Si nu stiu macar de ce ma doare asa de tare.De ce?De ce-mi pasa asa de mult?De ce m-am atasat atat de mult de tine,prietene?Doare,sa stii.Si plec pentru ca vreau sa raman,da..

M-am saturat de banalitate,de reguli superflue,de caractere abjecte,triviale,de falsele aparente.De vicisitudine,pur si simplu.

N-am,nu vreau,nu pot-te arde lumea cu ‘nu’-uri,lasand urme.Comentarii vexatorii aruncate-n fata-ti oarecum inadvertent,ce dor uneori prea tare,lasand rani ce nu se mai inchid decat prin cauterizare si deci,lasand pe veci cicatrici.

Nu reusesc sa-nteleg de ce,ce si cum.Nu ma mira prea mult,deoarece ma scald de cand ma stiu in apele incertitudinii.

Ma pierd printre sticle de alcool,comportandu-ma rizibil uneori,impiedicandu-ma-ntr-o temporara letargie si oarecum..fericire.Ma pierd in privirea-ti acvilina,prietene,strabatandu-mi fiori reci tot corpul.

Vreau sa plec,dar nu prea.Nicicum nu-i ok.Cum sa renunt,nu stiu;vreau?Nu..sau poate da.Nu  mi s-a mai intamplat niciodata asa ceva.Tin la tine mai mult decat la preitenii de-o viata,frate.

Ma doare zambetul.Ma simt pierdut si solitar,ca-ntotdeauna.Niciodata prea aproape de cineva..

Ma-nvaluie ameteala nicotinei,deplasandu-ma anevoios in starea de ebrietate adolescentina,si uitand un pic de necazuri,evadand din cuiele impasibilitatii,durerii,si plutind in anarhia omenirii perfide,daruindu-ma fortuitului si asteptand crizele-mi specifice de ras,care ma elibereaza din cusca blazarii.

Animalul din mine urla disperat,incercand sa iasa,sa loveasca.Sangele-mi clocoteste de nervi,fata-mi se-nroseste,venele-mi se umfla,tremuratul se instaleaza si limba-mi se-ncordeaza.Insultele-s pe cale de-a fi scoase afara,dar stiind ca voi pierde orice control asupra-mi daca lovesc animalic pe cineva,sparg/lovesc orice altceva,evitand astfel stirbitatea,sangele varsat si ochii umflati+scandaluri de care I don’t give a fuckin’ shit.

[Si tin la tine ca la un prieten super bun,a nu se-ntelege altceva..]

Ieri si-a serbat ziua de nastere unul din cei mai buni si mai vechi prieteni ai mei, sa-i zicem R.

Atunci cand l-am cunoscut pe R. prima data, el avea 8 ani, purta pantaloni de catifea reiata si o vesta prea larga pentru el, fara nasturi, din mohair. Eu aveam 7 ani, aveam carare pe-o parte si purtam papion. Amandoi asteptam sa ne vina randul sa intram in scena, sa ne asezam la pian si sa cantam “Banul Maracine” sau “Ceata lui Pitigoi”.

Azi el e om insurat, la casa lui, cu un inceput de chelie si tot cu o vesta prea larga pentru el. Eu am schimbat papionul pe tot soiul de medalioane, port ochelari si cant Rachmaninov in loc de “Ceata lui Pitigoi”.

Ieri, la petrecere, am realizat doua lucruri. Am realizat cat de mult am “imbatranit”, uitandu-ma in jur si vazand feţele unor prieteni si colegi de demult; mai anoste, cu priviri mai pierdute, cu expresii faciale mai sedate, cu atitudini mai blazate, mai lipsite de pofta de viata, mai plafonate, mai schimbate. Si am realizat ca atunci cand intre niste oameni exista o fractura temporala de ordinul anilor, toate lucrurile, afinitatile sau pasiunile comune de candva, de demult, se reduc la “Ce mai faci?”
- Ce mai faci?
- Bine, tu?
- Bine si eu.
- Aha.
( pauza 30 de secunde )
- Si ia zi, ce mai faci?
- Bine… tie cum iti merge?
- Bine… destul de bine…
- Bravo.

Pe masura ce avanseaza in varsta, pe masura ce isi parcurg maturitatea, majoritatea oamenilor – si realizez ca nici eu nu sunt absolvit de vina asta – isi inchid tot mai tare orizontul, universul personal. Devin tot mai imuni si mai nepasatori la universurile celorlalti. Incep sa nu mai inteleaga alti oameni, si e ciudat, pentru ca nu pierd capacitatea asta intr-un fel care sa se compenseze cu intelegerea propriei persoane, cu aprofundarea cunoasterii de sine, ci din contra. Nu cred ca o face nimeni cu rautate. Dar cu precautie. Cu teama. Cu vesnica povara a experientei care ne invata sa nu fim vulnerabili, usor ridiculizabili, sensibili sau empatici. De altfel, la ritmul existentei noastre, nu putem fi prezenti in vietile altora. Dar platim un pret pentru asta: ajungem sa nu mai fim prezenti in propria viata.

Concluzia serii a dat-o urmatorul dialog:

A: Ultima oara cand am vorbit cu T. eram tot la ziua lui R., acum 10 ani, si vorbeam de jocuri pe calculator.
V: ( privind pe deasupra ochelarilor, ca un bun psiholog ) Asa…
A: ( trist )Acum am stat iar cu el de vorba, si tot ce-am discutat a fost numa’ despre taxe si chitante… si firma… si impozite… si contabili…
V: Pai si astea nu sunt tot un fel de joaca?

Raeka

 Ultima piesa de teatru pe care am vazut’o, a fost acum ceva vreme, cand mie si prietenei mele ne era frica de reactia lui Calinescu, caci intarziaseram din cauza traficului, “O zi din viata lui Ceausescu” in regia lui Florin Calinescu, totodata acesta avand si rolul principal.

    Asadar imi era dor de un spectacol frumos si amuzant. Ieri am fost la Laptaria Enache unde am vazut “Te iubesc! Te iubesc?” dupa “Zapezile de altadata” – Dumitru Solomon, intr’un cadru nonconformist, cei doi actori fiind chiar in mijlocul noastru, interactionand cu publicul. Am avut norocul sa gasim locuri chiar la un metru de asa zisa scena. Foarte reusit spectacolul, amuzant de ne’a facut sa radem cu gura pana la urechi. Manuela Harabor a avut un rol mic dar de efect, iar tinerii indragostiti au meritat toate aplauzele si felicitarile noastre.

O incursiune comica in lumea iubirii. Sunt aduse pe rand la rampa elementele de euforie de la inceputul relatiei iar pe parcurs se incearca sa se afle secretele ce ajuta la  inlaturarea obisnuintei, monotoniei, a blazarii relatiilor. Ironia si aciditatea cu care este imbracat dialogul dau curs unui amuzament spumos.

Un mic preview apoi daca va tenteaza acest gen de spectacol trebuie neaparat sa vedeti piesa, merita.

1. Nu există nici o diferenţă între un bărbat prost si unul înţelept, atunci când aceştia se îndrăgostesc.
2. Dacă bărbatul crede că a câştigat o dispută, victoria e doar în mintea lui!
3. Calităţile care o atrag pe femeie la un bărbat sunt exact acelea pe care nu le va mai suporta mai târziu.
4. Dacă dragostea este oarbă, căsătoria îţi deschide ochii.
5. secretul căsătoriei fericite: să nu ai preferinţe ci să te mulţumeşti cu ceea ce ai.
6. Secretul fericirii în cuplu: Să nu-ţi vină ideea să compari!
7.Dacă iubirea este răspunsul, puteţi să repetaţi întrebarea?

Raeka

Aceasta intrebare este una cat se poate de retorica.. Nu astept raspuns si totusi as vrea sa mi se raspunda…

Ciudat, nu?

Orice lucru marunt iti poate da o anumita stare de spirit. O floare te binedispune, te face sa zambesti si sa te bucuri de culoarea si parfumul ei, un catalus, de asemenea, iti poate readuce surasul pe buze. Imagineaza-ti doar ca ii mangai blanita pufoasa si privesti in ochisorii sai mici…

Dar ce facem atunci cand suntem tristi, cand simtim ca o povara grea ne apasa sufletul si nu stim incotro sa o apucam? Sa plangem? Sa facem haz de necaz? Sau ar trebui sa gasim o solutie pentru a alunga acest sentiment care te seaca pe dinauntru?

Nu, cred ca actionam in disperare de cauza… Ne zbatem fara rost…

Poate ca ar trebui sa ne gandim ca peste catva timp va fi bine, ca totul va trece, ca a fost doar un nor de fum care te-a intoxicat pe moment si la care salvatoare a fost o gura de aer proaspat.

Poate… Intotdeauna intervine acest <poate>…

Imprevizibilul vs. cotidianul…

Cine crezi ca va castiga aceasta batalie? Ce alegi? Sa te blazezi in ordinar sau sa scapi prin imprevizibilitate???

Buna intrebare, nu? Nu stiu sa raspund… Am ramas fara cuvinte!

Diriga mereu ne spune să dăm ziua bună profesorilor şi personalului auxiliar. Adică femeilor de serviciu şi meşterilor. Şi, ca nişte elevi educaţi, civilizaţi, ce ne găsim, îi salutăm, că doar na, toţi suntem datori cu două lucruri, o moarte şi-un salut. Şi cum până la moarte mai avem ceva, salutăm. Şi nu putui să nu observ o oarecare tendinţă. Aproape de fiecare dată când salut o femeie de serviciu prin şcoală, respectiva răspunde, e zâmbitoare, etcetera, etcetera. Ştiţi voi, cum e tot omu’ când răspunde la salut. 

La profesori treaba stă altfel. Uneori sunt zâmbăreţi, răspund frumos, ca de la om la om. Da’ de multe ori îi vezi aşa blazaţi, îi saluţi şi nici nu se uită la tine. Nu ştiu frate, mă enervează, ştiu că sunt profesori, au nişte ani, au “facultăţi” (apropo de profa de desen), dar dincolo de toate astea Dumnezeu ne-a făcut pe toţi oameni. De-asta zic că toţi suntem datori cu un salut. Şi în momentul în care un elev îşi manifestă respectul faţă de tine salutându-te, ai datoria să răspunzi la salut, indiferent cât e de elev prăpădit.

Mulţi acuză conflictul între generaţii. Dă-l încolo de conflict, eu sunt convins că conflictul ăsta s-ar reduce puternic dacă am răspunde la saluturi. Asta e cea mai la îndemână şi mai uşor de întins mână.

Am o problema de principiu? Nu. Ma preocupa ceva anume? Nu. Mi-am conturat in minte un anume subiect? Nu. Simt nevoia sa impartasesc ceva ce imi pare mie esential? Nu. Sunt furioasa? Nu. Sunt extrem de incantata? Nu ar conta. Chiar daca as fi, nu as vorbi despre asta, imi pare, nu stiu de ce, inutil, de prost gust, suparator pentru altii. Asa a fost educatia mea, s-a strecurat cumva subtil ideea ca este de prost gust sa iti intinzi incantarea peste altii. Si, asa cum bine spune Graham Greene in “Sfarsitul aventurii”, “despre fericire, ce sa scrii?”. Fericirea nu e un subiect suculent, e anost.

Vreau sa va descriu o zi de-a mea. Si va spun, inainte de a incepe, de ce m-am hotarat sa fac asta. Pentru ca intotdeauna mi s-a insuflat ideea (oarecum proletara si stupida) ca viata trebuie sa fie un compromis perpetuu, o vaga sau mai pronuntata extenuare, un sir de responsabilitati suparatoare prin care mai tasneste arbitrar cate o raza de soare. Mi-am spus intotdeauna ca oamenii cu o minte slaba, incapabila de intelegere, isi construiesc o multime de obligatii, responsabilitati de suprafata pentru a evita confruntarea cu problemele reale din existenta umana. Mie oamenii care spun ca au multe pe cap nu imi plac. Mie oamenii care imi spun ca muncesc mult nu imi plac. Nu imi plac nici aia care imi spun ca nu au mai avut de nu stiu cand timp sa vada un film sau sa citeasca o carte. Imi plac cu atat mai putin cei care spun ca li s-a dus relatia de cuplu in aia ma-sii din lipsa de timp. “Viata e grea”. Nu au ei idee cat de grea e viata, sa fim seriosi. Daca si-ar permite doar o scurta privire asupra greutatilor acestei existente, cred ca ar muri pe loc. Ei prefera sa isi aleaga si apoi gestioneze un set de greutati marunte ca sa isi justifice esecurile, blazarea, viata de cacat.

M-am intrebat des ce constituie o viata plina, o viata reusita. In ideea asta imi permit sa va scriu intai cum decurge o zi de-a mea (mai tineti minte ca am facut o descriere de zi perfecta si cand eram in Bucuresti – atunci o scriam din amintiri combinate cu imaginatie, nu reuseam sa traiesc o astfel de zi): ma trezesc aproape de pranz, la mine in cartier cam toata lumea se trezeste asa, imi beau cafeaua la Gorilla, unul din locurile mele preferate din cartier. Cand mi-e lene sa merg pana acolo, ma multumesc sa o beau la cafeneaua de sub mine. Ma intorc acasa si scriu. Scriu cateva ore. Imi place sa scriu cu geamul deschis, lucru pe care nu il agream deloc in Bucuresti, unde incercam sa ma baricadez pe cat posibil. Imi place sa inhalez zgomotele orasului, ele nu ma perturba ci doar ma insotesc. Apoi ma duc sa imi cumpar ceva care sa imi faca placere. Asta fac in fiecare zi, asa incercam sa fac si in Bucuresti dar ajunsesem in pana de idei. Un sorbet de lamaie, un CD cu White Lies, un pulovar alb, doua praline cu cafea, un smoothie de ananas, banane si capsuni. Ma intorc acasa si citesc lucruri pe care nu le aveam in Bucuresti, in biblioteca: Hannah Arendt, “Rahel Varnhagen” in combinatie cu o carte despre Stanley Kubrick si cate putin, pe finalul orelor de lectura, din “Der Antichrist” a lui Friedrich Nietzsche, cartea pe care am adus-o cu mine, una din cartile pe care, practic, o citesc incontinuu, asa cum citeste bunica mea din Biblie, de exemplu. “Was ist gut? Alles, was das Gefühl der Macht, den Willen zur Macht, die Macht selbst im Menschen erhöht – Ce e bun? Tot ce potenteaza in om sentimentul de putere, vointa de putere si puterea insasi”. Si se incheie astfel placut perioada in care citesc. Seara ies sa vad expozitii, concerte, filme sau ma plimb, pur si simplu, pe strazi uitandu-ma la felul in care urca oamenii in liniste perfecta o strada inclinata cu bicicletele langa ei, de exemplu. Au toti lumina la bicicleta si arata ca niste licurici care vorbesc in soapta. Sunt toti imbracati clasic, putin sobru chiar, culorile sunt bleumarin, negru, gri, fetele au cizme inalte de piele, fara toc. Multa lume vede acasa filme proiectate pe un perete. Nu am vazut decat proiectii de filme clasice, ieri aproape ca mi s-a facut teama de mine: ma prinsese un film cu James Dean proiectat intr-o casa de pe Linienstrasse, nu mai plecam de langa geam. Si noaptea scriu din nou privind scurt din cand in cand catre vecinii din cladirea de vis-à-vis. Am invatat ca atunci cand la etajul doi se stinge lumina, de exemplu, este trei si jumatate dimineata si ca trebuie sa ma indrept si eu catre pat. Imi pun la casetofon (doar pe caseta le are cea de la care am subinchiriat apartamentul) romanele lui Thomas Mann citite chiar de el. Si adorm gandindu-ma la ziua urmatoare, la prietenii din scoala generala cu care m-am vazut si ma voi mai vedea, la ziua de nastere a unui prieten bun si la placerea de a alege ambalajul pentru cadoul lui, la barbatul de care sunt indragostita, la parfumul nou al lui Tom Ford caruia inca ii simt mirosul la mine in par. Si ma bucur la gandul ca ma voi trezi, ma bucur la orice gand care nu ma duce la incalceala din Romania si la durerea pe care mi-a provocat-o aceasta incalceala, direct sau indirect.

Cand descrii o asemenea zi unui prieten roman, el se infoaie interior, te dispretuieste, te invidiaza, te condamna. Asta este adevarul. Iar intrebarea mea este urmatoarea: ce il irita cel mai tare? Intreb cu toata seriozitatea, gandindu-ma si la iritarea starnita in publicul roman de catre cartea lui Gabriel Liiceanu, “Scrisori catre fiul meu”. In special de catre paragrafele care descriu rasfatul lui zilnic. Ce ii irita, asadar? Ei isi spun si iti spun, daca le ceri o explicatie, ca ii irita faptul ca tu iti permiti ceva ce ei nu isi pot permite. Si ca li se pare aproape un atac felul tau de a exista, cand ei se chinuie cu existenta. Iar eu ma intreb de ce se chinuie cu existenta? Oare in toti cei din jurul meu se ascund niste flamanzi de zile ca cea pe care am descris-o insa le este realmente imposibil sa isi construiasca asemenea zile? Sau, mai degraba, iritarea lor vine pentru ca isi dau seama ca ei nu isi doresc ceea ce iti doresti tu? Iritarea le vine mai degraba din faptul ca nu inteleg cum cineva poate fi satisfacut realmente de o astfel de existenta? Lumea te catalogheaza drept snob, in consecinta. Nu poti decat mima, fara discernamant, o viata pe care ai citit-o in carti si ai vazut-o in filme. Nu poti sa iti doresti realmente asa ceva si sa traiesti autentic asa ceva, este imposibil. Abrutizarea lor ii face sa nu inteleaga ca existenta ta este una mult mai simplu de obtinut decat existenta lor, ca este mult mai ieftina si, vai, poate mult mai productiva. In plus, atunci cand nu te cramponezi de idei neprobate care iti sunt bagate pe gat de catre familia si societatea inapoiate, s-ar putea sa iti dai seama ca este cel mai natural lucru sa iubesti sau sa te rasfeti sau sa contempli. M-am intrebat foarte serios de ce romanii aleg sa persiste intr-o viata greoaie chiar si atunci cand si-ar putea permite o existenta lejera. Am explicat de nenumarate ori celor care mi-au invidiat explicit sau nu existenta, ca nu conteaza cati bani ai ci cum hotarasti sa ii cheltui. Eu pot parea teribil de bogata si ei teribil de saraci, cu toate ca, pe hartie, lucrurile nu stau asa. Bogatia este o optiune, dupa mine. La fel ca si profunzimea. La fel ca si rasfatul. La fel ca si fericirea. Nu reusesc sa inteleg de ce romanii insista in a ramane ancorati intr-o existenta proletara, inchistata, plina de privatiuni, cu ambitii de capsunari chiar si in randul intelectualilor. Ce ne impiedica sa ne rasfatam? Si as vrea sa aflu un raspuns cat se poate de sincer la intrebarea asta. Din pacate, iata-ma ajunsa, ca intotdeauna, in situatia de a pune, totusi, o problema de principiu. Asadar: ce impiedica un om sa se rasfete si sa aiba o existenta placuta? De ce ii dispretuiesc romanii atat de mult pe cei care se lasa incantati de propria existenta? Nu luam in calcul situatiile grele, ne referim doar la oamenii pentru care banii nu sunt o problema crunta.

O persoana cu care nu mai am nici un fel contact mi-a spus toata copilaria lucruri de genul “o sa vezi peste cativa ani, o sa se termine cu fanteziile astea”. Si multe lucruri din aceeasi zona. Or eu mi-am dorit anumite lucruri de cand sunt mica, le-am obtinut si dorintele nu mi s-au schimbat cine stie ce. De fapt, poate lumea vrea sa iti spuna: “Nu esti cu nimic diferit, nu esti cu nimic superior”. Si, da, stiu ca asta ar trebui sa fie unul din motto-ul societatii romanesti, simbol si deopotriva carburant pentru stagnarea sau chiar decaderea relatiilor interumane in Romania, pentru stagnarea si decadarea societatii romanesti cu totul.

Puţini sînt indivizii care reuşesc să treacă pe lîngă ratare ori au şansa ca ratarea însăşi să îi ocolească pe ei. Pentru majoritatea, ratarea este spectrul sub care s-au sfărîmat iluziile, s-au degradat ireversibil eurile, s-a mistificat iremediabil personalitatea şi se desfăşoară derizoriu cotidianeitatea lor.

1. Ratarea din neputinţă. Este a celor care, peratologic, nu sînt în stare să întreprindă demersul întru „a deveni”: pentru că nu deţin resursele sau motorul existenţial, sau pentru că nu şi-au dezvoltat un sistem de subzistenţă afectiv, cognitiv şi social. Este forma de sinucidere a celor care, ştiind că nu pot face „ceva”, nu mai fac nimic. Este a mediocrilor şi a indivizilor comuni, fără apetenţe deosebite.

2. Ratarea din neasumare. Este tipică celor care nu pot sau nu vor să îşi asume nici un demers existenţial, a celor care rămîn încremeniţi în proiect şi joacă la bursa castelelor de nisip cu sediul în clopotul de sticlă. Este cercul în care se închid autofilii, dar şi autofobii.

3. Ratarea din anxietate. Este a celor care nici măcar nu sînt în stare să-şi construiască proiectul existenţial, întrucît sînt obsedaţi de inevitabilitatea ratării şi a lipsei de consistenţă şi posibilitate fiinţială. Sînt mediocrii lucizi care aleg să nu existe, de teamă că dacă ar încerca să fie ar sfîrşi în derizoriu şi, eventual, grotesc.

4. Ratarea din comoditate. Este a celor care ştiu că pot orice, parţial chiar pot, şi consideră că din acest motiv îşi pot permite să nu facă nimic. Este vorba despre ignoranţii de meserie cărora li se pare că, în virtutea instinctului de autoconservare, ceea ce au de făcut ei cu existenţa lor poate fi amînat. Este forma de ratare specifică hedoniştilor şi artiştilor.

5. Ratarea din blazare. E caracteristică celor care dau cu piciorul vocaţiei, negîndu-se pe sine şi propriile apetenţe din pricina saturaţiei de un atare context şi din pricina unor cojuncturi nefavorabile. Este prăpastia în care cei cu resurse existenţiale prodigioase se aruncă fără coardă elastică, în încercarea de a evita postura de „fraier”. Este soluţia la îndemîna hiper-lucizilor şi a masochiştilor.

S-a spus, adesea, ca incipitul onctuos al unei relatii, purtat pe aripi de fluture inca nefrante, reprezinta perioada cea mai plina de substanta a povestii de iubire. Se presupune, ca atare, ca secundele de beatitudine adunate in aceste momente, ar trebui sa aiba o aderenta mieroasa si sa ti se fixeze etern pe constiinta. Sa reziste acolo si sa compenseze nefericirea, dezgustul, rutina, plictiseala sau exasperarea care ulterior, apar ca inerente. Sa te invaluie in dulceata lor lipicioasa si opaca, pentru a nu mai avea disponibilitatea sau abilitatea de a te dezmetici, mai apoi, si a te intreba “Unde?” Cand? “Cum?” dar mai ales “De ce” gustul zaharos s-a prefacut in fiere. In pelin care, prin familiaritatea senzatiei de greata provocata , conduce la dependenta.

Si atunci, de ce nu lasam iubirea sa fie iubire? Pentru totdeauna. Pana la capat de infinit.

Alergăm constant si cu frenezie, ne agităm Brownian, ne schimonosim existentele in marea supa a atomilor săgetati de Cupidon, în încercarea de a ajunge la persoana pe care ne-o reclama visele. Ne atingem tinta si defulam. Ne transformam din atomi in meduze si acaparam cu tentaculele noastre, perechea aleasa. Uitând ca, ceea ce hranea dorinta ardenta, fondul pasiunii noastre, era tocmai lipsa obiectului, adorarea in absentia. Fara sa stim, fara sa vrem si fara sa mai putem da vreodata inapoi, ne transformam in atleti la Jocurile Obisnuintei, fugim dupa (si nu de) rutina. Iar cel mai adesea, deloc satisfacator, iesim triumfatori la sfarsitul cursei.

   Intelegem prost acomodarea cu celalalt, intr-atat incat aceasta adaptare ajunge la statutul    unei mancari de regim sau de post, consumata deja de prea multe dăţi, pe care o abhori, dar o consumi vrei-nu-vrei, in lipsa unei alternative posibile.

        Ardem prea devreme, cu prea multa intensitate. In plus, ne-am pierdut valentele mistice, nu stim sa mai reinviem flacara din scrum. Suntem niste imitatii ieftine de Prometeu, damnati sa fure focul o singura data. Cu greu.  Si, mai tarziu, sa-l stinga dintr-o singura suflare. Deci, cu usurinta. Exclusiv dintr-o culpabilitate personala.

        Atunci, sa nu mai alergam. Sa facem joggin sau chiar, sa mergem firesc, in pasi de plimbare. Sa conservam dorul, sa ne pastram insatiabilitatea, sa ne reprimam necesitatea unei cunoasteri exhaustive si bruste a celui de langa noi.  Astfel, sa ne bucuram, chiar si dupa saptamanile diabetice, de fiecare intalnire ca si cum ar fi cea dintai, ca si cum fluturii nu si-ar fi pierdut nicicand aripile multicolore. Pretinzand ca insectarele prafuite ale sentimentelor n-ar fi fost nicicand inventate.

Nu mai vreau sa dezamagesc oamenii care cauta pe Google sau in cadrul WordPress  “daca nu vreau sa fac copii” sau “ce fac daca nu vreau copii” sau “nu vreau copii” si ajung la mine pe blog unde este atinsa in treacat problema asta dar mult prea in treacat. Si am prins curaj sa o zic raspicat dupa ce am citit in romanul Sylviei Plath “Clopotul de sticla” ca mai sunt si alte fete cu probleme din astea in care oamenii de rand suparati pe diferente ar vrea sa arunce cu pietre.

Eu nu am intalnit pana acum nici o fata care sa imi spuna ca nu vrea copii. M-am simtit, asadar, si in aceasta privinta, singura, tampita, defecta, satanista, depresiva, anormala, “las-o, saraca”. Am incetat sa mai spun adevarul despre pozitia mea fata de facutul copiilor pentru ca mi-o luam de fiecare data intr-un fel sau altul si nu a mai rezistat nici macar fiinta mea “demonica” la asemenea lovituri. Am zis sa-mi tin parerea sub tacere si sa inghit aproape zi de zi treaba cu miracolul nasterii ca singurul rost pe lume al femeii. Dar ce e mai trist este ca unii au inceput sa spuna ca si al barbatului ar fi tot asta iar in acest moment chiar m-am speriat. Macar sa fi ramas doar conceptia scarboasa, misogina, primitiva ca femeia e aia cu nasterea ca unica sansa de a trai un miracol iar barbatul sa mai aiba si alte sanse la miracol, ca sa nu se tampeasca de tot.

Si, cum va spuneam, am gasit in romanul Sylviei Plath cel putin doua bucatele care spun limpede ceea ce am gandit si eu o viata intreaga. La fel ca atunci cand v-am povestit ca am vazut clipul de la “Closer” si mi-am dat seama ca dragostea nu trebuie sa fie romantica si ca mai am si eu o sansa de a iubi pe lumea asta, tot asa mi-am dat seama citind frazele astea, ca mai am si eu o sansa pe lumea asta, in general.

Nu vreau sa fac copii, pe scurt. Nici nu ma impotrivesc ideii ca intr-o zi, peste ani, o sa fac dar nu vreau din cale afara, nu am nici o tragere de inima, nu ma cuprinde nici un fior, nu imi vine in minte marea responsabilitate universala de a aduce copii pe lume sau de a-i creste. Ma gandesc ca poate o sa spun cateva chestii destepte catorva copii in viata asta si asa voi contribui la educatia si fericirea lor. In rest, nu ma vad cu copii si nu inteleg niciodata transformarea femeilor atunci cand au un copil. Nu, nu vreau sa aud “ o sa intelegi”, nu e genul meu sa imi schimb convingerile impamantenite dupa ani si ani de gandire si intoarcere pe toate partile printr-o simpla experienta biologica. Inteleg ca este important sa ai grija de cineva, inteleg ca este important sa ajuti pe cineva, inteleg ca e important sa iubesti pe cineva, nu inteleg de ce trebuie sa faci pe cineva. Nu inteleg monstruoasa coalitie a parintilor, socrilor de a-ti cere un “nepotel”, nu inteleg intrebarile legate de copil, nu inteleg toata agitatia care se creeaza in jurul sarcinii si nasterii. Ma tem ca a devenit un reflex si ca, la fel ca in multe alte situatii incarcate de clisee, nu se mai gandeste nimeni daca este fericit sau nu. Intra asa toti intr-un vartej si cand ies sunt prea obositi si demoralizati sa mai strige: “Stati, de fapt, nu imi doream copil!”. Eu strig de-acum si strig de cate ori am ocazia, fie si doar in interiorul mintii mele. Nu vreau. Am mai spus-o. De ce ar vrea cineva cu adevarat (dar cu adevarat) sa scoata un pepene prin organul cel mai drag unei femei si sa si-l faca praf si pulbere ca apoi pepenele iesit sa o stoarca de lapte, energie si identitate? De ce ar vrea cineva sa renunte la o relatie senzationala in care faci sex oricand, in care te plimbi, citesti, mergi la teatru, vezi filme, nu ai cine stie ce responsabilitati, esti indragostit si descoperi in fiecare zi ceva legat de omul de langa tine? De ce ar vrea cineva asta, daca ar sta singur cu el insusi intr-o camaruta, intr-o baita, intr-un holisor si s-ar gandi undeva departe de vocile care striga ca viata fara copii e searbada?

Sa va spun ceva: singurele cupluri pe care le-am cunoscut si care se iubesc, care inca se mai iubesc, nu au copii. Nu zic ca e regula, eu din astea am nimerit. Erau atat de indragostiti, atat de atenti unul cu celalalt, se pastrase intacta pasiunea initiala si ma faceau sa ma gandesc ca nu au avut nevoie de ceva care sa le umple si justifice casnicia. Va rog sa nu imi spuneti scarbosenia ca exista mai multe feluri de dragoste si ca dragostea se transforma, ca exista mai multe stadii ale ei, toate frumoase. Da, exista mai multe stadii ale ei da’ nu sunt toate frumoase si poate exista perechi care sa sfideze pe toata lumea, inclusiv psihologii si care sa stea ingrijorator de mult intr-un stadiu si anume in ala de inceput, netransformat, nealterat. Greu de crezut ca ar putea face asta dupa ce apare un copil care suge toata energia unei familii, care aduce galagie, pipi, caca, nevoia de atentie permanenta si oboseala aia crunta, de neimaginat (asta in cazul in care perechile nu paseaza copilul bunicilor, asa cum fac romanii mult prea des, nedandu-si seama ca asta inseamna ca nu sunt parinti cu adevarat ci ca au achizitionat produsul dar ca il vor ridica mai tarziu, cand vor putea fi parinti, acum nu sunt in stare dar nu au avut curajul sa recunoasca asta – si te mai intrebi de ce suntem o natie de tampiti si nefericiti).

N-am putut sa ma fac ca nu vad de cand sunt mica si pana astazi ca oamenii a caror minte o admir nu prea au copii. Gospodinele ar spune ca nu sunt fericiti si ca de-aia n-au, ca “nu si-au gasit perechea”. Da’ poate ca sunt prea fericiti ca sa aiba copii, poate au cu totul alte preocupari, la asta nu se gandeste nimeni. Glumesc putin dar nu complet. Daca exista oameni care au viata plina de ceva esential, de ceva real, atat de real si atat de puternic si glorios incat nu mai este loc de nimic? Daca exista si varianta asta? Daca extensia asta a noastra (copilul) este, in cele mai multe cazuri, doar speranta ca de data asta va iesi cu adevarat ceva, toate frustrarile proprii cazand pe capul copilului pentru care “te sacrifici” si pentru care “faci tot”. E, dupa mintea mea, o lupta disperata de a te mai salva pe tine cumva. Ceea ce teoretic si partial este demn de inteles dar, pe de alta parte, pune intr-o mare, mare dificultate copilul in cauza. Si te face pe tine un egoist imputit, un narcisist fara scapare in pofida altruismului pe care-l trambitezi.

Nici macar una din femeile pe care le-am intrebat “de ce ai vrut un copil?” nu mi-a raspuns cu adevarat. Va jur. Si am vorbit cu femei destepte, cu femei educate, cu femei in a caror judecata aveam incredere. Se tampisera deodata, cineva le spalase creierul, ma priveau infrante dar si putin deranjate. Raspunsurile au fost cam trei, cu toate ca am vorbit cu zeci de fete: “Hai, ma…”, “Cum adica de ce am vrut un copil?”, “O sa vezi ca atunci cand o sa te linistesti un pic o sa vrei si tu”. In ideea asta de “linistire”, nu ma voi linisti niciodata. Consider ca denumirea potrivita pentru aceasta linistire este “capitulare”. Ce e trist este ca si mama incepuse sa ma intrebe daca nu vreau sa fac un copil. Cand m-a intrebat asta, mi-am dat seama ca incetase sa ma mai cunoasca in fiecare detaliu si ca, mult mai grav, incetase sa mai spere ca viata mea ar putea fi altfel decat a celor din jur. Fara exagerare, a fost cea mai dureroasa jignire (chiar daca nu explicita) pe care am primit-o vreodata. Imi venea sa plang de ciuda si sa-i spun: “Sunt eu, sunt eu, nu ma recunosti, nu ma mai iubesti?”. M-am gandit doar ca nu isi mai are rostul nici un fel de discutie pe tema si mi-am promis in gand ca nu ma voi lasa dusa de valul asta al exploziei de copii in momentul in care viata nu iti mai ofera nici o provocare puternica si reala.

Sa nu ma suspectati de imaturitate. Cand spun ca imi pare mai interesanta o relatie cu un barbat decat una cu un barbat si niste copii nu sunt imatura ci poate prea matura. Nu ma gandesc ca opusul unei vieti cu copii ar fi o viata prin cluburi, o viata in care iti cauti vesnic haine si gonesti cu masini decapotabile prin cele mai snoabe metropole. Nu. Ma gandesc mai degraba la o viata plina de discutii si dragoste indragostita nu din aia “e sotul meu, am trecut prin atatea impreuna, cum sa nu-l iubesc” sau din aia “e un baiat atat de bun”, ma gandesc mai degraba la o viata in care sa nu spui niciodata “de cand cu asta micu’ nu am mai pus mana pe nici o carte” sau “de cand cu asta micu’ nici nu mai stiu ce piese de teatru mai sunt la Green Hours” sau alte chestii din aceeasi zona a blazarii, a terminarii, a adormirii.

Copilul se face atunci cand ceva scartaie, eu asa cred. Nu am auzit pe nimeni spunand: “eram atat de fericiti impreuna, ne-o trageam atat de misto zi de zi, aveam atat de multi prieteni, calatoream in atatea tari, aveam atat de multe de citit si descoperit, eram implicati in atatea proiecte spectaculoase, aveam atat de multe sa ne spunem incat ne-am hotarat sa facem un copil”.

Si poate asta e smecheria lumii asteia, poate asta e una din poantele Universului: sa te aduca pe cai diferite in acelasi punct de goliciune sufleteasca pe care sa nu-l poti umple decat cu un copil. Iar unii sa fie suficient de norocosi cat sa-l poata face cu cineva iar altii nu. Dar nu cred. Eu cred ca poanta lumii asteia este sa te aduca intr-un loc de goliciune sufleteasca pe care tu sa-l umpli diferit de felul in care stiu sa-l umple toti.

Duamnelor şi duomnilor,

Eu, ex-Oblia, vă mulţumesc în primul rând pentru că m-aţi regretat şi mi-aţi urat de bine pe mai departe şi le cer scuze, în al doilea rând, celor pe care, renunţând la acest blog, i-am dezamăgit. Înţeleg că cel mai mult vă plăcea cum se vede realitatea/viaţa locală prin ochii mei. Şi că asta vă va lipsi. Eu îmi şi vă doresc foarte mult să ajungeţi să o vedeţi voi înşivă aşa: este o simplă chestiune de (bună)voinţă. Şi reduce emisiile de năbădăi. Haida, spread the love.

Au trecut două săptămâni între finis/preaviz şi acest aviz. Două săptămâni de negocieri detaliate şi sensibilizări cam ieftine (cu căţeluşi – no, păi), din partea mea, dar am reuşit! Alt.L este de acord să preia Oblio-minded! Mulţumeeeeesc şi să-l continui cu plăcere! Noua Oblia vă pregăteşte deja vreo două bunătăţi, le veţi vedea zilele viitoare.

În ce mă priveşte, am emigrat metaforic într-un blog nou numai în engleză, am să dau de ştire cui ar putea fi interesat. Deocamdată fac experimente de artimetica traficului cu el.

Ţin, ca ultim point made by ex-Oblia, să vă amintesc următoarele: dragi urbani sofisticaţi, luminaţi şi – vai – blazaţi, aţi văzut că rata participării la vot în mediul rural e dublă, faţă de a voastră? Hihi, ce nostimadă! În mediul rural, unde politicienii români şi-au făcut o datină din a manipula oamenii. Unde tovarăşii fostului tovarăş Iliescu diriguiesc modernizarea ţării.

Ştiu şi eu? Voi doriţi aceasta? Că eu parcă m-am cam plictisit, parcă aş prefera altceva, de-acum; poate nu atât pentru mine, cât pentru de-alde bubulinii, bebegramoşii şi călinii. Deci vă rog respectuos să lăsaţi drek blazarea (care nu mai e de bon ton, ci – mii de scuze – de con ton) şi să mergeţi la turul 2 să ziceţi cam ce-aţi vrea voi de la viitorii 4 ani. Aşa, cu ştampilele voastre.

Cu acestea, sănătate şi noroc, capul sus, genunchii tari!

Alt.L, ai cuvintele!

Motto: “Muzica noastră e grea pentru că se inspiră din stele”. (Octavian Horvath)

Data: 14 decembrie 2007. Locul: un club cu nume “periferic” (Suburbia), care se află, cum altfel?, undeva prin centrul Bucureştiului. Berea: una “de esenţă tare”, deci Stejar! (mulţumim lui Doamne-Doamne şi lui Bachus pentru asta). În deschidere: The Others. Motivul prezenţei noastre acolo, cu sticla de BS într-o mână: Blazzaj!

Blazzaj este o formaţie timişoreană care abordează un gen mai greu de definit: nici ei, cei cinci băieţi şi o fată, nu ştiu dacă e funk, acid jazz, sau pur şi simplu jazz, dar noi ştim că e muzică bună.

Numele trupei s-a născut prin combinarea cuvintelor “blazare” şi “jazz” şi, dacă citim de la coadă la cap, constatăm că reprezintă şi forma anagramată a lui “jazz alb” (ingenios, nu?). E clar că această stare de blazare muzicală nu avea cum să nu ne contamineze, căci vorba aia: “azi în Timişoara, mâine-n toată ţara”.

Vocea principală este Octavian Horvath, a.k.a. Tavi sau Vita, cunoscut şi ca membru al formaţiei Implant Pentru Refuz. După cum declara el însuşi, îi place să gândească monotype, să citească veioze, să cânte fără serife, iar uneori să alerge printre rândurile unei cărţi.

Vita este răspunzător şi pentru partea de “lirică”: el face versurile pentru piesele Blazzaj, pe care le decupează din broşuri. De altfel, această modalitate dadaistă de creaţie a fost folosită şi de Kurt Cobain, care a compus multe piese din cuvinte auzite pe culoarele clădirii unde exersa cu Nirvana (studiu de caz – Smells Like Teen Spirit).

A fost unul dintre cele mai dansante concerte la care am asistat vreodată, pentru că şi Blazzaj are una dintre cele mai dansante “muzici” posibile. Nu cred ca a fost vreun inconştient care să stea jos, iar clubul era arhiplin, vă garantez! Meritul pentru atmosfera creată îi aparţine în primul rând ghiduşului Vita, care a făcut numai giumbuşlucuri (comparabile cu cele pe care le face Mike Godoroja – vezi postul anterior).

Din păcate, a lipsit Cristina (a devenit mămică), locul ei fiind luat de Lelia Nicolaiciuc, care totuşi nu se ridică la acelaşi nivel de “blazare”. Ba mai mult, în setlist nu a fost inclusă una dintre piesele mele favorite: Gripă, guturai.

În schimb, ni s-a cântat Mersul trenurilor, piesă cu mare implicaţie afectivă pentru noi, aştia care am lustruit jegul de prin personalele şi acceleratele patriei (ca deh!, nu suntem burghezi ca alţii). De asemenea, am avut parte şi de Piersicoaso, piesă după un poem de Nichita Stănescu. Se pare că această poezie nu a mai fost publicată înainte să o facă cei de la Blazzaj – aşa că laudă lor, “blazzeilor”! Pentru versurile acestui cântec intraţi aici.

Nu pot încheia fără să amintesc de Urma, probabil cea mai frumoasă piesă a lor, o combinaţie între jazz-ul alb, tipic Blazzaj-ului, şi curentul hardcore adus în formaţie de vocea IPR-istul Vita. Dar prea multe vorbe strică, aşa că… să lăsăm muzica să vorbească. Sau să cânte, mă rog