Opera Boris Godunov a fost compusă de Modest Mussorgski, (1839-1881). Este o capodoperă a compozitorului rus, tema operei fiind o dramă din timpul ţarului Boris Godunov (1598 – 1605). Libretul a folosit motivele din romanul cu acelaşi nume scris de Puşkin.

Foto: Alex Mazilu

Sunt un om serios, ce rareori sare peste cal. Dar canicula din vara aceasta mi-a provocat tulburări de comportament, fapt explicabil când zile şi nopţi în şir eşti doar o pastă fetidă, dispusă, ca o ironie, într-o vagă formă humanoidă.

Inspirat de un post de televiziune pe care, în mod normal, n-ar trebui să-l urmăresc, mi-a venit gust, contrar firii mele echilibrate, să alcătuiesc un sondaj de opinie, pornind de la întrebarea: Cum credeţi că este receptată ţara noastră de către occidentali? Bănuind că majoritatea subiecţilor vor răspunde că percepţia e, mai degrabă, una negativă, pregătisem, în ciornă, şi schema unui editorial care să decreteze, pe baza rezultatelor sondajului, falimentul întregii noastre clase politice. Materialele (sondajul şi editorialul) urmau să apară într-un cotidian local, la care colaborez uneori, râvnind câştigul facil şi flatarea propriei vanităţi (deseori mi s-a spus, aproape pe ton de reproş, că sunt atât de sincer încât oamenii cred că glumesc; ţin să precizez că eu glumesc foarte rar, fiind, cum am mai spus, un om serios).

Orice gazetar cu experienţă (cum mă pretind şi eu a fi), când doreşte să ofere publicului un sondaj de opinie, nu se îndepărtează de propriul birou spre a-şi alcătui cercetarea, ci o rezolvă cu profesionalism, atribuind un procent covârşitor (dar cât de cât plauzibil) răspunsului care coincide cu propria sa părere sau, după caz, cu propriul interes. Cunosc toate aceste secrete ale meseriei şi le respect, dar vara asta a fost una caniculară, în care până şi sufletul se perpelea năduşit. Confuz, am cedat impulsului nefast de a-mi realiza materialul pe teren, în contact cu diverşi subiecţi (acasă era, oricum, extrem de cald). Ca loc al desfăşurării anchetei am ales un cartier mai îndepărtat, dorind să evit ironiile cu care, foarte probabil, m-ar fi tratat cunoscuţii, aceştia ştiind câte ceva despre micile trucuri ale laboratorului gazetăresc.

Odată  descins în cartierul cu pricina, am intrat într-o cafenea spaţioasă, deoarece oamenii se simt deranjaţi şi stânjeniţi când sunt abordaţi pe stradă; în schimb, spaţiul închis şi şederea la o masă predispun la dialog.

Mi-am ales drept prim interlocutor (subiect) un domn care, judecând după barba deasă, cutele dintre sprâncene şi proeminenţele reliefului frunţii, părea a fi un intelectual. După un mic preambul lămuritor, i-am adresat întrebarea plănuită, reformulată în urma unei inspiraţii:

- Cum credeţi că suntem văzuţi noi, românii, de către occidentali?

În acest moment, un tânăr bine legat de la o masă alăturată a părăsit în grabă localul, amănunt căruia, în aşteptarea răspunsului, nu i-am acordat atenţia cuvenită. După o pauză destul de lungă, am primit şi replica, nu lipsită de originalitate:

- De curând, domnul meu, am fost invadat de gândaci de bucătărie, astfel că m-am văzut silit să recurg la dezinsecţie, acţiune încununată de succes. Nu m-am gândit, însă, dacă gândacii aceia vor fi avut vreo părere despre mine şi, sincer să spun, nici nu-mi pasă… Poate vă par insensibil, dar cred că ar fi exagerat să suferim după fiecare dezinsecţie ori deratizare  şi, mai mult, să ne preocupe ce părere au despre noi feluritele vieţuitoare. Nu neg, cu toate acestea, că vor fi fost şi ele lăsate pe lume cu vreun rost, poate cu acela de a ne atenţiona să nu ajungem să ne asemănăm lor…

Nu mă înşelasem, convivul era un intelectual, cum reieşea din claritatea expunerii; însă aluziile sale mi-au părut (poate şi din pricina arşiţei, mai blândă, totuşi, în cafenea) exclusiviste peste măsură. Oricum, i-am mulţumit pentru disponibilitate, scuzându-mă, totodată, pentru eventualul deranj. Am purces apoi la abordarea unui al doilea subiect, un domn înalt, cu privirea de un gri-verzui halucinant scrutând către lumi inaccesibile mie:

- Care credeţi că este opinia occidentalilor despre noi?

- Socotesc ca mult mai relevantă opinia mea despre ei – răspunse, în transă parcă, straniul Subiect nr. 2.

- Şi care ar fi aceasta? – insistai, deşi mă abăteam iarăşi de la scopul sondajului.

- Nu cred că aş avea ceva nou de adăugat faţă de cele zise de Gogol în Taras Bulba. Citiţi-o, dacă n-aţi făcut-o până acum, iar în cazul că sunteţi botezat, s-ar putea să înţelegeţi…

Orice gazetar se bucură, de obicei, să întâlnească opinii cât mai inedite, surpriza fiind de dorit în domeniul nostru de activitate. În cazul de faţă, însă, eu îmi concepusem în linii mari editorialul, astfel că mă vedeam pus în încurcătură. Speram, totuşi, ca răspunsurile următorilor subiecţi să-mi îngăduie revenirea la planul iniţial, ba, chiar, o boare trimisă de un uriaş ventilator (cu care era dotată cafeneaua) mă aduse pentru o clipă la realitate, venindu-mi gândul sănătos, dar tardiv (cum voi arăta îndată), de a mă întoarce acasă pentru a-mi realiza sondajul „din burtă”, cum se spune între profesionişti.

În vreme ce chibzuiam la soluţia optimă, un grup de nouă bărbaţi pătrunse în cafenea. Recunoscui, între ei, pe tânărul ce părăsise masa vecină pe când operam asupra primului subiect, tânăr care, pe lângă tovarăşii săi, era acum însoţit şi de o superbă bâtă de oină. De altfel, el fu acela care mă prezentă celorlalţi, adresându-se în special unui ins atletic, ale cărui trăsături ferme încadrau o privire de oţel:

- Ăsta-i! – spuse tânărul, arătând către mine. Face agitaţie pe-aici, că nu ştiu ce chestii cu occidentalii, că ce cred ei, treburi de astea…

Domnul cel atletic mă scană scurt, după care mi se adresă:

- Mă numesc Igor Ionescu şi conduc Liga pentru Ocrotirea Bunelor Moravuri. Vă rog să vă legitimaţi!

Din fericire, sunt deprins a purta asupra mea buletinul de identitate şi legitimaţia de serviciu, tic deprins încă din anii dictaturii. Totodată, ştiu că actele pot fi solicitate doar de către organele abilitate. Având de-a face cu civili, am încercat să protestez, dar tânărul dotat cu acea splendidă bâtă interveni, mârâind printre dinţi:

- Dumnealui se pare că vrea să jucăm o partidă de oină sau, poate, de base-ball, ca-n occident…

Ca prin farmec, un casetofon dădu glas ariei lui Boris Godunov din opera omonimă a lui Modest Petrovici Musorgski (1839 – 1881). Scopul acestei intervenţii muzicale nu era atât desfătarea estetică, ci mai cu seamă acela de a acoperi eventualele sunete stridente. Însoţitorii tânărului păreau, în marea lor majoritate, să-i susţină punctul de vedere:

- Una peste rât ar fi legitimă şi necesară! – opină o voce, citând cu aproximaţie o vorbă devenită celebră, chiar dacă într-un context diferit.

- Terminaţi! Să cercetăm întâi cu atenţie, ca să nu facem vreo greşeală! – tună domnul Igor Ionescu, la momentul oportun.

- Pagubă colaterală – încercă, timid, un glas mai din fundul sălii să salveze distracţia, dar cei mai mulţi se potoliseră la intervenţia conducătorului Ligii, mai cu seamă că şi eu prezentasem, între timp, documentele.

- Verifică – ordonă domnul Ionescu unui aghiotant – dacă nu se află pe listele CSPTB (Comitetul pentru Sprijinirea Preşedintelui Traian Băsescu).

- Nu-i! – hotărî aghiotantul, după cercetarea minuţioasă a unor liste.

- Vezi dacă nu-i dintre ăia care au vărsat o lacrimă pentru albanezii din Kosovo! – continuă autoritarul comandant.

Devenisem mult mai liniştit, ştiind că în acea perioadă nu vărsasem nici un fel de lacrimi imputabile, ba chiar mă situam ferm de partea pravoslavnicilor. Poate uimi faptul că, având asemenea antecedente, am nimerit acum, doar din vina mea, într-o situaţie atât de penibilă, dar în acest an a fost o caniculă nemaiîntâlnită pe la noi. Trecut cu bine şi de cea de-a doua verificare, membrii Ligii au mai ţinut să afle dacă nu aparţin vreunui partid politic dubios, ori unei grupări eretice. După cum cred că ştiţi, nu este cazul…

- Propun – zise domnul Ionescu, după alte câteva verificări – să-l ducem la Club, ca să lămurim ce vroia să spună cu occidentalii ăia…

Tocmai atunci, din stradă se stârni o larmă uriaşă, bubuind, ca tunete, scandări ritmate:

- Ce-hov! Ce-hov! Ce-hov!…

Aveam să aflu ulterior că fusese vorba de un miting al OEOIAPC – Organizaţia pentru Editarea Operei Integrale a lui Anton Pavlovici Cehov (1860 – 1904), organizaţie ce numără, doar în urbea noastră, 17.000 de susţinători, devansându-i nu doar pe specialiştii Convenţiei, ci chiar şi pe admiratorii lui Gogol  şi ai lui Dostoievski, luaţi la un loc. Spre neşansa mea, am fost scos din cafenea tocmai atunci, nimerind în mijlocul mitingiştilor. Fără nici o explicaţie logică, un cetăţean m-a confundat, strigând din toţi rărunchii:

- Băăă, haideţi, că l-au prins pe Andrei Cornea[1]!…

Oricine îşi poate imagina ce-a urmat… Mulţimi nesfârşite curgeau din blocuri, sporind îmbulzeala. Pe dată, au fost puse în circulaţie numeroase zvonuri contradictorii. Oricum, eu aveam de suferit din pricina celor din imediata mea apropiere, presupunerile mulţimii fiindu-mi, cel puţin deocamdată, indiferente. Până şi domnul Igor Ionescu pierduse controlul în tot acel vacarm, haotic şi nimicitor ca o furtună. Un glas bărbătesc strigă, trădând mânie şi scârbă:

- Ăsta-i 95 la sută ăla, care vrea în NATO!…

O doamnă cu trăsături nobile, dar istovite, mă lovea cu o sacoşă plină (cu cartofi, presupun, dar puteau fi şi gulii), urlând la fiecare izbitură:

- Ţine-aici: NATO! Legitimă şi necesară! Na-ţi, porcule, integrare euro-atlantică!…

- Lasă-mă să dau şi eu! Lasă-mă să dau şi eu! – implora o voce stridentă, dintr-un loc mai îndepărtat.

Câte vorbe de ocară nu mi s-au aruncat!… Am fost făcut spion[2], MTV, pedofil, bulangiu (expresie trivială, pe care nu ţin s-o explic), homunculus, avorton, eretic împuţit (evident, un pleonasm), bărbat gonflabil, ecumenist, big brother, american tâmpit (truism!) şi multe altele…

Paradoxal pentru situaţia în care am ajuns e faptul că, atunci când nu cad victimă unei insolaţii, sunt un om serios, după cum am mai amintit. Mi-am însuşit o cultură preponderent răsăriteană, între cineaştii mei preferaţi se numără Vasili Şukşin ori Nikita Mihalkov, iar dacă mă îndulcesc uneori la apuseni, aceştia sunt aleşi cu multă grijă, pentru a nu mă întina. Astfel, nu i-am ocolit pe Cervantes sau pe Rilke, bunăoară, dar socotesc că nimeni nu m-ar învinovăţi pentru asta…

Cu multă greutate, căci timpul se dilatase insuportabil, am ajuns în aşa-numitul Club, în fapt un fost cinematograf, folosit acum mai mult ca sală de consfătuiri. Spiritele potolindu-se oarecum, am apucat să-mi justific prezenţa mea acolo şi straniul demers gazetăresc. În timp ce-mi pledam cauza, un glas de tenor m-a întrerupt:

- Fraţilor, eu îl ştiu pe ăsta! Nu-i trădător de ţară, Dumnealui scrie la Puncte Cardinale[3]!

Odată spuse aceste vorbe, ca în urma unei parole miraculoase, orice urmă de ostilitate dispăru şi diverşi cetăţeni prinseră a mă asalta cu sumedenie de întrebări, precum: Ce mai face domnul Gabriel Constantinescu? Când se vor găsi în librării versurile domnului Traian Călin Uba? Răzvan Codrescu este evreu, sau nu?…

Ceea ce debutase asemenea unui proces se metamorfoză brusc într-un soi de conferinţă de presă. În final, am acordat mulţime de autografe. Spre seară, jenat de situaţia în care mă pusese şi, totodată, fericit că m-a cunoscut, domnul Igor Ionescu mă pofti la un festin, ce urma să se desfăşoare într-o grădină, la lumina lămpilor de petrol. O fericită întâmplare îi aduse acolo pe Dona Dumitru Siminică şi pe Zavaidoc.

S-au adus la masă specialităţi de brânzeturi cu struguri şi mere, icre negre şi roşii, filé de morun la grătar, antricot de cerb şi ficat de pasăre cu sos de citrice, viţel îndesat cu ierburi şi copt în groapă, sarmale moldoveneşti cu mămăligă vârtoasă şi amfore de smântână (sarmalele au stat, în vase de piatră, o zi întreagă în cuptorul cu lemne; erau cât nuca, vita, porcul şi curcanul erau tocate la satâr, iar varza s-a opărit cu borş) şi, spre ziuă, ciorba de potroace, pentru dres. Fiecare fel de bucate a fost exaltat cu cel mai potrivit sortiment de vin, astfel că au ce regreta toţi cei care n-au fost de faţă…

…Dar nu atât acele bunătăţi ne-au bucurat sufletul, nici răcoarea parfumată a nopţii, cât părtăşia cu fraţii de credinţă, care numai la noi, în Răsărit, e deplină…

Poate părea că întreaga istorie s-a conformat unui şablon ieftin în care, după o succesiune de peripeţii, urmează un final fericit. Dar, nu este aşa! Căci, în toiul bucuriei, răsare ca o buruiană tristeţea, din cine ştie ce unghere ale inimii. Cu cât se înteţeşte voia-bună, cu atât ne covârşeşte simţământul unei înfricoşate zădărnicii. Cântecele s-or stinge, ce-am strâns în jitniţe s-a risipi, vremea n-o mai putem întoarce, iar vara e pe sfârşite…

[1] Intelectual marcant de la sfârşitul mileniului al doilea; se pare că în cartierul amintit în lucrarea de faţă nu era foarte simpatizat.

[2] CIA, evident.

[3] Periodic independent de orientare naţional-creştină, ce a apărut la Sibiu la sfârşitul mileniului al doilea şi începutul mileniului al treilea.

A theatre’s primary function is to embrace the audience and to make the performers comfortable. The world’s greatest concert halls (the Carnegie being one) are known for their gracefully conclave viewing areas, but not the new Bolshoi Theatre in Moscow, where I spent nearly four hours yesterday.

It is a small theatre, totally incomparable to its more glamorous namesake, the Bolshoi (or the Big Theatre) which is currently undergoing some repairs. The new theatre’s horseshoe shaped parterre was nicely framed by balconies and benois; seats are nice, wide and spacey (although not entirely comfortable). However, the orchestra was small, the ventilation bad, and the stage high–I was sitting in the second row–which made my neck sore after 3.5 hours of Russian opera.

The opera I saw was Boris Godunov, the quintessential Russian opera with lavish scenes, huge cast and fancy period costumes. However, each had its own a little detractions–lavish scenes were grandiose enough, but the lighting was terrible. At times, some of the characters were badly lit, while others were shadowed. From my seat, I can see stagehands manually adjusting some lights, while the lowness of the projector meant that everything a person leaves his seat at my back, I can see his (faint) shadow whirling in front of me.

I paid only 1000 roubles (30 dollars) for the 2nd row seat, and I was amazed to find a huge cast; these actors/singers must be paid in peanuts here compared to leading opera houses elsewhere. Their group scenes were great, and pleasing to look and listen to, but the solo scenes or dialogues are weak and repetitive (this can be the fault of the composer). In addition, in my opinion, an entire half-an-hour love scene between the Pretender to the Russian Throne and his annoying lover could have been done away. (His lover was probably written in only to provide much needed soprano voice in this mainly male-dominated opera).

The opera ends not as tragically as operas go, and neither did a fat lady sing. To further disappoint me, the conductor appeared to be conducting not in a tailcoat. He was an exceptional conductor though–and it was an exceptional libretto. The symphony was mainly strings (but only one harp) with a few clarinets and horns. To my surprise, drums and bells played a large role while the Greek chorus also sang from the orchestra pit. Due to my proximity, I was even able to see their faces.

To conclude, Boris Gudunov is a grand opera, and something everyone should see. Something that captivated my attention for more than three hours is definitely an interesting piece of work. The New Bolshoi Theatre, however, won’t be in my favorite theaters. I will be returning to the Russian Opera scene, forever yearning for more, but I would rather wait until the scaffolding comes off the old original Bolshoi. That or I will go to the Mariinsky in St. Petersburg.

Como mi vida es tan aburrida voy a pagar para convertirme en rehén, o sea, voy a comprar boletos para asistir a la nueva propuesta teatral Boris Godunov. Así  jugaré a ser víctima de un atentado terrorista.

La obra pone al espectador en la situación real de un secuestro o atentado, o sea, expone a la persona al miedo más “moderno”, como le dicen, ese miedo que las cadenas televisibas estadounidenses tanto les gusta inculcar.

Tal vez las víctimas reales de terroristas y secuestradores encuentren mi idea de mal gusto. Pero ¿qué hacer? Tal vez le pida a Sofía que me acompañe. Ella que adora el teatro.

La obra está inspirada en lo ocurrido en el teatro Dubrovka de Moscú, en octubre de 2002, cuando terroristas chechenos secuestraron a más de 900 asistentes durante una función.

Podría proponerles que en México lo hicieran en un Sanborns, como el de Buena Vista, cuando en octubre del año pasado unos tipos entraron para robar y tomaron como rehenes a 20 personas. Lo bueno es que a la hora de negociar con los policías pidieron cambiar unos cuantos rehenes por armas de verdad. Listos ellos. Ahí hasta me gustaría haber estado.

Siguiendo con la obra del título ruso, Boris Godunov, original de Pushkin, habla de la corrupción y del poder. Podrían adaptarla para que se llame “Ciudad Juárez” también. O “Italia”, o “Cosa de todos los días”.

Aquí la información y los boletos vía Ticketmaster.

Take care.

Gracias a Abel Cervantes por pasarme el dato.

Os míticos La Fura dels Baus trazem ao FITEI um projecto falhado. Aos 30 anos, estará o colectivo catalão demasiado institucionalizado para chocar?

Para quem já viu bons espectáculos dos Fura, como Manes ou, mais recentemente, a soberba adaptação da Metamorfose de Kafka, Boris Godunov só pode constituir uma total desilusão.

O espectáculo começa com uma normal representação em palco da peça Boris Godunov de Pushkin, mas rapidamente a acção, como é próprio dos Fura, transborda para lá do palco, envolvendo o público num cenário de sequestro terrorista, inspirado no assalto por comandos tchetchenos ao teatro Dubrovka de Moscovo em 2002.

A premissa parece interessante, e os Fura seriam a companhia certa para a fazer funcionar. O problema é que a imersão no cenário do sequestro falha totalmente, com o público a assistir divertido às movimentações dos terroristas pela sala. Nem por um instante somos levados a adoptar a suspension of disbelief de que, muito mais do que uma normal peça de palco, um espectáculo deste tipo depende.

Que diferença do ambiente de ritual pagão de Manes, onde era palpável o controlo do grupo sobre um público que sentia ter sido atirado para dentro da jaula com os leões. Nada disso acontece aqui. Este é um espectáculo familiar, que, apesar de restrito a maiores de 16 anos, teria dificuldades em sobressaltar criancinhas de colo.

Há gritos e ameaças, há rajadas de metralhadora e explosões, e até há bidões de explosivos instalados junto do público com terroristas de detonador na mão prontas a acabar com a degradação do Coliseu. O que não há, infelizmente, é aquela explosão de sentimento primário que sustentaria todo o cenário. Não adianta gritar e ameaçar quando ninguém nos está a levar a sério.

A tensão dramática, já de si bastante frágil, é completamente destroçada quando as duas dimensões representativas se entrelaçam e volta a ser representado Boris Godunov em palco, como se o assalto ao teatro – de que todos estávamos supostamente a ser vítimas -  nunca tivesse acontecido.

Ao público é então pedido que esqueça o seu papel activo de refém e volte a assumir a mais passiva condição de mero espectador, ignorando os terroristas espalhados pela sala com metralhadoras e detonadores e concentrando-se em reflectir sobre a legitimidade da luta armada como forma de resistência a um poder percebido como ilegítimo.

Se o objectivo de toda a encenação do sequestro era imergir, na medida do possível, os espectadores no ambiente vivido no teatro Dubrovka (e como poderia ser outro?) – o incompreensível recurso a este artifício dramatúrgico tem o condão de destruir completamente essa possibilidade, reduzindo toda a montagem a um inconsequente e inepto jogo de faz-de-conta, em que o que se passa em cima do palco acaba por parecer mais real do que o que ocorre fora dele.

Nem as inserções vídeo a mostrarem os terroristas a movimentarem-se pelos corredores do Coliseu e a ocuparem a rua conseguem adicionar alguma credibilidade às suas ameaças, com as rajadas de metralhadora a revelarem-se impotentes para eliminar um inapelável sentimento de irrealidade.

Os Fura parecem ter querido fazer um espectáculo de choque passível de ser visto por senhoras com casacos de peles – uma aposta que claramente perderam. O “teatro total” dos Fura perdeu garra, mas compreende-se: aos 30 anos, é difícil continuar a atirar com tinta para cima dos críticos.
No final, contudo, metade da sala (que estava, quando muito, meio cheia) aplaudiu de pé. Deve ser o Síndrome de Estocolmo.

La majoria d’òperes tenen allò que podriem anomenar “grans moments”, aquells fragments coneguts i que tothom espera. Ara bé, sol passar que a vegades ens entusiasmen petites intervencions que per la resta poden quedar més desapercebudes.

Ja sabeu que Boris Godunov és una de les meves òperes preferides, i la considero una de les quatre o cinc més importants de la història. El seu catàleg de grans moments és immens, començant per aquells protagonitzats per les quatre grans veus greus (Boris, Pimen, Varlaam i Rangoni) i continuant pel genial Innocent. Per tant, té sentit que un dels fragments que més esperi sigui l’ària de Xelkàlov?

Xelkàlov és un personatge secundari, el secretari de la Duma. Només canta al primer pròleg i a l’escena del Kremlin del darrer acte, tot i que aquesta darrera intervenció va desaparèixer a la versió de 1872. La seva ària es troba, per tant, als cinc minuts de començar l’òpera.

El poble de Moscou es reuneix davant un monestir, i implora que per fi es coroni un tsar. Xèlkalov surt de l’edifici i fa el seu anunci, que s’inicia amb una crida al poble ortodox (Pravoslavnye!). El secretari explica que Boris Godunov es nega a acceptar el càrrec malgrat les súpliques dels nobles i del Patriarca, i demana que es resi per tal que la llum divina l’il·lumini i el faci canviar d’opinió. Són pocs versos, iniciats d’una manera solemne i que acaben amb una melodia que ha de sonar celestial.

Escoltem el fragment tal com el va dirigir Valeri Gergiev en el seu enregistrament de la versió de 1872. Canta Vassili Gerello.

I ara una curiositat. El 1957 l’obra es va oferir a Múnic cantada en alemany, amb un sensacional Eugen Jochum al fossat i un repartiment bayreuthià (Hotter, Mödl, Hopf, Kuën, Böhme…). Xelkàlov va ser pel meu admiradíssim Hermann Uhde.

Il 23 ottobre 2002 un gruppo di terroristi ceceni prese in ostaggio circa 800 persone che si trovavano all’interno del Teatro Dubrovska di Mosca durante il musical ‘Nord-Ost’. I terroristi chiedevano il ritiro delle truppe russe dalla Cecenia e la liberazione di alcuni prigionieri connazionali. Le trattative durarono tre giorni, fino a quando un comando speciale dei servizi segreti russi diffuse del gas anestetico nel teatro prima di irrompere e catturare i terroristi. L’episodio costò la vita a più di cento persone, mentre altre rimasero invalide, anche se i dati sulle vittime e la dinamica dell’irruzione non sono certi perchè filtrati dalla propaganda filo-governativa russa. Sette anni dopo, la compagnia teatrale catalana La Fura dels Baus tenta di far rivivere quegli episodi riproducendo i drammatici e interminabili istanti raccontati da un sopravvissuto. Boris Godunov è prima di tutto una esperienza. Diretti da Alex Ollè e David Plana, La Fura simula l’occupazione improvvisa del teatro calando lo spettatore in una atmosfera di panico surreale. L’ingresso in scena di Oscar, il capo dei terroristi ceceni, provoca subito spavento e incredulità quando, camminando tra i corridoi del teatro, armato di mitra e carico di esplosivi, spiega agli ostaggi gli obiettivi del gesto dando inizio all’incubo del sequestro. Assumendo connotati cinematografici, la simulazione dell’attacco al teatro viene spesso intervallata da scene proiettate su schermo che descrivono la tensione di quelle ore vissute anche dagli organi di goveno russi, indecisi se cedere ai ricatti dei terroristi ceceni o imporre la loro forza rischiando la vita degli ostaggi, mentre la stampa nazionale manipola le dichiarazioni dei sequestratori caricandone gli istinti omicidi. Il panico degli spettatori del teatro moscovita si intreccia con il dramma degli attori che, prima dell’irruzione del gruppo terrorista, stavano mettendo in scena il ‘Boris Godunov’, dramma teatrale di Puskin ispirato alla storia di uno zar di Russia del XVII° secolo. La scelta del ‘Boris Godunov’, in luogo del musical ‘Nord Ost’, rientra nella libertà degli autori di rivisitare l’accaduto ricercando parallelismi storici. L’obiettivo dichiarato dell’opera, ascoltando le parole del regista Ollè, è quello di trasmettere allo spettatore parte del terrore che gli ostaggi del Dubrovska vissero durante il sequestro. Obiettivo raggiunto con successo, se pensiamo agli occhi minacciosi dei terroristi che scrutano con aria minacciosa e circospetta gli spettatori in sala attraverso i loro passamontagna e ai fucili che lambiscono i sedili del teatro durante tutto il corso della rappresentazione. Ma il grintoso impatto scaturito dall’effetto combinato dei suoni e dal realismo dei costumi e delle attrezzature di scena perde vigore quando lo stupore iniziale lascia il posto all’ascolto del ‘Godunov’, disturbato dal contrasto tra la lingua madre della compagnia teatrale catalana e l’idioma originale e del dramma di Puskin e dei terroristi ceceni. L’effetto realistico subisce una forzatura nelle sequenze girate all’esterno del teatro, dove le camere riprendono gli attori intenti a pattugliare il teatro indugiando sui particolari della struttura che ospita lo spettacolo, tra cui manifesti promozionali. E’ interessante assistere invece alle diatribe interne al gruppo ceceno, alle prese con ripensamenti e tormenti interiori di donne, insolitamente numerose in un gruppo armato, i cui sogni sono stati mandati in frantumi dalla guerra, da cui non vedono altra via di uscita che un gesto plateale. Emozionante, a proposito, la scena che vede protagonisti un attore del teatro e una terrorista ex attrice che confessa la sua angoscia per le sorti della Cecenia e le paure per un futuro svuotato di ogni speranza. Il ‘docu-drama’ di La Fura dels Baus colpisce nel sensazionalismo e nello shock emozionale, centrando il ‘drama’, ma delude nel ‘docu’, cioè nel curare l’aspetto storico-documentaristico, lasciando lo spettatore stordito ma fondamentalmente disinformato sui fatti. Sconsigliato ai deboli di cuore e a chi vuol conoscere le ragioni della Guerra in Cecenia.

(foto mia: bomba inesplosa davanti a me).

Aspettavo di vedere il Boris Godunov de La Fura dels Baus per una serie di motivi (qui).

Si tratta di un’operazione complessa – leggo un articolo imperdibile di Attilio Scarpellini - che consiste nel produrre un’opera stratificata, costruita su più piani narrativi. Mediologicamente interessanti a partire dall’idea del docu-drama che ha per tema l’attentato al teatro Na Dubrovka in Cecenia nel 2002. La compagnia immagina che i terroristi facciano irruzione nella sala durante la rappresentazione del Boris Godunov - vicenda della Russia zarista raccontata da Puskin, poi musicata da Musorskij, fino alla versione cinematografica dell’86 – qui adattata al periodo stalinista. Gli ostaggi sono gli spettatori. Nella fattispecie noi: all’Arena del Sole di Bologna.

Caso quanto mai evidente del rapporto fra dramma sociale e performance; della spettacolarizzazione del reale e delle sue catastrofi; dinamica riflessiva; attualizzazione, delocalizzazione e rilocalizzazione (della storia, da un lato, della rappresentazione, dall’altro): sapiente – e di mestiere – assimilazione a fini drammaturgici del video per localizzare (appunto) la piéce fra il fuori (al teatro) e il dentro (i locali del teatro, la sala) dove gli attori/terroristi, attori/attori e la negoziatrice (che nella realtà fu la Politkovskaja) compiono le loro gesta, svelano i caratteri dei personaggi, le lotte per la leadership, il conflitto ideologico, ecc.

Tuttavia l’operazione non va a segno. Non è andata a segno per me. Ben recitata. Ben realizzata. Elevata a livello simbolico ma i conti non mi tornano. E da quel che ho sentito in giro il livello emozionale – su cui il lavoro sembrava voler puntare – si è attestato alla superfircie neocorticale un po’ per tutti.

Il fascino della Russia sta anche nella sua langue e lo spagnolo sentito da un italiano non rende quella drammaticità, non è così epico. Non può. E’ una leva espressiva che apprezzo de La Fura, un suo specifico narrativo, ma qui non rende. Il pubblico non ha più paura.

Il teatro è un luogo sicuro perché ancora svolge la funzione di disaccoppiare il vissuto dal rappresentato e in questo sta la sua grandezza, la sua utilità. Il mondo fuori è molto peggio, lasciamolo dov’è.

LA FURA DELS BAUS

Asa cum mi-am dorit inca din facultate… am vazut rusii jucand. Actorii rusi, cu o scoala solida, o cultura uriasa, resurse inepuizabile… ce mai, o poezie. Una frumoasa, cu rima, intr-o limba pe care o descopar din ce in ce mai frumoasa.

Despre spectacol… a fost bun. Adaptarea dupa Puskin a fost concentrata, regia una interesanta. Mi-a placut foarte mult linia pe care s-a insistat, aceea a confirmarii puterii Bisericii in acele vremuri. Recunosc, atunci cand am intrat in scena si am simtit mirosul de tamaie m-am infricosat.

Cand am vazut preotii nu am respirat, iar cand au inceput slujba imi spuneam in gand ca este atat de potrivita invocarea Divinitatii intr-un Teatru, incat am avut impresia ca a fost binecuvantata seara. Actori buni, foarte buni.

Vocile impecabile… A fost totusi o ciudatenie. Un actor cu o voce ragusita. Imi doresc din suflet sa nu isi fi facut el raguseala caci dupa trei spectacole, cate au avut in Romania, probabil nu mai poate vorbi.

Boris Godunov – nemilos, un personaj cu sentimente, regrete si capabil sa iubeasca. Dimitri – un actor foarte mobil. Mi-a placut in mod deosebit scena dansului, ca un ritual al barbatiei. Plina de pasiune, putere si forta masculina.

Da, mi-a placut. In ciuda faptului ca au fost cam multe tigari. Prea s-a jucat cu tigara in coltul gurii… prea mult fum, smecherie si pistoale.

Oricum… daca pana acum imi placea limba rusa, acum o ador. Este de o muzicalitate aparte si parca sufera numai cand o auzi, fara a o intelege.

P.S. Am vazut acel zambet, am auzit acel ras si mi-a atras atentia!

La premiera spectacolului nostru “Cafeaua domnului ministru”, la Teatrul de Comedie, am vazut in timpul spectacolului un singur om din public. Surpriza a fost cu atat mai mare cu cat eu niciodata nu vad publicul, nu vad fete. Atunci l-am vazut. Imi zambea, se amuza si se uita cu blandete.

Nu poti sa uiti privirea lui, iti atrage atentia rasul lui si iti da o stare de bine. L-am auzit si l-am vazut pe… Vicotor Rebengiuc.

Este espectáculo tiene como punto de partida el secuestro del teatro Dubrovka de Moscú por parte de un grupo terrorista en el año 2002. El hecho que este secuestro tuviera lugar en un teatro nos impactó y nos hizo reflexionar. El teatro, nuestro lugar de trabajo habitual, había sido el escenario de una macabra función donde los espectadores se habían convertido en involuntarios actores. En el espacio de la ficción había tenido lugar una tragedia real.

Así pues, partiendo de ese hecho real, hemos creado una ficción que no intenta reproducir lo que allí pasó. Aquellos hechos no han sido más que el punto de partida, la inspiración para crear una nueva ficción. Hemos querido alejarnos también de qualquier concreción política y geográfica. No queremos hablar de unos terroristas en particular sino de conceptos universales, que son inherentes al ser humano en cualquier época: la lucha por el poder, la violencia como método para imponer unas ideas y la corrupción de las estructuras de poder que acaba castigando siempre a las víctimas inocentes.

Por eso escogimos Boris Godunov como la obra que se está representando cuando los terroristas irrumpen en el teatro. El clásico ruso de Alexander Pushkin nos habla, del siglo XIX, de una realidad bastante parecida a la que padecemos hoy. Por desgracia, al ser humano sigue cayendo, una y otra vez, aunque pasen años o siglos, en los mismos errores.

Creemos que la mejor forma de combatir nuestros miedos es enfrentarse a ellos. Así, nuestro Boris Godunov, pretende acercar al espectador, desde el terreno de las emociones, a un tema que nos preocupa a todos: el terrorismo.

Venta de entradas http://www.generaltickets.com/

Precio: 25€ - 35 €

La Fura Dels Baus Del 4 al 8 de diciembre 20:30 h. Teatro Guimerá

Santa Cruz de Tenerife

This production used the original 1869 version in seven scenes, performed without an interval. Mussorgsky based it on Pushkin’s play of the same name, which was first staged in 1870, and in 1872 he wrote a new operatic version in four acts that included female roles. After his death, Rimsky-Korsakov re-orchestrated the opera, making it easier for ears accustomed to more westernised music, but we have now tended to go back to Mussorgsky’s orchestration, and I prefer its raw folk rhythms and daring harmonies. This ENO performance was sung to a translation by David Lloyd-Jones, and well conducted by Edward Gardner except that it lacked colour in important places, and the bells were not right at all. They were too loud, and did not sound like bells, much less Russian bells, which produce their distinctive sound by tolling rather than pealing. The chorus was superb, befitting the fact that the Russian people are a principal focus of the opera. The title character, sung by Peter Rose, appeared weak by comparison, looking more like a troubled businessman than a master of the universe tortured by uncertainties and guilt.

In order to understand the story it helps to know a little Russian history. Ivan the Terrible died in 1584, and his brother-in-law Boris Godunov took over as regent. The heir to the throne was the unworldly Fyodor I, whose younger brother Dmitri died under mysterious circumstances in 1591. Godunov ordered an enquiry, conducted by Prince Shuisky, who found the death to be accidental, though there was a rumour that Godunov had arranged for the boy to be murdered. In 1598 when Fyodor I died the people begged Boris Godunov to take over as Tsar, and the opera starts with his reluctant acceptance. The existence of a pretender to the throne, who claims to be the real Dmitri, but is really a runaway monk, presents an important complication, and the opera ends with Boris’s descent into confusion and death. The finest singing in this performance was from Brindley Sherratt as the monk Pimen, and Robert Murray was very good as the simpleton whom Boris asks to pray for him. The simpleton’s refusal to pray for ‘Tsar Herod’ is one of the high points of the opera, but unfortunately Boris had left the stage and the effect was lost. The other great bass role, for the monk Varlaam was sung by Robert Viera, and Prince Shuisky was John Graham-Hall. They sang well but were not in the same class as Sherratt. Boris’s son, who is to be the next Tsar, was well performed by Anna Grevelius. The production by Tim Albery, with sets by Tobias Hoheisel, and costumes by Brigitte Reifenstuel, dressed the Russian people in grey, emphasising their lack of any real power. Unfortunately the soldiers in their smart uniforms commanded little respect, probably because as extras they felt themselves inferior to the chorus. Directors are not always good at dealing with this, and here it showed.

The production of Boris Godunov now playing at the Coliseum has had mixed reviews, largely because of the performance of Peter Rose as the tormented Tsar. I usually don’t find myself agreeing very much with what music critics say and I had been looking forward to English National Opera’s take on Mussorgsky’s opera for some time. My trip to London this weekend gave me an excuse to see it for myself and form my own opinion.

The opera is based on a play by Pushkin which tells a story based on the historical figure who ruled Russian from 1598 until 1605. In the play, Boris Godunov only becomes Tsar after murdering the son Dmitriy of the previous Tsar, Ivan IV (“the terrible”) and is plagued with ghostly visions of the dead boy. His guilt drives him into madness and eventually to death, although in this production of the opera the audience doesn’t see how he dies.

In Tim Albery’s staging, the action is shifted forwards in time to pre-revolutionary Russia, with the costumes and designed hinting a time round about 1900. The production uses Mussorgsky’s original version of the opera which is not divided into acts, but spread across seven scenes (lasting about two hours and fifteen minutes) which are performed without an interval. The limitations of the minimalistic set are more than made up for by wonderful use of lighting at one point bathes the stage in gold and at another turns it into a chill Moscow streetscape.

The update of the period allows Albery to give this production a dimension that is entirely new. The ENO chorus deliberately conjures up the idea that revolution might be imminent. At several points the chorus appear in huge numbers on stage to be held at bay by only a few soldiers with rifles. This is a very effective device, especially since the chorus is in such good voice. The passion and attack of the mob is unleashed only sparingly but when it is it is very effective in providing a vocal backdrop to the developing plot.

Mussorgky’s music for Boris Godunov is romantic, richly textured, even lush in places and full of wonderful melodies. As you can imagine from the storyline it’s also rather dark and sombre, much of it in the basso profundo region.  That also goes for the singers: there is no conventional tenor role, though basses and baritones proliferate among the cast.

The one thing the music doesn’t have is a great deal of dramatic contrast, which I think must be why it appears to be difficult for the principals to bring their characters fully to life. It’s almost as if the opulence of the score holds them back. The other difficulty is that there are so many characters with not much time for the audience to get to know their personalities. Although they all sang well, I still felt they were strangers at the end. The one really outstanding performance in there was Brindley Sherratt (as the “chronicler” an old hermit called Pimen) who gave his character real depth and pathos.

And as for Boris himself? Was Boris good enough? I think Peter Rose actually sang very well and the limitations of his acting have been overemphasized by the critics. There aren’t that many opera singers who can act well, and he is certainly far from the worst I’ve seen. His voice is relatively light for a bass and he didn’t have the bottomless range that is really needed to get across the angst of the remorseful murderer.  In the scenes with Pimen (another bass) he generally suffered by comparison with his opposite number’s much richer sounds at the  low end of the register.

So, not for the first time, I am glad I ignored the critics and went ahead and bought my tickets for this. As it turned out I was sitting quite close to John Nettles (who plays Tom Barnaby in Midsomer Murders) and Jane Wymark (who plays his wife, Joyce,  in the same series). I half-expected there to be a murder during the performance.

In calitate de cetatean european, locuind mai nou in prestigioasa capitala a unui stat Membru al Uniunii, am aflat, cu vreo saptamana in urma ca or sa se joace pe scenele teatrelor din Bucuresti o serie de spectacole superbe, in cadrul unui festival international. Am consultat programul festivalului si am hotarat sa merg la Boris Godunov, Ivanov si Anna Karenina. Zis si facut.

Merg la casa de bilete a Teatrului National, stau la o coada considerabila (ce vrei, dom’le? I-a apucat pe ‘capitalisti’ cultura!), imi vine randul, ma apropii de ghiseu si intreb: “Bilete la spectacolul Boris Godunov aveti?”  Functionara ma priveste pe sub ochelari…:”Nu ne-au adus bilete la spectacolul asta!Se joaca la noi?” “Bineinteles, am aflat despre el dintr-un pliant, spectacolul este peste 2 saptamani!” “Nu stiu domnisoara, ca avem atatea spectacole,nici nu mai stiu care. Dar cine este asta, un cantaret?” Stupoare…

Incerc sa imi revin dupa lovitura de gratie si ii raspund:”Este titlul unei piese  de Puskin, o sa fie interpretata de teatrul din Moscova”. Ea ma priveste usor sictirita si imi zice “Stiti, mai bine va dau numarul de telefon. Sunati la teatru si mai intrebati!”.

Si iata ca nici in ziua de azi nu am bilet, si ma intreb daca vanzatoarea de la ghiseu, cetatean al UE, a deschis vreodata o carte, sau daca a patruns vreodata in sala de spectacol a teatrului. Pe principiul intalnit si la biblioteca: “Vreau si eu Oblomov va rog!” “Da, cum sa nu, ce opera?” ——

Cred ca nici hazul de necaz nu ne-ar mai putea scapa de atata incompetenta si incultura…

Este espectáculo tiene como punto de partida el secuestro del teatro Dubrovka de Moscú por parte de un grupo terrorista en el año 2002. El hecho que este secuestro tuviera lugar en un teatro nos impactó y nos hizo reflexionar. El teatro, nuestro lugar de trabajo habitual, había sido el escenario de una macabra función donde los espectadores se habían convertido en involuntarios actores. En el espacio de la ficción había tenido lugar una tragedia real.

Así pues, partiendo de ese hecho real, hemos creado una ficción que no intenta reproducir lo que allí pasó. Aquellos hechos no han sido más que el punto de partida, la inspiración para crear una nueva ficción. Hemos querido alejarnos también de qualquier concreción política y geográfica. No queremos hablar de unos terroristas en particular sino de conceptos universales, que son inherentes al ser humano en cualquier época: la lucha por el poder, la violencia como método para imponer unas ideas y la corrupción de las estructuras de poder que acaba castigando siempre a las víctimas inocentes.

Por eso escogimos Boris Godunov como la obra que se está representando cuando los terroristas irrumpen en el teatro. El clásico ruso de Alexander Pushkin nos habla, del siglo XIX, de una realidad bastante parecida a la que padecemos hoy. Por desgracia, al ser humano sigue cayendo, una y otra vez, aunque pasen años o siglos, en los mismos errores.

Creemos que la mejor forma de combatir nuestros miedos es enfrentarse a ellos. Así, nuestro Boris Godunov, pretende acercar al espectador, desde el terreno de las emociones, a un tema que nos preocupa a todos: el terrorismo.

Venta de entradas http://www.generaltickets.com/

15-24 € Teatro Cuyás / 25 – 35 € Teatro Guimerá

La Fura Dels Baus

Del 27 al 30 de Noviembre 20:30 h. Teatro Cuyás Las Palmas de Gran Canaria

Del 4 al 8 de diciembre 20:30 h. Teatro Guimerá Santa Cruz de Tenerife

Charlotte van Berckel from ENO’s Technical Director’s Office shares her experiences and her photographs from behind the scenes at the Boris Godunov dress rehearsal

It’s cold in the lighting box today and the auditorium lights are not on.  The teams are still working on the Show and I’ve developed a panic-induced mini cold sweat.  ‘But its 0945?! How I am supposed to see what I am doing and be ready in time for curtain up’ I ask myself loudly.  I love these little conundrums – so different from my desk job.

Peter Rose crosses the stage as Boris Godunov

I am taking photos of Boris Godunov today for the Technical and Production Department; the show starts at 1030am so I don’t have long to set up the camera – the one thing that the success of my day depends on.     

Charlotte’s photos of the performance on Flickr

Unlike the press photographers who bring vast quantities of equipment and set up in the stalls using tripods, we (the Technical Department) have a small digital Canon G9 which I attach to a bracket and fix to the lighting bar on the front of the dress circle just above the stalls.  A long USB cable connects the camera to the laptop that I’ve set up in the lighting box underneath.  The software allows me to operate the camera – aperture, shutter speed – remotely and I can see the photos as I am taking them, and of course compare and improve.  It’s the same as taking a picture from an actual camera; instead of staring through a view finder I am staring at a screen. 

Success depends on making sure everything is functioning successfully.  Today I can’t log on to the laptop, which happens to be new and so learning skills are required; the USB cable isn’t in its normal place so I need an extra pair of hands which are hard to find as everyone is busy; and it’s dark (did I mention that) so I have to wait to position the camera correctly.  I am probably over-worrying a touch as this is actually the first of two dress rehearsals and therefore closed to the public; meaning that I don’t need co-ordinate the complex timing of the camera instalment with the entrance of ENO’s faithful public.  That always adds an edge to the procedure.

I get it done and sit in the lighting box testing it.  ENO staff and the creative team trickle in to the stalls just before curtain up.  There’s always a bit of buzz at this time; moments of chatting before the darkness and the orchestra. I make sure I have the sound turned up in my little tardis so I get the full experience.

Boris is not an easy show to take photos of.  The lighting is subtle and low (and people keep moving.  Don’t they know I am trying to take a photo of them?  Low light + people moving = blurry blurs) with lots of strong visual contrasts.  As I am primarily here to take reference photos of the set (for when we put the show on again or for companies who might rent it from us) I need to make sure I record all the elements and in all the different configurations; today that means overexposure.  These don’t make for pretty pictures so I also take a set of more visually balanced photos.  It’s a good learning curve and a challenge for me – the quest for perfect exposure is eternal it seems – but it’s also useful to have these photos for directors, agents, or our production department: anyone who might need copies.

Darrerament el cinema americà està produint més remakes que mai, potser amb l’esperança que treballar amb uns materials ja coneguts augmentarà l’èxit de la nova pel·lícula. Aquestes operacions solen fracassar, però tot i això la tendència continua.

L’òpera, en els seus quatre-cents anys d’història, també compta amb els seus remakes, amb adaptacions diverses d’una sola font literària i amb versions d’obres preexistents. Avui us proposo veure’n una llista, que tot i ser àmplia no és gents exhaustiva. He deixat fora voluntàriament les òperes basades en la mitologia clàssica, molt de moda en els primers anys del gènere.

Faust. El mite de Faust ha tingut una influència extraordinària tant a la literatura com a la música. En l’òpera es manté al repertori un pòquer inigualable: La damnation de Faust de Berlioz (1846), el Faust de Gounod (1859), Mefistofele de Boito (1868) i Doktor Faust de Busoni (1925).

Manon. Fa un parell de temporades el Gran Teatre del Liceu ens va recordar el gran nombre d’òperes basades en L’histoire du Chevalier des Grieux et de Manon Lescaut: la desconeguda Manon Lescaut d’Auber (1856), la Manon de Massenet (1884), Manon Lescaut de Puccini (1893) i l’excel·lent Boulevard Solitude (1952) de Henze.

Romeu i Julieta. De l’obra més popular de Shakespeare se n’han fet com a mínim 24 òperes. Es mantenen al repertori I Capuleti e i Montecchi de Bellini (1830) i Roméo et Juliette de Gounod (1867). També hi ha versions més lliures com la celebèrrima West Side Story de Bernstein (1957).

Dom Joan. Evidentment no cal presentar el Don Giovanni de Mozart (1787), però altres compositors han fet les seves versions del mític personatge. Entre ells el rus Dargomyzhsky amb El convidat de pedra (1872) i el txec Schulhoff amb la polèmica Flammen (1932).

Turandot. Del drama de Carlo Gozzi el públic només en recorda l’òpera inacabada de Puccini (1926), però abans Busoni en va fer la seva versió (1917).

La bohème. Un altre cas on Puccini es va imposar, i la seva adaptació de Scènes de la Vie de Bohème, estrenada el 1896, es va avançar un any a la fosca versió de Leoncavallo.

Boris Godunov. Molt abans que Mussorgski creés la seva obra mestra (1869), el compositor barroc alemany Johann Mattheson va compondre un Boris Goudenow (1710). Aquesta òpera fa servir la figura històrica només com a excusa, i el subtítol de l’obra, “El tron aconseguit per mitjà de l’astúcia o l’Honor feliçment unit a l’amor”, ens pot indicar per on van els trets.

Tristany i Isolda. Creieu que algú es podia atrevir a tornar a versionar aquesta llegenda medieval després de l’aclaparadora Tristan und Isolde (1865) de Wagner? El suís Frank Martin va tornar a l’arrel de Tristan i Iseult a Le vin herbé (1938).

Barbablava. L’única òpera de Béla Bartók és la cèlebre El castell de Barbablava (1918), però uns anys abans Paul Dukas va estrenar Ariane et Barbe-bleue (1907), basada en la mateixa història.

Wozzeck. L’impactant i inacabat Woyzeck de Büchner va inspirar el Wozzeck de Berg (1926), segurament l’òpera més important del segle XX. Quatre mesos després Gurlitt en va estrenar la seva versió. Com a curiositat, Gurlitt també va compondre uns Soldaten que han quedat a l’ombra dels de Zimmermann.

Aquests darrers dies, força atrafegats i sense temps pel bloc, he pogut degustar l’enregistrament en vídeo d’una de les produccions més clàssiques i exitoses dels noranta: el Boris Godunov de Herbert Wernicke (1946-2002) al Festival de Pasqua de Salzburg.

La producció de Wernicke és monumental, i aprofita la immensitat de l’escenari del Festspielhaus. Al fons, els retrats de tots els líders de Rússia, des dels primers tsars fins a Borís Ieltsin. I pocs elements més: una enorme campana, el rellotge, el tron.

La versió aposta més per una lectura política que pel drama personal del tsar Boris. Wernicke potencia el contrast entre el poble, sotmès, famolenc, i els seus líders, una despreciable casta de mafiosos. La tragèdia del poble rus és, al capdavall, la base de l’òpera de Mussorgski i un tema sempre actual. Els mateixos desesperats que aclamen Boris a la primera escena són els que segueixen el fals Dimitri a la darrera.

El protagonista de l’enregistrament és un vell conegut de Liceu, Anatoli Kotxerga, que dóna bé el paper tot i no tenir la talla vocal d’alguns noms il·lustres. La resta del repartiment és bo, descant sobretot la impactant Marina de Marjana Lipovsek i el sibil·lí príncep Xuiski de Philip Langridge (fantàstic el seu rostre quan està en segon pla). I al fossat hi ha el gran, enorme Claudio Abbado, que usa la partitura de 1872 amb l’afegit de l’escena de la catedral i l’orquestració original de Mussorgski.

Incomprensiblement aquest imprescindible registre encara no s’ha editat en DVD, però esperem que aparegui aviat i en pugui parlar més a fons.

El terror es la respuesta que, en algunos casos, ofrecemos al terror. Esta paradoja es la esencia misma del Boris Godunov de Pushkin: un impostor asalta el poder dispuesto a derrocar a un gobernante corrupto y todos saben que no va a ser mejor que aquel al que pretende suplantar.

‘La Fura dels Baus’ vuelve a Madrid aunque esta vez de la mano de una tragedia,  la tragedia del Teatro Dubrovka que se desarrolló en un teatro, en un teatro tomado. Este Boris Godunov comenzó a tomar forma cuando Àlex Ollé, de ‘La Fura dels Baus’, se planteó la posibilidad de proponer a un público una muestra infinitesimal, suavizada por la ficción, de lo que otro público tuvo que experimentar en un teatro de Moscú.

El montaje se estrenó el 6 de marzo en Molina de Segura (Murcia). Se trata de una coproducción junto con el Centro Dramático Nacional, la productora Elsinor y la propia compañía. Álex Ollé, uno de los seis directores artísticos de La Fura dels Baus, es impulsor del espectáculo. El horror que, dice, sintió a raíz de la noticia del asalto y su terrible desenlace, le empujó a crear un montaje sobre el terrorismo para acercar el teatro a la contemporaneidad “como hace el cine continuamente”.

Para dar forma a esta idea, Ollé acudió al dramaturgo catalán David Plana. Él es el autor de la versión tuneada, como dicen ellos, del texto de Pushkin, fruto de un trabajo de condensación, con un lenguaje actualizado y salpicada de fragmentos de discursos políticos pronunciados por figuras como las de Bush y el Che, entre otros. A su vez, Plana firma junto a Ollé la dramaturgia y la dirección escénica del espectáculo.

Pese al claro punto de partida de la obra, Ollé aclara que la historia está descontextualizada. No hay referencias a ningún grupo terrorista en concreto, ni se ubica en un país determinado. En este caso, se exige al gobierno del lugar donde se representa la función que retiren las tropas desplazadas al país de los terroristas. Un gabinete de crisis, que entra en escena a través de proyecciones videográficas, analiza las peticiones de los asaltantes, mientras una mediadora trata de resolver el conflicto de la manera menos traumática posible.

En Madrid podréis ver esta obra entre el 18 de septiembre y el 19 de octubre en el Teatro María Guerrero, inaugurado el 15 de octubre de 1885 como Teatro de la Princesa por la compañía de Emilio Mario, que representó la comedia Muérete y verás, de Bretón de los Herreros, y el sainete El corral de comedias, de Tomás Luceño. A su estreno acudieron la reina María Cristina y la destronada Isabel II, así como las infantas Isabel y Eulalia y una escogida representación de la alta sociedad española de la época. Actualmente está gestionado por el Ministerio de Cultura.

A continuación incluyo información adicional, dirigida a aquellos que estéis interesados en el espectáculo:

Dirección: C/ Tamayo y Baus, 4. 28004. Madrid
Teléfono: 91 310 29 49

Teléfono de taquillas y grupos: 91 310 15 00
Horario de taquillas: de lunes a domingos de 12 horas hasta comienzo de la representación

Transporte: Metro: Colón, Banco de España y Chueca. Autobús: Líneas 5, 14, 27, 37, 45, 53 y 150. Renfe: Recoletos.

Representación: del 18 de septiembre al 19 de octubre
Horarios y venta de entradas aquí

Ver mapa