o punga cu bomboane

mentosanele mi se pareau ceva fabulos. combinatia aia de prafos si racoros totodata – genial! pastile albe intr-un fisic de hartie verde, 1 leu bucata, se gaseau destul de rar si atunci cand prindeam luam vreo 2-3.

acelasi gust prafos dar cu alta aroma erau pastilele de dextroza – nu stiu exact la ce faceau bine (cica “dadeau energie”, sanchi), dar erau dulcegi si piscatoare la limba, si asta era de-ajuns.

dupa cum dulce si piscatoare era si oranjada – un praf colorat in pungute mici, care nu mai ajungea niciodata sa fie combinat cu borviz pentru ca il consumam ca atare, turnat pe limba direct si mestecat apoi cu indicibila satisfactie.

la cofetaria din Parcul Tabacarie se gaseau din cand in cand bomboane cubaneze. portocalii, sticloase, dulci-acrisoare, o minune. bunica-mea ascundea cateva printr-o poseta pe care o tinea “de buna” si mi le servea cand ma asteptam mai putin, surprize translucide, bucurii in celofan.
ma pasionam de caramele – din cele chewy si lipicioase, cu gust intens de cacao, care se prindeau de dinti cu atata forta ca mai gaseai ceva de rontait si-a doua zi. din pacate gaseam mai des modelul sfaramicios si decolorat, un fel de caramele-nechezol, care nu-mi astamparau pofta, doar o potoleau provizoriu. “o sa-ti strici dintii cu alea, mama”.
dintii mi-i stricam si cu bomboanele praline (nu, nu din astea de ciocolata care se gasesc acum, ci unele in culori pastel, roz, bleu sau verzui, cu miez de cacao ieftina), pe care le detestam sincer – erau mai mereu topite si lipite laolalta de punga de hartie in care se vindeau. preferam de departe “amandinele” – ramaneam cu buzele pudrate de cacao, si imi placea teribil combinatia de gust dulce-amarui.

dar cele mai cele mi se pareau bomboanele “straineze” pe care le zaream si gustam la colegii de scoala care aveau tatii “navigatori” – in genere aduse de la turci, cu ambalaje viu colorate si fosnitoare, cu gusturi si densitati care mai de care mai altfel, in celofan si staniol, cu lapte ori alune, fructe ori migdale. o nebunie.

copiii sunt, totusi, ai dracului. aveam o colega in clasele primare care se amuza aducand bomboane din astea la scoala si mancandu-le in fata noastra. nu le-mpartea cu nimeni, in cel mai bun caz le dadea la schimb contra diverse gadget-uri. de care eu n-aveam. m-am tot gandit vreo saptamana cu ce-as putea-o momi. evrika! in dulap la bunica am gasit o mica comoara: o cutiuta verde, in forma de carte, cu capac glisant, adapostind niste fototimbre (poze cu actori de marimea unui timbru postal). trebuie sa fi fost in dulap de ceva vreme, ca erau din seria “Razbunatorii” (dada, ala cu Diana Rigg), dar mie mi se pareau misto oricum.

asa ca m-am dus intr-o zi cu ele, plina de speranta, asteptand si salivand dupa o caramea cu lapte. esec total. colega s-a uitat cu dispret la mine si la cutiuta mea, a comentat ceva din varful buzelor cu vocea aia imposibil de raraita si mi-a intors spatele. damn u, Adina C.!

dar se intampla uneori ca lucrurile bune vin buluc, de te oftici putin ca nu mai ramane cate unul si pentru zilele ploioase: veneam spre casa cu doi de zece in ghiozdan, multumita ca am ce raporta in familie, cand am zarit un autocar oprit in intersectie la Mercur. cativa turisti cu aspect de strainezi misunau pe langa el, soferul lipsea, iar eu ma miram ce-or cauta acolo, ca nu era nimic de vazut in zona, doar griul omniprezent si un magazin de “auto-moto-velo-sport”. am trecut pe langa ei zgaindu-ma cu maxim interes, si in momentul ala o doamna (blonduta, micuta, trening, pe la vreo 45 de ani) s-a apropiat si mi-a pus in brate o punga cu bomboane.

dar punga, nu gluma! uriasa, plina-ochi cu toate minunatiile pamantului.

nici eu, nici ea n-am spus nimic. s-a intors in autocar si am plecat mai departe ametita, teleghidata, nauca de cap, fara sa am macar prezenta de spirit sa-i fi mormait un “Thank you“, ca doar stiam de pe la video ce-nseamna, fara sa pricep de ce mi se intampla mie chestia asta, gandindu-ma razant si febril “or fi otravite bomboanele? daca m-a vazut cineva? daca a gresit persoana si nu erau pentru mine? daca ma intreaba mama de unde le am?” si tot asa, un picior inaintea celuilalt, am ajuns acasa rosie-n obraji de emotie si muta de fericire si am mancat din bomboanele alea vreo luna.

si pana-n ziua de azi imi pare rau ca femeia aia nu stie ce-a insemnat gestul ei pentru mine.

(sursa foto: latrecut.ro)

Oooofff, ce as manca acum o bomboana cubaneza… Desi nici ciocolata chinezeasca in folie aurie n-ar fi rea.

Copilarie, doamne, copilarie…