Într-o zi, pe când eram elev în clasa a VIII-a, diriginta m-a întrebat dacă am vreun prieten. Răspunsul meu a venit prompt: Dinu. Acesta era unul dintre colegii mei de clasă, un băiat foarte simpatic, la care ţineam foarte mult. Era un coleg a cărui companie  îmi făcea deosebită plăcere şi orice oră petrecută împreună ca şi colegi de bancă era aur pentru mine. Totodată era şi un elev silitor şi asta mă provoca să învăţ la fel de bine ca şi el (mă provoca …). Mă întreb dacă şi el mă privea în acelaşi mod în care îl priveam eu, dacă mă considera cel mai bun prieten aşa cum îl consideram eu. Atunci eram doar un copil, prin urmare această relaţie a fost trăită copilăreşte.

           Acum însă sunt un adult, iar cel mai bun prieten al meu nu mai este un om, ci Însuşi Dumnezeu. În urmă cu cinci ani am făcut pace cu El şi am fost mântuit, iertat de păcatele mele, întrucât L-am mărturisit cu gura mea pe Hristos ca Domn, crezând în inima mea că Dumnezeu L-a înviat din morţi (Rom. 10.9). Eu Îl numesc aşadar pe Dumnezeu prietenul meu, dar oare El mă consideră prietenul Lui?

            Sunt cel puţin trei locuri în Scriptură unde se vorbeşte de prietenii lui Dumnezeu: Exodul 33.11,      Isaia 41.1 şi Evanghelia după Ioan 15.14-15. În prima locaţie este numit prieten Moise, în a doua profetul Isaia, iar în a treia locaţie sunt numiţi prieteni ucenicii lui Hristos. Cercetând ce anume L-a determinat pe Dumnezeu să îi numească pe aceşti oameni „prieteni”, am descoperit anumite calităţi ale acestora.

            În Gen. 18. 17 – 19 găsim scris că Avraam urma să poruncească fiilor săi şi casei sale după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, iar în 2 Cron. 20. 7 este scris că Avraam iubea pe Domnul. Aşadar, avea atât dragoste faţă de Dumnezeu, cât şi o viaţă dreaptă şi facere de bine.

            Despre Moise este scris că „a fost «credincios în toată casa lui Dumnezeu»” (Evrei 3.5) – de aici reiese credincioşia acestuia faţă de slujba pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu.

Hristos vorbeşte ucenicilor Săi numindu-i prieteni, dar cu o condiţie: dacă vor face ceea ce le porunceşte – întâlnim aici ascultare faţă de poruncile lui Dumnezeu (această idee apare şi în Mat. 28. 20, acolo unde este scris „Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit”).

            Aşadar, Dumnezeu îi consideră prieteni pe aceia care Îl iubesc, care trăiesc o viaţă dreaptă, fac binele, sunt credincioşi în lucrul încredinţat lor şi păzesc poruncile Sale. Nu este deloc greu să ajungi să-L ai ca prieten pe Însuşi Dumnezeu, însă este nevoie de mai mult efort ca El să te numească prietenul Lui. Există potenţialul ca fiecare creştin să fie numit „prieten” de Tatăl Ceresc şi aceasta deoarece Duhul Sfânt ne este dat ca arvună din momentul mântuirii (2 Corint. 5:5), iar Acesta aduce o roadă în cei Ce-l găzduiesc – Galat. 5. 22, 23 : „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege”. Interesant că roada Duhului include calităţile celor numiţi de Dumnezeu prietenii Săi.

            Dacă nu ne place să fim singuri, izolaţi, dacă ne dorim compania şi atenţia celor din jurul nostru, dacă dorim să avem o relaţie intimă cu cei iubiţi de noi – care sunt tot oameni păcătoşi, incapabili să facă binele (Rom. 3.23 şi Isaia 64.6) – cu cât mai mult ar trebui să căutăm să devenim prietenii lui Dumnezeu… 

Articol de Bogdan Marian

Îmi aduc aminte că în timpul perioadei de ucenicie învăţătorul meu mi-a explicat un principiu simplu: un angajat al unei bănci nu va învăţa diversele modalităţi de falsificare a bancnotelor, ci va învăţa doar cum să deosebească originalul. Dacă ar învăţa toate particularităţile falsurilor existente, cu siguranţă că i-ar lua mult timp şi ţinând cont de câţi infractori există în întreaga lume, poate nu i-ar ajunge o viaţă întreagă. De aceea, acest om învaţă foarte bine cum arată bancnota originală în aşa fel încât cea mai mică diferenţă simţită la o alta să fie sesizată şi astfel falsul să fie identificat. Acest principiu poate fi aplicat şi în alte domenii, unul dintre ele fiind Scriptura.

Deşi Dumnezeu nu poate să mintă, aşa încât putem fi siguri că Scriptura este în întregime adevărată (Tit 1.2), există multe învăţături false care contrazic adevărul biblic. Ţinând cont de cele scrise mai sus, un om poate să identifice aceste învăţături false nu neapărat frecventând cursuri care explică diversele religii şi principiile lor, ci pur şi simplu să se adâncească în învăţătura pură a Bibliei. Ştiu că mulţi nu cred că Biblia este Adevărul Suprem, iar dacă cel ce citeşte aceste rânduri face parte dintre aceştia, atunci poate să treacă la alt articol din revistă sau să citească altceva, întrucât cele ce urmează se bazează în întregime pe ceea ce este scris în Biblie şi nu ar fi de folos cu nimic pentru cel ce nu le crede.

Cel ce este mântuit, iertat de păcate şi are aşadar o relaţie personală cu Dumnezeu prin faptul că L-a primit ca Mântuitor pe Isus Hristos, Fiul Său (Rom. 10.9, Ioan 1.12), se poate feri de învăţăturile false în primul rând prin Duhul Sfânt cu care a fost pecetluit (Efes. 4.30), în al doilea rând prin ucenicie şi în al treilea rând prin studiul personal al Bibliei. Duhul Sfânt este Cel ce îl va călăuzi în tot adevărul (Ioan 16.13), iar trecând prin ucenicie credinciosul va învăţa să păzească poruncile lui Hristos (Mat. 28.19, 20). Studiul personal al Bibliei este cel care îi va forma reflexul de a sesiza şi respinge orice învăţătură contrară Cuvântului lui Dumnezeu – iudeii din Berea aveau un foarte sănătos obicei de a cerceta Scripturile ca să vadă dacă ceea ce li se predica era adevărat (Fapte 17.10, 11).

Relaţia personală cu Dumnezeu va începe să se dezvolte şi să dea rod sub oblăduirea Duhului Sfânt. Această rodire înseamnă a face ucenici (Mat. 28.18-20). Însă, înainte ca un om să aibă ucenici, el însuşi trebuie să fi fost ucenic (adică să primească învăţătura biblică de la un alt credincios), să înveţe să păzească poruncile lui Hristos înainte ca el să-i înveţe pe alţii să le păzească. Trecând prin ucenicie, un credincios al lui Hristos este de fapt adâncit în învăţătura biblică, învăţătură care i-a dat înţelepciunea care l-a adus la mântuire (2 Tim. 3.15), ba mai mult, va fi astfel pregătit pentru orice lucrare bună (2 Tim. 3.16), adică pentru faptele bune lăsate de Dumnezeu pentru ca el să umble în ele (Efes. 2.10). În acest fel, credinciosul îşi poate împlini scopul pe care Dumnezeu i l-a menit.

În  cartea Evrei, învăţătura biblică este împărţită în adevăruri începătoare şi cele desăvârşite (Evrei. 6.1, 2) . Cred că în timpul uceniciei se pun bazele adevărurilor începătoare, iar când credinciosul are la rândul lui ucenici, va ajunge să le cunoască şi pe cele desăvârşite (aici intervine şi principiul credincioşiei din pilda talanţilor, Mat. 25.14-30).

Apostolul Pavel atrage atenţia Bisericii asupra celui de-al treilea tip de învăţătură – cea deosebită (1 Tim. 6.3-5) – deosebit înseamnă în acest context ceva fals, diferit de adevărul biblic. Porunca cu privire la cei ce vin cu acest fel de învăţătură este să ne ferim de ei – Cartea Proverbelor aduce aceeaşi poruncă (Prov. 19.27). Putem recunoaşte învăţătorii falşi după modul în care aduc roadă (Mat. 7.15-20), iar minciunile lor le putem identifica prin faptul că, puse în lumina Scripturii, ele nu rezistă la cercetări amănunţite.

Un om chibzuit, ca acela descris de Hristos în Matei 7.24-27, este un om matur, capabil să se ferească de înşelăciune, un om ce aduce ca rod treizeci, şaizeci sau o sută de grăunţe.

În Faptele Apostolilor, capitolul 4, ni se relatează viaţa fraţilor şi surorilor din Biserica Primară din Ierusalim. Cei care aveau ogoare sau case le vindeau, iar banii primiţi se împărţeau astfel încât nici unul dintre ei să nu rămână cu vreo nevoie neîmplinită (Fapt. 4.32-37). Era o formă de comunism, dacă se poate spune astfel, însă nu orice fel de comunism, ci unul teocratic. Un om pe nume Anania şi soţia lui, Safira, au vândut o moşioară şi au adus banii la apostoli, care să-i împartă  oamenilor -  doar că nu au adus toţi banii, ci au oprit o parte din ei. Apostolul Petru a numit această faptă minciună, iar Dumnezeu i-a pedepsit cu moartea, întrucât au minţit nu pe un om, ci pe Duhul Sfânt (Fapt. 5.1-11).

            Minciuna este cea care şubrezeşte şi apoi distruge încrederea oamenilor în semenii lor care i-au minţit. Dacă un om te minte şi afli, cu greu îl vei mai crede următoarea dată când va încerca să-ţi vorbească. Miciuna poate aduce mai mult rău decât neîncrederea – poate aduce moartea şi aceasta întrucât Legea mozaică, pe baza mărturiei a doi sau trei martori, poruncea ca un om să fie pedepsit cu moartea pentru un păcat voit (Num. 35.39, Deut. 19.15). De această poruncă s-a folosit Izabela, soţia împăratului lui Israel, Ahab. Ahab a poftit via unui israelit, Nabot, care însă nu dorea să i-o vândă sau să o schimbe cu altceva. Dorind să satisfacă dorinţa soţului (o dorinţă greşită, desigur, întrucât încălca ultima dintre cele zece porunci – Ex. 20.17), Izabela a pus la cale un plan diabolic: a poruncit un post în cetatea Izreel, acolo unde locuia Nabot, iar acesta a fost pus în fruntea adunării. Doi oameni de nimic au mărturisit fals împotriva lui (aici apare minciuna ce aduce moartea), spunând că a blestemat pe Dumnezeu şi pe împărat, iar Nabot a fost omorât cu pietre (1Împ. 21.1-16).

            Minciuna este clar păcat, altfel nu era poruncit în Lege să nu minţim. Plata păcatului este moartea (Rom. 6.23a), deci o singură minciună aduce moartea, şi cine poate spune că nu a minţit niciodată? Totuşi, există o cale de a scăpa de pedeapsă – Isus Hristos. Dacă Îl mărturiseşti cu gura ca Domn şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit (Rom. 10:9).            

            Cum poate un frate sau o soră în Domnul să predice versetul de mai sus – împăcarea cu Dumnezeu – dacă minte? Cum oare va fi crezut de oamenii fără Dumnezeu? Ce mărturie au oare copiii lui Dumnezeu în faţa lumii dacă recurg la minciună? Unde este dragostea frăţească din Biserică dacă ne minţim unii pe alţii? Totuşi, există o portiţă de scăpare: să ne mărturisim păcatul minciunii înaintea lui Dumnezeu care ne va ierta (1Ioan 1.9). Apostolul Pavel ne învaţă să nu minţim (1Tes. 4.6), totuşi nu el ne porunceşte, ci Cel care l-a pus să scrie despre minciună.

            Satana este tatăl minciunii (Ioan 8.44), iar când un pocăit minte, nu doar că păcătuieşte, ci mai mult, spune că nu-i mai place de Tatăl Ceresc, că nu-i mai place în familia în care s-a născut a doua oară şi aceasta deoarece recurge la faptele primului său tată.

            Totuşi, Biblia relatează două instanţe în care Dumnezeu se foloseşte de minciună. Prima instanţă este amăgirea împăratului Ahab ca el să intre într-o bătălie, în care să moară pentru păcatele sale (1Împ. 22.19-23), iar a doua se referă la cei care nu L-au primit pe Isus Hristos ca Mântuitor atunci când au avut ocazia (2Tes. 2.7-12).

            Punând adevărul mai presus de orice, ne ferim de minciună şi de pedeapsa care vine odată cu ea, putem fi o bună mărturie în faţa lumii şi rămânem în lumină, fiind lumină. Să nu uităm că viaţa veşnică a venit peste Biserică tocmai pentru că Dumnezeu nu poate să mintă (Tit 1.2).

            Cunoscând aceste lucruri, sper din toată inima să urâm minciuna şi să iubim adevărul, spunând şi altora de Cel care este Calea, Adevărul şi Viaţa – Isus Hristos, Dumnezeul Cel Adevărat, Mântuitorul şi Domnul Nostru.

Bogdan Marian

Îmi aduc aminte de ceea ce ne-a spus dirigintele nostru la terminarea liceului: că după cei zece ani, când ne vom reîntâlni, să fim căsătoriţi şi să avem copii. După dânsul, aceasta urma să fie ţinta noastră, a elevilor săi, pentru următorul deceniu. Nu ştiu dacă vreunul dintre colegii mei şi-a propus acest scop, dar pentru unii oameni a avea o familie, a avea copii, este o împlinire. Când caut o slujbă, este deosebit de important pentru mine să găsesc una care să-mi aducă atât satisfacţii profesionale (să fiu provocat de ceea ce fac, să nu mă plictisesc şi să-mi placă ce fac), cât şi financiare (nimeni nu vrea să muncescă pe nasturi, nu?).

Totuşi, aceste idei despre satisfacţii, împliniri, ţeluri şi scopuri, pălesc în faţa a ceea ce doreşte Dumnezeu de la noi. Scriu aceasta întrucât realizez cât de efemere sunt planurile pe care le face omul: el nu poate vedea prea departe şi nici nu poate influenţa lumea din jurul lui astfel încât să fie sigur că nu va avea parte de surprize neplăcute pe întreaga perioadă de desfăşurare a planului făcut.

Cred din toată inima că cel care-şi plănuieşte viaţa bazându-se pe Scriptură şi pe promisiunile ei nu va regreta niciodată, ba mai mult, va duce o viaţă plină de împliniri şi satisfacţii. Biblia descrie un astfel de om ca unul care moare „sătul de zile” – împăratul David (1 Cron. 29.26-28  şi Iov (Iov 42.17) sunt doi dintre aceştia. Iov s-a supus voii lui Dumnezeu chiar dacă aceasta l-a dus la sărăcie, i-a omorât toţi copiii, l-a îmbolnăvit şi l-a coborât în ochii nevestei – Dumnezeu i-a pus credinţa la încercare, iar sfârşitul lui Iov a fost unul fericit. David a aşteptat cu răbdare momentul încoronării sale ca împărat fără a încerca să scurteze domnia lui Saul, omorându-l – a fost încoronat ca împărat la vârsta de treizeci de ani şi a domnit alţi patruzeci, ajungând ca în cartea Faptelor Apostolilor să fie numit „om după inima lui Dumnezeu”.

Isus Hristos vorbeşte de împlinire în Matei, în locul în care este scris: „Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: «Ce vom mânca ?» sau: «Ce vom bea?» sau: «Cu ce ne vom îmbrăca?», fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Mat. 6.31-33). Astfel, ni se arată care trebuie să fie prioritatea noastră şi, automat, care va fi împlinirea noastră: un loc în Împărăţia lui Dumnezeu.

Pavel ne spune că mai este şi o răsplată (1 Cor. 3.10-15) şi, cu siguranţă, a o primi din mâinile lui Isus Hristos, în faţa tuturor sfinţilor şi a îngerilor, este o mare împlinire. Este adevărat că aceasta vine doar dacă peste temelia lui Hristos clădim pietre scumpe, aur şi argint, adică fapte bune, vrednice de Domnul nostru.

Mulţi care doresc împlinirea fără Dumnezeu ajung victimele propriilor ambiţii – cei ce iubesc banii şi umblă după ei ajung să se străpungă singuri cu o mulţime de chinuri (1 Tim. 6: 10). Însuşi Hristos ne avertizează să nu facem nimic prin puterea noastră, întrucât nu vom avea sorţi de izbândă (Ioan 15. 5b).

Pe de altă parte, pe acest pământ putem trage nădejde de a fi împliniţi în momentul în care ne atingem scopul pentru care Dumnezeu încă nu ne-a luat la El după ce ne-a mântuit: să ne înmulţim, dar nu oricum, ci făcând ucenici, aşa cum ni se cere în Marea Trimitere (Mat 28.18-20).

Ce satisfacţie mai mare putem avea decât să vedem că ucenicii noştri continuă lucrarea noastră investindu-se la rândul lor în alţii? Cum altfel putem exprima bucuria că ne-am împlinit scopul, că rămâne ceva în urma noastră şi că ceea ce rămâne este de valoare, decât cum a scris Pavel: „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Tim. 4.6-8).

Marian Bogdan

Roma ultimului secol înainte de prima venire a lui Isus Hristos a cunoscut o formă nouă de guvernare: triumviratul. Acesta presupunea, după cum indică şi numele, trei persoane cu drepturi egale ce conduceau, la acea vreme, capitala lumii. Aceştia erau Caesar, Pompei şi Crassus. Ultimul dintre ei era unul dintre cei mai bogaţi cetăţeni romani, poate unul dintre cei mai bogaţi oameni ai lumii. Setea lui pentru bani l-a dus la pieire: încercând să cucerească ţara parţilor, Crassus a fost învins de aceştia, iar legenda spune că parţii, ca să-i potolească setea de avere, i-au turnat pe gât aur topit.

Atitudinea pe care creştinul trebuie s-o aibe faţă de bani, nu este de închinare, ci de folosire cu înţelepciune. Scriptura nu condamnă bogăţia sau pe cei bogaţi în niciun fel – însuşi împăratul David a strâns o mulţime de bogăţii, dar nu s-a închinat lor, ci le-a folosit pentru finanţarea lucrării Domnului. Cartea 1 Cronici relatează imensa bogăţie pe care David a încredinţat-o fiului său Solomon pentru ridicarea Templului: „Iată, prin străduinţele mele, am pregătit pentru Casa Domnului o sută de mii de talanţi de aur, un milion de talanţi de argint şi o mulţime de aramă şi de fier, care nu se poate cântări, căci este foarte mult.“ (1 Cron. 22.14).
Noul Testament vorbeşte de cel puţin doi bogaţi care L-au primit pe Hristos: vameşul Zacheu (Luc. 19.1-6) şi Iosif din Arimateea (Mat. 27.57), iar însuşi Hristos spune că greu va intra un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu (Mat. 19.23, 24), însă El nu spune că este imposibil. Cu siguranţă, un om ce este plătit pentru munca sa şi cu banii astfel câştigaţi plăteşte zeciuiala către Domnul, achită facturile, plăteşte mâncarea, îmbrăcămintea şi acoperişul familiei sale, nu greşeşte cu nimic, din contră, face bine, întrucât Scriptura ne învaţă să facem aşa (1 Tim. 5.8). Pe de altă parte, dacă acelaşi om munceşte de dimineaţă până seara târziu doar ca să facă un ban, dar prin aceasta neglijează relaţia sa cu Dumnezeu, neglijează familia, cu siguranţă a căzut pradă iubirii de bani. Nu banul trebuie să ne spună unde să mergem, ci noi trebuie să spunem banului unde să se ducă. Pavel spune că dacă avem ce mânca şi cu ce ne îmbrăca, ne va fi de ajuns (1 Tim.6.8). Eu nu spun să cauţi slujba cel mai prost plătită din care să-ţi poţi plăti doar îmbrăcămintea şi hrana. Dacă poţi fi plătit mai bine de atât, nu refuza un ban în plus, dar nici nu fă un scop din a acumula bogăţie. Pavel îl sfătuieşte pe tânărul Timotei să fugă de iubirea de bani (1 Tim. 6.9-11), însă el nu a pregetat în a strânge ajutoare pentru a putea sluji fără a cere plată (2 Cor.7-9). Este interesant că deşi dispreţuieşte dorinţa de îmbogăţire, Pavel nu se dă înapoi de la a folosi chiar şi banul pentru o cauză nobilă – aceasta este atitudinea corectă faţă de bogăţie.
Slujitorul lui Elisei, Ghehazi, a încercat să se îmbogăţească, uitând că stăpânul său poate vedea mai departe decât văd ochii, uitând că sunt anumite lucruri cu care nu se poate face avere, mântuirea sufletelor (2 Împ. 5.20-27). Nu lua plata unei nelegiuiri şi nici nu lucra nelegiuire pentru plată. Nu cere plată pentru Evanghelie (Mat. 10.5b-8) şi nu fă comerţ cu darurile Duhului (Fapt. 8.18-21).
Dacă ai prea mulţi bani, în loc să te îndrăgosteşti de ei, mai bine foloseşte-i pentru binele altora – lasă ca binecuvântarea lui Dumnezeu să meargă mai departe, nu o opri la tine, iar a vedea un om cu o nevoie pe care o poate împlini banul pe care îl ai, nu este un lucru greu de făcut.
Dacă tot vrei să te îmbogăţeşti, caută să aduni nu bani pe care să-i fure hoţii, ci caută să te îmbogăţeşti în fapte bune, caută să te îmbogăţeşti cu o mai bună cunoaştere şi aplicare a învăţăturilor biblice. Fii bogat în milă, căci aceasta cere Dumnezeu (Osea 6.6, Mica 6.6-8).