estar, com o som mudo. Sombras verdes e vermelhas passeiam mudas pelas paredes. O dia-a-dia. E acima de Slough passa um avião que, havia algumas horas, estava sobrevoando o Mar Cáspio. Mar Cáspio – Slough: o avião como um símbolo de cosmopolitismo, trazendo dentro de si um resquício de todas as terras que atravessou, sua eterna mobilidade oferecendo um contrapeso imaginativo para sensações de estagnação e confinamento. Hoje de manhã, esse avião sobrevoou a península da Malásia, topônimo no qual subsistem os aromas de goiaba e do sândalo. E agora, alguns metros acima da terra que evitou tocar por tanto tempo, o avião parece imóvel, com o nariz elevado, dando a impressão de fazer uma pausa antes que suas dezesseis rodas traseiras entrem em contato com a pista, com uma rajada de fumaça que deixa evidentes sua velocidade e seu peso.

Numa pista paralela, um A340 levanta vôo com destino a Nova York e, acima da represa de Staines, recolhe os flaps e o trem de pouso, dos quais só precisará novamente quando da descida próximo às brancas casas de madeira de Long Beach, à distância de mais de cinco mil quilômetros e oito horas no mar e nuvens. Visíveis no nevoeiro através do calor dos turborreatores, outros aviões esperam para iniciar viagem. Suas caudas são uma confusão de cores em contraste com o horizonte cinzento, como velas de uma regata.

Ao longo da parte traseira de aço e vidro do Terminal 3, repousam quatro gigantes, cujas librés indicam procedência variada: Canadá, Brasil, Paquistão, Coréia. Por algumas horas, as pontas de suas asas ficarão a apenas metros de distância, até que cada par comece outra viagem em meio aos ventos estratoféricos. À medida que cada aeronave se volta para um portão, tem início uma dança coreografada. Caminhões deslizam por baixo de seu ventre, negras mangueiras de combustível são presas às suas asas, um corredor móvel curva a boca de borracha retangular sobre a fuselagem. As portas dos compartimentos de carga são abertas e descarregam caixas de carga de alumínio amassadas, talvez com frutas que apenas há alguns dias pendiam dos galhos de árvores tropicais, ou legumes que tinham raízes no solo de vales altos e silenciosos. Dois homens de macacão armam uma pequena escada junto a um motor e abrem sua carcaça para revelar um território intricado de fios e pequenos tubos de aço. Lençóis e travesseiros são baixados da frente de uma cabina. Passageiros desembarcam, para quem essa tarde inglesa comum terá uma coloração sobrenatural.

Em nenhum lugar, a sedução do aeroporto está mais concentrada que nas telas de televisão suspensas em fileiras nos tetos dos terminais, a anunciar a partida e chegada de vôos, e com uma peculiar ausência de constrangimento estético: as caixas plásticas e de formato desinteressante não fazem nada para disfarçar a carga emocional ou o fascínio imaginativo que inspiram. Tóquio, Amsterdã, Istambul, Varsóvia, Seattle, Rio. As telas portam toda a ressonância poética da última linha de Ulysses, de James Joyce: ao mesmo tempo um registro de onde o romance foi escrito e, não menos importante, um símbolo do espírito cosmopolita por trás de sua criação: “Triestre, Zurique, Paris.” As constantes chamadas das telas, algumas acompanhadas do pulsar impaciente de um cursor, sugerem com que facilidade nossa vida aparentemente enraizada poderia ser transformada, caso seguíssemos por um corredor e embarcássemos numa aeronave que em poucas horas nos deixaria num lugar do qual não teríamos nenhuma recordação e onde ninguém soubesse o nosso nome. Como é gostoso ter em mente, através da fissura de nossas oscilações de humor, às três da tarde, quando a lassidão e o desespero ameaçam, que sempre há um avião decolando para algum lugar, para o “Qualquer lugar! Qualquer lugar!” de Baudelaire: Triestre, Zurique, Paris.”

(do imperdível livro “A Arte de Viajar”, de Alain de Botton)

HABİL ve KABİL *

I.

Habil’in soyu, ye, iç ve uyu;
Tanrı sana gülümsüyor hoş görerek,

Kabil’in soyu, bir çirkefte dizboyu
Sürün ve öl sefalet çekerek.

Habil’in soyu, senin kurbanın
Büyütüyor İsrafil’in burnunu!

Kabil’in soyu, çektirdiğin azabın
Hiçbir zaman gelmeyecek mi sonu?

Habil’in soyu, gör ekininin
Ve sürülerinin iyiye gittiğini;

Kabil’in soyu, barsakların senin
Gurulduyor ihtiyar bir köpek gibi.

Habil’in soyu, baba ocağında
Karnını sıcak tut, öyle kal;

Kabil’in soyu, küçük mağaranda
Soğuktan titre, zavallı çakal!

Habil’in soyu, sev üreyerek:
Çoğalacak altının senin de;

Kabil’in soyu, ey yanan yürek,
Dikkatli ol bu büyük hevesinde.

Habil’in soyu, beslenip büyüyorsun
Tıpkı tahtakuruları gibi!

Kabil’in soyu, üzerinde her yolun
Al götür güç durumdaki aileni.

II.

Ah! Habil’in soyu, senin leşin
Besleyip büyütecek tüten toprağı.

Kabil’in soyu, gereksinimlerin
Yeterli ölçüde karşılanmadı;

Habil’in soyu, utancın artık:
Kılıç yenik düştü mızrağa yine!

Kabil’in soyu, gökyüzüne çık
Ve at Tanrı’yı yeryüzüne!

Charles BAUDELAİRE

Türkçesi: Ahmet Necdet

* Âdem ile Havva’nın en büyük oğulları. Tevrat’a göre, daha güzel olduğu için Habil, ikiz kızkardeşi ile evlenmek isteyen Kabil tarafından öldürülmüştür.

*

Tu vieni dal profondo cielo o sorgi

dall’abisso, o Beltà? Versa il tuo sguardo

infernale o divino, mescolati,

il beneficio e il crimine, e per questo

al vino ti potrei rassomigliare.

Hai nell’occhio l’aurora ed il tramonto;

come una sera tempestosa spandi

profumi; ed i tuoi baci sono un filtro,

e la tua bocca un’anfora, che fanno

coraggioso il fanciullo, l’eroe vile.

Sorgi dal nero abisso oppure scendi

Dalle stelle? Il Demonio, affascinato,

come un cane è attaccato alle tue gonne;

spargi a caso la gioia ed i disastri,

e tutto reggi, e di nulla rispondi.

Sopra i morti, o Beltà, di cui ti ridi,

cammini. Non è il meno affascinante,

l’Orrore, tra le tue gioie; amoroso

sopra il tuo ventre orgoglioso danza

l’Omicidio, fra i ciondoli il più caro.

Vola abbagliato verso te l’effimera,

o candela, fiammeggia stride e dice:

“benediciamo questa torcia!” Anela

l’innamorato chino sulla bella,

e ha l’aria d’un morente che accarezza

la sua tomba. O Beltà, cha cosa importa,

o mostro spaventoso enorme ingenuo,

che tu venga dal cielo o dall’inferno,

se mi schiude la porta il tuo sorriso

ed il tuo piede e l’occhio a un Infinito

adorato ed ancora sconosciuto?

Di Satana o di Dio, che importa? Angelo

o Sirena, che importa se mi rendi,

- fata dagli occhi di velluto, ritmo,

profumo, luce, unica regina! –

questo universo meno ripugnante

e questi brevi istanti meno gravi?

(C. Baudelaire)

*

- Lo straniero -

«Chi ami sopra ogni cosa? Parla uomo enigmatico!

Tuo padre? tua madre? un fratello? una sorella?»

«Non ho né padre né madre, né fratello né sorella.»

«Gli amici?»

«Usate una parola il cui senso, fino ad oggi, mi è rimasto ignoto.»

«La patria?»

«Non so sotto quale latitudine si trovi.»

«La bellezza?»

«Vorrei amarla, la dea, l’immortale.»

«L’oro?»

«Lo odio come voi odiate Dio.»

«Eh! Ma allora cosa ami, straordinario straniero?»

«Amo le nuvole… le nuvole che passano… laggiù!…

laggiù!… le nuvole meravigliose »

(C. Baudelaire, Lo spleen di Parigi)

LANETLENMİŞ KADINLAR

Çevirip gözlerini denizlerin ufkuna,
Dalgın bir sürü gibi kumsalda uzanmışlar,
Ellerde, birbirini arayan ayaklarda
Tatlı bitkinlikleri, acı gözyaşları var.

Bir kısmı, uzun uzun günah çıkartmak için,
Gidiyor, derelerin şakıdığı koruda,
O çocuk yıllardaki korkulu sevilerin
Kabuğunu ve yeşil fidanları oya oya;

Kimileri, ermiş Antoine’ın, düşlerinde
Çıplak, kızıl göğüslerin lavlar misali
Fışkırdığını gördüğü kayalar içinde,
Yürüyor, rahibeler gibi, ağır ve ciddi;

Putperest mağraların oyuğunda, bir kısmı,
Reçineleri akmış çıralar ışığında,
Azapları uyutan, ey Bacchus! yardımını
Bekliyorlar uyuyup ateşli arzularla!

Karıştırıp karanlık ormanda, gecelerde,
Acının gözyaşına arzunun köpüğünü,
Bir kırbaç saklayarak uzun giysilerinde,
Keşiş yeleklerini seviyor bir bölüğü.

Salt gerceğin dışında her şeyi küçümseyen
Erdemler! canavarlar! kurbanlar! büyük canlar!
Şehvet çığlığı atan, pişmanlıkla inleyen
Sofular, yarı insan, yarı hayvan kadınlar!

Hüzin kızkardeşlerim, cehenneminize dek
İzledim hepinizi, perişan haldesiniz,
Susuzluğunuz gibi acınız da dinmiyor,
Ölü aşk külleriyle dolu yürekleriniz!

İKİ RAHİBE

Çirkef ve Ölüm iki tatlı kızdır, sevimli,
Öpücükleri boldur, bedenleri sağlıklı,
Yırtıklar içindeki kızoğlankız göğüsleri
Katlanmadı o sonsuz zahmete, doğurmadı.

Ailenin düşmanı, cehennemin gözdesi,
Bu ucuz dalkavuğu, bu uğursuz ozanı
Mezarlar, genelevler korudu, yatak verdi,
Vicdan azaplarının asla uğramadığı.

Kargış’ı, sövgüsü bol tabut ve yüklük bize,
İki rahibe gibi, sırayla, korkunç hazlar,
Benzeri bulunmayan nice tatlılık sunar.

Çirkef, beni ne zalan gömmeye başlayacaksın
İğrenç kollara? Ne zaman aşılayacaksın
Kara selvini Ölüm, Çirkefin mersinine?

(Türkçesi Erdoğan Alkan)

Click here at www.powerlinead.com for an interview with Brooklyn indie rock band Crystal Stilts — where band members talk about everything from New York City to poet Charles Baudelaire.

Vocalist Brad Hargett (standing, middle):

“I believe there are very few writings by Baudelaire that don’t contain at least a hint of dread. To me, Whitman seemed the most purely ecstatic of the modern/city poets. That said I don’t think my impressions of the city are entirely claustrophobic.”

One other thing from the Paris trip – something I’d rather not get lost unread at the bottom of an overly long photoessay. Just as we were leaving the Jardin des Tuileries, we came upon this, an installation described in more depth here. You can probably guess who translated the Poe bit above. It’s from Baudelaire’s translation of Poe’s “Morella.” But the funny thing is that it’s a mistranslation. The first paragraph of the original goes this way – I’ve bolded the bit that is painted on the wall above:

With a feeling of deep yet most singular affection I regarded my friend Morella. Thrown by accident into her society many years ago, my soul from our first meeting, burned with fires it had never before known; but the fires were not of Eros, and bitter and tormenting to my spirit was the gradual conviction that I could in no manner define their unusual meaning or regulate their vague intensity. Yet we met; and fate bound us together at the altar, and I never spoke of passion nor thought of love. She, however, shunned society, and, attaching herself to me alone rendered me happy. It is a happiness to wonder; it is a happiness to dream.

But wondering and being astonished are two very different things, are they not? I feel like I’ve seen this slippage in translation before, and now am wondering  myself whether there’s not something else to this. Baudelaire was actually quite preoccupied with that phrase of Poe’s – the calculation and recalculation of the relationship between astonishment and happiness can be found throughout his work. Here’s one very clear example, where he literally retranslates the passage, from “Salon de 1858″:

Je parlais tout à l’heure des artistes qui cherchent à étonner le public. Le désir d’étonner et d’être étonné est très-légitime. It is a happiness to wonder, “c’est un bonheur d’être étonné” ; mais aussi, it is a happiness to dream,  “c’est un bonheur de rêver”. Toute la question, si vous exigez que je vous confère le titre d’artiste ou d’amateur des beaux-arts, est donc de savoir par quels procédés vous voulez créer ou sentir l’étonnement. Parce que le Beau est toujours étonnant, il serait absurde de supposer que ce qui est étonnant est toujours beau. Or notre public, qui est singulièrement impuissant à sentir le bonheur de la rêverie ou de l’admiration (signe des petites âmes), veut être étonné par des moyens étrangers à l’art, et ses artistes obéissants se conforment à son goût ; ils veulent le frapper, le surprendre, le stupéfier par des stratagèmes indignes, parce qu’ils le savent incapable de s’extasier devant la tactique naturelle de l’art véritable.

Baudelaire’s insistence on sticking with this mis-translation here is somewhat remarkable. At least with his version of “Morella,” the reader wouldn’t have the source-text at hand, and thus the license that he’s taking would go unnoticed. I suppose that one explanation would be that he doesn’t realize his mistranslating the phrase – perhaps he’s make a leap from “a wonder,” that is an astonishing thing or occurence, to a verbal form that it doesn’t really fit.

But in the end, whether Baudelaire was aware of what he was doing or not, whether this is a kind of translational parapraxis or intentionally distorting paraphrase, I’m tempted to say that what we see here is something like Baudelaire’s forced modernization of the darkly romantic Poe. He takes the self-involved wondering and jams it outside, transforms it into external shock.

Abrió sus piernas con la misma delicadeza con la que horas antes había abierto las tapas de cualquier libro. Pude hojear sus piernas, leer en voz alta la prosa escrita de abajo arriba y de derecha a izquierda y al revés. Me supe perdido entre sus letras, buscando sentido al dadaísmo.

El olor a cerveza y el humo pegadizo de las bibliotecas. Sus posters de viejos rockeros, de Baudelaire o Rimbaud. Sus neones y las mesas de billar con tapetes descuidados, marcados por el contorno manchado de café de libros de primera clase. Dos por uno en aforismos que agrietan la garganta, sin sal ni rodajas de limón. Borrachera de incertidumbres y desvelos.

Deshice el entuerto de su espalda y se cayeron los versos de entre sus senos. Me pintó el pecho al carboncillo. Me esculpió hasta hacer evidente lo incipiente. Me deshizo de prólogos y epílogos. Contuvimos la respiración para contagiarnos la temperatura beso a beso.

Prosa corporal saramaguiana sin puntos a parte. Nudo de brazos y espaldas. El calor de sus piernas en mis hombros, el gusto ácido de entre sus piernas. Rotos los relojes, ajenos al tiempo. Me ensayó la ceguera emborronándome los párpados. Jugó a sufrirme en su boca, agarrado de su pelo.

Una primera página sin dedicatoria, un punto sin final.

Me vi reflejado brillando en su pupila brillante. Me sentí adentrándome entre sus jadeos. Baile maldito y apócrifo de sudores y pelo revuelto. El nacimiento y la muerte, la unión y la ruptura, el dolor y el deseo. El génesis y el apocalipsis en un mismo espacio – tiempo.