Pr. Dr. Jurcan Ioan-Emil, Duhul Sfânt şi provocările contemporane ale lumii, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe Române, Alba Iulia, 1999, 415p.

Asistăm în postmodernitate la o imanentizare a soteriologiei pentru că omul are falsa conştiinţă că se mântuieşte prin sine, prin cultura şi ştiinţa contemporană lui, p. 66./ Din punct de vedere teologic, spune autorul nostru, cultura actuală e pelagiană, e o cultură păgână, p. 67./

Tronează în relaţiile dintre noi etica egoismului, p. 67./”deismul nu se rezolvă prin antropocentrism, ci prin teandrismul comuniunii dintre om şi Dumnezeu”, p. 67./ Autorul numeşte “teologii contextuale” teologiile de tip feminist, p. 67./

“Încercările de socializare sau de sexualizare ale Treimii sunt de fapt tendinţe [unilaterale n.n] de a scoate dogma trinitară din această izolare [ pe care o trăieşte Apusul neortodox şi n.n.] pe care epoca medievală a construit-o în jurul Persoanelor treimice”, p. 68./

În Ortodoxie, hristologia şi pnevmatologia se compenetrează şi se condiţionează reciproc, p. 77./ Actualul patriarh al României, PFP Daniel, spunea într-un articol de tinereţe că “Ortodoxia prezintă o hristologie pnevmatologică şi o pnevmatologie hristocentrică”, p. 77, cf. Prof. Dan-Ilie Ciobotea, Dorul după Biserica nedespărţită sau apelul tainic şi irezistibil al Sfintei Treimi, în rev. Ortodoxia XXXIV [ 1982], nr. 4, p. 590./

Prof. de Teologie Ortodoxă Theodoros Zissis spunea foarte adevărat că: “Lucrarea fiecărei Persoane în timpuri diferite nu a avut ca urmare subordonarea celorlalte două Persoane, aşa încât să avem patromonismul în Vechiul Testament, hristomonismul în Noul Testament şi pnevmatomonismul în Biserică”, p. 77, cf. Prof. Dr. Theodoros Zissis, Die Bedeutung der orthodoxen Pneumatologie, în rev. Oekumenisches Forum, nr. 5, Graz, 1982, p. 11./

“Dimensiunea hristică”, spune autorul român, “imprimată în umanitatea lui Hristos în Biserică, în calitatea de Cap al ei, este în acelaşi timp o dimensiune pnevmatologică”, p. 78./ Se citează: Pr. Prof. D. Stăniloae, Dinamismul creaţiei în Biserică, în rev. Ortodoxia XXIX [1977], nr. 3-4./ Creaţia are capacitatea de a se deschide lui Dumnezeu şi de a recepta harul divin, p. 79./

“Filioque nu poate să redea comuniunea adevărată între Fiul şi Duhul Sfânt deoarece El Îi separă pe Amândoi, atât în planul transcendent, cât şi în cel imanent”, p. 95./ “Dacă purcederea [Duhului Sfânt] nu reiese din Persoana Tatălui, ci din relaţia Lui cu Fiul, atunci ea provine în cele din urmă din relaţia ousiei [fiinţei dumnezeieşti] între Persoane şi nu de la Persoană”, p. 96, din persoana Tatălui./

Autorul e de părere că Jürgen Moltmann se deschide mult pnevmatologiei stănilosciene, reface orientarea sa filioquistă dar nu o depăşeşte total, pentru că harul divin rămâne o problemă neprecizată, p. 97./ Autorul român precizează foarte corect faptul, că “adaosul Filioque nu trebuie doar verbal dezaprobat, ci trebuie căutată învăţătura ortodoxă, care să dea baza unei teologii în care Dumnezeu să fie prezent şi activ în lume”, p. 98./

Teologul Piet Schoonenberg vede pe Cuvântul lui Dumnezeu ca prezenţa lui Dumnezeu în creaţia Sa iar pe Duhul ca imanenţa sau inhabitarea Sa, p. 99, cf. Piet Schoonenberg, Der Geist, das Wort und der Sohn. Eine Geist-Christologie, Verlag Friedrich Pustet, Regensburg, 1992, p. 148./ Separaţia dintre Fiul şi Duhul care se vedete la Piet S. , în creaţia lumii şi în providenţierea Sa, este de fapt o reflectare directă a separaţiei dinte Fiul şi Duhul în plan transcenden. Pentru el Duhul Sfânt purcezând şi de la Fiul este nedespărţit de Acesta, devenind o legătură cu Tatăl a Fiului dar neavând o împreună-locuire, respectiv o împreun-acţiune/lucrare cu Fiul, p. 99. /Piet Schonnenberg e teolog catolic, pe când Moltamann e teolog luteran./

P. Schoonenberg consideră noţiunea de persoană în triadologie, uimitor pentru noi, drept o “titulatură depăşită”, care nu merită să fie atribuită lui Dumnezeu, p. 100./

Leonardo Boff, teolog catolic, Îl vede pe Sfântul Duh “mai mult o prezenţă energetică şi mai puţin o persoană”, p. 103, pentru că el Îl vede pe Sfântul Duh ca fiind rupt/separat de Hristos, p. 105./ Boff militează pentru o Biserică a săracilor, pentru o Biserică populară, p. 121./

Teologul Jose´ Comblin, tot catolic, vrea să facă o teologie în care Sfântul Duh şi Biserica să interacţioneze, p. 123./ Însă, spune autorul român, dacă Sfântul Duh e considerat în romano-catolicism “sufletul Bisericii”, atunci Sfântul Duh este privit ca o realitate substanţială, care duce la impersonalism pnevmatic, p. 124./ Teologia lui Combin e una contextuală, în care Biserica e privită ca o realitate pur imanentă, p. 124./ Pentru teologul catolic citat anterior Biserica s-a născut ca o realitate populară, a poporului şi apoi ca o realitate ce ţine de Hristos, p. 125./

Pentru J. Moltmann Biserica e în primul rând misionară, p. 129/ Teologul protestant consideră că pietismul a descoperit inima, însă nu sesizează, spune autorul român, că “pietismul protestant a fost de fapt accentuarea individualismului în Biserică”, p. 130./ Moltmann are şi viziunea Bisericii Ecumenice, care trebuie să se realizeze prin Mişcarea Ecumenică, adică o unitate vizibilă a Bisericii lui Hristos, p. 130./Însă deopotrivă vorbeşte şi de o Biserică politică, p. 132./

Autorul român crede că lui J. Moltmann îi revine meritul de a fi redescoperit profunzimea Duhului Sfânt în teologia protestantă. “Astfel Duhul nu mai rămâne o entitate intangibilă pentru om, ci Se manifestă ca o realitate activă şi participativă.”, p. 132./

Prin teologia pe care o elaborează Moltmann trece : 1. de la Biserica nevăzută protestantă la Biserica văzută, activă în istorie, p. 135; 2. redescoperă prezenţa Sfântului Duh în Biserică, p. 135 şi 3. în teologia sa Sfântul Duh Îl substituie pe Hristos, p. 137./

În şcoală bultmaniană raportul dintre Biserică şi Sfântul Duh e total inexistent pentru că lipseşte şi raportul dintre Hristos şi Biserică, p. 140./ J.-M.R. Tillard pune la baza Bisericii ideea de comuniune, p. 141./ Marea greşeală a teologiei romano-catolice spune părintele Jurcan, e aceea că ” a detaşat, separat harul de persoanele divine, pentru că el e [ considerat ca fiind n.n.] creat“, p. 143./

Ecleziologia teologului german Josef Ratzinger, actualul papă, “are ca scop demonstrarea universalităţii Bisericii, adică catolicitatea romană a Trupului lui Hristos, precum şi fundamentarea ei pe primatul papal”, p. 145-146./ Papa Benedict 16 consideră că Biserica se exprimă cel mai bine prin “neo-liberalismul eshatologic, care nu mai vede în Iisus un moralist, ci un harismatic, Care înlătură instituţia prin eshatologismul Său”, p. 146./ Însă, pentru actualul papă, coeziunea cu Biserica, cel care strânge la un loc Biserica şi care e unitatea Bisericii nu e Hristos, ci el însuşi, pontiful roman, p. 149./

Dualismul ecleziologic apusean derivă din aceea că “teologia apuseană [eterodoxă n.n.] nu a găsit legătura dintre spirit şi materie, dintre om şi Dumnezeu, dintre Biserică şi lume, respectiv dintre istorie şi eshatologie”, p. 167./ În Ortodoxie “Duhul Sfânt nu este prezentat separat de Persoana Fiului, pe Care o revelează şi cu Care rămâne în Biserică”, p. 169./

“Structura epiclectică a Bisericii ” constă în “împreuna-lucrare a Duhului cu Fiul”, p. 171./ Hristologia şi pnevmatologia “sunt componente necesare ecleziologiei”, p. 171./ Pentru noi, ierarhia bisericeasă este dependentă de Sfântul Duh şi nu invers, ca Duhul Sfânt să fie dependent de ierarhia bisericească, p. 184./

Simone de Beauvoir a fost soţia lui Sartre, p. 257./ Erotismul e “drogul societăţii contemporane”, p. 320./

Pr. Dorin.