Şi iar am schimbat blogul. Şi iar mă voi plictisi de username-ul ales şi iar îmi voi schimba blogul. Deşi cred că mă voi opri aici, pentru că m-am săturat să îmi fac atâtea adrese de e-mail.

De ce mi-am făcut blog? Pentru că aşa a vrut neasteptatul. Vroia să mă citească. Şi cum în ochi nu îmi poate citi, din fericire, se mulţumeşte cu un blog. Şi până la urmă, nici nu e un lucru rău. Am şi eu unde să îmi exprim of-urile şi toate cele, fără să mă acuze x sau y că ”e un site de artă, iar tu nu faci artă”. Nimeni nu se aşteaptă de la mine să fiu un eminescu feminin aici, nu? Sper, pentru că, în treacăt fie spus, îl displac profund pe omul acela. Aici pot să scriu ce vreau, nu? E pagina mea, e dreptul meu. Frumos. Mereu mi-a plăcut să spun ”Pot, pentru că e dreptul meu”.

Mă simt datoare să avertizez că e inutil să vă aşteptaţi la cuvinte mari, la posturi care să vă ţină cu fălcile lăsate şi pupilele lipite de monitor. Şi nici nu vă voi face să vă tociţi pantalonii pe scaunul de la birou. Asta doar în cazul în care vă interesează viaţa unei fete simple, cu zile monotone, crize de nervi, of-uri (şi încă ce multe…), dar şi mici bucurii (care oricum pentru voi probabil că nu înseamnă nimic). Aici scriu, de fapt, ca să comunic nu numai cu voi, dar şi cu mine. Când ating tastatura şi Gavin Hayes îmi mângâie auzul, mă simt mai bine ca niciodată. Totul vine de la sine. Cuvintele apar fără ca eu să le dau voie. Şi uite aşa se naşte câte o proză scurtă sau, în cazul acesta, câte un post.

Nu mai ştiu ce să zic, pentru că Gavin tace azi şi cuvintele se pare că nu mă plac la fel de mult ca în alte seri şi refuză să mă ajute. Ei bine… ce pot să fac, decât să sper că data viitoare va fi altfel? Până atunci… să ne citim cu bine.

Cine sunt, unde sunt, de ce sunt, ce fac, ce nu fac, cum fac…. Lumea vrea să ştie tot. Lumea… auzi… Şi cine e lumea asta, până la urmă? Tu, cel care îţi iroseşti minute preţioase din viaţă pentru a citi o bucată din sufletul meu? Sau ei, cei care mă privesc dezaprobator şi mă judecă pentru ambalajul prea puţin atrăgător pe care îl am? Sau voi toţi, cei care credeţi că îmi pasă cu adevărat de ce se întâmplă în jurul meu?

Oricine ar fi lumea asta… să afle că nu sunt aici pentru a satisface curiozităţi, ci pentru a le multiplica. Vreţi să ştiţi cine sunt? Eu sunt cea care ştiu eu că sunt, nu cea care credeţi voi că sunt. O sumă de idei, de întrebări, de sentimente… Unde sunt? Într-o lume mult prea îndepărtată de voi, pe care doar cei ca mine o pot înţelege. Într-o lume în care viselor mele le cresc dintre coaste nişte chestii mari, de pene albe, care le conduc spre îndeplinire. Doar pentru că vreau eu. Pentru că dacă eu vreau, eu pot. Ce fac? Cam ce face toată lumea. Cu unele chestii în plus. De exemplu, gândesc. Da, mai mult decât roboţii aceia care se plimbă pe străzi, manipulaţi ca nişte marionete la teatru. Mult mai mult decât cei care au spiritul de turmă în sânge. Nu vreau, dom’le, să fiu ca ei. Nu vreau şi gata. Pentru că mi-e milă de ei şi de ignoranţa în care trăiesc. Ce nu fac? Nu fac ce fac ei. Adică nu scuip, nu înjur şi nu ascult manele la max. Nici nu îmi fac freze ”jmechere” de struţ. Şi sunt mândră de asta, pentru că am certitudinea că la 20 de ani nu o să sufăr de alopecie. Nu am haine marca cortez, sau gigolo şi nici nu scrie ”de puta madre” pe haina mea, care nu are nici blană la guler. Cum fac? Cum vreau eu. Nu cum zici tu, sau el sau ea, sau ei sau voi. Doar cum vreau eu. Pentru că am libertatea şi dreptul acesta. Şi spre deosebire de mulţi din jurul meu, ştiu să îl folosesc.

Hei, lume, mai eşti curioasă? Mai vrei să ştii ceva? Nu ai decât să mă ţii sub lupă ca până acum. Îţi promit solemn ca episodul II va sosi curând.