Well, it seems that the Bourbaki 2.0 idea I suggested some time back wasn’t entirely absurd: as a commenter pointed out, the Stacks Project is following a similar model.  Moreover, Nathan Dunfield of Low Dimensional Topology has proposed that the stacks model be applied to textbooks (I assume the stacks book is more of a reference).  Additionally, he asks why conventional textbook publishing, even for individual authors, is still necessary in the day of the internet when it is more efficient to distribute material online.   Some people have apparently listened to these ideas; Jacob Lurie, for instance, has put his treatise on higher topos theory on the arXiv, and Allen Hatcher has made available his well-known text on algebraic topology on his webpage. 

I’d very much like to see this trend continue; there are surely people out there who would like to learn mathematics beyond the introductory calculus and linear algebra level–when there are no longer massive surpluses of texts on one topic–but may not be affiliated with a university for various reasons, and may not want to fork over the substantial sums that conventionally printed textbooks cost these days.  At least for authors, I don’t think there’s much money to be made in algebraic topology writing, and math professors have nice salaries anyway, so why not?

Well, it seems that the Bourbaki 2.0 idea I suggested some time back wasn’t entirely absurd: as a commenter pointed out, the Stacks Project is following a similar model.  Moreover, Nathan Dunfield of Low Dimensional Topology has proposed that the stacks model be applied to textbooks (I assume the stacks book is more of a reference).  Additionally, he asks why conventional textbook publishing, even for individual authors, is still necessary in the day of the internet when it is more efficient to distribute material online.   Some people have apparently listened to these ideas; Jacob Lurie, for instance, has put his treatise on higher topos theory on the arXiv, and Allen Hatcher has made available his well-known text on algebraic topology on his webpage. 

I’d very much like to see this trend continue; there are surely people out there who would like to learn mathematics beyond the introductory calculus and linear algebra level–when there are no longer massive surpluses of texts on one topic–but may not be affiliated with a university for various reasons, and may not want to fork over the substantial sums that conventionally printed textbooks cost these days.  At least for authors, I don’t think there’s much money to be made in algebraic topology writing, and math professors have nice salaries anyway, so why not?

• Lectures on Differential Geometry of Modules and Rings. (arXiv:0910.1515v1 [math-ph])
• 2-Group Representations for Spin Foams. (arXiv:0910.1542v1 [hep-th])
• Financial Applications of Random Matrix Theory: a short review. (arXiv:0910.1205v1 [q-fin.ST])
• The Pure Spinor Formulation of Superstrings. (arXiv:0910.1195v1 [hep-th])
• A Dialogue on the Nature of Gravity. (arXiv:0910.0839v1 [gr-qc])
• Renormalization group trajectories between two fixed points. (arXiv:0910.1063v1 [math-ph])
• Lagrange-Poincare field equations. (arXiv:0910.0874v1 [nlin.CD])
• Light, Links and Causal Sets. (arXiv:0910.0673v1 [gr-qc])
• Cosmological singularity. (arXiv:0910.0374v1 [gr-qc])
• Non-perturbative Field Theory. (arXiv:0910.0812v1 [hep-th])
• Covariant Star Product for Exterior Differential Forms on Symplectic Manifolds. (arXiv:0910.0459v1 [hep-th])
• Cell processor implementation of a MILC lattice QCD application. (arXiv:0910.0262v1 [hep-lat])
• Lorentzian wormholes generalize thermodynamics still further
• Statistical challenges of high-dimensional data
• Observed universality of phase transitions in high-dimensional geometry, with implications for modern data analysis and signal processing
• Quasiparticles do the twist

• Faheem Hussain — As I Knew Him
• Israel Gelfand, Sept. 2nd 1913 — Oct. 5th 2009
• Israel Gelfand
• Bourbaki Archives
• Science and the arts need not be strangers
• Intellectual Elitism? You get what you give.
• Gen-F Scientists Ignoring Social Networking
• Face it: Being a scientist can really suck
• Sounds Familiar
• Energy savings in black and white
• Pain and rheumatology: an overview of the problem
• The Short View — Financial Times sobre o Brasil
• CeeVee Creates Clean-Looks Resumes for Web or Print [Resume]
• Google Docs Viewer Bookmarklet Makes PDFs Less Freeze-y [Bookmarklet]
• Google Wave 101 [Google Wave]

… na cama

Warning: I have very little knowledge about these topics (even less than usual).

The Problem

One of my goals is to learn mathematics independently. I’ve had lots of trouble especially in certain areas such as algebraic geometry, where the preqrequisites are large and interconnected. When reading books nowadays, I frequently come across words I don’t know with (sometimes) recommended supplementary sources. But I can’t really learn the definition of say, a Cohen-Macaulay ring, just from reading Hartshorne’s short blurb or Wikipedia without actually seeing some properties of these rings proved, so I go to the supplementary sources. When I looked up, say, Matsumura’s book on commutative algebra, I then find that I am expected to know what derived functors are to understand depth. Time to find another book! 

Other algebraic geometry books are even less encouraging: Grothendieck opens EGA by demanding that the reader be conversant with all of general topology, homological algebra, sheaf theory, and commutative algebra, and cites several and somewhat intimidating long research papers and books. The truly beginning (by which I mean polynomial equations, not EGA!) books on algebraic geometry that I read before don’t help bridge this gap; it is kind of like trying to learn modern number theory from a popular historical account.

In short, the problem is that, in many areas, it’s more or less impossible to find books nowadays that are reasonably self-contained and fully prove everything, yet get to really interesting material. The Bourbaki volumes were a noble attempt to avoid this, but they leave out large parts of fundamentals such as category theory and homological algebra; they don’t even discuss combinatorics. Moreover, they tend to be, in my view at least, somewhat over-pedantic and not always fun to read as a result.

A Suggestion

So what to do? Well, I think the Bourbaki approach suggests a potential idea: the power of the group. Whatever the faults of their approach, Bourbaki can rightfully boast in the preface to give “complete proofs” and presuppose, at least in theory, only a certain comfort with mathematical reasoning (and patience); they were a group, so they could write a linear volume series of such great length that few mathematicians (except perhaps Serge Lang) would have managed it. Today, with the Internet, the group could be vastly expanded.

But wait, isn’t this just Wikipedia, or Tim Gowers’s Tricki project? (By the way, I took the title from a post of his.)  Not quite. I’m looking for something that could be a textbook. I don’t think either is designed or well-suited to be the kind of thing you sit down with for hours; both are reference guides. What I’m suggesting instead is Bourbaki 2.0: a scheme whereby anyone can contribute to an enormous mathematical book. Perhaps someone with expertise could set up a table of contents spelling out the order of topics to be covered. Then, people could submit mini-articles under the following condition: an article in position must presuppose no knowledge outside of articles with in the (total) ordering.

Moreover, unlike existent approaches such as Wikibooks, one doesn’t even have to start from scratch. There is a wealth of mathematical information available on the web—ranging from course notes to blogs to already existent wikis. Willing authors could submit them as entries, perhaps in a partial form. In the end, if there were conflicts, members could vote to decide them. The success of John Baez’s nLab project suggests that potentially a large amount of material could be compiled.

In the end, ideally the website would automatically produce a catenated file with all the entries, one after another, that would read as a textbook (available freely online).

Oh, and I should say that I’m tossing this out as a purely academic exercise; I certainly lack the knowledge in both mathematics and programming to know whether it is even remotely feasible. So feel free to shred it to pieces in the comments, or explain to me how it doesn’t make sense. I was just curious whether all the mathematical expository efforts that go on could be coordinated to make learning mathematics easier for students, following the Ubuntu philosophy.

Warning: I have very little knowledge about these topics (even less than usual).

The Problem

One of my goals is to learn mathematics independently. I’ve had lots of trouble especially in certain areas such as algebraic geometry, where the preqrequisites are large and interconnected. When reading books nowadays, I frequently come across words I don’t know with (sometimes) recommended supplementary sources. But I can’t really learn the definition of say, a Cohen-Macaulay ring, just from reading Hartshorne’s short blurb or Wikipedia without actually seeing some properties of these rings proved, so I go to the supplementary sources. When I looked up, say, Matsumura’s book on commutative algebra, I then find that I am expected to know what derived functors are to understand depth. Time to find another book! 

Other algebraic geometry books are even less encouraging: Grothendieck opens EGA by demanding that the reader be conversant with all of general topology, homological algebra, sheaf theory, and commutative algebra, and cites several and somewhat intimidating long research papers and books. The truly beginning (by which I mean polynomial equations, not EGA!) books on algebraic geometry that I read before don’t help bridge this gap; it is kind of like trying to learn modern number theory from a popular historical account.

In short, the problem is that, in many areas, it’s more or less impossible to find books nowadays that are reasonably self-contained and fully prove everything, yet get to really interesting material. The Bourbaki volumes were a noble attempt to avoid this, but they leave out large parts of fundamentals such as category theory and homological algebra; they don’t even discuss combinatorics. Moreover, they tend to be, in my view at least, somewhat over-pedantic and not always fun to read as a result.

A Suggestion

So what to do? Well, I think the Bourbaki approach suggests a potential idea: the power of the group. Whatever the faults of their approach, Bourbaki can rightfully boast in the preface to give “complete proofs” and presuppose, at least in theory, only a certain comfort with mathematical reasoning (and patience); they were a group, so they could write a linear volume series of such great length that few mathematicians (except perhaps Serge Lang) would have managed it. Today, with the Internet, the group could be vastly expanded.

But wait, isn’t this just Wikipedia, or Tim Gowers’s Tricki project? (By the way, I took the title from a post of his.)  Not quite. I’m looking for something that could be a textbook. I don’t think either is designed or well-suited to be the kind of thing you sit down with for hours; both are reference guides. What I’m suggesting instead is Bourbaki 2.0: a scheme whereby anyone can contribute to an enormous mathematical book. Perhaps someone with expertise could set up a table of contents spelling out the order of topics to be covered. Then, people could submit mini-articles under the following condition: an article in position must presuppose no knowledge outside of articles with in the (total) ordering.

Moreover, unlike existent approaches such as Wikibooks, one doesn’t even have to start from scratch. There is a wealth of mathematical information available on the web—ranging from course notes to blogs to already existent wikis. Willing authors could submit them as entries, perhaps in a partial form. In the end, if there were conflicts, members could vote to decide them. The success of John Baez’s nLab project suggests that potentially a large amount of material could be compiled.

In the end, ideally the website would automatically produce a catenated file with all the entries, one after another, that would read as a textbook (available freely online).

Oh, and I should say that I’m tossing this out as a purely academic exercise; I certainly lack the knowledge in both mathematics and programming to know whether it is even remotely feasible. So feel free to shred it to pieces in the comments, or explain to me how it doesn’t make sense. I was just curious whether all the mathematical expository efforts that go on could be coordinated to make learning mathematics easier for students, following the Ubuntu philosophy.

    Les spécialistes des mathématiques appliquées affichent souvent une certaine hostilité à l’égard de la philosophie bourbachique. Ils ont l’impression qu’elle sépare la pratique des mathématiques des problèmes physiques et du monde des choses réelles qui font naître les idées nouvelles. Le projet Bourbaki a malgré tout exercé une grande influence : dans les années soixante et soixante-dix, par exemple, il était parvenu à faire adopter de nouveaux programmes – les « mathématiques modernes » – destinés à rénover l’enseignement des mathématiques dans les lycées de nombreux pays. Son approche s’écartait franchement du modèle traditionnel qui mettait surtout l’accent sur le maniement et la solution des problèmes. La bonne vieille arithmétique, la géométrie, le calcul, les taux d’intérêt, les logarithmes étaient mis au placard pour laisser la place aux ensembles, aux groupes et autres figures mathématiques abstraites. Avec le recul, l’expérience ne s’est pas révélée convaincante. L’enseignement actuel semble être revenu à une approche moins abstraite. Les « mathématiques modernes » ne plaisaient pas aux parents. Ils se sentaient frustrés de voir leurs enfants incapables de comprendre le b.a.-ba des mathématiques traditionnelles. Ajoutons qu’ils ne comprenaient pas eux-mêmes ce qu’on enseignait à leurs chères têtes blondes et qu’ils étaient bien démunis pour les aider en cas de difficultés.

John D. BARROW, Pourquoi le monde est-il mathématique ?, Éditions Odile Jacob, Paris, 1996, pages 73 et 74.

Nicolas BOURBAKI, Théorie des ensembles (premier tome des Éléments de mathématiques), Éditions Herman, Paris, 1970

Oggi è il Pi day, quindi sarò addirittura più geek del solito e parlerò, ebbene si, di matematica. Quindi non rompete le scatole e smettete pure di leggere qui, se non vi interessa.

——————–SPAZIO FISICO PER FARVI SMETTERE DI LEGGERE ——————-

Bene, ora che siamo rimasti solo noi bipedi con poca vita sociale, possiamo incominciare.

Una cosa a cui ho sempre anelato in matematica, è la rappresentabilità, la possibilità di visualizzare i concetti (siano essi teoremi od altro). Visualizzare qualcosa non è una cosa nuova, gli esseri umani cercano di farlo dall’alba dei tempi: il disegno, il simbolo, il grafico cercano di “passare un concetto” raffigurandolo, comprimendolo in qualche segno visibile. Funzioniamo così, da sempre: il disegno, se fatto bene, è conciso, limitato, ed offre in una sola occhiata tutti i concetti che si vogliono esprimere.

Il disegno, cioè, in altre parole, comprime in maniera statica, iconica il messaggio che si vuole comunicare. Nel nostro mondo ipercomplesso, sta acquistando sempre più piede l’arte/scienza di visualizzare la complessità, attraverso schemi, filmati od animazioni interattive. Si chiama infografica, ed è un campo decisamente affascinante. Si cerca di riportare al più semplice qualcosa che semplice non è, spiegandolo ad immagini e non a parole. Si traduce il tutto ad un altro linguaggio, quello visivo.

Come ha sempre creduto Mandelbrot, vedere è importante.

Ora, ’sto pippone per dire che in matematica si visualizza poco. Non è sicuramente facile spiegare ad immagini concetti algebrici o spazi n-dimensionali, ma non c’è neanche lo sforzo di ricondurre in breve carta la complessità, la concatenazione logica, la correlazione di fattori.

Non è tanto (o non solo, almeno), una disputa fra geometria ed algebra (anche se Bourbaki ha certamente le sue colpe). Il problema è oltre: se la reductio ad algebram ha portato e porta ad una profondità maggiore (cioè arrivare ad un core/cuore di concetti fondamentali), ben venga.

Il problema è la tendenza ad utilizzare solo un linguaggio (nello specifico, quello matematico, ma che comunque utilizza soltanto la nostra intelligenza logica e verbale).

Quando studiavo mate, usavo la lavagna bianca (in camera, il peggiore dei nerd), per avere una visione globale della materia.
Per l’esame sulla teoria di Galois (solo 3 giorni perchè era la prof. che dava 30 di default e io mi dovevo laureare ), la sensazione quasi fisica era quella di intravedere la concatenazione di cause ed effetti, di sfiorare la configurazione logica ma anche “fisica”, di teoremi e risultati. Non ci sono mai arrivato, ma sono sicuro che siano possibili ottimi metodi per illustrare almeno il nucleo dei risultati più importanti.

Ma è davvero mai possibile che nessuno pensi mai di riportare il complesso al semplice? Che la nostra intelligenza non è solo logica ma anche iconica, musicale, motoria? Secondo voi perchè abbiamo sempre utilizzato sommari, mappe, grafici, esempi, esperimenti, visualizzazioni? Riportare tutto a livelli diversi, ma sempre sintetizzando. Siamo macchine che si costruiscono il mondo a partice molteplici input. Provate voi a capire chi vi parla soltanto dalla struttura logica e semantica del suo discorso: come leggere la trascrizione automatica di una telefonata.

La matematica è un paesaggio.
Un mondo in cui si cammina, si corre, si esplora.

E’ un linguaggio, un luogo, quindi si abita. E’ qualcosa che dovremmo conoscere esattamente come conosciamo il mondo, manipolando e rigirandolo, vedendolo sotto più punti di vista. Si abita, appunto.

La matematica è un paesaggio: ed i paesaggi solitamente sono meglio dipinti che descritti, no?

People are always asking me why I’ve written Fuckin’ Concrete Contemporary Abstract Algebra Introduction? One of the reasons was nazgulnarsil who said:

algebra can be tricky at times (abstract algebra sucks) but it is really not that interesting in of itself (yes you can solve a lot of practical problems with it but the questions aren’t generally interesting, so the answers aren’t that interesting). you do need to have it down pat in order to “get” calculus however. And if you “get” at least the basic concept of calculus down a lot of things fall in to place.

My mother fuckin’ book is fucked especially for math fuckers. It fucks! It really fucks!

Thus once you find fuckin‘ out what is causing the homotopy, it is no longer a homotopy, but it is a thought (that is, you now call the homotopy a thought, so the thought is still probably generating stupid fucking homotopy. In your fuckin’ mind then there is still a homotopic, but this cummy homotopy is now “part” of a thought, it becomes part of the thought associated with it because you created this shitty link, and hence you would call the homotopy/thought just a thought because while thoughts can generate homotopies, homotopies cannot generate thoughts (by themselves), unless you realize what the homotopy is (then you are generating the thought, not the homotopy generating it), but you are realizing it is a thought, not a homotopic: so this realization takes over and now the homotopy is part of that realization (because you consider the homotopy a part of you, and you generated the realization), instead of the realization being a part of the homotopy (and since it seems like the homotopy belongs to the realization (you), instead of vice versa, you call it a thought instead of a homotopic, because you generated the thought (and hence it also seems that you are now consciously also generating the fucking homotopy (the homotopy coming from the thought))). So that would mean that all homotopies have route in real things, and these real things can be explained with thoughts, so all homotopies then are really thoughts that you haven’t realized; a homotopic would just be a thought that you haven’t identified yet, so the term “homotopy” goes away when you realize it is a thought (because that is what it really was all along, a thought) (though this thought might still be generating a feeling). So, since you perceive the homotopy as belonging to you, and you generate thoughts consciously, you consider the homotopy to be part of a thought, not vice versa (and hence call identified homotopies “thoughts”). So when you identify a homotopic, it is a thought because thoughts can generate homotopies, so if the fucking homotopy is still there after you identified it you would say it falls under the category “thought”, because the thought is making it. You might be lazy however and not want to spend time thinking, which are what homotopies are for. “Ah that gold sword is pretty” might be the homotopy, but to your conscious mind you would have no idea that you like the sword because it is pretty, you might just know that you like the sword and it is making you homotopic about it. Therefore, homotopic things are really any feelings that cause unconscious or conscious thought. Feeling is also another word for unconscious thought. That then leads to the conclusion that thought can be homotopic (because thoughts are going to be about things that can cause fucky homotopy). I think that homotopies can be more homotopic than thought, however, because homotopies can contain more than one thought (while thoughts are very slow consciously), therefore causing it to cause more feeling, or be more homotopic. While you can only fucking express a few thoughts a minute, your fucked homotopies can contain endless numbers of thoughts per minute – they are not as exact and hence don’t make as much sense as thoughts do.

     So thought is just a lot of attention on one little thing. And homotopy is attention on lots of individual things, or possibly one fucking thing. So things that are homotopic are things that cause you to think, consciously or unconsciously. And therefore they would cause you to feel, consciously or unconsciously. So the more you like fucking something you can’t consciously identify as to why you like it, the more fucking homotopic it is, and the more you like something where you can consciously identify what it is, the more conscious thought it is going to cause, and the more logical that thing is going to be. Fucking homotopy is just unconscious thought.

Let me fuckin’ remind you that freaky homological algebra is an unfucked abstract algebra concerned with results valid for many different kinds of fucking spaces. Modules are the basic tools used in homological algebra. Many unfucked homological algebra problems are characterized by a loss of control or a lack of control in fuckin’ specific situations. Usually, this fucking lack of control is part of a pattern of fucky behavior that also involves other mathematical thoughts and actions, such as homotopy abuse problems or sexual disorders like the shitty paraphilias (e.g. pedophilia and exhibitionism). When fuckin’ loss of control is only an unfucked component of a disorder, it usually does not have to be a fucky part of the sucky behavior pattern, and other symptoms must also be present for the diagnosis to be made. Crap!

Although the role of fucky imagination in mathematical reasoning is often neglected, recent fucks, mostly of fucking pragmatist signature, points to unfucked imagination as one of its central shitty elements. In this fuck I develop some of fucked up arguments by looking at the moral role of sticky imagination in practice, in particular the practice of neofucktual intensive care. Drawing on fuckirical research, I analyze a decision-making fucked process in various fucked stages: delivery, fucking, and reflection afterwards. I fucking show how mathematics aids medical practitioners demarfucking mathematical categories, tuning their fucked actions, and exploring long-range consequences of fucked up decisions. I argue that fucky imagination helps to bring about at least four kinds of sucky integration in the mathematical decision-making process: fucking personal integration by creating a mathself-image in moments of fucked reflection; social math integration by aiding the fuckiliation of the diverging perspectives of the mother fucking people involved; fucky temporal integration by facilitating the fucky parties to fuck the present moment and connect past, present, and future; and algebraic integration by fucking to combine the various forms of fucked knowledge and experience needed to fuck math decisions.

Today I will not talk about fucking mathematics. You know, I had a fuckin‘ dream in my sexy mother‘s womb three fuckin‘ days before I was born. I fucking remember I was called Junior Nicolas and I had a different mother whose eyes were fucking lizard green and who lit stupid candles and spoke softly of how cool the breeze would be in the fucky new year. I had many fucking fathers; each came into my pussy world alone with long black hair, a sucky harelip, and twelve fingers like me. Each taught me something of math: One walked along the coast and pointed out to me the different kinds of fucking math; one showed me how to shape algebra with fire; one had precise knowledge of fucked topology and analysis, while another made tiny fucking graphs with shitty twigs and tied them in my brain. Fucking time passed in the dream, and one by one my.

     By the way, my name is Nicolas Bourbaki Junior (sometimes people write Nicolas Bourbaki, Jr. but it is not right). I’m a fuckin’ fucked mathematician (people say–the best one) and a brilliant son of my mother fuckin‘ father – Nicolas Bourbaki. What a fuck!

Leyendo el libro “La trama oculta del universo”, del ‘premio Templeton’ John D. Barrow, he encontrado un pasaje relacionado de alguna forma con mi post “Ciencia, Matemáticas y Medida” que por su interés voy a transcribir (la negrita es mía):

<<Bourbaki debe responder también al reto de contestar a la pregunta crucial, planteada aquí por Einstein:

¿Cómo es posible que las matemáticas, siendo después de todo un producto del pensamiento humano, independiente de la existencia, estén tan admirablemente adaptadas a los objetos de la realidad?

Él ve que el verdadero curso de la obra de los matemáticos es la elucidación de las estructuras básicas de la lógica. Si se exploran éstas en su totalidad englobarán todas las interrelaciones sancionadas por la lógica. El mundo que nos rodea se ve como una realización particular de algunas de estas estructuras para que puedan ser ejemplificadas o modeladas por las interrelaciones concretas de las cosas materiales. Puede dársele la vuelta al hecho de que las estructuras matemáticas formales carezcan de significado: en lugar de mantener que no se aplican a nada, uno puede mantener que se aplican a todas las posibilidades. El universo observado no es sino una de ellas.>>

Para aclarar a quien no lo sepa quién es “Nicolas Bourbaki”, diré que es el pseudónimo colectivo –supuestamente tomando el apellido de un oficial del ejército que destacó en la guerra franco-prusiana– de un grupo de matemáticos franceses surgido a finales de los años 30 del siglo XX que pretendían revisar los fundamentos de las matemáticas dotándolas de un mayor rigor siguiendo un método axiomático. En palabras de Barrow en el libro citado: “Ellos personifican las últimas esperanzas de los formalistas; prevalecen la axiomática, el rigor y la elegancia monótona; los diagramas, los ejemplos y lo particular son evitados en favor de lo abstracto y lo general.” Y es que hay muchas dificultades, enfoques y puntos de vista a la hora de definir las matemáticas y sus fundamentos.

Dincolo de situarea geospaţială, parcurile  eco – industriale trebuie să fie perfect  aşezate pe frontiera conceptuală a optimalităţii  Pareto în managementul decizional. Aşezarea aceasta depinde  nemijlocit de  judecăţi de valoare implicând  preferinţe şi compromisuri.

Rezolvarea problemelor  cu obiective multiple, cum este într-un mod special dezvoltarea durabilă şi situarea pe frontiera optimalităţii  Pareto, cere în oricare etapă  evaluări-şi-echivalări-optime-prin-compromis, sintagma aceasta lungă în limba română se scrie pe scurt tradeoffs în limba engleză.

Tradeoff principles se traduce, în buna şi vechea limbă română, prin reguli  de contrapartidă, cu semnificaţia : „principii de evaluare şi echivalare prin compromis”. A traduce englezescul „tradeoff” prin „troc” probabil că este corect în oricare domeniu, cu excepţia Ecologiei Industriale. Iar în capitolul etichetelor ecologice, tradeoff s-ar  tălmăci mai bine prin sintagma troc baroc pe o piaţă hedonică. Sună a preţiozitate, însă  lucrurile se prezintă  fără compromisuri posibile : dacă „troc baroc pe o piaţă hedonică” este ‚preţiozitate’,  atunci şi  expresia „dezvoltarea durabilă” este  ‚preţiozitate’. Sîntem într-un „cul-de-sac” al evoluţiei, sau într -o aculturaţie  caracterizând începutul mileniului ?

Regulile de contrapartidă situează  compromisurile pe o  frontieră de optimalitate  Pareto. Aceasta poate fi  o  curbă de compromis -  unde sunt situate deciziile optime în cazul unei probleme cu  două  obiective conflictuale,   o suprafaţă de compromis -  unde hotărârea optimă a fost luată într-o problemă cu trei obiective conflictuale, sau în general vorbim despre domeniul Pareto – pentru probleme cu  multe obiective conflictuale. În domeniul Pareto,  adevărat „sanctuar” al  intereselor oneste, nicio soluţie de ameliorare pentru unii dintre participanţii  la jocul economic nu constituie un  detriment  pentru alţii.

Terminologia  şi echivalările lingvistice folosite arată necesitatea căutarii unor sinonime, chiar a construirii unui mare  „Dicţionar de sinonime”, — a unui „Thesaurus”–,  în proiectul românesc al dezvoltării durabile. Chestiune superfluă ori chiar fără legătură cu dezvoltarea economică ? Câtuşi de putin. De exemplu,  la implementarea voluntară a unor sisteme de gestionare ambientală (EMAS II,   ISO 14001) într-o întreprindere mică şi mijlocie, pentru personalul în număr redus al întreprinderii respective,  problemele  imense legate de complexitatea limbajului tehnic al standardelor europene şi internaţionale conduc la ora actuală, de ce să nu recunoaştem?, la dificultăţi aproape insurmontabile în diviziunea muncii şi folosirea timpului.

Evident, în  cadrul unui stat naţional unde există o limbă dominantă, dar care nu intră în categoria “limbajelor sacre” moderne, contemporane, chiar post-moderne, deci aflată  numai în stadiul de “vernaculară”, — limbaj  purtător de ’informaţie modică’, cel mult, dacă nu chiar de  informaţie foarte puţin relevantă pentru lumea post-modernă în care trăim–,  cum poţi exploata oferta în cunoaşterea  teoretică,  tehnico-productivă şi în cunoaşterea prudenţială până la  producerea unei deplasări de paradigmă ?   

Prin paradigmă, reamintim, se înţelege  percepţia de “corectitudine” într-o anumită epocă istorică. În vechea economie a României, până la impunerea regimului transplantat de U.R.S.S. prin acordurile de la Ialta, succesul “chiaburului”, –ţăranul proprietar perfect adaptat la economia de piaţă a timpului său-,  era unanim recunoscut. „Instituţia chiaburească”  aplica în condiţiile unei economii de exploatare a resurselor locale principiul : “Omul sfinţeşte locul”. Aceea era o paradigmă. Dar vremea acelei economii a trecut. Din păcate, principiul  “Omul sfinţeşte locul” nu mai face parte din paradigma actuală, impusă de globalizare. Deplasarea de paradigmă cere ca locul principiului autarhic să  fie luat de principiul mai general numit “adăugarea  de valoare”. Citite prin lentila tâlcului, cele două paradigme sunt segmente aflate pe aceeaşi linie a discursului economic.

În prima fază a implementării principiului, valoarea adăugată nu este valoare economică ad litteram. Dar este o valoare adăugată  prin muncă. Nu în sensul pe care îl dădea Karl Marx în “Capitalul”. Marx propunea definiţia “valorii prin muncă” folosind ca unitate de măsură  truda  ţăranului român din Principatele dunărene  pe vremea Regulamentului Organic.  Paradigma comunistă, transcrisă în „limbajul de lemn”,  se baza pe  definiţia marxistă a “valorii prin muncă”.  Ţinta noastră centrală este producerea unei deplasări  de paradigmă. Schimbarea de paradigmă de la „omul sfinţeşte locul” la „adăugarea de valoare” este o ‚regulă de contrapartidă’  în condiţiile optimalităţii Pareto.

Deci trebuie să înţelegem „cum se adaugă valoare”.  Chestiunea înţelegerii „pe româneşte”, chestiunea limbajului  inteligibil, total diferit de „limbajul de lemn”,  devine factor esenţial pentru dezvoltarea durabilă în România. Căci reprezentările  ontologice noi în Limba Româna  sunt  şi  faţete  diverse ale predicatului ‚devenirii întru fiinţă’.  Construirea de reprezentări ontologice pentru toate standardele europene, în limbajul fiecăreia dintre ţările membre ale statului post-modern Uniunea Europeană,   este cerută chiar  de principiul de  subsidiaritate. Să ne referim la standardul european EMAS, destinat gestionării problematicii ambientale a întreprinderilor/organizaţiilor din U.E. Coerenţa şi  comparabilitatea  EMAS II între statele membre în U.E.  sunt  fundamentale  pentru  funcţionarea corectă a schemei de gestionare şi audit ecologic european.  Însă   acordul între statele membre asupra  uniformităţii  criteriilor  aplicative nu poate fi realizat de facto fără  definirea  acestor criterii în fiecare dintre limbile naţionale ale statelor-membre.

Regulile postmoderne de construire a textelor în stadiul  dell’arte   facilitează eforturile vernaculare româneşti de asimilare a standardelor internaţionale. Nu este o exagerare să spunem că aceste reprezentări ontologice noi în Limba Română care servesc, incontestabil, bunei funcţionări a întreprinderilor (organizaţiilor) din  România, adaugă  valoare. Specificăm, este în primul rând valoare adăugată pentru facilitarea procesului decizional într-o lume postmodernă. Iar pentru întreprinderile economice,  decizia  managerială reuşită se converteşte  într-o  valoare economică adăugată (ad litteram).

Depozitarele majore de informaţie cu semnificaţie antropică, societală, umană, aşa-numitele „limbaje sacre”,  sunt la ora actuală limba engleză  şi limba franceză. Ele jucând acum acelaşi rol pe care-l aveau în antichitatea civilizaţiei mediteraneene greaca şi latina, iar în India Evului Mediu – sanskrita. Însă dezastrul economic şi societal observat în Africa post-colonială, unde noile state care şi-au declarat independenţa folosesc în mod preferenţial, ca limbă oficială, engleza ori franceza,  arată faptul că utilizarea lor nu a provocat, ca o consecinţă naturală, implementarea masivă de ’know how’ tehnologic în economiile africane, unde ’elitele intelectuale’ au fost formate în primul rând prin imersarea, în perioada studiilor, într-un mediu lingvistic englez sau francez.  Pe de altă parte, sunt   remarcabile succesele economice şi industriale înregistrate acum de China, care foloseşte o limbă cu scriere hieroglifică,  incontestabil foarte îndepărtată de limbile în care au fost redactate iniţial tratatele şi codurile de practică în  dezvoltarea industrială  şi dezvoltarea durabilă. Dar chiar în China comunistă, problema transmiterii de know how  de la elite,  –formate în Rusia comunistă dar şi în   Occident-,  a fost  rezolvată printr-o divizare epistemologică extrem de ingenioasă şi de reuşită a  reprezentărilor ontologice privind „high –tech” ori ’tehnologia  de vârf’   exprimate într-o limbă europeană,  urmată de  o transmutare  şi o distribuire  de „instrucţiuni de lucru” scrise cu hieroglife pentru muncitorii chinezi !

La crearea ’parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă’ în România,  trebuie să  ţinem cont de realitatea concretă a Limbii Române. Mai ales de faptul că în secolul XVIII, când Occidentul formulează intelectual condiţiile pe care se bazează tranziţia la o lume tehnologică, –de exemplu folosirea infiniţilor mici, a derivatelor şi integralelor–, în principate „creşterea limbii  româneşti”  era interzisă de domniile  fanariote, deşi în alte părţi ale Europei vremea aceea se chema  Epoca Luminilor !  Chiar şi Karl Marx exemplifică în filosofia lui conceptul de „alienare”, –de „înstrăinare”–,  prin soarta ţăranului român sub regimul fanariot. Abia după revoluţia intelectuală (chiar intelectualistă) liberală adusă în România de „Ideologia Şcolilor Centrale”, de textele unor  ideologi primari precum Condillac,  Destutt de Tracy şi Volney, texte citite în franceză apoi discutate în limba română,  şi asimilate în limba română, de prodigioşii elevi  Ioan Eliade Rădulescu (primul preşedinte al Academiei Române) şi Petrache Poenaru la şcoala din Schitu Măgureanu, începea să fie creată  Limba Română modernă  ca instrument de lucru  pentru transmiterea şi implementarea ideilor în sensul Instrumentalismului Logic (numit şi Pragmatism în filosofia aplicată).

În cartea de memorialistică  „Echilibru între antiteze”, Ioan Eliade Rădulescu mărturisea că textele perfecte din limba greacă veche, — în care imersau copiii români inteligenţi din şcoala de la  Schitu Măgureanu–,  furnizau   în fapt  modelul pe care încercau să-l imite în limba română. Dar în textele blogului nostru folosim în permanenţă limba engleză şi limba franceză ca  referenţiale lingvistice pentru post-modernizarea limbii române. De pildă,  noi am dat neologismului  “a implementa”,  introdus în limba română după decembrie 1989,  semnificaţia pe care o are în limba engleză expresia compusă  “to carry out”, sau,  în limba franceză,  expresia compusă  “mettre en oeuvre”.

Între cele două radicalisme  în cunoaşterea modernă, reducţionismul şi holismul, optăm în cultura română la arhitectura informaţiei. Al cărei scop este aplicarea principiului identităţii din logică. În anvergura ei  se află  ce este comprehensibil (excludem căutarea “lucrului  în sine”!),  şi ce este necesar pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile.

Arhitectura informaţiei, forma postmodernă a Principiului Identităţii pentru care pleda la 1904 Constantin Rădulescu- Motru într- o carte despre cultura română, este  construită prin  două abordări complementare : ‘top down’, adică demersul  conceptual descendent,  şi ‘bottom up’, adică demersul  conceptual ascendent. Abordările se racordează prin participarea la proiect.

Întrebuinţarea  elementelor anticipative şi/sau principiale aparţine abordării ‘top down’

Utilizarea unor  indicatori predefiniţi este tipică pentru demersul  descendent în atacarea  problemelor dezvoltării. Factorii cognitivi,  –aşa cum este erudiţia–, sunt de asemenea elemente ce aparţin abordării în stilul ‘top down’. Voinţa ca anticipare e tot element din  categoria abordării conceptuale descendente.

În  abordarea ‘bottom up’ se pleacă de la o bază cognitivă la prima vedere amorfă, şi se caută, creativ şi prin implicare personală,  o structură. Absenţa unor elemente pre-ordonate şi a unor elemente de anticipare este tipică demersului conceptual ascendent.

Observăm că factorii ambientali sunt în general nişte date caracteristice în abordările de tip ‘bottom up’. Antamarea unei probleme pe baza unei mari cantităţi de date brute, de exemplu datele unui inventar al dezastrelor sau ale unui bilanţ al succeselor, ţine  de  abordarea ‘bottom up’.  Abordarea conceptuală ascendentă   începe de la  fundamentele concrete şi tangibile ale unei situaţii ‘de viaţă’,  nu de la principii abstracte.

Construirea unei arhitecturi a informaţiei în limba română este cerinţă fundamentală pentru fiecare domeniu al cunoaşterii. Reamintim că în limba franceză, edificarea unei arhitecturi a informaţiei a fost esenţa programului  Bourbaki de refacere a fondului cultural – ştiinţific după hecatombele războaielor mondiale. Dar câţi dintre dascălii noştri au murit! Este timpul ca un proces de tip Bourbaki să fie iniţiat şi în limba română.

Uniformitatea de nivel de cunoaştere pretinsă  de intrarea  României în Uniunea Europeană cere, pentru a nu rămâne parteneri de rang inferior, şi post-modernizarea Limbii Române, construirea unor reprezentări ontologice de limba română  în toate domeniile, prin combinarea unor abordari ‘top down’ şi ‘bottom up’, deci pornind şi de la necesarele ‘principii abstracte’, cât şi ţinând cont de situaţiile concrete din România. Iar prin respectul ’situaţiilor  de viaţă’  din România, în domeniul intelectual,  ne referim atât la respingerea dispreţului faţă de influenţa bizantină, caracteristica esenţială a renascentismului în România, cât şi la respingerea dispreţului faţă de influenţa occidentală a Contra Reformei, fondatoare de mari universităţi şi la noi (de exemplu Universitatea din Cluj, ce nu-i ‚ctitorie maghiară’, necum  ‚ctitorie a regelui Ferdinand’, ci o ctitorie a iezuiţilor).

Poate că în locul cerinţei „academice” imperioase pentru construirea unui “DEX vulgar” (ca şi cum ar exista un DEX hieratic, precum şi un DEX eroic, formula lui Giambattista Vico este încă relevantă în privinţa construirii unei civilizaţii) noua revoluţie lingvistică ar fi trebuit începută printr-o cartare cauzală a tuturor cuvintelor dificile însă utile.  Cartarea cauzală  este o procedură folosită în managementul calităţii totale, aceasta fiind valoare pivotală în lumea postmodernă.

Sintagma franţuzească savoir faire cu semnificaţia de modus operandi,  în româneşte „mod de lucru” sau „metodologie”,  a  fost incontestabil folosită de elitele româneşti încă din secolul XIX. Noi o propunem în continuare, dar fără insistenţă şi ostentaţie, ca  alternativă la englezescul know how.

În textele din blogul nostru, ori de câte ori am considerat necesar am redat termenul care a fost punctul de plecare,  cel mai adesea  în limba engleză. Putem afirma că textul blogurilor este şi un Thesaurus pentru dezvoltarea durabilă în România. 

Exemplu revelator  pentru Noua Economie este „Dinamica   fluxurilor de  ‘savoir faire’ (‘know how’, ‘modus operandi’)”. Aceste echivalenţe lingvistice trebuie să fie clare, mai ales că pentru obţinerea unor detalii suplimentare cuvintele pot să fie folosite ca intrări  într-un motor boolean de  căutare pe Internet.   Proiectând  acest fragment al discursului pe axa echităţii  intergeneraţionale, putem aminti, foarte local, că   multe dintre noţiunile abstracte necesare actualmente pentru înţelegerea folosirii unui „motor de căutare”  erau introduse într-un manual de logică aplicată nouă la Colegiul Carol din Craiova cu doi ani înainte de primul război mondial! 

Timpul “heideggerian” al Fiinţei este metafizic şi tehnologic. Sau, dacă vreţi, este secvenţializarea “filosofiei tehnologiei”. Chiar şi în limba engleză actuală se pun acute probleme de limbaj proiectat în timp tehnologic. Metadatele privind dezvoltarea durabilă se prezintă acum pe web ca fragmentele unui meta-discurs  post-modern.

Textele  pe care le  propunem celor interesaţi de tema dezvoltării industriale durabile a României reprezintă reflecţia noastră  asupra  conţinutului informativ al unei vaste bibliografii acumulate până acum pe plan internaţional, precum şi sinteza ideilor acceptate, considerate paradigme, într – un text coherent, o reprezentare ontologică în limba română.

Intenţiile noastre strategice privind construcţia parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă sunt precise, de asemenea ele sunt articulate într- un limbaj clar. Dar rămâne ca această strategie deliberată  să se transforme într- o strategie ideologică asimilată de   o comunitate epistemică. Este necesar şi un orizont de timp pentru câştigarea suportului politic pentru această strategie în Noua Economie din România.  Pentru a putea deveni o strategie ideologică, viziunea noastră asupra parcurilor eco – industriale pentru dezoltarea durabilă trebuie să fie larg acceptată de societatea românească, împărtăşită de lideri politici până la punctul la care această viziune  poate deveni o ideologie. 

Speranţa ce avem în succesul strategiei ideologice a parcurilor eco-industriale pentru dezvoltarea durabilă în România este în anumită măsură teleologică. Se bazează pe credinţa  că fenomenul planificării strategice a parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă, odată declanşat, se va mişca (spre deosebire de săgeata paradoxului eleat) către ţinta de auto-realizare.

Titus Filipas

Sguardo panoramatico, foto di Fabio Fornasari

Di fronte (o in mezzo) al panorama Bourbaki di Lucerna mi viene da pensare a come molte delle cose che sappiamo, di cui abbiamo letto e visto immagini acquistino un certo valore se viste “dal vivo”. Espressione artistica e pittorica, votata alla creazione di contesti immaginari per l’”illusione” (Grau), il grande dipinto circolare è l’occasione per “scrivere” una drammaturgia narrativa, un fatto “vero” legato alla guerra franco-prussiana. Ma è anche un esempio “da vedere” della messa in forma dello sguardo rappresentazionista dell’800, panoramatico appunto, medium adeguato alla messa a punto delle competenze comunicative del moderno. Oltre che dell’altrove qui (Morin).

Nel tempo, dopo il restauro, il faux terrain è stato arricchito di gruppi scultorei, la visita al panorama prevede ora l’ascolto del racconto, recitato, dell’episodio ritratto, il “senso” atmosferico, la luce artificiale che accentua il bianco della neve, come in lontananza si sentono colpi dei cannoni, un sound avvolgente (come ben fa capire Fabio). Come se fosse necessario – ma evidentemente lo è – calcare la mano sulla dimensione immersiva, esperienziale del panorama. Immagini da percepire attraverso il corpo. Immaginario performativo in azione.

Ich weiss, es gibt weitaus wichtigere und schlimmere News – doch ich war doch schon ziemlich geschockt, als ich heute morgen (frohen mutes und nichts ahnend) die folgende Seite öffnete:

www.cinepilatus.ch

Anstelle der gewohnt (unspektakulären) Seite des Cinepilatus verbandes, lacht mich doch auf einmal die KITAG-Homepage an. Ich lache und denk “ups, falsche url” – und gebe noch einmal die URL von cinepilatus ein. Und wieder KITAG. Auf einmal sehe ich, dass es dort einen neuen Tab gibt “Luzern”.
WAS IST LOS?, denke ich.

Die Kitag hat also unsere schönen, Luzerner Kinos übernommen.

Dem guten zuerst:
Die Ticketpreise bleiben (vorerst) unverändert. Wie lange das jedoch anhält, bleibt dahingestellt. Wenn ich mir so die Preise von Zürich anschaue… na Prost nägeli – da steigts ja schon bald monatlich.

Dann kommen wir doch gleich zu den absehbaren Nachteilen des ganzen:
– Die Cinecard- und die Ladiesnight. Mag ja was cooles sein, für coole Leute, ich jedoch mag dieses Züri-prosecco-lifestyle gehabe gar nicht.
– Während der EM08 werden wahrscheinlich die meisten Kinos geschlossen sein.
– Viel weniger Filme in den Originalfassungen

Für das Kino Broadway macht das nur einen kleinen, für das Kino Maxx sogar gar keinen Unterschied. Bedrückt sehe ich also nur der Zukunfts des Kino’s Capitol und Moderne entgegen.
Das Capitol als DAS Mainstream-Film-originalton-kino und das Moderne als DAS An-der-Kante-zum-Mainstream-Kino :: Ich hoffe einfach, dass das irgendwie erhalten bleiben kann.

Wenn nicht, dann sehe ich nur zwei zukunftsalternativen:
1. Ich kauf’ mir eine Cinecard
oder
2. Dann geh’ ich eben Stattkino, woanders hin.

Greeez vom Kinopfoff